CAPITOLUL III

POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ

ÎN PERIOADA 2007 - 2013

3.1. Caracteristici şi elemente esenţiale ale noii reforme a PAC

3.1.1. Piaţa şi politica de preţuri
3.1.2. Schema de plată unică pe exploataţie
3.1.3. Cross-compliance (reguli de condiţionalitate)
3.1.4. Modularea sprijinului comunitar
3.1.5. Întărirea politicii de dezvoltare rurală
3.2. Politica de dezvoltare rurală în noua etapă a reformei PAC
3.2.1. Premisele şi priorităţile noii politici de dezvoltare rurală
3.2.2. Coordonatele strategice ale politicii de dezvoltare rurală
3.2.3. Finanţarea politicii de dezvoltare rurală în perioada 2007 - 2013

3.1. Caracteristici şi elemente esenţiale ale noii reforme a PAC

În noul context al accelerării procesului de globalizare şi extinderea Uniunii

Europene de la 25 şi la 27 state membre, aceasta se confruntă cu exigenţe şi oportunităţi
noi, care au impus continuarea reformei Politicii Agricole Comune într-o abordare
nouă a dezvoltarii sectorului agricol şi a zonelor rurale. Uniunea Europeană parcurge
un proces de reformă fundamentală a Politicii Agricole Comune, concepută în anii
2003 - 2004, primele măsuri fiind aplicate în vechile state membre (UE 15), din anul
2005, şi urmând ca din anul 2007 să fie implementat ansamblul reformei privind piaţa
şi dezvoltarea rurală. Vor fi însă unele măsuri de tranziţie în aplicarea noilor
reglementări comunitare şi după 1 ianuarie 2007, atât în vechile state membre (UE
15), cât şi în vechile state membre. Se estimează că la sfârşitul perioadei 2007-2013 să se
aplice integral noile măsuri de reformă în UE 27.
Noua reformă a Politicii Agricole Comune va fi o reformă fundamentală în
sensul deplasării măsurilor de sprijin, de la cantitate spre calitate, de la
reglementări de piaţă către dezvoltarea rurală şi protecţia mediului. Vor rămâne
îngheţate şi treptat se vor elimina preţurile de intervenţie şi stocările publice, se vor
reduce şi elimina restituirile la export. În condiţiile unor preţuri aliniate la preţurile
mondiale, agricultorii se vor orienta numai după preţurile pieţei de care va depinde
nivelul veniturilor şi astfel vor beneficia de preţuri corecte.
Decuplarea totală a subvenţiilor de producţie, prin introducerea schemei de
plată unică pe exploataţie va stabili relaţii directe între fermieri şi pieţă,
sprijinul comunitar nemaifiind necesar pentru controlul ofertei, ci va fi direcţionat
spre aplicarea unor metode sănătoase de producţie agricolă, protecţia mediului şi
programe de dezvoltare rurală durabilă. Veniturile agricultorilor nu vor depinde de

1
subvenţii pentru producţie fiindcă acestea nu se vor aloca pentru un nivel al producţiei,
ci independent de aceasta, pentru condiţii de mediu şi calitate, de sănătate publică şi
sănătatea animalelor.
Noua reformă a PAC se aplică în condiţii diferite şi cu măsuri flexibile, atât
pentru vechile state membre, cât şi pentru noile state membre. În noile state membre
aceste măsuri vor fi introduse treptat, în conformitate cu reglementările tratatelor de
aderare.
Reglementarea Consiliului (CE) nr. 1782 din 29 septembrie 2003 privind
stabilirea normelor comune pentru regimul de susţinere directă în cadrul PAC şi a
altor regimuri de susţinere a agriculturii, intrată în vigoare în anu12005, stabileşte
noile măsuri de reformă a PAC privind piaţa şi modifică cea mai mare parte din
reglementările anterioare. După extinderea la 27 state, aceste măsuri sunt valabile
pentru toate statele membre, inclusiv pentru România şi Bulgaria. Pentru noile state
membre s-au stabilit perioade de tranziţie, dacă în tratatele de aderare sunt prevăzute
alte prevederi.
Reglementarea Consiliului (CE) nr. 1782/2003 stabileşte normele comune
pentru plăţile directe în regimul de susţinere a veniturilor agricultorilor, finanţate din
FEOGA - garantare, cu excepţia plăţilor prevăzute de Reglementarea (CE) nr. 1257/99
privind ajutorul pentru zonele defavorizate şi cu restricţii de mediu. De asemenea,
introduce un nou mecanism de sprijinire a veniturilor agricultorilor denumit
„plată unică pe exploataţie". Aceasta a început să se introducă în vechile state
membre, din 2005. Totuşi, vor rămâne unele produse şi activităţi în sistemul plăţilor
directe pe hectar şi pe animal, până la definitivarea măsurilor de reformă în toate
sectoarele. Noile state membre vor introduce sistemul plăţii unice, până în anul 2010
sau şi mai devreme, dacă sunt pregatite condiţiile şi-l vor generaliza până în 2013, cel
târziu.
Beneficiarii plăţilor (din ambele sisteme de sprijin) sunt toţi agricultorii care
respectă cerinţele prevăzute în legislaţie, aplicabile la datele stabilite:
- de la 1 ianuarie 2005 - mediul, identificarea şi înregistrarea animalelor;
- de la 1 ianuarie 2006 - sănătatea publică, sănătatea plantelor şi animalelor şi
notificarea bolilor;
- de la 1 ianuarie 2007 - bunăstarea animalelor.
Noua reformă a PAC continuă direcţiile generale stabilite de Agenda 2000,
revăzute şi îmbunătăţite de către Comisie prin Mid Term Review, în anul 2000, dar
urmăreşte şi realizarea unui cadru mai stabil al politicii pentru agricultură europeană în
condiţiile în care Uniunea s-a lărgit cu încă 10 state şi în perspectivă vor adera înc
dour state (trei state). Acordul de la Luxemburg, din 2003, reînnoieşte spiritul
trăsăturilor fundamentale ale PAC şi stabileşte direcţiile de dezvoltare până în 2013.
Acest acord a decis noul cadru al PAC privind inovarea şi pieţele, sistemul de susţinere
a agricultorilor, formele de realizare a preferinţei comunitare, finanţarea fermelor şi
dezvoltarea rurală. La acestea se adaugă problemele principale ale ultimilor ani care
privesc obiectivele de mediu, peisajele rurale, viabilitatea economiei rurale,
moştenirea culturală, calitatea alimentelor, sănătatea animalelor şi standardele de
bunăstare.
Agenda 2000 a elaborat cadrul de aplicare a Politicii Agricole Comune, care se
implementează până în anii 2005-2007. Noua reformă, începută în anul 2003, va

2
schimba fundamental sistemul de susţinere a fermelor şi a zonelor rurale, în perioada
2007 - 2013. În noua etapă a reformei s-a stabilit o singură politică agricolă, într-o
corelare strânsă cu politica de dezvoltare rurală, de mediu şi privind comerţul
internaţional. Unificarea formelor de sprijin stabilit de PAC asigură simplificarea
mecanismelor de politică agricolă, dezvoltă responsabilitatea şi promovează
descentralizarea. Se poate asigura astfel un nou echilibru între managementul la
nivelul Comunităţii şi creşterea gradului de percepţie şi control la nivel local.
La începutul noului mileniu, Uniunea Europeană are nevoie de o nouă
politică agricolă care să facă faţă schimbărilor care se produc în competiţia de pe piaţă,
exigenţelor de calitate a produselor, de protecţie a mediului şi încurajarea de practici
rurale durabile. Noua reformă PAC este o alegere politică a Uniunii Europene în
contextul globalizării şi celei mai mari extinderi din istoria sa. În promovarea noului
model european de agricultură vor câştiga fermierii şi consumatorii, dar şi statele
membre pe ansamblul lor.
Principalele caracteristici ale noii reforme sunt:
 Orientarea PAC către interesele consumatorilor, dar continuând să sprijine
fermierii.
 Protejarea economiei rurale şi a mediului.
 Menţinerea costurilor bugetare la un nivel stabil.
 Sprijinirea negocierilor în cadrul OMC în vederea încheierii unui acord
privind agricultura care să satisfacă nevoile agriculturii fiecărei ţări şi pe
ansamblul Uniunii.
Reforma va continua procesul de implementare a mecanismelor PAC, de
integrare a agriculturii noilor state membre în PAC şi de asigurare a exigenţelor
securităţii alimentare.
Politica Agricolă Comună întotdeauna a evoluat pentru a răspunde
nevoilor de schimbare în societate. PAC nu este o politică a trecutului, ci este o
politică modernă, ferită de cea a anilor '60 şi '80. Agricultura de azi are funcţii multiple,
care le conferă fermierilor rolul de a produce alimente şi fibre naturale, de a asigura
gestiunea zonelor rurale şi conservarea mediului natural.
Revizuirea radicală a PAC, care se realizează începând cu anii 2003-2004,
înseamnă nu numai transformarea sectorului fermelor într-o activitate economică
competitivă şi sustenabilă, ci şi supravieţuirea pe termen lung a spaţiului european ca
urmare a masurilor de creştere a viabilităţii comunităţilor rurale.
Scopul reformei este realizarea unei economii europene mai dinamice ş i
competitive. Principalele măsuri de politică agricolă urmăresc:
- Creşterea potenţialului agriculturii comunitare pentru a îmbunătăţi nivelul
calitativ al autosuficienţei alimentare, fără de care nu poate exista o autonomie
politică veritabilă, nu se poate menţine echilibrul teritorial.
- Promovarea normelor de calitate privind produsele alimentare şi mediul
înconjurător.
- Scăderea preţurilor instituţionale ale produselor agricole şi reducerea
costurilor de producţie în exploataţiile agricole din Comunitate.
- Diversificarea activităţii economice în diferite regiuni ale UE pentru a se
obţine o valoare adăugată ridicată care să sporească veniturile fermierilor şi ale
locuitorilor rurali.

3
 Elementele cheie ale noii reforme a PAC vizează:
- Piaţa şi politica de preţuri.
- Schema de plată unică pe exploataţie.
- Cross compliance (reguli de condiţionalitate)
- Modularea sprijinului comunitar.
- Dezvoltarea rurală durabilă.

3.1.1. Piaţa şi politica de preţuri

Noua reformă PAC urmăreşte îmbunătăţirea mecanismelor de piaţă în

vederea creşterii competitivităţii agriculturii şi a liberalizării treptate a pieţelor
agricole. Evoluţia agriculturii europene spre un nou model economic viabil este
legată de liberalizarea pieţei. În acest sens negocierile care au loc în cadrul OMC
sunt privite diferit. După unii experţi, liberalizarea totală a pieţei agricole este o
greşeală şi ar fi suficient să existe o stabilitate a preţurilor pentru ca agricultura să se
menţină viabilă. Alţii consideră necesară eliminarea subvenţiilor la export (măsură
aflată în proces de finalizare în cadrul negocierilor OMC) şi retragerea progresivă a
ajutoarelor directe pentru eliminarea excedentelor. Aceste obiective se regăsesc între
măsurile noii reforme a PAC, care va avea loc treptat, iar fondurile vor fi
redirecţionate spre mediu şi dezvoltarea rurală. Fermierii nu vor fi însă abandonaţi,
întrucât prezenţa lor în mediul rural este vitală, iar agricultura este ˝coloana
vertebrală˝ a acestuia.
Prin particularităţile şi rolul său esenţial pentru viaţa şi securitatea popoarelor,
agricultura nu poate să desfăşoare activităţi durabile fără sprijinul contribuabililor.
Noua reformă are în vedere o deplasare a acestui sprijin de la producţie spre
dezvoltarea rurală complexă şi agricultura multifuncţională. O astfel de dezvoltare
poate spori autonomia financiară a locuitorilor din zonele rurale şi asigurarea
capacităţii de a investi şi concepe proiecte în acest scop.
Mecanismele de politică agricolă care se utilizează în cadrul reformelor din
deceniul `90 sunt:
- Plăţile directe.
- Prime de calitate.
- Alocaţii pentru extensificarea şi pentru producţia ecologică.
- Sprijin pentru dezvoltarea rurală şi protecţia mediului etc.
Ajutoarele pentru reformă au devenit cele mai importante forme de sprijin în
agricultură, în baza măsurilor stabilite de reforma PAC din 1992 şi de Agenda 2000.
Aceste ajutoare se vor redirecţiona spre creşterea competitivităţii agricole, a dezvoltării
durabile a zonelor rurale în noua reformă a PAC, 2007-2013.
Intervenţiile pe piaţă prin susţinerea preţurilor au influenţat creşterea
producţiei şi productivităţii, în primele etape, dar au avut ulterior efecte negative
asupra echilibrului pieţelor agricole. Au crescut excedentele greu vandabile, precum
şi costurile stocării de intervenţie şi ale susţinerii exporturilor. Totodată s-au produs
distorsiuni ale pieţelor pe plan mondial, ceea ce a determinat măsuri noi în cadrul
OMC. În etapele precedente ale noii reforme PAC s-au stabilit măsuri de reducere
treptată a preţurilor de intervenţie. Această reducere a fost resimţită abia după

4
punerea în aplicare a măsurilor de reformă prevăzute de Agenda 2000. Sistemul
preţurilor de intervenţie s-a simplificat şi în prezent preţurile sunt îngheţate sau
supuse unei noi reduceri, s-a redus numărul de produse la care se aplică intervenţii
prin preţuri şi stocarea producţiei, s-a eliminat stocarea publică etc.
Preţurile de intervenţie sunt îngheţate şi apropiate de preţurile pieţei şi ca
urmare pierderile de venituri se acoperă mai ales prin sprijin direct acordat pentru
produsele de baza în alimentaţie şi suprafeţele retrase din cultură.
Plăţile directe au devenit principalul mecanism prin care agricultorii primesc
sprijin pe hectar şi animal pentru stabilizarea veniturilor, inclusiv ca urmare a
reducerii preţurilor de intervenţie la produsele la care se menţin.
Plăţile directe la hectar şi pe animal introduse în vederea susţinerii veniturilor
sunt formate din subvenţii pentru producţie, întrucât decuplarea este doar parţială şi
plăţi compensatorii care acoperă reducerile de venituri datorate reducerii şi eliminării
unor preţuri de intervenţie.
Esenţa noii reforme a pieţei agricole constă în:
- Facilitarea accesului la pieţe prin măsuri interne de diversificare a activităţii şi
creşterea competitivităţii produselor şi reducerea taxelor vamale.
- Reducerea susţinerii interne în vederea eliminării surplusurilor greu
vandabile şi creşterea competitivităţii, în condiţiile concurenţei dure de pe pieţele
internaţionale.
- Reducerea exporturilor subvenţionate şi a altor forme mascate de susţinere
care distorsionează comerţul internaţional (credite de export, ajutor alimentar etc.).
- Reducerea şi eliminarea subvenţiilor la export.
Uniunea Europeană susţine actualizarea regulilor de bază ale OMC şi întărirea
comerţului internaţional ca instrument important al dezvoltării. Totodată, UE asigură
o integrare complexă a statelor membre în Piaţa Unică pe baza Tarifului Vamal
Comun.
Finanţarea politicii de piaţă se va face, din anul 2007, din Fondul Agricol
European de Garantare, rezultat din FEOGA - garantare.

3.1.2. Schema de plată unică pe exploataţie

În noua etapă a reformei PAC, mecanismul plăţilor directe la hectar şi pe animal

folosit în prezent se va înlocui treptat cu „schema de plată unică pe exploataţie"
(SPS)
Acest mecanism s-a introdus parţial, începând cu anul 2005, în majoritatea
vechilor state membre.
Noile state membre (UE 1O) vor introduce plata unică pe exploataţie treptat,
previzibil până în anul 2010. Până atunci se va aplica mecanismul plăţilor directe la
hectar şi pe animal (SAPS), în variante adaptate la situaţia agricolă din fiecare ţară în
ceea ce priveşte decuplarea acestui sprijin de producţie. Nivelul plăţilor va fi acelaşi,
stabilit de Comunitate, indiferent dacă se utilizează plata directă la hectar şi pe
animal sau plata unică pe exploataţie.
Plata unică pe exploataţie, ca mecanism de sprijinire a veniturilor agricole,
reuneşte toate tipurile de ajutorare directe acordate în prezent şi va simplifica gestiunea
acestora. Se urmăreşte ca, treptat, sprijinul alocat să fie decuplat de producţie la

5
nivelul întregii Comunităţi.
Decuplarea completă a plăţii unice de producţie va deveni operaţionala la
1 ianuarie 2007, în vechile state membre. Totuşi, statele membre pot menţine, limitat,
unele elemente de cuplare a plăţilor directe de producţie, pentru a evita dezechilibrele
majore ale pieţei şi abandonarea terenurilor.
Decuplarea parţială se va menţine, în forma existentă în UE 15, la anumite
culturi şi în proporţii limitate cu o perioadă de tranziţie la produsele sensibile şi după
2007.
Sunt admise şi plăţile suplimentare cuplate pentru sprijinirea unor activităţi
agricole importante în scopul protecţiei mediului sau a creşterii şi îmbunătăţirii
marketingului produselor agricole. Aceste plăţi trebuie să se încadreze în limitele
generale stabilite pentru activităţile respective.
În noul sistem de plăţi, calculul sumelor se face având ca bază de referinţă
istorică suprafeţele şi nivelurile de producţie, pentru toate statele membre, media anilor
2000, 2001 şi 2002. Se stabileste o singură plată pe exploataţie, iar sprijinul se acordă
în funcţie de suprafaţă (numărul de hectare eligibile ale unei exploataţii). Pot fi
convertite în hectare eligibile şi efectivele de animale (bovine, ovine, caprine) pentru
care se alocă sprijin, ca şi cantităţile maxime garantate pentru unele produse (lapte,
carne etc.).
Se stabilesc condiţii comune pentru aplicarea plăţilor unice prin includerea
diferitelor tipuri de sprijin. Aceste condiţii vizează integrarea în sistemul Organizărilor
Comune de Piaţă a unor norme fundamentale privind mediul înconjurător, siguranţa
alimentelor, bunăstarea şi sănătatea animalelor.
Pentru evitarea abandonării terenurilor şi menţinerea în bune condiţii agricole şi
de mediu a acestora se instituie, de asemenea, un cadru comunitar, dar care va
permite să se ţină cont de caracteristicile zonale, în special de condiţiile pedoclimatice,
de sistemul de cultură al plantelor şi de structura de producţie din exploataţie.
Sunt prevăzute măsuri pentru menţinerea păşunilor permanente existente şi
evitarea transformării lor în terenuri arabile, întrucât acestea au efecte pozitive asupra
mediului.
În perioada 2005-2012, măsurile care vizează agricultura durabilă şi dezvoltarea
rurală cuprind şi un sistem de reducere progresivă a plăţilor directe (plăţi unice). Sumele
rezultate vor fi utilizate pentru dezvoltarea rurală şi vor fi repartizate între statele
membre, pe baza unor criterii definite. Un procent din aceste sume vor rămâne însă
statului membru care le-a generat.
Pentru ca agricultorii să respecte normele de practicare a agriculturii
moderne şi de calitate, statele membre vor organiza un sistem de consultanţă pentru
exploataţiile agricole comerciale. Pentru a introduce acest sistem, bazat pe
voluntariat, vor avea prioritate agricultorii care primesc plăţi directe peste o anumită
sumă anuală. Începând cu ianuarie 2007, statele membre pot înfiinţa acest sistem de
consultanţă în vederea bunei administrări a terenurilor exploataţiilor, pentru
respectarea unui număr de condiţii obligatorii privind bunele practici agricole şi de
mediu. Sistemul de consultanţă menţionat va fi obligatoriu, din anul 2010.
Pentru întărirea eficacităţii mecanismelor de gestiune şi control s-a creat
Sistemul Integrat de Administrare şi Control, pe baza Reglementării Consiliului
(CEE) nr. 3508 /1992. Fiecare stat membru a înfiinţat un asemenea organism.

6
 Sistemul Integrat de Administrare şi Control asigură:
- o bază de date informatizată;
- un sistem de identificare a parcelelor agricole;
- un sistem de identificare şi înregistrare a drepturilor de plată;
- gestionarea cererilor de plată;
- un sistem unic de identificare a fiecărui agricultor care a depus cererea de
plată.
Comisia Europeană este periodic informată cu privire la funcţionarea Sistemului
Integrat de Administrare şi Control. Statele membre aplică reglementările
comunitare şi controlează în teren aplicarea acestora. Identificarea parcelelor agricole
este un element, pentru aplicarea corectă a plăţii unice. Sistemul de identificare a
parcelelor se bazează pe tehnici de teledetecţie.
Mecanismele promovate prin PAC prevăd un sprijin direct al veniturilor în
scopul asigurării unui mod de viaţă echitabil agricultorilor. Acest obiectiv este legat
strict de conservarea zonelor rurale şi de aceea plăţile trebuie atribuite cu respectarea
condiţiilor stabilite. În care scop este necesară monitorizarea realizării obligaţiilor
asumate.
Sistemul de sprijin va regrupa într-o „schemă de plată unică" diferitele forme de
sprijin propuse iniţial de Agenda 2000 şi ţine seama de modificările plafoanelor de
ajutor stabilite prin noile reglementări.
Plata unică nu trebuie să fie condiţionată de realizarea unei anumite producţii.
Agricultorii sunt liberi să-şi aleagă produsele care doresc să le producă, inclusiv
produsele care sunt încă susţinute în sistem de sprijin cuplat de producţie. Se asteaptă
ca acest mecanism să apropie agricultorii de cerinţele consumatorilor şi să evite
excedentele produse ca urmare a sprijinului direcţionat.
Pentru asigurarea sprijinului în noul sistem de susţinere, sumele se acordă
ţinând seama de perioada de referinţă aleasă (2000-2002). Totodată, se va constitui o
rezervă naţională pentru situaţii specifice, care poate fi utilizată şi pentru sprijinirea
noilor agricultori.
Plata unică va fi fixată la nivelul exploataţiei, în funcţie de numărul hectarelor
eligibile. Prin hectarul eligibil pentru sprijin se înţelege suprafaţa agricolă a
exploataţiei, formată din teren arabil şi/sau pajişti permanente. Nu sunt incluse
suprafeţele ocupate cu culturi permanente (culturi horticole), păduri, terenuri
destinate unor activităţi neagricole.

Dreptul de plată unică pe suprafaţă

Calculul dreptului de plată unică (DPU) se bazează pe nivelul „sumelor de

referinţă˝ atribuite fiecărui stat membru.
Toţi agricultorii beneficiază de drept de plată pe hectar eligibil. Numărul
total de drepturi de plată este egal cu numărul de hectare admise (eligibile), în care se
includ şi ajutoarele pentru: amidon din cartof, furaje uscate, seminţe, toate
suprafeţele furajere destinate creşterii animalelor în perioada de referinţă. Nu se includ
în numărul de hectare eligibile suprafeţele utilizate pentru producerea furajelor uscate,
care intră în alt regim de sprijin, precum şi suprafeţele supuse unui program naţional

7
sau comunitar anterior de retragere din cultură (sit-aside).
Sumele globale pe exploataţie sunt divizate în „drepturi de plată". Prin
includerea în acest sistem a hectarelor eligibile a animalelor şi cantităţilor garantate,
numărul „drepturilor de plată unică" este mai mare ca numărul hectarelor deţinute de
către un fermier.
Reglementarea Consiliului (CE) nr. 1782/2003 privind regimul de
susţinere directă în cadrul PAC stabileşte normele şi cadrul de acordare a sprijinului
comunitar din anul 2005, pentru UE 15. Aplicarea treptată a noului mecanism de
susţinere directă a agriculturii denumit „plata unică pe exploataţie˝, se face cu perioade
de tranziţie, decuplarea extinsă a sprijinului de producţie urmând a se realiza pănă în
anul 2007, dar se pot menţine şi forme de sprijin nedecuplat, la anumite produse, până
în anul 2010.
Mecanismul decuplării se aplică pentru vechile state membre, iar noile state
membre îl pot introduce treptat şi flexibil. Plăţile directe pentru noile state membre
(UE 10) se vor acorda etapizat, într-o perioada de 10 ani de la aderare. Sumele
acordate în procente anuale, prevăzute în Tratatul de Aderare, se calculează în
funcţie de suprafeţele şi producţiile referinţă (media anilor 2000 - 2002). Aceeaşi
metodologie se aplică şi în cazul României şi Bulgariei, începând cu anul 2007.
La nivelul comunitar, naţional, regional (dacă este cazul) se fixează plafoane
maximale ale ajutoarelor, calculate prin însumarea fondurilor care revin fiecărui stat
membru în cadrul mecanismului de sprijin pe durata perioadei de referinţă şi în funcţie
de ajustările ulterioare. Dacă se depăşesc plafoanele maximale, se aplică reduceri
proporţionale ale sprijinului.
Utilizarea mecanismului „plăţii unice pe exploataţie" presupune flexibilitatea
plăţilor pentru a se asigura un echilibru între plăţile directe actuale care se menţin în
anumite situaţii şi în perioada de tranziţie şi plata unică. Există şi o interdicţie care nu
permite includerea legumelor, fructelor şi cartofului de consum în sistemul plăţii unice,
întrucât din cauza regionalizării acestor culturi s-ar putea produce distorsiuni ale pieţei la
respectivele produse.
Statele membre pot prevedea, de asemenea, o perioadă de tranziţie pentru
aplic area plăţilor unice în cazul unor grave distorsiuni pe piaţă sau dacă se impune
respectarea unor obligaţii internaţionale ale Comunităţii.
În cazul aplicării facultative sau tranzitorii a mecanismului plăţii unice trebuie
fixată din timp perioada şi respectate condiţiile de atribuire a drepturilor de plată
unică. Stabilirea modalităţilor de aplicare a acestui mecanism revine Comisiei. Plăţile
sunt administrate de către un Comitet care asistă Comisia Europeană, compus din
reprezentanţii statelor membre şi prezidat de un reprezentant al Comisiei.
Pentru facilitarea tranziţiei între actualele regimuri de plăţi directe pentru
culturile în arabil şi prime pentru animale, pe de o parte, şi noul mecanism de plăţi
unice pe exploataţie, pe de altă parte, sunt necesare ajustări ale sistemului actual de plăţi
directe pe hectar şi pe animal în aceste sectoare.
Agricultorul declară parcelele de teren ca suprafaţă eligibilă pentru un drept
de plată pe o perioadă de 10 ani, începând de la o dată stabilită de statul membru.
Cu un an înainte de obţinerea acestui drept, agricultorul introduce o cerere de
participare la regimul de plăţi unice, care prevede că:
- toate drepturile de plată neutilizate timp de trei ani se atribuie pentru rezerva

8
naţională. Sunt atribuite drepturile de plată pentru rezerva naţională şi în caz de forţă
majoră sau circumstanţe excepţionale (decesul agricultorului, incapacitate profesională,
epizootie etc.);
- transferul dreptului de plată nu se poate face decât unui agricultor din acelaşi
stat membru, în caz de moştenire sau moştenire anticipată. În caz de moştenire sau
moştenire anticipată, drepturile de plată nu pot fi utilizate decât în statul membru
unde au fost stabilite.
Transferul drepturilor de plată, cu sau fără teren, se poate face prin vânzare sau
cesiune definitivă. Arendarea sau alte tranzacţii similare sunt autorizate în situaţia în
care transferul drepturilor de plată este însoţit de transferul unui număr echivalent de
hectare eligibile care beneficiază de sprijin. Un agricultor nu poate transfera drepturile
sale de plată fără teren (cu excepţia cazurilor de forţă majoră), după ce au fost utilizate
în proporţie de 80% în cursul unui an sau după ce a cedat terenul la rezerva naţională.
Atunci când un agricultor beneficiază de sprijin suplimentar, valoarea fiecărui drept de
plată unică în posesia sa în anul 2007 creşte cu aceste sume suplimentare.

Utilizarea terenurilor în cadrul regimului de plată unică

Agricultorii pot utiliza parcelele declarate pentru întreaga activitate agricolă, cu

excepţiile menţionate.
Pentru suprafaţa retrasă din cultură, agricultorul primeşte „drept de teren
lăsat necultivat˝, care se calculează ca o medie a suprafeţelor necultivate timp de trei
ani. Pentru terenul lăsat necultivat, agricultorul beneficiază de sprijin sub forma unei
sume fixe. În această categorie de terenuri pot intra: suprafeţe arabile lăsate
necultivate, suprafeţe împădurite, alte suprafeţe care nu sunt utilizate în scop lucrativ.
Suprafeţele lăsate necultivate nu pot fi mai mici de 0,1 hectare şi de o lăţime mai mică
de 10 metri. Obligaţia de lăsare a terenurilor necultivate se va aplica şi pentru drepturile
care sunt transferate.
În cazul unei ferme biologice, agricultorul este scutit de obligaţia de a lăsa
teren necultivat.
Un stat membru din UE 15 poate decide ca sumele provenind de la produsele
lactate şsi plăţile suplimentare pentru zootehnie să fie incluse, total sau parţial, în
regimul de plăţi unice, începând din 2005. Suma de referinţă pentru aceste plăţi se
calculează pe baza „cantităţii individuale de referinţă˝ pentru lapte de care dispune
exploataţia la 31 martie a anului în care aceste plăţi vor fi incluse, total sau parţial, în
regimul de plăţi unice.
Toţi agricultorii unei regiuni beneficiază de dreptul de a lăsa teren necultivat.
Suprafaţa lasată necultivată se stabileşte pe baza unui procent decis la nivel comunitar (de
10% în prezent).
Nu beneficiază de dreptul de a lasa terenuri necultivate agricultorii care produc
sub 92 tone cereale, care sunt scutiţi de aceasta obligaţie.

Regionalizarea plăţilor

Terenurile lăsate necultivate trebuie să fie menţinute în bune condiţii

agricole şi de mediu. Ele pot fi utilizate pentru producţia de biomasă în care scop se

9
poate acorda un sprijin naţional de circa 50% din costul de înfiinţare al culturilor.
Statele membre pot decide împărţirea terenurilor în regiuni, conform unor criterii
obiective şi ca urmare sprijinul se poate regionaliza. Statele membre cu mai puţin de 3
milioane hectare eligibile pot fi considerate o singură regiune.
Numărul mediu de hectare la nivel naţional şi numărul de hectare la nivel
regional se fixează de Comisia Europeană, pe baza datelor stabilite de statele
membre. În cazul regionalizării, schema plăţii unice pe exploataţie (SPS) nu se aplică
uniform pe întreaga suprafaţă a statului membru. Dreptul de plată unică variază de la o
regiune la alta.
Schema de plată unică poate fi regionalizată. În acest cadru, statele membre
pot face opţiuni cu privire la redistribuirea sumelor pentru fermieri, astfel:
- pot aloca în mod uniform dreptul de plată unică (DPU) în cadrul unei
regiuni, în limita plicului financiar regional (sumele pe regiuni);
- pot să stabilească nivelul plăţilor diferit pentru terenuri arabile şi fâneţe, fără a
aduce prejudicii formei actuale de utilizare a pământului;
- pot să aloce unele sume sau parţial din plicul financiar regional pentru diferite
sectoare (produse) pe baza nivelurilor de referinţă individuală;
- pot să redistribuie fondurile între regiuni după ce va fi stabilit plicul financiar
regional.

Rezerva naţională

Statele membre aplică un procentaj de reducere liniară a sumelor de referinţă, cu

respectarea planului stabilit, pentru constituirea unei rezerve naţionale. Această
reducere nu poate fi mai mare de 3%.
Rezerva naţională cuprinde diferenţa între plafonul stabilit şi totalul sumelor de
referinţă acordate agricultorilor cu titlu de regim de plată unică înainte de aplicarea
reducerii liniare.
Rezerva naţională poate fi utilizată de statele membre pentru a acorda cu
prioritate sumele de referinţă agricultorilor care încep să exercite o activitate
agricolă după 31 decembrie 2002 sau 2003, care au o situaţie specială: pentru a fi
evitate distorsiunile de piaţă şi de concurenţă pentru agricultorii din zonele supuse
programelor de restructurare sau dezvoltare, pentru intervenţii publice în vederea
evitării abandonării terenurilor agricole etc.

3.1.3. Cross-compliance (reguli de condiţionalitate sau eco-condiţionalitate)

Acest mecanism va deveni obligatoriu în condiţiile noii etape a reformei pentru

toţi beneficiarii de plăţi cuplate şi decuplate.
Cross-compliance este o abordare încrucişată a sistemului de sprijin acordat
fermierilor care se bazează pe încredere şi pe îndeplinirea riguroasă a condiţiilor pentru
a primi ajutoarele solicitate.
Toţi fermierii care beneficiază de plăţi directe trebuie să îndeplinească "o listă
de priorităţi" care cuprinde diferite standarde europene în următoarele domenii:
- protecţia mediului;

10
 - securitatea alimentară;
- sănătatea şi bunăstarea animalelor.
Neîndeplinirea standardelor prevăzute în legătură cu aceste domenii determină
aplicarea de sancţiuni fermierilor, în plus faţă de sancţiunile generale aplicate în
cazul neîndeplinirii condiţiilor de acordare a plăţilor directe. Sancţiunile constau în
aplicarea de noi reduceri a plăţilor directe.
Controlul cerinţelor privind regulile de condiţionalitate (eco-condiţionalitate) în
cazul anumitor tipuri de ajutoare comunitare se desfăşoară prin intermediul Sistemului
Integrat de Administrare şi Control creat în fiecare stat membru.
Comisia Europeană stabileşte indicatorii pentru fiecare obligaţie legată de
aplicarea regulilor de condiţionalitate, cuprinsă în standardele europene pe domenii.
Dacă fermierii nu îndeplinesc indicatorii cuprinşi în standarde, statele membre
pot reţine 25% din sumele colectate ca urmare a nerespectării acestora. Beneficiarii de
sprijin sunt obligaţi să protejeze terenul agricol şi mediul, să nu abandoneze terenurile şi
să nu reducă semnificativ suprafeţele de păşune.
Modalităţile de reducere a sprijinului său de excludere de la sprijin sunt stabilite
de reglementarea Consiliului (CE) nr. 1782/2003. Aceasta stabileşte măsuri de
supraveghere de către statele membre a tuturor fermelor agricole, în special cele
neexploatate şi care trebuie menţinute în condiţii agricole şi de mediu corespunzătoare.
Introducerea regulilor de condiţionalitate se face din anul 2005 şi până în 2007. Noile
state membre pot introduce aceste reguli din 2005, cu respectarea unor perioade de
tranziţie negociate. Statele candidate la aderare au stabilit deja o serie de reguli de
condiţtionalitate, pentru altele au stabilit perioade de tranziţie. Din 2007 noile reguli
vor fi aplicate integral sau cu perioade de tranziţie.
Regulile de condiţionalitate legate de ajutoarele cuplate şi decuplate în favoarea
agricultorilor urmăresc să încurajeze aplicarea unor „bune practici agricole”.
România adaptează unele măsuri, iar Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării
Rurale a elaborat deja o listă a condiţiilor de bune practici agricole şi de mediu pentru
agricultură şi a stabilit priorităţile privind securitatea alimentelor, sănătatea şi bunăstarea
animalelor.
Îndeplinirea condiţiilor impuse de mecanismul SPS nu poate fi realizată de
România până în 2007 datorită complexităţii verificărilor încrucişate (cross-
compliance) şi alte exigenţe care necesită o perioadă mai mare de pregătire a
structurilor agricole. Opţiunea României şi Bulgariei pentru plăţile directe la hectar şi
pe animal (SAPS), din 2007, impune numai condiţiile de „bune practici agricole".
Treptat însă vor trebui pregătite condiţiile de trecere la SPS.

3.1.4. Modularea sprijinului comunitar

Instrumentele şi mecanismele care vizează promovarea agriculturii durabile la

nivelul Uniunii, ca şi ajutoarele pentru agromediu şi pentru zonele defavorizate, vor
avea o importanţă crescândă în noua etapă a reformei PAC.
Prin acest mecanism se urmăreşte o mai bună repartizare a sprijinului
comunitar între politica de piaţă şi politica de dezvoltare rurală, pentru a răspunde
cerinţelor consumatorilor şi preocupărilor privind mediul, securitatea alimentelor,

11
sănătate şi confortul animalelor. Pentru aceasta s-a decis ca plăţile pentru fermele
mari să fie reduse prin mecanismul „modulării" şi deci sumele respective să se finanţeze
suplimentar măsurilor de finanţare rurală.
Mecanismul modulării a fost stabilit de Agenda 2000 şi s-a îmbunătăţit în urma
noilor decizii privind reforma PAC.
Mecanismul de modulare constă în reducerea sumelor cuvenite unui stat
membru, anual, până la sfârşitul anului 2012, cu următoarele procente.

Evoluţia pe ani a reducerii plăţilor alocate agricultorilor în urma modulării

Anul bugetar 2005 2006 2007 2008 - 2013

Ferme cu plăţi directe sub 5000 0 0 0 0

Euro/an

Ferme cu plăţi directe de peste 5000 3% 4% 5% 5%

Euro/an
Sursa: Prevederile Reglementării Consiliului ((E) nr.1182/2003

Aceste reduceri se aplică în cazul fermelor care primesc plăţi directe de peste 5000
Euro/ an. Sumele rezultate în urma aplicării reducerilor, după deducerea plafoanelor
stabilite pentru statele membre, vor fi utilizate pentru susţinerea suplimentară a
programelor comunitare de dezvoltare rurală finanţate din FEOGA - garantare (conform R.
Nr. 1257/1999).
Un procent din suma disponibilă statelor membre rămâne la dispoziţia statului
membru în cauză, iar sumele în plus se alocă statelor interesate, în funcţie de:
- suprafaţa agricolă;
- forţa de muncă din sectorul agricol;
- PIB pe locuitor la paritatea puterii de cumpărare {PPC).
Statele membre primesc cel putin 80% din sumele totale rămase disponibile, în
urma modulării.
Finanţarea PAC din bugetul anului 2007 pentru măsuri de piaţă şi ajutorare
directe trebuie să respecte plafoanele maximale anuale stabilite prin decizia
reprezentanţilor fiecărui Guvern al statului membru.
Ajutorul suplimentar rezultat din modulare se acordă agricultorilor care
beneficiază de plăţi directe pe baza normelor stabilite de Reglementarea nr.
1782/2003. Acesta este egal cu suma rezultată din aplicarea procentelor de reducere
prevăzute anual pentru agricultorii care primesc plăţi directe de peste 5000 Euro/an.
Suma suplimentară acordată ca sprijin unui stat membru pe parcursul unui an
calendaristic nu poate depăşi însă plafonul fixat şi eventual modificat în funcţie de
structurile exploataţiilor.
Aplicarea modulării şi a condiţionalităţii (cross-compliance) pentru zonele
defavorizate (Reglementarea nr. 1259/1999 privind zonele defavorizate) are în vedere
situaţiile în care producţia agricolă a fost grav afectată. Astfel, agricultorii pot cere
sprijin în cazul în care în cursul perioadei de referinţă, printr-un caz de forţă majoră

12
sau circumstanţe excepţionale survenite înainte sau în timpul perioadei de referinţă,
pot cere ca sumele de referinţă să fie calculate pe baza anului (anilor) din perioada de
referinţă care nu a fost afectat de asemenea situaţii. Dacă întreaga perioadă de referinţă
a fost afectată de un caz de forţă majoră sau circumstanţe excepţionale statul membru
calculează sumele de referinţă ca o medie a anilor 1997-1999.
Cazurile de forţă majoră pot fi:
- decesul agricultorului;
- incapacitatea profesională pe termen lung a agricultorului;
- o catastrofă naturală gravă care afectează o parte importanţă a suprafeţei
agricole a exploataţiei;
- distrugerea accidentală a adăposturilor de animale;
- o epizootie care afectează total sau parţial şeptelul.
Aceste prevederi se aplică şi agricultorilor care în perioada de referinţă au avut
angajamente de agromediu sau privind zonele defavorizate.
Pentru fiecare stat membru, totalul sumelor de referinţă nu poate fi superior
plafonului naţional stabilit de Comisia Europeană.
Reducerea plăţilor directe pentru fermele mari în cazul ţărilor nou intrate în
Uniunea Europeană nu se va aplica până când acestea nu vor atinge un nivel de
dezvoltare apropiat de cel comunitar.
În urma aplicării mecanismului de modulare a plăţilor directe cuplate şi
decuplate de producţie se estimează ca efecte pozitive:
- îmbunătăţirea echilibrului între cheltuielile destinate pieţei şi dezvoltării rurale;
- creşterea alocaţiilor destinate exploataţiilor mici care primesc ajutoare mai
reduse. În acest fel se stimulează dezvoltarea durabilă a zonelor rurale, întrucât
exploataţiile mici au mai multă forţă de muncă şi practică sisteme de producţie mai
extensive faţă de marile întreprinderi agricole, care practică sisteme intensive şi au
economie de scală, cu efecte negative asupra mediului;
- statele membre pot utiliza sume mai mari pentru dezvoltarea rurală,
folosindu-le pentru cofinanţarea programelor comunitare. De asemenea pot să acorde
şi sprijin unui număr mai mare de beneficiari.

3.1.5. Întărirea politicii de dezvoltare rurală

După măsurile de reformă fundamentală al primului pilon al PAC, din 2003 şi

2004, Consiliul a adoptat, în septembrie 2005, reforma fundamentală a politicii de
dezvoltare rurală pentru perioada 2007- 2013. Politica de dezvoltare rurală
completează şi acompaniază politica de piaţă.
Pentru armonizarea politicii de dezvoltare rurală cu priorităţile Comunităţii,
Reglementarea Consiliului (CE) nr. 1698/2005 privind sprijinul pentru dezvoltarea
rurală prin Fondul European Agricol pentru Dezvoltarea Rurală (FEADR) a adoptat
„Liniile strategice ale Comunităţii pentru dezvoltarea rurala în perioada 1 ianuarie
2007 - 31 decembrie 2013˝.
Politica de piaţă şi de dezvoltare rurală poate să asigure îmbunătăţirea
competitivităţii şi dezvoltarea durabilă a spaţiului comunitar. Abordarea unitară a
acestor două politici asigură cadrul pentru continuarea procesului de reformă.

13
 Noua reformă a PAC asigură aplicarea unei strategii integrate pentru
dezvoltarea rurală, bazată pe patru principii cheie:

- Multifuncţionalitatea agriculturii;
- Integrarea zonelor rurale în economie prin dezvoltarea complexă;
- Flexibilitatea asistenţei pentru zonele rurale;
- Transparenţă în stabilirea şi implementarea programelor de sprijin.
Principiile stabilite contribuie la întărirea responsabilităţii şi flexibilitatea
măsurilor de sprijin, atât în noile, cât şi în vechile state membre. Acestea vor putea decide
care sunt cele mai potrivite măsuri ce pot fi selectate şi zona geografică unde vor fi
implementate.
Politica de dezvoltare rurală a Uniunii Europene a intrat într-o fază
superioară în ceea ce priveşte gradul de extindere şi finanţare, în noua etapă a reformei
PAC.
Politica de dezvoltare rurală completează şi acompaniază politica de piaţă
şi promovează caracterul multifuncţional al agriculturii. Totodată, politica de
dezvoltare rurală este şi parte a politicii de integrare regională şi asigură măsuri de
armonizare teritorială şi promovează coeziunea economică şi socială.
Prin aplicarea noilor măsuri de politică de dezvoltare rurală se facilitează
procesul de integrare a noilor state membre şi candidate în economia Uniunii
Europeane.
Întrucât PAC are ca direcţie de acţiune liberalizarea pieţelor în contextul
globalizării, pregătirea acestei evoluţii economice necesită un proces de educare a
agricultorilor pentru accesul la pieţe şi creşterea competitivităţii produselor lor.
Creşterea preocupărilor pentru dezvoltarea unei agriculturi multifuncţionale în
întregul spaţiu european este relevantă în noua etapă a reformei.
Dezvoltarea rurală influenţează pozitiv creşterea competitivităţii agriculturii
europene pe pieţele interne şi externe, iar aceasta, la rândul său, va depinde tot mai
mult de promovarea unei agriculturi multifuncţionale.
Măsurile de dezvoltare rurală sunt finanţate din Fondurile structurale ale Uniunii
Europeane (din 2007 din Fondul European Agricol de Dezvoltare Rurală) şi din
resursele proprii ale statelor membre şi candidate la aderare.
Noile state membre şi candidate sunt orientate şi sprijinite financiar să-şi
restructureze sectorul agricol şi să dezvolte activităţi economice şi sociale diversificate
în zonele rurale, astfel încât să se realizeze scopurile şi obiectivele stabilite pe
ansamblul Comunităţii.
Reforma Politicii Agricole Comune, decisă în iunie 2003 şi aprilie 2004, a
introdus schimbări majore în dezvoltarea zonelor rurale europene. Politica de
dezvoltare rurală se stabileşte în consens cu obiectivele generale ale politicii de
coeziune economică şi socială stabilite în Tratat, dar integrează şi alte priorităţi majore
stabilite de Consiliul Uniunii Europene privind competitivitatea şi dezvoltarea durabilă
stabilite la Goteborg şi la Lisabona.
Consiliul de la Gớteborg (2001) a făcut precizări cu privire la necesitatea unei
noi abordării a creşterii performanţei economice în strânsă legătură cu utilizarea
durabilă a resurselor naturale, menţinând biodiversitatea şi păstrând ecosistemele
pentru a evita deşertificarea. De asemenea, Politica Agricolă Comună viitoare are ca

14
obiective realizarea dezvoltării durabile, bazată pe obţinerea unor produse sănătoase şi
de calitate superioară. Produsele alimentare deţin o pondere covârşitoare în consumul
uman şi ca urmare trebuie obţinute prin aplicarea unor metode viabile din punct de
vedere a mediului înconjurător, care să asigure protejarea biodiversităţii şi
obţinerea unor cantităţi sporite de produse organice.
Realizarea acestor obiective majore ale Uniunii Europeane necesită mobilizarea
tuturor resurselor la nivel naţional şi comunitar. Între aceste resurse, un loc deosebit
de important revine resurselor naturale, de forţă de muncă şi economice din zonele
rurale. Ca urmare, folosirea fondurilor destinate dezvoltării rurale, care au valori mari,
trebuie să se utilizeze cu maximă eficienţă.
Dezvoltarea parteneriatelor cu statele membre şi candidate este un obiectiv al
Comunităţii, care are drept scop perfecţionarea modelelor de producţie agricolă, a
managementului terenurilor şi extinderea activităţilor socio-economice în zonele
rurale, participarea partenerilor vest-europeni în diverse programe ale noilor state
membre.
Reglementarea Consiliului (CE) nr. 1698/2005 privind sprijinul pentru
dezvoltare rurală acordat prin Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală are
un rol important la intrarea noii PAC. Măsurile stabilite ţin seama de particularităţile
agriculturii rezultate din structura socială a agriculturii fiecărui stat membru, din
diferenţele structurale şi naturale din diversele zone rurale.
Comunitatea poate lua măsuri şi aproba programe de dezvoltare rurală în
concordanţă cu „principiul subsidiarităţii", pe baza căruia se acordă prioritate zonelor
cu cele mai bune condiţii de realizare a unor produse şi servicii în condiţii de
performanţă ridicată. La nivelul Comunităţii, în limitele admise de alocările
financiare pentru diferite state membre, pot fi concentrate sumele alocate şi stabili mai
bine priorităţile şi aplicarea principiului proporţionalităţii.
Programele de dezvoltare rurală din statele membre sunt coordonate, conform
priorităţilor Comunităţii şi celor naţionale, şi se completează cu politica de piaţă,
politica de coeziune economico-socială şi politica comună privind pescuitul.
Noua reformă asigură o mai strânsă complementaritate a celor doi piloni ai
Politicii Agricole Comune prin transferul fondurilor de la pilonul I (politica de piaţă),
la pilonul II (politica de dezvoltare rurală) prin aplicarea mecanismului de decuplare a
sprijinului direct de producţia agricolă, a măsurilor cross-compilance (reguli de
condiţionalitate) şi prin mecanismul modulării.
Primul pilon al PAC vizează asigurarea stabilizării veniturilor de bază pentru
fermieri, ca urmare a unei mari libertăţi de a produse în funcţie de cerinţele pieţei. Al
doilea pilon sprijină agricultura ca furnizor de bunuri publice, prin funcţiile acesteia
legate de mediul natural, precum şi de dezvoltarea zonelor rurale.

15
 3.2. Politica de dezvoltare rurală în noua etapă a reformei PAC

3.2.1. Premisele şi priorităţile noii politici de dezvoltare rurală

După lărgirea Uniunii Europene la 27 de state membre, zonele rurale ocupă

peste 93% din teritoriul total şi circa jumătate din populaţia totală. După aderarea
României şi zonele rurale ale Uniunii Europene s-au extins. Abordarea dezvoltării
armonioase a acestui spaţiu are o importanţă deosebită pentru viitorul Comunităţii,
pentru gestionarea eficientă a resurselor naturale şi umane.
Noua politică de dezvoltare rurală este rezultatul experienţei dobândite de
Uniunea Europeană în urma aplicării diferitelor programe. Noul context european şi
mondial impune restructurarea spaţiului rural în condiţii noi şi în mod unitar. Decalajele
mari între vechile state membre (UE15) şi noile state membre (UE12), în ceea ce
priveşte numărul de persoane ocupate în agricultură, vânătoare, silvicultură şi pescuit
sunt îngrijorătoare pentru viitoarea Uniune Europeană extinsă.
Paradoxul european se manifestă prin scăderea dramatică în continuare a
populaţiei agricole active în vechile state membre, care pune în pericol mediul şi
spaţiul rural, şi numărul excesiv de mare a populaţiei agricole în noile state membre şi
mai ales în România. Numeroasa populaţie agricolă din România este rezultatul lipsei
locurilor de munca şi a gradului redus de zile lucrate în agricultură pe an (sub 150 de
zile/persoană aptă de muncă) din lipsa diversificării activităţii şi datorită caracterului
de subzistenţă a gospodăriilor. Faptul că 12 noi state membre au o populaţie agricolă mai
mare decât vechile state membre (UE 15) impune o nouă politică privind diversificarea
activităţilor şi ocuparea în zonele rurale. O situaţie extrem de dificilă există din acest
punct de vedere în România, a cărei populaţie agricolă reprezintă 26% din populaţia
agricolă a UE 27. Gradul ridicat de subfolosire a forţei de muncă agricole (şomaj ascuns)
în România solicită cheltuieli comunitare ridicate pentru reducerea acesteia şi crearea de
noi locuri de muncă, exercită presiuni pe piaţa forţei de muncă a UE.
În noua etapă a reformei Politicii Agricole Comune, întărirea politicii de
dezvoltare rurală a devenit o prioritate de maximă importanţă pentru Uniunea
Europeană.
Orientările noii politicii de dezvoltare rurală stabilite de Consiliul European
de la Goteborg (2001) şi Agenda Lisabona (2000) se bazează pe faptul că
performanţa economică în zonele rurale trebuie strâns legată de utilizarea durabilă a
resurselor naturale şi umane, prin menţinerea biodiversităţii şi conservarea
ecosistemelor. În noua etapă de dezvoltare rurală accentul va trebui pus pe
încurajarea obţinerii produselor sănătoase, de calitate superioară, folosirea
metodelor de producţie prietenoase faţă de mediu prin dezvoltarea producţiei
ecologice, obţinerea de materii prime regenerabile şi întărirea biodiversităţii.
Noile măsuri privind politica de dezvoltare rurală se bazează pe concluziile
conferinţei de la Salzburg (2003) şi orientările strategice date de Consiliul European
de la Goteborg şi Lisabona, care pun accentul pe aspectul dezvoltării durabile din
punct de vedere economic, social şi al mediului.

16
 Obiectivele majore ale noii reforme a PAC privind dezvoltarea rurală, stabilite
în septembrie 2005, sunt:
- creşterea competitivităţii sectorului agricol;
- intensificarea acţiunilor de protecţie a mediului natural şi a zonelor rurale
prin sprijinul acordat amenajării teritoriale;
- creşterea calităţii vieţii în zonele rurale şi promovarea diversităţii activităţilor
economice.
Aceste obiective întăresc politica de dezvoltare rurală care promovează
îmbunătăţirea calităţii produselor şi sprijinirea fermierilor pentru îndeplinirea noilor
standarde ale Uniunii Europene şi asigurarea bunăstării animalelor.

Priorităţile dezvoltării rurale

În noua etapă a reformei, un rol important îl deţin agricultura şi
silvicultura, care ocupă partea covârşitoare din teritoriul UE 27. Aceste activităţi
contribuie hotărâtor la modelarea zonelor rurale şi la păstrarea viabilităţii acestora.
Sprijinirea fermierilor pentru a-şi realiza funcţiunile conferite (de producţie,
socială şi de protecţie a mediului) va multiplica rolul lor multifuncţional în spaţiul
european, dar mai ales în zonele defavorizate şi regiunile îndepărtate. Susţinerea
comunitară a politicii rurale este o necesitate în condiţiile reducerii şi eliminării
preţurilor de intervenţie şi a decuplării plăţilor directe de producţie, întrucât pe
această cale se poate asigura restructurarea sectorului agricol, dezvoltarea unor
relaţii echilibrate între zonele rurale şi urbane.
Sectorul agricol şi agroalimentar reprezintă o parte importantă a economiei
Uniunii Europene:
- asigură 15 milioane de locuri de muncă (cca 8,3% din populaţia ocupată);
- realizează 4,4 % din PIB;
- asigură o producţie de alimente şi băuturi, de 675 miliarde Euro (primul
producător mondial);
- silvicultura şi industriile asociate asigură locuri de muncă pentru cca 3,4
milioane de angajaţi şi o cifră de afaceri de 350 miliarde Euro;
- o suprafaţă semnificativă este destinată producţiei agricole ecologice (5,4
mil. hectare în UE 27).
Pe termen lung, agricultura şi silvicultura vor asigura, prin noile modele de
dezvoltare, protejarea biodiversităţii. Sistemele agricole cu mare valoare naturală
joacă un rol important în conservarea biodiversităţii şi a habitatelor, în protejarea
peisajului şi menţinerea calităţii solului.
Zonele rurale deţin un teritoriu extins. Conform definiţiei OECD, în UE 27
regiunile rurale reprezintă 93% din teritoriu. Peste 19% din populaţii locuiesc în
zone predominant rurale şi 37% din locuitori în regiuni semnificativ rurale. Aceste
regiuni generează 45% din Valoarea Adaugată Brută şi furnizează 53% din
locurile de muncă. Totuşi, se estimează că indicatorii socio-economici sunt mai
scăzuţi comparativ cu zonele nerurale. În zonele rurale, venitul pe locuitor
reprezintă cca o treime faţă de zonele nerurale. Sectorul serviciilor este mai puţin
dezvoltat ca nivel de educaţie superioară. Aceste dezavantaje sunt mult mai mari
în zonele predominant rurale. Lipsa infrastructurii şi a oportunităţilor de ocupare

17
completează tabloul decalajelor.
Zonele rurale ale României se confruntă cu neajunsuri şi decalaje mult mai
mari, în comparaţie cu UE 27. Populaţia din teritoriile predominant rurale deţine
47% din totalul populaţiei, iar cea din regiunile semnificativ rurale 43,6%.
Agricultura, vânătoarea, silvicultura şi pescuitul contribuie la VAB cu 13,3%
(2003), cu mari variaţii teritoriale.
Definirea spaţiului rural are o mare importanţă pentru România datorită
extinderii acestuia şi a condiţiilor geografice speciale, în vederea obţinerii
sprijinului comunitar necesar dezvoltării durabile.
Prin ordinul MAPDR nr. 173/2004, spaţiul rural a fost definit prin
componenţa teritorială şi caracteristicile dominante. Componenţa teritorială are în
vedere zona geografică interioară şi/sau de coastă aparţinând fondului funciar al
României,cu destinaţie agricolă, forestieră şi/sau aflată permanent sub ape, ca şi
terenurile intravilane nominalizate în Legea Fondului funciar nr.18/1991, cu
modificările şi completările ulterioare.
Conform nomenclatorului Unităţilor Teritoriale Statistice (NUTS) şi a
reglementărilor UE, pentru nivelul de clasificare teritorială structura teritorială a
României admisibilă -NUTS, este următoarea:
 nivelul NUTS I, întreg teritoriul României;
 nivelul NUTS II, 8 regiuni de dezvoltare cu o populaţie medie de 2,8 milioane
locuitori;
 nivelul NUTS III, 42 judeţe, care reflectă structura administrativ teritorială a
României;
 nivelul NUTS IV nu a fost organizat deoarece nu s-au identificat asocieri de
unităţi teritoriale;
 nivelul NUTS V, 268 municipii şi oraşe, 2698 comune, cu 13089 sate
(conform Recensământului General Agricol din 2002).
Conform metodologiei OECD de clasificare a regiunilor rurale la nivelul
NUTS III, în România spaţiul rural cuprinde 99% din teritorii şi 90,6% din populaţie,
în comparaţie cu UE 15, unde acesta deţine 84,4% din suprafaţa totală şi 39,8% din
populaţia totală.
În condiţiile zonelor rurale ale UE 27, diversificarea economică în
exploataţiile agricole şi la nivelul comunităţilor rurale este condiţia creşterii
performanţei economice şi a dezvoltării durabile.
Zonele rurale se confruntă cu lipsa locurilor de muncă, care se pot asigura prin
dezvoltarea activităţilor economice variate. Activităţi noi, probate a fi viabile în UE
15, sunt: turismul rural, serviciile rurale, producţia artizanală, punerea în valoare a
patrimoniului istoric şi arhitectonic, dezvoltarea producţiei tradiţionale etc.
Un rol important în succesul programului LEADER în vechile state membre îl
au Grupurile de Acţiune Locală, care au implementat numeroase programe cu
obiective economice, sociale şi de mediu în zonele rurale. Coordonarea programelor
LEADER 111 şi LEADER + cu programele Interreg, Urban şi Equal în Austria,
Spania, Portugalia, Grecia au schimbat radical comunităţile rurale. Un mare număr
de tineri şi de femei şi-au găsit locuri de muncă prin diversificarea activităţilor din
zonele rurale. Pe această cale se asigură revitalizarea zonelor în care în condiţiile
reducerii numărului de agricultori, apar riscuri grave de mediu. Ocuparea

18
persoanelor eliberate din activităţi agricole care se modernizeaza sau se restrang,
ca urmare a introducerii noilor tehnologii şi a inovării, în activităţi economice
complexe în zonele rurale este o direcţie importantă promovată de noua politică de
dezvoltare rurală.
Viitoarea politică de dezvoltare rurală va acoperi toate zonele Uniunii
Europene pe teritoriul a 27 de state, astfel încât agricultorii să-l poată restructura
fermele afectate de efectele negative ale reformei pieţei şi a măsurilor de
liberalizare a comerţului internaţional cu produse agricole. Un rol important îl vor
avea parteneriatele locale şi experienţa acumulată prin aplicarea programului
LEADER. Atragerea în acest proces, sub forma parteneriatului public-privat, a
partenerilor locali (asociaţii şi cooperative agricole, organizaţii de femei şi tineret,
administraţiile locale, societatea civilă etc.) şi implicarea Grupurilor de Acţiune Locală
au un rol important în cunoaşterea nevoilor locale şi regionale. Pe baza principiului
subsidiarităţii şi a dialogului între diverşi parteneri locali din mediul rural se pot im-
plementa programe şi proiecte viabile, ca şi monitorizarea acestora. Parteneriatele
create permit schimburi de experienţă în domeniul celor mai bune practici şi
rezultatele atrag fonduri suplimentare de la diverşi agenţi economici pentru
cofinanţarea proiectelor.
În condiţiile extinderii Uniunii Europene la 27 state membre, politica de
dezvoltare rurală are un rol important la întărirea coeziunii economice şi sociale.
Politica de dezvoltare rurală, ca parte a politicii de integrare regională, asigură
armonizarea teritorială şi întăreşte coeziunea economică şi socială.
Conceptul global de dezvoltare rurală cuprinde în prezent o sferă largă şi are
ca scop esenţial să menţină viabilitatea comunităţilor rurale, diversificarea
economică fiind cheia acestui proces.
Măsurile cheie rezultate în urma analizei stadiului de dezvoltare la
nivelul zonelor rurale ale Uniunii Europene şi propunerile principale de
reforma din iunie 2003 se pot aborda la nivelul UE şi individual:
Măsuri la nivelul Comunităţii:
- mai buna coordonare între programele de dezvoltare rurală şi celelalte
scheme de finanţare comunitară sau naţională, pentru maximizarea
rezultatelor şi evitarea irosirii sinergiilor;
- întărirea coordonării locale /regionale şi a structurilor manageriale pentru
atragerea participării actorilor locali, chiar în faza de programare, în vederea
creşterii viabilităţii zonelor rurale;
- alegerea de către statele membre a pachetului de măsuri care corespunde cel
mai bine nevoilor specifice şi identificarea exactă a beneficiarilor;
- mecanismele de transmitere - implementare impun îmbunătăţirea
comunicării şi transferul bunelor practici la nivel naţional şi transnaţional,
pentru creşterea eficienţei programelor;
- simplificarea mecanismelor de finanţare, evitându-se complicarea regulilor
pentru a se asigura claritatea obiectivelor şi creşterea capacităţii de
identificare a obiectivelor care permit obţinerea celei mai ridicate valori
adăugate la nivel european;
- monitorizarea şi evaluarea măsurilor încă din faza de programare etc.
Măsuri individuale:

19
 - investiţii pentru modernizarea fermelor mai puţin productive, în funcţie de
nevoile specifice;
- prevenirea abandonării terenurilor în zonele defavorizate;
- investiţii pentru igiena şi bunăstarea animalelor, sănătatea şi siguranţa
angajaţilor;
- măsuri de agromediu în favoarea calităţii apei şi a solului, protejarea
habitatului, a biodiversităţii şi conservarea naturii;
- sprijinirea tinerilor fermieri pentru a-şi formula mai bine deciziile de
înfiinţare a fermelor şi combinarea activităţilor agricole cu alte activităţi;
- pensionarea timpurie în unele state;
- formarea profesională şi o mai mare coerenţă cu alte măsuri;
- evaluarea impactului pozitiv al protejării resurselor silvice;
- reînnoirea satelor şi conservarea patrimoniului rural.

3.2.2. Coordonatele strategice ale politicii de dezvoltare rurală

Strategia de la Lisabona (2000) a trasat cadrul general al dezvoltării durabile în

zonele rurale ale Europei în noua perioadă de programare, 2007-2013, cu scopul de a
folosi resursele pentru a face din Europa un loc mai atractiv pentru investiţii şi locuri
de muncă, prin promovarea cunoaşterii şi inovaţiei. Priorităţi stabilite de Strategia la
nivelul Comunităţii şi acţiunile cheie pentru realizarea lor stau la baza elaborării
strategiilor raţionale. Strategia se înscrie în „Liniile directoare strategice pentru
dezvoltarea rurală" şi ia în considerare ansamblul strategiilor pe domenii, ca:
- Planul de Acţiune pentru Agricultura Organică;
- Comunicarea Comisiei pentru Energia Regenerabilă;
- Comunicarea Comisiei privind Schimbarea Climei;
- Raportul Comisiei privind Strategia Uniunii Europene pentru Silvicultură;
- Strategiile tematice privind mediul;
- Planul de Acţiune „Biomass" şi acţiunile în domeniul bioenergiei şi a
combustibililor bio pentru a accelera implementarea obiectivelor Uniunii Europene
pentru sursele regenerabile de energie etc.

Viitoarea politică de dezvoltare rurală se concentrează pe trei domenii

cheie:
- Economia agroalimentară.
- Mediul înconjurător.
- Economia rurală extinsă şi populaţia.

Strategia de dezvoltare rurală la nivelul Comunităţii a fost elaborată în toamna

anului 2005, ca şi cadrul comun de monitorizare şi evaluare. Pe această bază, statele
membre şi candidate au finalizat „Planul Naţional Strategic", care fundamentează
„Planul Naţional de Dezvoltare Agricolă şi Rurală 2007-2013", ce va fi supus aprobării
Comisiei şi stă la baza finanţării tuturor măsurilor de politică agricolă.
Liniile directoare strategice stabilite la nivelul Comunităţii şi preluate în
Strategiile raţionale ajută la:

20
 - identificarea zonelor în care folosirea sprijinului comunitar pentru dezvoltarea
rurală aduce cea mai mare valoare adaugată la nivelul UE;
- stabilirea legăturilor cu principalele priorităţi ale UE, conform orientărilor
stabilite la Lisabona şi Goteborg;
- asigurarea concordanţei între strategiile naţionale şi alte politici europene, în
special politici de coeziune şi de mediu;
- implementarea noilor mecanisme PAC privind reforma pieţei şi restructurarea
agricolă, atât în vechile, cât şi în noile state membre.
Cele şase linii directoare strategice sunt:
1. Îmbunătăţirea competitivităţii sectoarelor agricol si silvic.
2. Îmbunătăţirea mediului în spaţiul rural.
3. Calitatea vieţii şi diversificarea economiei rurale.
4. Formarea capacităţii locale de ocupare a forţei de muncă şi diversificarea.
5. Transpunerea priorităţilor în programe.
6. Asigurarea complementarităţii între instrumentele comunitare.

Politica de dezvoltare rurală în perioada 2007-2013 este sintetizată în

trei axe, plus axa LEADER, fiecare axă cuprinde un set de măsuri menite să
asigure realizarea obiectivelor propuse.

Axa 1 - Creşterea competitivităţii sectorului agricol şi silvic

Centrul vital al zonelor rurale îl constituie agricultura şi silvicultura, ca şi

ansamblul sectorului agroalimentar. Această axă are în vedere măsuri care să
asigure o competitivitate ridicată pe pieţele interne şi externe, pe baza promovării
produselor de calitate, cu grad superior de prelucrare pentru a spori valoarea
adaugată.
Se urmăreşte formarea unui sector agroalimentar european puternic şi
dinamic, bazat pe inovaţie pe întregul lanţ alimentar şi în sectoarele prioritare, în
fiecare stat membru, prin investiţii care valorifică capitalul fizic şi uman.
Statele membre vor trebui să pună accent pe următoarele priorităţi:
- inovaţii şi acces la cercetare-dezvoltare;
- dezvoltarea integrării de-a lungul filierelor pe produs;
- încurajarea şi accelerarea preluării tehnologiei informaţiilor şi
comunicaţiilor (TIC);
- formarea unui mediu de afaceri orientat spre piaţă pentru întreaga agricultură
europeană;
- dezvoltarea activităţilor menite să diversifice produsele agricole şi silvice,
prin sprijinirea investiţiilor în activităţile neagricole din mediul rural, în special
dezvoltarea capacităţilor de producţie pentru produsele energetice
regenerabile şi biocombustibili;
- îmbunătăţirea performanţelor de mediu în fermele agricole şi în silvicultură
şi obţinerea produselor cerute de consumatori;
- restructurarea sectorului agricol, ca bază a îmbunătăţirii competitivităţii şi a
dezvoltării durabile. În acest sens este necesară pregătirea şi reconversia
agricultorilor pentru a ocupa locuri de muncă în alte domenii;

21
 - toate măsurile din Axa 1 pot crea condiţii pentru atragerea tinerilor
agricultori în activităţile de producţie şi servicii.

Axa 2- Îmbunătăţirea mediului în spaţiul rural

În cadrul acestei axe se conturează trei domenii: biodiversitatea, conservarea

sistemelor agricole şi silvice. În aceste domenii trebuie integrate obiectivele de mediu şi
să se asigure implementarea reţelei agricole şi silvice „Natura 2000", conform
angajamentelor de la GÖTEBORG privind stoparea declinului biodiversităţii până în
2010 şi respectarea Directivei Cadru pentru Ape şi a obiectivelor Protocolului de la
Kyoto privind ameliorarea schimbărilor climatice.
Acţiunile principale pentru realizarea acestor priorităţi de către statele membre
sunt:
- promovarea serviciilor de mediu şi a practicilor agricole care nu dăunează
animalelor;
- conservarea peisajului agricol al Europei;
- combaterea schimbărilor climatice. Agricultura şi silvicultura au un mare rol în
acest sens, prin asigurarea unor surse de energie regenerabilă şi rezerve
naturale pentru sisteme de producere a bioenergiei. Pe această cale se pot reduce
emisiile de gaze cu efect de seră, conservarea pădurilor şi a materialelor
organice din sol;
- dezvoltarea agriculturii organice (biologice) pentru creşterea calităţii
produselor alimentare, protecţia mediului, creşterea numărului locurilor de
muncă pe seama turismului rural şi asigurarea dezvoltării durabile a zonelor
rurale;
- încurajarea iniţiativelor economice de succes pe baza dezvoltării unor activităţi
care implică măsuri de protecţie a mediului în domeniile serviciilor, turismului,
sectorului nealimentar;
- promovarea echilibrului teritorial prin promovarea unor programe de
dezvoltare care să facă atractive zonele rurale şi să menţină echilibrul rural-
urban.

Axa 3 - Îmbunătăţirea calităţii vieţii în zonele rurale şi diversificarea

economiei rurale

Resursele alocate acestei axe contribuie la crearea de oportunităţi pentru ocuparea

forţei de muncă, crearea de abilităţi în vederea elaborării unor programe locale,
promovarea pregătirii antreprenoriatului, atragerea femeilor şi tinerilor în activităţi
diversificate.
Pentru implementarea acestor priorităţi, statele membre pot sprijini acţiuni, ca:
- dezvoltarea activităţilor economice în vederea creşterii gradului de ocupare în
mediul rural;
- încurajarea iniţiativelor locale care să creeze locuri de muncă pentru femei, în
activităţi economice şi sociale;

22
 - dezvoltarea micilor afaceri şi a meşteşugurilor tradiţionale;
- pregătirea tinerilor pentru activităţi tradiţionale;
- implementarea TIC pentru asigurarea unor servicii locale moderne;
- încurajarea dezvoltării turismului;
- îmbunătăţirea infrastructurii locale etc.

Axa 4 - LEADER

Acţiunile din cadrul acestei axe trebuie să contribuie la realizarea priorităţilor

axelor 1-3 şi să aibă un rol important pentru îmbunătăţirea conducerii activităţilor
pe plan local în zonele rurale.
Elaborarea strategiilor locale trebuie să se bazeze pe combinarea celor trei
obiective: competitivitate - mediu şi calitatea vieţii - diversificare.
Statele membre trebuie să-şi orienteze sprijinul asupra unor acţiuni cheie, cum
ar fi:
- formarea capacităţilor de organizare a parteneriatelor locale;
- promovarea parteneriatelor privat-public;
- promovarea cooperării şi inovării;
- îmbunătăţirea conducerii activităţilor inovatoare prin colaborarea agriculturii,
silviculturii şi economiei locale astfel încât să se asigure diversificarea bazei
economice şi consolidarea structurii socio-economice din zonele rurale:

Priorităţile prevăzute în cele patru axe trebuie dezvoltate în programe şi proiecte

Statele membre trebuie să asigure sinergia dintre politicile structurale, de ocupare şi
de dezvoltare rurală, asigurarea complementarităţii şi coerenţei dintre acţiunile
finanţate din Fondurile structurale pe un teritoriu dat şi un anumit domeniu de
activitate.

23