Sunteți pe pagina 1din 153

UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ


SPECIALIZAREA: MNG III, AF III, AMS III, CE III, AI II

Conf. univ. dr. Mihaela BÎRSAN

Analiza economico-financiară
a activităţii economice
- note de curs -

EDITURA UNIVERSITĂŢII SUCEAVA


2010
1
MOTTO:

„ Când mă compar – sunt mulţumit; când mă analizez – mă detest”

BLAISE PASCAL (Cugetări)

2
CUPRINS
CAPITOLUL 1
OBIECTUL ŞI METODA ANALIZEI ECONOMICE
1.1. OBIECTUL ANALIZEI ECONOMICE ........................................................................................... 4
1.2. NECESITATEA ANALIZEI CA METODĂ A CUNOAŞTERII; TIPURI DE ANALIZĂ ECONOMICĂ ........ 9
1.3. CONŢINUTUL PROCESULUI DE ANALIZĂ ............................................................................. 11
1.4. POZIŢIA ANALIZEI - DIAGNOSTIC ÎN MANAGEMENTUL FIRMEI ............................................. 13
1.5. METODE ŞI TEHNICI ALE ANALIZEI ECONOMICO-FINANCIARE .............................................. 14
1. Metode ale analizei calitative ........................................................................................... 14
2. Metode ale analizei cantitative........................................................................................ 17
1.6. TENDINŢE MODERNE ÎN ANALIZA DIAGNOSTIC ................................................................... 24
1.6.1 Calculul marginal în analiza economică .................................................................. 24
1.6.2. Benchmarkingul......................................................................................................... 32
1.6.3. Analiza valorii........................................................................................................... 33
1.7. ŞCOALA ROMÂNEASCĂ DE ANALIZĂ ECONOMICĂ ................................................................ 34
CAPITOLUL 2
ANALIZA ECONOMICĂ ŞI MANAGEMENTUL CURENT AL AFACERII
2.1. ANALIZA ACTIVITĂŢII ECONOMICE (CICLULUI DE EXPLOATARE) ......................................... 36
2.1.1. Analiza activităţii de producţie şi comercializare ................................................... 36
2.1.1.1 Sistemul indicatorilor valorici utilizaţi pentru caracterizarea activităţii de
producţie şi comercializare................................................................................................ 38
2.1.1.2 Analiza dinamicii activităţii pe baza indicatorilor valorici ................................. 39
I. Analiza producţiei exerciţiului ......................................................................................... 40
II. Analiza calităţii................................................................................................................ 45
III. Analiza cifrei de afaceri................................................................................................. 47
2.2. ANALIZA RESURSELOR FIRMEI ............................................................................................ 63
2.2.1. Analiza-diagnostic a resurselor umane (personalului) ............................................ 63
2.2.2 Analiza resurselor materiale ....................................................................................... 73
2.2.2.1. Analiza dinamicii şi mărimii mijloacelor fixe...................................................... 73
2.2.2.2. Analiza mijloacelor (activelor) circulante............................................................ 78
2.3. ANALIZA CONSUMULUI DE RESURSE (A CHELTUIELILOR FIRMEI) ......................................... 83
2.4. ANALIZA REZULTATELOR ŞI A RENTABILITĂŢII FIRMEI ....................................................... 99
2.4.1. Profit şi rentabilitate – concepte şi modalităţi de determinare ................................. 99
]2.4.2 Analiza pragului de rentabilitate............................................................................. 111
CAPITOLUL 3
DIAGNOSTICUL FINANCIAR AL AFACERII
3.1. DIAGNOSTICUL FINANCIAR PE BAZA INFORMAŢIILOR DEGAJATE DE BILANŢ ..................... 122
3.1.1. Echilibrul financiar exprimat prin indicatorii: fond de rulment (FR), necesar de fond
de rulment (NFR), trezoreria (T)......................................................................................... 123
3.1.2. Analiza structurii financiare a întreprinderii ......................................................... 128
3.1.2.1. Analiza ratelor de structură ale activului............................................................128
3.1.2.2. Analiza ratelor de structură ale pasivului ..........................................................131
3.1.3. Solvabilitatea şi lichiditatea ..................................................................................... 132
3.1.4 Indicatori de gestiune (de activitate)........................................................................ 137
3.2. PLANIFICAREA FINANCIARĂ A AFACERII ............................................................................ 138
3.3. RISCURILE ASOCIATE AFACERII ......................................................................................... 143

3
CAPITOLUL 1
OBIECTUL ŞI METODA ANALIZEI ECONOMICE

1.1. Obiectul analizei economice


Pentru a putea face faţă exigenţelor impuse de o dezvoltare continuă precum şi pentru a
putea face predicţii asupra desfăşurării viitoare a evenimentelor, firma este nevoită să utilizeze,
pentru a-şi cunoaşte cu exactitate potenţialul, un ansamblu de tehnici şi metode specifice, reunite
în ceea ce s-a numit, ca ştiinţă, de-a lungul timpului – analiza activităţii economice – şi, mai
recent, analiza - diagnostic.
Însemnătatea analizei economice ca ştiinţă economică decurge din faptul că, studiind
relaţiile cauzale şi exprimându-le în cifre, aceasta (analiza economică) devine o aplicare practică
a teoriei economice.
Analiza economică se bazează pe ideea că în orice sistem există în permanenţă rezerve în
ceea ce priveşte perfecţionarea organizării şi conducerii, a îmbunătăţirii performanţelor sale
tehnice, economice, financiare, informaţional-decizionale, că performanţele sistemului
“întreprindere” pot fi permanent îmbunătăţite printr-o activitate de analiză continuă.
Analiza economică poate fi definită ca fiind o disciplină economică de sinteză, ale cărei
caracteristici decurg din faptul că abordează probleme de natură economică, preluând o serie de
categorii economice şi de metode de la alte discipline înrudite din domeniul ştiinţei
managementului, având menirea de a creşte eficienţa economică a activităţilor (firmelor) supuse
analizei.
Analiza economică are un puternic caracter multidisciplinar, determinat de integrarea sa
în ansamblul disciplinelor managementului ştiinţific, de utilizarea, în acest context, a unor
concepte, modele, metode şi tehnici din alte discipline (matematică, statistică, psihologie,
marketing, cibernetică, contabilitate) pe care le adaptează şi le foloseşte într-o manieră sistemică
specifică, corespunzătoare particularităţilor şi condiţiilor concrete ale analizei.
Din această perspectivă se spune despre analiza economică că este, înainte de toate, o
ştiinţă a interpretării, interpretare bazată pe un sistem de informaţii ce trebuie culese, tratate,
prelucrate. În condiţiile unor informaţii fiabile şi corecte, formularea unor judecăţi de valoare
pertinente depinde atât de măsura în care analistul stăpâneşte teoria economică, cunoaşte
realitatea obiectivă cât şi de experienţa acumulată de acesta.
Ca disciplină ştiinţifică, analiza economică reprezintă un ansamblu de concepte, tehnici şi
instrumente care asigură, prin studierea mecanismului de formare şi de modificare a fenomenelor
economice prin descompunerea lor în elemente componente, depistarea factorilor de influenţă,

4
tratarea informaţiilor interne şi externe, în vederea formulării unor aprecieri pertinente referitoare
la situaţia unui agent economic, la nivelul şi calitatea performanţelor sale, la gradul de risc într-
un mediu concurenţial foarte dinamic.
Transformările din mediu determină, din partea firmei, o anume capacitate de
transformare proprie, de autoreglare şi o anumită sinergie (prin sinergie înţelegând posibilitatea
mobilizării resurselor disponibile în vederea îndeplinirii unui anumit obiectiv). Această
capacitate este necesară pentru că, în intervalul de timp dintre momentul când transformarea din
mediu este cunoscută, şi momentul când sistemul economic este pregătit să facă faţă, mediul
economic nu stă pe loc, este într-o continuă evoluţie. Apar noi transformări, astfel încât, atunci
când noul sistem este gata să funcţioneze, datele sunt din nou modificate iar organismul
economic (agentul economic) riscă să fie tot atât de neadaptat şi de nepregătit. În acest amplu
proces un rol deosebit revine identificării, prin analiză economică, a condiţiilor de supravieţuire,
de consolidare sau dezvoltare a activităţii, după caz.
Analiza economică constituie un instrument managerial care ajută conducerea firmei în
înţelegerea trecutului şi prezentului, în vederea fundamentării viitoarelor obiective strategice de
menţinere şi dezvoltare a firmei, într-un mediu concurenţial; de asemeni, analiza face obiectul
preocupărilor interne ale unor parteneri economici şi financiari- bancari, interesaţi în realizarea
unor acţiuni de cooperare cu firma respectivă. Din acest punct de vedere obiectul analizei
economice îl constituie studierea complexă la nivel micro şi macroeconomic a rezultatelor
obţinute într-o perioadă de timp, în folosirea resurselor materiale, umane şi financiare, în
strânsa lor legătură cu factorii care le-au determinat, în scopul identificării şi utilizării unor noi
soluţii care să ducă la dezvoltarea şi perfecţionarea activităţii economice.

Analiza - diagnostic; diagnostic economico - financiar


Cu denumirea de diagnostic definim aprecierea făcută asupra unei firme sau a unei
activităţi a acesteia, pe baza informaţiilor cantitative obţinute prin analiza economică.
Metoda analizei - diagnostic derivă din metodele de stabilire a unui diagnostic medical şi
urmăreşte descrierea structurii şi funcţionalităţii unui sistem economic, caracterizarea cât mai
exactă a stării sale informaţional-decizionale, evidenţierea aspectelor pozitive şi a celor de
disfuncţionalitate, în vederea formulării globale a unor strategii şi modalităţi de intervenţie
pentru îmbunătăţirea performanţelor sale, luând în considerare şi influenţa factorilor perturbatori
din mediul în care îşi desfăşoară activitatea.
Una din metodele utilizate pentru efectuarea diagnosticului unei firme constă în a aprecia
modalităţile de manifestare a funcţiilor acesteia şi a stabili :

5
- concluziile favorabile (oportunităţi oferite de mediul economic înconjurător, precum şi
atuurile – punctele forte – ale firmei, şi, mai ales, potenţialul de dezvoltare a acesteia);
- concluziile nefavorabile (riscuri sau pericole datorate aceluiaşi mediu, deficienţele –
punctele slabe – ale firmei).
Funcţiile firmei care formează obiectul diagnosticului sunt :
- funcţia juridică patrimonială, funcţie care asigură cadrul legal al activităţii (diagnostic
juridic);
- funcţia de producţie (diagnosticul producţiei – efectuează analiza portofoliului de
produse/servicii şi formulează întrebări legate de tipurile de produse (activităţi), ponderea lor,
ritmul de înnoire, caracteristicile producţiei (prestaţiei), controlul proceselor, organizarea
controlului de calitate etc.;
- funcţia comercială (diagnostic comercial) are menirea de a găsi soluţii la probleme care
se referă la:
- care sunt principalii/potenţialii clienţi/furnizori?
- cum îşi onorează obligaţiile fiecare?
- care sunt preţurile şi tendinţa lor în perspectivă?
- care din materialele(mărfurile) necesare sunt deficitare sau vor avea un astfel
de caracter?
- care este situaţia stocurilor şi ce politică trebuie adoptată?
- şi întrebările pot continua (privind piaţa, clienţii, concurenţa, etc)
- funcţia de personal (diagnosticul personalului) formulează întrebări legate de: structura
personalului (pe categorii de vârstă, sex, pregătire), probleme sociale, gestionarea forţei de
muncă etc.
- funcţia economică (diagnostic financiar – contabil) - face obiectul expres al analizei
financiare, realizată pe baza bilanţului şi a contului de profit şi pierdere.
Acest diagnostic pune în evidenţă: situaţia patrimoniului prin prisma echilibrului
financiar, lichidităţii şi solvabilităţii firmei, eficienţa proceselor prin analiza rezultatelor (analiza
veniturilor, a cheltuielilor, a cifrei de afaceri, a rentabilităţii), precum şi oportunităţile şi
pericolele financiare ale medilui ambiant.
Sursa principală a informaţiilor privind modul în care se realizează obiectivele firmei,
cuprinse în scenarii şi programe, este evidenţa economică şi financiar-contabilă. Subsistemul
financiar-contabil trebuie să alimenteze factorii de decizie cu informaţii furnizate oportun şi
operativ, să semnaleze factorii şi cauzele care generează perturbaţii în buna desfăşurare a
activităţilor. Totodată, compartimentele administrative trebuie să asigure cadrul necesar
gestionării resurselor şi a fondurilor în concordanţă cu normele legale.

6
Atribuţiile analizei economice vizează găsirea unor soluţii în următoarele domenii:
1. Descoperirea şi folosirea rezervelor interne
Rezervele, în general, reprezintă posibilităţi nefolosite într-un anumit domeniu de
activitate. În cadrul societăţilor comerciale pot fi posibilităţi de a spori producţia, cifra de afaceri,
productivitatea, de-a îmbunătăţi calitatea produselor, de a reduce costurile, de a creşte profitul
e.t.c., legate nemijlocit de modul în care se folosesc resursele materiale, umane şi financiare ale
societăţii. Rezervele interne sunt create în urma găsirii unor soluţii care duc la utilizarea mai
bună a resurselor existente, şi care pot fi folosite pentru dezvoltarea viitoare a activităţii societăţii
comerciale.
Rezervele interne pot fi grupate pe criterii de clasificare astfel:
a) după elementele procesului de producţie sunt rezerve privind folosirea:
- forţei de muncă
- utilajelor
- mat. prime, materiale, resurse financiare e.t.c.
b) funcţie de locul de formare sunt rezerve ce se formează la nivelul :
- locului de muncă
- secţiei
- liniei de fabricaţie
- întreprinderii
- ramurii economice
- economiei naţionale
c) după efectul produs sunt rezerve folosite pentru :
- creşterea producţiei
- creşterea cifrei de afaceri
- creşterea productivităţii
- reducerea cheltuielilor etc
d) după sursa formării sunt rezerve care provin din:
- folosirea formelor şi a metodelor perfecţionate de organizare a activităţii
- înlăturarea pierderilor şi cheltuielilor neaducătoare de profit
e) prin comparaţie sunt rezerve faţă de :
- perioadele anterioare
- rezultatele stabilite prin programe
- alte societăţi comerciale
f) după timpul de descoperire şi folosire sunt rezerve:
- curente

7
- de perspectivă
g) după posibilităţile de măsurare sunt rezerve :
- cuantificabile (utilaje, echipament, materii prime)
- necuatificabile (resurse naturale, progresul tehnic)
h) după gradul de cunoaştere rezervele sunt:
- cunoscute
- necunoscute
- latente
i) după contribuţia la descoperirea şi folosirea rezervelor interne:
- rezerve create prin efortul propriu al societăţii comerciale
- rezerve independente de efortul societăţii comerciale
2. Controlul îndeplinirii planurilor şi a programelor
Din punct de vedere strategic şi ca premisă a diagnosticării analiza activităţii economice
are şi caracter de control ∗. Acesta constă în măsurarea şi corectarea rezultatelor obţinute în
scopul asigurării îndeplinirii corespunzătoare a obiectivelor proiectate prin planul de afaceri. Se
parcurg trei etape:
- stabilirea criteriilor de apreciere a îndeplinirii prevederilor din planuri şi programe;
- determinarea abaterilor prin compararea realizărilor cu criteriile de apreciere stabilite;
- corectarea abaterilor prin evidenţierea cauzelor care le-au generat;
Analiza îndeplinirii planurilor şi programelor constă practic în asigurarea evoluţiei
societăţii comerciale în limitele parametrilor stabiliţi prin:
- descoperirea factorilor care determină încetiniri sau accelerări ale activităţii;
- înlăturarea sau ameliorarea factorilor cu influenţă negativă;
- promovarea factorilor cu efecte pozitive.
3. Furnizarea informaţiilor necesare previziunilor
Rolul analizei activităţii economice la elaborarea prognozelor este deosebit de însemnat
pentru că managementul nu este posibil fără anticiparea evoluţiei unor indicatori. În funcţie de
previziuni se organizează şi corelează o serie de activităţi care asigură racordarea permanentă a
firmei la cerinţele diverse şi în continuă modificare ale pieţei.
Exemplu: analiza dinamicii cifrei de afaceri pe perioadele anterioare oferă informaţii
pentru elaborarea unor previziuni ale evoluţiei indicatorului respectiv, în funcţie de care se vor
organiza şi corela activităţile de aprovizionare cu mărfuri, de extindere sau restrângere a
suprafeţelor de vânzare, de dimensionare a resurselor umane etc.


în fapt analiza economică devine instrument al controlului

8
4. Fundamentarea deciziilor care au ca obiectiv performanţa economică
Cele mai importante decizii pe care managerii le iau au ca orientare principală
performanţa (măsurată prin indicatori financiari sau non-finaciari), iar calitatea acestora depinde
de calitatea procesului de analiză, făcînd astfel din analiza activităţii economice etapă pre (şi
post)mergătoare a procesului decizional. În cadrul acestui proces se evaluează rezultatele, se
apreciază consecinţele, se examinează fiecare din soluţiile posibile, pe baza cărora se aleg acele
soluţii care prezintă cea mai mare siguranţă în realizarea obiectivului urmărit.
5. Creşterea profitului (rentabilităţii)
Profitul constituie, recunoscut sau nu, mobilul oricărei activităţi economice iar
maximizarea lui reprezintă un obiectiv important al firmei şi criteriul principal de apreciere a
rentabilităţii activităţii şi a managementului. Analiza activităţii economice prin informaţiile
oferite contribuie la proiectarea şi organizarea unor activităţi care să asigure creşterea producţiei
şi a cifrei de afaceri în condiţiile minimizării costurilor şi maximizării profitului determinînd
creşterea ratei rentabilităţii.

1.2. Necesitatea analizei ca metodă a cunoaşterii; tipuri de analiză economică


Dicţionarul explicativ al limbii române 1 arată termenul de analiză ca provenind din limba
franceză “analyse”, “analyser”, cu sensul de “metodă ştiinţifică de cercetare care se bazează pe
studiul sistematic al fiecărui element în parte; examinarea amănunţită a unei probleme”.
După Le Petit Larousse 2, termenul de analiză provine din limba greacă unde “analisis”
are înţelesul de descompunere a întregului, “studiu elaborat în vederea diferenţierii elementelor
care compun întregul, a determinării sau explicării raporturilor dintre acestea sau cu întregul”.
Se poate afirma aşadar că analiza, ca metodă de cunoaştere, este bazată pe
descompunerea sau desfacerea unui obiect sau fenomen în părţile sale componente, pe stabilirea
factorilor care îl determină, pe stabilirea relaţiilor de cauzalitate, descoperindu-se legile formării
şi desfăşurării lor, formulându-se pe baza acestora decizii privind evoluţia lui viitoare.
Necesitatea analizei rezultă din faptul că nici o ştiinţă nu se poate dispensa de
instrumentul analizei ca metodă de cercetare şi cunoaştere a fenomenelor ∗; mai mult decât atât,
în procesele manageriale, analiza economico-financiară apare ca instrument indispensabil în
fundamentarea deciziilor. Motivaţia efectuării analizei o constituie satisfacerea, cel puţin, a
următoarelor două cerinţe:
− cercetarea realităţii obiective, cunoaşterea şi interpretarea ei; din această perspectivă
se spune că analiza economică prezintă o “hartă a realităţii”;

1
Dicţionarul explicativ al limbii române, Ed Academiei, 1975, pg. 34;
2
Le Petit Larousse, Dictionnaire enciclopedique, Ed. Larousse, Paris, 1993, pg. 69;

Descartes emite următorul precept de analiză „ Divizarea fiecărei dificultăţi pe care o voi examina, în atâtea părţi,
câte sunt posibile şi necesare, pentru a le rezolva mai bine.” (în „Discours de le méthode”) citat de G.Lavalette,
Strategii de creştere, Ed Economică, Bucureşti, 1999, pg. 308;

9
− informarea partenerilor sociali cu privire la starea întreprinderii, performanţele,
eficienţa utilizării resurselor.
Pe baza informaţiilor oferite de acest demers, se poate realiza un diagnostic al firmei,
motivat la rândul lui de :
- stabilirea variabilelor cheie ale dezvoltării, a corelaţiilor dintre acestea;
- stabilirea măsurilor de redresare sau de ameliorare a performanţelor;
- identificarea noilor surse de avantaj concurenţial;
- fundamentarea strategiilor de dezvoltare într-un mediu concurenţial dinamic.
Tipuri de analiză economică
Tipurile de analiză economică ce se întâlnesc în activitatea practică sunt variate şi sunt
clasificate în funcţie de diferite criterii astfel:
1. După raportul între momentul în care se efectuează analiza şi momentul desfăşurării
fenomenului întâlnim:
- analiza postfactum sau postoperatorie (analiza diagnostic, analiza realizării
obiectivelor);
- analiza previzională sau prospectivă care presupune determinarea evoluţiei viitoare a
unui fenomen economic sau manifestarii factorilor.
2. Din punct de vedere al numărului însuşirilor esenţiale sau al determinărilor cantitative
ale fenomenului distingem:
- analiza calitativă ce urmăreşte esenţa fenomenului, însuşirile sale esenţiale, factorii care
sunt de aceeaşi natură cu fenomenul şi îl determină;
- analiza cantitativă care presupune cercetarea fenomenului prin determinări cantitative
exprimate prin greutate, suprafaţă, grad, volum, număr, durată.
3. După nivelul la care se desfăşoară analiza, distingem:
- analiza microeconomică, desfăşurată la nivelul individului sau la scara intreprinderii şi
elementelor ei ca sistem;
- analiza macroeconomică care studiază fenomenele la niveluri agregate: ramură,
economie naţională, economie mondială.
4. După modul de urmărire în timp a fenomenelor se disting:
- analiza statică, ce studiază fenomenele la un moment dat relevând relaţiile dintre
elementele şi factorii care determină o anumită poziţie a fenomenului cercetat:
- analiza dinamică, ce cercetează fenomenele economice în mişcare, relevând poziţia lor
într-un şir de momente.
5. După orizontul de timp pe care se desfăşoară:
- analiza pe termen scurt;

10
- analiza pe termen lung.
6. După natura fenomenelor distingem:
- analiza economică;
- analiza tehnico-economică;
- analiza socio-economică;
- analiza eco-economică.
7. În funcţie de delimitarea obiectului analizat:
- analiza pe ramuri;
- analiza pe unităţi organizatorice (intreprindere, secţii, sectoare, etc.)
- analiza pe probleme (cifra de afaceri, valoarea adăugată, productivitatea, salariile,
lichiditatea etc.).
8. După sfera de cuprindere şi finalitate:
- analiza globală – cuprinde un ansablu de metode care permit cunoaşterea, înţelegerea şi
explicarea funcţionării întreprinderii ca sistem, permiţând orientarea activităţii pe coordonate
care să asigure ameliorarea performanţelor.
- analiza expresă – impusă de necesitatea reglării operative a disfuncţionalităţilor apărute
în activitatea firmei;
- analiza funcţională – orientată spre investigarea modului de realizare a funcţiilor
întreprinderii şi spre soluţionarea problemelor specifice.
9. După circumstanţele în care se realizează:
- analiza în context de criză – vizează identificarea cauzelor dificultăţilor întâlnite,
fundamentarea deciziilor şi pregătirea măsurilor corective;
- analiza în context de dezvoltare generală – se încadrează în procedura generală de
control permanent a activităţii.
Această clasificare are caracter convenţional, ea putând fi completată şi cu alte tipuri de
analize.
1.3. Conţinutul procesului de analiză
Analiza activităţii economice presupune parcurgerea următoarelor etape
1. Delimitarea obiectului analizei, care presupune constatarea (prin comparaţie) a
anumitor fapte (abateri ∗), fenomene, rezultate (pentru detalii a se vedea pct. 1.5);
Delimitarea se face în timp şi spaţiu, calitativ şi cantitativ, utilizând anumite metode de
evaluare şi calcul.


noţiunea de abatere se bazează pe ideea că evaluarea unui rezultat sau a unei performanţe economice are utilitate
doar dacă în prealabil a fost determinată o performanţă “normală”).

11
2. Determinarea elementelor, factorilor şi cauzelor fenomenului studiat (descompunerea
pe elemente), permiţând detalierea şi separarea factorilor de influenţă. Factorii se stabilesc în
mod succesiv, trecând de la cei cu acţiune directă la cei care acţionează indirect (prin intermediul
celor cu acţiune directă) şi aşa mai departe, până la stabilirea cauzelor finale (primare).
3. Stabilirea corelaţiilor (legăturilor) dintre fiecare factor şi fenomenul analizat şi dintre
diferiţii factori care acţionează, determinându-se astfel, relaţia cauză-efect.
Parcurgerea celor trei etape dă posibilitatea elaborării de modele relaţionale ale
fenomenelor analizate.
4. Măsurarea şi cuantificarea influenţelor factorilor (ca element central al analizei)
asupra abaterii fenomenului studiat. Sunt determinate astfel mărimea, sensul şi intensitatea
acţiunii factorilor asupra fenomenului analizat, sunt măsurate posibilităţile (rezervele) interne,
creîndu-se posibilitatea aprecierii cât mai exacte a rezultatelor, interpretarea şi caracterizarea
complexă a stării fenomenului. Se explică astfel variaţia în timp sau în spaţiu a fenomenelor,
exprimată în mărimi absolute sau relative, pe factorii care au generat-o.
5. Sintetizarea rezultatelor analizei, elaborarându-se concluziile şi aprecierile asupra
activităţii din sfera cercetată.
6. Elaborarea măsurilor menite să îmbunătăţească activitatea, să asigure valorificarea
optimă a resurselor, să contribuie la realizarea (menţinerea) avantajului concurenţial.
Termeni uzuali utilizaţi în procesul de analiză economică:
FENOMEN - un rezultat, un indicator care constituie obiectul analizei economico -
financiare.
ELEMENT COMPONENT - parte identificată în structura fenomenului studiat;
FACTOR DE INFLUENŢĂ - forţa motrică care prin modalitatea de acţiune influenţează,
provoacă sau determină, evoluţia fenomenului
CAUZA - caracterizează starea de conjunctură care a favorizat o anumită dimensiune sau
evoluţie a fenomenului; fenomen care, în anumite condiţii, provoacă şi explică apariţia unui
fenomen (fie însuşi fenomenul analizat, fie un factor care acţionează asupra acestuia);
- cauzele finale = sunt ultimele cauze descoperite în procesul de analiză.
Spre exemplu:
1. Delimitarea obiectului analizei: Cifra de afaceri (Ca)
2. Descompunerea pe factori de influenţă :
(1) Ca = f(qvi, pvi), unde:
qvi = cantitatea de produs „i” vândută; pvi = preţ de vânzare unitar al produsului „i”
i = 1 ÷ n - nr. produse/activităţi din portofoliul întreprinderii
(2) Ca = f( Np, W ,L,S,z,wz,h,wh) unde,

12
Np = numărul de personal; W = productivitatea medie anuală a muncii;
L = nr. locurilor de muncă; S = coeficientul schimburilor;
z = nr. de zile lucrate/pers.; wz = productivitatea zilnică;
h = nr. de ore lucrate/zi; wh = productivitatea orară;
(3) Ca = f(S, d , gi, di, ), în care:
S = suprafaţa comercială;
d = desfacerea medie/m2 suprafaţă comercială;
gi = structura suprafeţei comerciale (ponderea fiecărui sector „i” de activitate în suprafaţa
totală);
di = desfacerea/vânzarea pe fiecare sector de activitate „i”;
3. Stabilirea legăturilor, a corelaţiilor (construirea de modele de relaţii):
n
(1) Ca = ∑ qvi × pvi
i =1

(2) Ca = Np × Wa = ( L × S ) x (z × wz) = ( L × S ) × z × ( h × wh )
n

∑g i × di
(3) Ca = S × d = S × i =1

100

1.4. Poziţia analizei - diagnostic în managementul firmei


Realizarea funcţiilor întreprinderii presupune exercitarea tuturor atributelor conducerii
(planificare, antrenare, organizare, coordonare, control) iar fiecare dintre aceste atribute se
realizează prin intermediul unui anumit tip de analiză. Analiza diagnostic necesară
managementului firmei are în vedere acele aspecte susceptibile de a ameliora gestiunea şi
rezultatele întreprinderii urmărindu-se astfel 3:
- Creşterea: cum s-a desfăşurat activitatea întreprinderii în perioada supusă analizei şi
care a fost ritmul creşterii acesteia în raport cu ritmul sectorului de activitate;
- Rentabilitatea: dacă rezultatele obţinute sunt pe măsura mijloacelor folosite şi dacă
creşterea a fost însoţită de o rentabilitate suficientă;
- Echilibrul: care este structura financiară a întreprinderii şi dacă aceasta este echilibrată,
în contextul raportului între masele de capitaluri pentru un suport financiar convenabil;
- Riscurile: care sunt ele, dacă întreprinderea prezintă puncte de vulnerabilitate şi dacă
există un risc de faliment crescut sau nu.

3
Silvia Petrescu, Diagnostic economic – financiar, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2004, pg. 15;

13
1.5. Metode şi tehnici ale analizei economico-financiare
Metoda este un proces teoretico-abstract, prin care se fixează o anumită concepţie privind
modul de studiere a unui obiectiv (fenomen, proces) în vederea obţinerii de cunoştinţe asupra
formei sau alcătuirii acestuia.
Procedeul este latura practică de executare a unui lucru, de studiere a unei activităţi sau
de prelucrare a datelor unui proces de cercetare, deci concretizarea metodei.
În cadrul analizei economico-financiare îşi găsesc locul o serie de metode şi procedee
specifice sau împrumutate (comune) din alte ştiinţe. Se disting, în funcţie de cele două laturi
fundamentale ale analizei (calitativă şi cantitativă), următoarele metode:
1. Metode ale analizei calitative, care vizează esenţa fenomenului, depistarea legăturilor
cauzale;
2. Metode ale analizei cantitative, care au ca obiect cuantificarea influenţelor elementelor
sau factorilor care explică fenomenul.
1. Metode ale analizei calitative
1.1. Diviziunea sau descompunerea rezultatelor
Această metodă constă în descompunerea fenomenelor şi proceselor cercetate în
elementele lor componente, stabilind contribuţia lor la modificarea totală a fenomenelor studiate
şi localizarea în timp şi spaţiu a provenienţei rezultatelor şi a cauzelor acestora.
În analiza economico-financiară se disting:
- diviziunea după timpul de formare a rezultatelor prin care se localizează contribuţia
diferitelor unităţi de timp la formarea rezultatului total şi se evidenţiază abateri de la tendinţa
generală de manifestare în timp a fenomenului;
- diviziunea după locul de formare a rezultatelor care semnalează locurile unde efectul
obţinut nu corespunde condiţiilor create, unde există posibilităţi de îmbunătăţire a activităţii;
- diviziunea pe părţi, factori sau elemente componente asigură cercetarea laturilor
esenţiale ale formării şi dezvoltării acestuia.

1.2. Gruparea
Ca metodă de cercetare a analizei, gruparea separă colectivitatea cercetată pe categorii
omogene de unităţi, după variaţia unuia sau mai multor caracteristici alese în funcţie de scopul
cercetării şi de natura fenomenului studiat (de ex. gruparea forţei de muncă pe categorii,
vechime, sex, meserii, calificare, stabilitate etc.).
1.3. Comparaţia constă în studierea fenomenelor, proceselor şi rezultatelor economice şi
financiare prin prisma unui criteriu de referinţă şi în stabilirea de asemănări şi deosebiri între
acestea.

14
Analiza are astfel posibilitatea de a examina şi aprecia rezultatele economice, nu ca
mărimi în sine, ci în raport cu un criteriu, cu o bază de comparaţie, stabilind nivelurile,
proporţiile şi ritmurile de dezvoltare a acestora. În cadrul firmelor se utilizează următoarele
categorii de comparaţii:
- comparaţii în timp (compararea fenomenelor în diferite momente ale evoluţiei sale);
- comparaţii în spaţiu (pe structuri organizatorice, cu rezultate ale sectorului de activitate
sau ale altor întreprinderi cu activităţi similare, concurente);
- comparaţii mixte, atât în timp cât şi în spaţiu;
- comparaţii în funcţie de un nivel prestabilit: programe, norme, normative, standarde,
clauze contractuale etc.;
- comparaţii cu caracter special care au loc în determinarea eficienţei unor măsuri sau
soluţii tehnico-economice (compararea variantelor în vederea alegerii celei optime) etc.
În cazul folosirii acestei metode trebuie respectate cel puţin următoarele condiţii:
- să fie asigurată omogenitatea datelor supuse comparaţiei(indicatorii comparaţi sa aibă
acelaşi conţinut economic şi aceeaşi metodologie de determinare);
- analiza să se refere la aceeaşi perioadă de timp(an, semestru, trimestru, lună etc.).
Comparaţia poate fi efectuată prin intermediul următorelor categorii de indicatori:
indicatori absoluţi, indicatori relativi, indicatori medii, indicatori de variaţie, indicatori ajustaţi.
Pentru exemplificare vom folosi în comparaţii indicatorii absoluţi şi relativi, cei mai
utilizaţi la nivelul unităţilor economice.
I. Indicatori absoluţi
a) Abaterea absolută a fenomenului( Δ F) reprezintă diferenţa dintre nivelul efectiv şi cel
al bazei de comparaţie ale aceluiaşi fenomen sau rezultat economic, exprimate în unitatea de
măsură a indicatorului dat. În dinamică sporul absolut reprezintă diferenţa în mărimi absolute
dintre nivelul indicatorului din perioada curentă(1) şi cea de bază(0) ∗. Arată în mărimi absolute
cu câte unităţi s-a modificat (a crescut sau redus) indicatorul în perioada curentă faţă de cea de
referinţă.
Din punct de vedere statistic reprezintă diferenţa de ordinul întâi dintre două valori ale
unei serii dinamice:
- cu bază fixă: Δ F= Ft – F0
- cu bază în lanţ Δ F= Ft –Ft-1
b) Abaterea relativă în mărimi absolute( Δr F) reprezintă diferenţa dintre nivelul efectiv al
fenomenului sau rezultatului economic analizat şi nivelul bazei de comparaţie recalculat în


”1” şi “o” sunt notaţii didactice care semnifică valori realizate în perioada curentă (1) respectiv în perioada de
referinţă/bază (0)

15
condiţiile volumului efectiv al activităţii, respectiv ponderat cu indicele de creştere(Iq). Se
determină cu ajutorul relaţiei:
Δr F = F1- F0 × Iq
II. Indicatori relativi
a) Indicele de creştere exprimă de câte ori nivelul efectiv al fenomenului sau rezultatului
economic analizat a crescut sau a scăzut faţă de nivelul considerat ca bază. În dinamică arată de
câte ori indicatorul (bază de comparaţie) din perioada de bază se regăseşte în
indicatorul(comparat) din periada curentă. Se exprimă sub formă de coeficient sau procentual.
Dacă se calculează pentru două perioade succesive indicele este cu bază în lanţ.
Ft
- cu bază fixă: I Ft / 0 = (100)
F0

Ft
- cu bază în lanţ: I Ft / t −1 = (100)
Ft −1
b) Abaterea relativă (sporul relativ, ritmul de modificare relativă) este rezultatul
comparaţiei care exprimă în procente abaterea nivelului efectiv de la nivelul de comparare. În
dinamică arată procentual cât reprezintă abaterea indicatorului de la o perioadă la alta faţă de
nivelul indicatorului în perioada de bază(cu cât s-a modificat procentual indicatorul din perioada
curentă faţă de cea de bază).
- cu bază fixă:
ΔF F − F0 F
ΔI Ft / 0 = × 100 = t × 100 = t × 100 − 100 = I F − 100
F0 F0 F0
- cu bază în lanţ:
ΔF F − Ft −1 F
ΔI Ft / t −1 = × 100 = t × 100 = t × 100 − 100 = I F − 100
Ft −1 Ft −1 Ft −1

1.4. Modelarea fenomenului studiat


Modelul construit reprezintă reproducerea simplificată, dar exactă a unor laturi şi aspecte
ale realităţii, în care, prin abstracţie de tot ceea ce se consideră neesenţial, se face o sinteză de un
anumit fel, o generalizare.
Modelul oferă o descriere simplificată si fundamentată a sistemului sau procesului pe
care îl reprezintă, cu ajutorul unor reprezentări grafice, pe bază de ecuaţii, tehnici conceptuale
etc., care facilitează analiza în vederea descoperirii unor relaţii şi legiţăti foarte greu de găsit pe
alte căi.
Modelele pot fi: materiale, imaginare, funcţionale (cibernetice), structurale, euristice (de
cercetare), de acţiune, deductive, inductive, analitice, simbolice etc.

16
Folosirea în analiză a modelelor presupune:
- definirea obiectului analizei si a nivelului la care se poate realiza;
- precizarea conceptelor, indicatorilor, altor surse de informaţii pe baza cărora se
construieşte modelul;
- stabilirea însuşirilor esenţiale ale fenomenului analizat, pe baza metodelor de analiză
calitativă, care vor fi puse în evidenţă atunci când este necesar;
- stabilirea restricţiilor şi respectiv a criteriilor de eficienţă;
- construirea modelului care, predominant în analiză, este un model economico-
matematic, exprimat sub formă de ecuatii, inegaliţăti, funcţii de producţie etc

2. Metode ale analizei cantitative


Prin aceste metode are loc măsurarea relaţiilor factorial – cauzale, determinându-se
mărimea, sensul şi intensitatea acţiunii factorilor asupra fenomenului cercetat, creând
posibilitatea interpretării complexe şi materializării stării fenomenului, în vederea identificării şi
valorificării rezervelor interne.
Fenomenele şi procesele economico-sociale sunt fenomene complexe generate de o
multitudine de cauze principale şi secundare, esenţiale şi neesenţiale care se află în raport de
conexiune şi de condiţionare reciprocă.
După natura relaţiei de cauzalitate legăturile dintre fenomene pot fi legături funcţionale,
deterministe (se manifestă între două fenomene în care unul este cauza şi celalalt efectul,
modificarea fenomenului cauză determinînd în mod univoc schimbarea fenomenului efect) şi
legături statistice sau stochastice (acelea în care un fenomen efect este rezultatul combinării mai
multor cauze care pot acţiona în acelaşi sens sau în sensuri opuse generînd forme diferite de
manifestare individuală).
Descompunerea pe factori de influenţă poate fi realizată sub forma influenţelor în mărime
relativă sau ca influenţe în mărime absolută ale factorilor asupra caracteristicii rezultative, de
natură complexă.
În analiză se utilizează o diversitate de metode şi procedee matematice în funcţie de
scopul analizei, de tipul de legături cauzale şi de modul de exprimare a caracteristicilor
fenomenului studiat.
Dintre aceste metode, importante pentru analiza economică sunt: metoda substituirii
factorilor, metoda balanţieră, metoda calculului matricial, metoda ABC, metoda corelaţiilor,
metoda cercetărilor operaţionale etc.

17
2.1. Metoda substituirii ∗ valorii factorilor(metoda substituirilor în lanţ, iterării sau a
variaţiilor succesive)
Metoda substituirilor în lanţ se bazează pe ipoteza succesiunii factorilor potrivit
conţinutului, sensului şi ordinii lor de influenţă, pornind de la metoda creşterilor finite a lui
Lagrange.
Această metodă exprimă faptul că la o variaţie determinată a unui factor corespunde o
valoare determinată a rezultatului (caracteristicii rezultate).
Această metodă se utilizează în cazul relaţiilor de tip determinist, care iau forma
matematică de produs sau de raport între factori.
La baza metodei substituirilor în lanţ stau trei principii:
1. Aşezarea factorilor în relaţiile de cauzalitate, exprimate sub formă de produs sau
raport, se face în următoarea ordine a condiţionării lor economice: factori cantitativi, factori de
structură şi factori calitativi;
2. Substituirile (înlocuirile, variaţiile) se fac succesiv, începând cu factorii cantitativi,
continuând cu factorul de structură şi încheind cu cei calitativi, pornind de la factorii direcţi spre
cei cu influenţă indirectă; se evidenţiază astfel variaţia unui factor considerând că ceilalţi rămân
neschimbaţi (condiţia de “caeteris paribus ∗∗).
Denumirea „caeteris paribus” asociază anumite cauze cu anumite efecte. Conform acestui
principiu cauzele unui fenomen sunt analizate pe rând existând presupoziţia că toţi factorii care
influenţează un proces, dar neluaţi în considerare în problemă, nu acţionează şi prin urmare se
menţin la acelaşi nivel pe orizontul de plan analizat. O teorie este formulată întotdeauna cu
această clauză (adică păstrarea condiţiilor iniţiale sau, altfel spus, celelalte condiţii ramân
neschimbate) iar apelarea la ea reprezintă o metodă de simplificare a problemelor complexe.
3. Valoarea substituită (variată) a unui factor se menţine ca atare în operaţiunile ulterioare
(ceea ce înseamnă că factorul a cărui influenţă a fost calculată va fi luat în continuare în calcule
la valoarea curentă iar factorul a cărui influenţă nu a fost calculată încă rămâne în calcule la
valoarea din baza de comparaţie).
În expresia cea mai simplă, legătura directă de condiţionare a factorilor capătă forma unei
funcţii Y= f(x).
Se disting următoarele situaţii :


termenul de substituire are, în domeniul analizei economice şi a statisticii, înţelesul de variaţie, modificare.
∗∗
condiţia “caeteris paribus” măsoară variaţia unui factor în condiţiile în care variaţia celorlalţi factori este
presupusă constantă. O astfel de abordare corespunde analizelor pe termen scurt, unde condiţia “caeteris paribus”
funcţionează, pentru că, pe termen lung şi mediu, toţi factorii de producţie devin variabili şi, ca atare, producţia
trebuie abordată în raport cu variaţia simultană a tuturor factorilor de producţie. Factorul care-şi pune amprenta în
mod semnificativ pe termen mediu şi lung este progresul tehnic
.

18
- în cazul relaţiei de produs între factori:
R = f(a,b,c)
R = a × b × c ; unde R = fenomenul supus analizei; a,b,c = factorii de influenţă
Avem următoarele notaţii :
R0 = a0 × b0 × c0; pentru valori de referinţă, din baza de comparaţie
R1 = a1 × b1 × c1; pentru valori realizate, curente
Valoarea modificării totale ΔR este:
ΔR = R1 - R0 = (a1 × b1 × c1) - (a0 × b0 × c0)
Mărimea şi sensul influenţei fiecărui factor se obţine astfel:
- influenţa modificării factorului “a” :
ΔR(a) = a1 × b0 × c0 - a0 × b0 × c0
- influenţa modificării factorului “b” :
ΔR(b) = a1 × b1 × c0 - a1 × b0 × c0
- influenţa modificării factorului “c” :
ΔR(c) = a1 × b1 × c1 - a1 × b1 × c0
Modificarea totală:
ΔR = ΔR(a) + ΔR(b) + ΔR(c)
Astfel determinate, influenţele factorilor asupra indicatorului (fenomenului) studiat,
însumate, trebuie să fie egale cu modificarea totală.
În cazul exprimării modificării rezultatului economic sub forma abaterii relative (ΔIR),
determinarea contribuţiei factorilor se poate realiza prin:
a) raportarea influenţelor în mărime absolută, la nivelul de referinţă al rezultatului
economic cercetat:
R1 R − R0
ΔIR = IR − 100 = × 100 − 100 = 1 × 100
R0 R0
în care:
ΔR(a)
- influenţa modificării factorului “a”: ΔIR(a) = × 100
R0
ΔR(b)
- influenţa modificării factorului “b” : ΔIR(b) = × 100
R0
ΔR(c)
- influenţa modificării factorului “c” : ΔIR(c) = × 100
R0
Fiecare relaţie exprimă creşterea sau reducerea, în procente, a abaterii de la baza de
comparaţie a rezultatului cercetat, ca urmare a modificării relative a fiecărui factor.

19
b) utilizarea indicilor (programaţi, de dinamică ş.a.) şi principiile metodei substituirilor în
lanţ:
( I 1 × I 2 × I 3 × ......... × I n )
IR = unde I = indicele factorului respectiv.
100 n −1
În exemplul relaţiei cu trei factori:
Ia × Ib × Ic
IR =
1002
Ia × Ib × Ic
ΔIR = − 100
1002
Cele trei influenţe rezultă pe baza următoarelor calcule:
- influenţa factorului “a”: ΔIR(a) = Ia - 100
Ia × Ib
- influenţa factorului “b”: ΔIR(a) = − Ia
100
I (a ) × I (b) × I (c) I (a) × I (b)
- influenţa factorului “c”: ΔIR(c) = −
1002 100
- în cazul relaţiei de raport între factori, modelul economic general de exprimare a
dependeţei este corespunzător următoarei ecuaţii:
a
R= , pentru care:
b
a1 a 0
modificarea totală: ΔR = R1 - R0 = −
b1 b0

Având în vedere principiile substituirilor în lanţ şi, în mod deosebit, faptul că substituirea
trebuie să înceapă cu factorul cantitativ, procedeele de determinare a influenţei factorilor se
diferenţiază în funcţie de locul pe care îl ocupă în relaţia de raport factorul cantitativ (la
numărător sau la numitor).
Separarea influenţei celor doi factori direcţi se va face astfel:
• dacă factorul cantitativ reprezintă numărătorul raportului:
- influenţa factorului “a”
a1 a 0
în mărimi absolute: ΔR(a ) = −
b0 b0
în mărimi relative: ΔIR(a) = Ia − 100
- influenţa factorului “b”
a1 a1
în mărimi absolute: ΔR (b) = −
b1 b0
Ia
în mărimi relative: ΔIR(b) = × 100 − Ia
Ib

20
Modificarea totală ΔR = ΔR(a) + ΔR(b)
• dacă factorul cantitativ reprezintă numitorul relaţiei:
- influenţa factorului “b”
a0 a0
în mărimi absolute: ΔR(b) = −
b1 b0
1
în mărimi relative: ΔIR(b) = × 100 − 100
Ib
- influenţa factorului “a”
a1 a 0
în mărimi absolute: ΔR(a ) = −
b1 b1
Ia
în mărimi relative: ΔIR(a ) = × 100 − Ia
Ib
Modificarea totală ΔR = ΔR(b) + ΔR(a)

2.2. Metoda balanţieră sau metoda input – output


Această metodă se utilizează în cazul în care între elementele fenomenului studiat există
relaţii de natura sumei şi/sau diferenţei. Modelul analitic de exprimare a acestui tip de relaţie
(balanţiere), este următorul:
R = a + b - c.
Influenţele modificării faţă de program (pr) sau faţă de perioada precedentă (0) a
valorilor efective (1), ale elementelor, se stabilesc ca diferenţă, ţinând seama de semnul algebric
pe care îl au în formula care modelează depedenţa (+ sau -).
R = f(a,b,c)
R=a+b–c
Modificarea totală ΔR= ( a1+ b1- c1 ) – (a0 + b0 – c0 )
- influenţa modificării factorului ”a” :
ΔR(a) = a1 + b0 – c0 – a0 – b0 + c0 = a1 – a0 ;
- influenţa modificării factorului “b“:
ΔR(b) = a1 + b1 – c0 – a1 – b0 + c0 = b1 – b0 ;
- influenţa modificării factorului “c” :
ΔR(c) = a1 + b1 – c1 – a1 – b1 + c0 = - ( c1 – c0 ) ;
Modificarea totală ΔR = ΔR(a) + ΔR(b) + ΔR(c) ;
Acest model se utilizează, cu precădere, la analiza elementelor balanţei mărfurilor, a
balanţei materialelor, a stabilirii volumului producţiei marfă vândută şi încasată, valorii
adăugate, a balanţelor financiare ş.a.

21
2.3. Metoda calculului matricial se aplică, de asemenea, în cazul relaţiilor funcţionale
de produs sau raport între rezultatul economic cercetat şi factorii săi de influenţă. Separarea
influenţelor factorilor prin această metodă va ţine seama de ordinea de intercondiţionare a
factorilor. Spre exemplu, la stabilirea valorii produselor vândute
Ca = (qi × pi),
în care:
Ca = volumul valoric al vânzărilor de produse (cifra de afaceri)
qi = cantitatea de produse vândute
pi = preţurile de vânzare
Pe baza datelor iniţiale şi efective se formează:
• matricea A, care conţine cantitatea din perioada iniţială (a11; a12) şi cea efectivă (a21; a22);
• matricea B, care conţine preţurile de vânzări din perioada iniţială (b11; b12) şi cea efectivă
(b21; b22);
Prin înmulţirea matricei A cu matricea B se obţine matricea C, respectiv volumul valoric
al vânzărilor de produse:
Abaterea totală faţă de nivelul de comparaţie a valorii producţiei vândute:
ΔC = C1 - C0 = C22 - C11
din care:
- influenţa modificării cantităţii de produse vândute: C21 - C11
- influenţa modificării preţurilor de vânzare: C22 - C21
ΔC = C21 - C11 +C22 - C21 = C22 - C11
Această metodă prezintă un interes sporit datorită adaptării, cu uşurinţă, la prelucrarea
electronică a datelor, conferind analizei un grad ridicat de detaliere, operativitate şi eficienţă.
2.4. Metoda corelaţiei se utilizează în cazul relaţiilor de tip stocastic între fenomenul
analizat şi factorii săi de influenţă. Pentru adaptarea acestei metode la cerinţele analizei activităţii
economice este necesară parcurgerea următoarelor etape:
a) analiza calitativă de stabilire a conţinutului economic al fenomenului analizat (y) şi a
factorilor săi de influenţă: x1, x2 ....... xn
b) determinarea legăturilor de cauzalitate dintre fenomene si factori, şi a formei lor
matematice, adică stabilirea ecuaţiei de regresie care poate fi de tip:
• liniar y(x) = a + bx ( ex. legătura dintre volumul desfacerilor de mărfuri şi veniturile
băneşti ale populaţiei);
• hiperbolic y(x) = a + b/x (legătura dintre nivelul cheltuielilor fixe şi volumul
veniturilor);

22
• parabolic y(x) = a+bx+cx2 (corelaţia dintre structura mijloacelor fixe şi cifra de
afaceri la 1.000 lei mijloace fixe)
• exponenţial y(x) = a × bx (cheltuielile cu amortizarea mijloacelor fixe)
în care:y = caracteristica dependentă
x = caracteristica independentă
a,b,c = parametrii ecuaţiilor.
c) determinarea valorii parametrilor ecuaţiei, cu ajutorul metodei celor mai mici pătrate;
d) stabilirea intensităţii legăturii dintre fenomenul analizat şi factorii săi de influenţă, în
vederea evidenţierii factorilor esenţiali de cei neesenţiali, cu ajutorul coeficientului de corelaţie (
rxy ) :
n∑ yx − ∑ x × ∑ y
yx =
[ n ∑ x 2 − (∑ x ) 2 ] × [ n ∑ y 2 − (∑ y ) 2 ]

în care:
x,y = indicatorii analizaţi;
n = numărul datelor cuprinse în cercetare
Coeficientul de corelaţie poate lua valori între -1 şi +1, semnul “+” arătând o corelaţie
directă, iar semnul “-“ o corelaţie inversă, aproprierea de “1” arătând o legătură intensă între
variabila independentă şi cea dependentă.
e. evidenţierea influenţei factorilor asupra fenomenului analizat cu ajutorul coeficientului de
determinaţie ( dyx ), simplu sau multiplu:
1
b(
n
∑ yx −x ⋅ y )
dyx =
y y2

în care: b = coeficientul de regresie;


n = numărul unităţilor economice analizate;
yy2 = dispersia lui y

Notă: Domeniul de aplicare a coeficientului de corelaţie este cel al prognozelor privind


evoluţia fenomenelor economice şi sociale.
2.5. Cercetările operaţionale
Ca metodă de analiză cercetările operaţionale sunt utilizate în cazul relaţiilor cauzale de
tip stocastic şi reprezintă un ansamblu de metode folosite în adaptarea deciziilor atunci când
intervin numeroşi factori de influenţă.
Elementele principale care caracterizează cercetările operaţionale sunt:
- cercetarea unor sisteme organizate, influenţate de un complex de factori;

23
- aplicarea unor metode ştiinţifice de evidenţiere a legăturilor de interdependenţă, de
exprimare a lor într-o formă matematică şi de atribuire a unor ponderi fiecărui element sau
factor;
- raţionalizarea deciziilor, pe baza datelor sistemului informaţional şi a analizei ştiinţifice,
postoperativă şi previzională.
Metodele utilizate se grupează astfel:
- determinist: programarea liniară, programarea dinamică, teoria deciziei, teoria jocurilor,
teoria drumului critic;
- probabiliste: lanţurile Markov, teoria firelor de aşteptare, metode PERT;
- simulative: metoda Monte Carlo etc.
2.6. Alte metode
- metode matematice: calculul diferenţial, derivatele etc.
- metode sociologice: mai ales în analiza resurselor umane ( chestionarul si interviul ) etc.
- metoda calculului marginal
Lista metodelor şi procedeelor de analiză şi diagnostic nu este exhaustivă. Totodată,
fundamentarea concluziilor şi recomandărilor diagnosticului nu se bazează pe utilizarea
singulară a uneia sau alteia dintre metode prezentate. Chiar dacă pentru un anumit tip de
diagnostic este prioritatră o anumită metodă, ea este completată şi îmbogăţită cu alte instrumente
de investigare, astfel încât să se asigure pertinenţa demersului.

1.6. Tendinţe moderne în analiza diagnostic

1.6.1 Calculul marginal în analiza economică


1.6.1.1 Marginalismul şi începuturile calcului economic
1.6.1.2 Calculul marginal în analiza economică – valenţe şi limite

1.6.1.1 Marginalismul, sau cum a mai fost numit “ revoluţia marginalistă”, apare în anii

70 ai sec XIX, când trei autori, Stanley Jevons (1835 – 1882, Anglia), Leon Walras ( 1834 –
1940, Franta ) şi Carl Menger ( 1840 – 1921, Austria ), formulează principiile economiei
neoclasice, descoperind noi instrumente de analiză, utilizate într-o măsură mai mare sau mai
mică, de întreaga economie de după această revoluţie.
Autorii neoclasici, spre deosebire de cei clasici, formulează cel mai adesea ipoteza unei
oferte date de “ factori de producţie “, studiind modul în care agenţii economici pot proceda
pentru cea mai bună utilizare posibilă a unui factor de producţie, disponibil în cantitate fixă,
încercând să dea răspuns la întrebări de genul: Care este modul în care poate acţiona un anumit
consumator (industrial sau casnic), care dispune de un buget fix, pentru a se plasa în cea mai

24
bună situaţie posibilă? Cum trebuie să acţioneze un producător, o întreprindere pentru a obţine
profitul cel mai ridicat dintr-un buget dat ?
Prin răspunsurile date, noii clasici sunt în opoziţie faţă de şcoala clasică datorită unei
schimbări a obiectului de analiză şi a cadrului temporal avut în vedere.
Se au în vedere trei aspecte :
- primul priveşte natura capitalului, chiar definirea termenului.
Dacă pentru clasici, capitalul apare clar ca un avans de bani operat de capitalişti, avans pe
care caută să-l recupereze după ce l-au sporit, pentru neoclasici, capitalul este o unealtă de
producţie ( factor de producţie), un ansamblu de instrumente , fizic definite.
- al doilea aspect se referă la opoziţia ce se manifestă la nivelul teoriei valorii, unde, spre
deosebire de susţinătorii teoriei obiective a valorii care afirmă că munca este singura măsură
reală care poate servi la aprecierea si compararea valorilor tuturor mărfurilor, neoclasicii
apelează la valoarea estimativă (apreciată, aproximativă) pe care omul o ataşează diferitelor
bunuri dorite, în funcţie de aptitudinile acestora de a satisface nevoile de consum, calitatea si
raritatea lor, situându-se pe poziţia cumpărătorilor, a celor care apreciază valoarea de schimb
prin utilitatea produselor si prin solvabilitatea cererii lor (clasicii se situează pe poziţia
producătorului care doreşte să-şi acopere prin preţ cheltuielile si să-şi asigure obşinerea
profitului).
- al treilea aspect priveşte repartiţia venitului global.
Pentru clasici, există o confruntare a claselor sociale (capitalişti, muncitori, proprietari
funciari): repartiţia apare integral ca o prelevare operată asupra surplusului produs; rolul muncii,
al forţei de muncă, pare esenţial, dacă nu chiar exclusiv în constituirea acestui surplus.
Neoclasicii au o abordare în factori de producţie ( pământ, capital, muncă), fiecare din aceştia
primind o remunerare a cărei denumire diferă (renta, salariul, profitul si dobânda), dar al căror
principiu de determinare este identic. Are loc o schimbare de denumire şi de problematică;
pentru clasici, renta este percepută de către proprietarii funciari, profitul de către capitalistii
întreprinzători, salariul de către muncitori. În optica neoclasică, factorii de producţie, pământul,
capitalul, munca, sunt cei remuneraţi.
Numele de marginalism vine de la importanţa pe care toţi adepţii acestui curent o acordă
raţionamentului numit la margine, considerându-se că ei au pus bazele calculului economic
raţional. Se disting trei mari curente( şcoli):
1. Şcoala de la Viena şi teoria utilităţii marginale.
Autori: C. Menger( ), E. von Bohm- Bawerk( 1851-1914) şi F. von Wieser(1851-1926).

25
După 1920 se formează ceea ce s-a numit în mod convenţional neomarginalismul, în
cadrul căruia se dezvoltă teoria calculului economic; reprezentativ este F. von Hayek(1899) care
a dus la dezvoltarea după 1970 în SUA a şcolii” anticipărilor raţionale”.
2. Şcoala de la Lausanne şi teoria echilibrului general
Reprezentanţi: L.Walras(1834-1910), Vilfredo Pareto(1848-1923), A. Cournot(1801-
1877), J.R.Hichs(n. 1904)
3. Şcoala de la Cambridge şi teoria echilibrului parţial
Reprezentanţi: A. Marshall(1842-1924); a elaborat instrumente de analiză utilizate în
mod curent de toti economiştii;
A.C.Pignon(1877-1959)
Notă: pentru informaţii suplimentare a se consulta următorii autori: Abraham Frois- Economie
Politică; Mark Blaug – Economie Politică în retrospectivă

1.6.1.2. Calculul marginal în analiza economică


În concepţia marginaliştilor utilitatea nu trebuie considerată la nivelul cantităţii totale
consumate, ci doar la nivelul ultimei unităţi ce poate fi achiziţionată, în condiţiile unor resurse
economice limitate şi scumpe, numită şi utilitatea adiţională (marginală) care cu cât este mai
ridicată cu atât asigură o valoare mai mare produsului (mărfii) respective. Conceptul de utilitate
marginală coordonează comportamentul consumatorului raţional în economia de piaţă şi asigură
un instrument de analiză foarte precis - analiza la margine (marginală).
Esenţa marginalismului în analiza economică constă în aceea că, în determinarea unei
alegeri optime privind consumul de resurse şi rezultatul total, nu se iau în considerare mărimile
categoriilor economice prin ele însele, ci se au în vedere variaţiile lor, considerate din ce în ce
mai mici. Astfel, analiza economică este permanent ancorată în realitate, urmărind fenomenul în
evoluţia sa şi înlocuind în calculul economic valorile medii cu valorile marginale (adiţionale)
care se adaugă ritmic, pe măsura creşterilor mici ale fenomenului cauză.
Avantajele oferite de analiza marginală decurg din faptul că, bazându-se pe variaţiile
valorilor categoriilor cercetate, acestea pot face obiectul calculului diferenţial, pretându-se la
studii de optimizare, apte de a fi tratate prin intermediul modelării matematice, legătura dintre
fenomenul-cauză şi fenomenul-efect fiind redată prin ecuaţii, iar evoluţia fenomenului în timp
fiind reprezentată prin curbe.
Principiul fundamental în analiza marginalistă este principiul de maximalizare
(maximizare). Ca formalizare matematică este vorba de problema căutării maximului unei
funcţii, presupunându-se că funcţiile utilizate vor fi continue şi derivabile ( existenţa unor
discontinuităţi nu introduce în analiză decât o dificultate secundară).

26
Analiza marginală se referă atât la producător pentru care presupune că încearcă să-şi
maximizeze profitul cu respectarea unor restricţii, cât şi la consumator pentru care presupune că,
acesta caută să-şi maximizeze utilitatea ţinând seama de bugetul total de care dispune. Se
presupune că producătorul încearcă să-şi maximizeze profitul ( aceasta este de fapt ideea cea mai
simplă si cea mai admisă în mod curent) sub constrângerea unui volum determinat de resurse:
aceasta înseamnă că, ţinând cont de totalul resurselor financiare de care dispune ( fie că este
vorba de resursele proprii pe care deţine sau de sumele pe le-a putut împrumuta), el se loveşte de
anumite limite, constrângeri, atât economice cât si tehnice.
Acest lucru îl determină pe producător să se comporte raţional (un producător se
comportă raţional atunci când, ţinând seama de resursele pe care le deţine, ia decizia de a
produce acea marfă care-i permite cea mai bună valorificare a acestora), regulile de gestiune a
resurselor pentru ca acesta să-şi poată maximiza profitul vor avea în vedere faptul că valoarea
bunurilor nu depinde de costul de producţie (concepţia obiectivă a valorii) ci de utilitatea
acestora, valoarea fiindu-le conferită de consumatorul final (concepţia subiectivă a valorii). În
acest caz, utilitatea nu trebuie considerată la nivelul cantităţii totale consumate, ci doar la nivelul
ultimei unităti ce poate fi achiziţionată, în condiţiile unor resurse economic limitate şi scumpe.
Aceasta este utilitatea adiţională (marginală) care asigură valoarea mai mare cu cât este mai
ridicată.
Analiza marginalistă impune definirea şi delimitarea unor noţiuni cum ar fi: valoarea
medie, valoarea marginală, elasticitatea unei funcţii.
Conceptul de valoare medie exprimă variaţia funcţiei y pe un interval de valori al lui x,
de obicei de la 0 la o anumită valoare selectată [0,x ]:
Y = f(x); ÿ = y/x = f(x)/x;
Conceptul de valoare marginală exprimă variaţia funcţiei y “la margine”, care corespunde
unor variaţii foarte mici ale lui x, pornind de la o valoare dată. Această valoare se exprimă prin
raportul creşterilor absolute astfel:
Ym = Δy/Δx =( yi+1 – yi /xi+1- xi ;
Din punct de vedere matematic este vorba de derivata parţială a funcţiei y în raport cu
argumentul considerat(x); valoarea marginală devine:
Ym = lim(Δy/Δx) = f’(x);
Astfel, la limită, valoarea marginală devine egală cu derivata funcţiei y în raport cu
variabila x. Conceptul de marginal definit pentru variaţii continue ale funcţiei este aproximativ
echivalent cu conceptul de adiţional şi exprimă modificarea funcţiei aferentă modificării cu o
unitate a argumentului.
Concepte operante în analiza marginală:

27
1. Productivitatea marginală(Wm) a unui factor de producţie este sporul de producţie care
se obtine prin utilizarea unei unităti suplimentare de factor de producţie, în condiţiile în care
folosirea celorlalţi factori de producţie rămâne neschimbată (condiţia caeteris paribus).
Wmi = ΔQ/ΔXi
Legătura dintre valoarea medie şi marginală a productivităţii se exprimă astfel: atât timp
cât productivitatea marginală este superioară productivităţii medii, randamentul factorului este
crescător, în caz contrar, el capătă caracter descrescător. Cu alte cuvinte, dacă valoarea medie
depăşeşte limita valorii marginale, se declanşează acţiunea unei legi, cunoscută sub denumirea
de” lege a randamentelor (productivităţilor) marginale descrescânde a factorilor de producţie”,
potrivit căreia orice suplimentare a masei unui factor peste o limită dată, menţinând constante
valorile celorlalte, se va solda cu sporuri de producţie din ce în ce mai mici.( vezi Toader
Gherasim, Microeconomie, vol. 1, pg. 175 – 182 si următoarele)
2. Costul marginal este o mărime care arată cu câte unităţi monetare creşte sau scade
costul total atunci când volumul producţiei creşte sau scade cu o unitate.
Cm = ΔC/ΔQ;
Pentru ca costul mediu(CM = C/Q; în care C-costul total- este o funcţie de Q) să fie
minim, condiţia necesară este ca prima sa derivată să fie nulă:
CM=C/Q; dC/dQ=QC’- C/Q2 = 0 ⇒ QC’ – C = 0 ⇒ QC’ = C ⇒ C’=C/Q= CM
unde C’ = cost marginal
Această concluzie ( cost marginal = cost mediu) este foarte importantă atunci când se
urmăreşte optimizarea structurii factorilor de producţie şi maximizarea profitului unei
întreprinderi.
Relaţia dintre costuri (totale, medii, marginale) se poate exprima astfel: - In general,
curba costului mediu este descrescătoare atât timp cât costul marginal este inferior costului
mediu si crescătoare pe intervalul de variaţie în care costul marginal este superior celui mediu.
Altfel spus, în situaţiile în care costul marginal este mai mic decât costul mediu, costul fabricării
unei unităţi suplimentare de marfă este mai coborât decât costul mediu al unei unităţi de marfă
existente, ceea ce va determina o reducere a costului mediu unitar aferent producţiei majorate, o
astfel de influenţă ( pozitivă) pe care costul marginal o exercită asupra costului mediu devenind
nulă în momentul în care cele două costuri sunt egale. De îndată ce producţia unei unităţi
suplimentare de marfă se realizează cu un spor de cheltuială (cost marginal) mai mare decât
costul mediu al unei unităţi de marfă existente, producţia marginală va avea ca efect creşterea
costului mediu (influenţa asupra acestuia transformându-se deci din pozitivă în negativă).
În mod asemănător, în ipoteza în care funcţia costului total este liniară, de forma:
C = cv × Q + Cf

28
unde:
cv - cost variabil dependent de volumul producţie
Cf – cost fix- constant
C’ = dC/dQ = cv
3. Venitul marginal (Vm ) se defineşte ca fiind creşterea înregistrată în totalul venitului
prin vânzarea unei unităţi adiţionale (suplimentare) de produs:
Vm(Cam) = Δ Ca/ΔQ;
Deoarece în mod curent o firmă trebuie să vândă la preţul pieţei, ea nu poate modifica
nivelul acestuia indiferent ce ar întreprinde. Maximizarea profitului are loc atunci când costul
marginal este egal cu preţul. Dacă preţul este în acelasi timp venitul marginal, atunci cu aceste
trei mărimi se poate calcula profitul sau pierderea cu fiecare unitate suplimentară de produs
precum şi producţia de echilibru, care maximizează profitul. Dacă preţul produsului este
constant, atunci venitul marginal este chiar preţul acestuia.
Se apreciază că o regulă de bază pentru o firmă este că ea trebuie să producă numai dacă
ar pierde mai mult neproducând. Dacă nu produce nimic va avea o pierdere operaţională egală cu
costurile fixe. Circumscrisă obiectivului de maximizare a profitului firma va avea în vedere:
Regula 1: Nu trebuie să producă dacă veniturile totale din producţia sa nu sunt mai mari
sau egale cu costul total variabil; opţiunea de a produce , trebuie să se producă după relaţia: Vt ≥
Cv;
Regula 2: presupunând că firma este îndreptăţită să producă, va fi profitabil ca ea să-şi
extindă producţia atâta timp cât venitul marginal este mai mare decât costul marginal şi să
păstreze această extindere până când : Vm = Cm.
Aceste două reguli pot fi reformulate în trei condiţii necesare pentru ca o firmă să-şi
maximizeze profitul:
a) Preţul să fie cel puţin la fel de mare cu costul variabil mediu ( condiţia de egalitate
asigură supravieţuirea pe o perioadă scurtă de timp):
p ≥ Cvmediu
b) Venitul marginal să fie cel putin egal cu costul marginal:
Vm ≥ Cm
Zona de maximă profitabilitate, în raport cu investiţia făcută într-o afacere, corespunde
intervalului în care curba costului marginal este situată sub dreapta venitului marginal;
c) Să se realizeze acel volum de activitate care corespunde într-un grafic, intersecţiei
dintre curba costului marginal si curba venitului marginal.
Această din urmă regulă stabileşte, conform principiilor marginaliste, un al doilea punct
de echilibru, într-un model neliniar al pragului de rentabilitate, punct care indică mărimea optimă

29
a volumului producţiei şi, implicit, al desfacerilor, pentru care firma îşi maximizeasză profiturile.
Acest model de reprezentare al pragului de rentabilitate pune în evidenţă amploarea şi sensul
schimbărilor survenite în mărimea componentelor costului de producţie, corespunzător cu
modificările intervenite în volumul total al producţiei.
În cazul modelului liniar, profitul maxim obtenabil pare a fi limitat doar de capacitatea de
producţie instalată, adică de cantitatea si calitatea mijloacelor de producţie şi a forţei de muncă,
în care s-au materializat investiţiile iniţiale.
În realitate, atingerea si menţinerea – pe perioade mai îndelungate de timp – a acestei
limite, are ca efect o creştere substanţială a costurilor de producţie, existând riscul, ca la un
moment dat, firma să înregistreze pierderi financiare.
Justificarea rezidă - la nivelul producătorului – în creşterea inerentă, atât a cheltuielilor de
întreţinere şi reparaţii, cât şi a salariilor directe şi indirecte, proporţional cu efortul suplimentar
făcut ( regimul intensiv de utilizare al mijloacelor de producţie conducând la căderi accidentale
mai frecvente, intervenţii preventive – efectuate la perioade mai scurte de timp – de reglare şi de
întreţinere a utilajelor; stimularea materială a personalului în vederea creşterii productivităţii
muncii, sau efectuării de ore şi/sau schimburi suplimentare etc.).
Se adaugă la acestea modificările intervenite în mediul exogen, reprezentat de piaţă, mai
ales în condiţiile existenţei unei puternice concurenţe. Schimbarea raportului cerere- ofertă, în
detrimentul celei din urmă, va conduce la scăderea preţurilor practicate pe piaţă. Consecinţa va
fi, evident, diminuarea marjei brute de contribuţie la profit, în condiţiile menţinerii constante a
costului de producţie.
În aceste condiţii, evidenţierea celui de-al doilea punct de echilibru, marchează sfârşitul
zonei de profitabilitate maximă a unei firme, zonă încadrată de dreapta venitului marginal şi de
curba costului marginal.
Decizia de a proceda la creşterea volumului de producţie peste acest nivel, poate fi
justificată – numai în cazul întreprinderilor puternice – de adoptare a unei strategii agresive de
piaţă, cu scopul penetrării şi al acaparării zonelor tradiţionale de desfacere ale concurenţei.( vezi
Revista Finanţe, Credit, Contabilitate nr. 1 şi 2 1999).
Elasticitatea funcţiei în raport cu argumentul este definită ca fiind sensibilitatea funcţiei
la modificarea argumentului şi se calculează ca raport al modificărilor lor relative:
Ey/x = (Δy/y)/(Δx/x) ⇒ Ym /Ym în care
Ym – valoarea marginală
Ym – valoarea medie
În calculul economic prezintă importanţă semnul si valoarea elasticităţii, deoarece semnul
(+) sau (-) arată sensul legăturii între y şi x iar valoarea ≥ 1 sau ≤1

30
reflectă gradul de elasticitate ( rigiditate) a funcţiei faţă de argument.
Câteva situaţii pot fi evidenţiate în acest context:
1) Din punct de vedere al semnului elasticităţii:
a) Elasticitatea pozitivă corespunde unor evoluţii în acelasi sens a celor două
variabile:
Ey/x > 0, în cazul creşterii ambelor variabile ( Δy/y >0; Δx/x >0), sau al reducerii
lor ( Δy/y <0; Δx/x <0).
În acest caz, valoarea medie şi marginală au acelasi semn (+) sau (-).
b) Elasticitatea negativă arată evoluţii în sens invers ale celor două variabile:
Ey/x < 0 , în cazul (Δy/y) > 0, ( Δx/x) < 0, sau (Δy/y) < 0, (Δx/x) > 0, creşterea
argumentului antrenând reducerea funcţiei şi invers.
Semnul celor două valori, medie si marginală este diferit, una dintre ele putând să crească
în cazul reducerii celeilalte si invers.
2) Având în vedere valoarea elasticităţii,
a) Ey/x = 1, care corespunde unor modificări echiproporţionale a celor două variabile:
Δy/y = Δx/x;
Această echiproporţionalitate se regăseşte şi în egalitatea valorii medii şi marginale Ym
= Ym;
b) Ey/x < 1, care reflectă modificări neproporţionale de forma
Δy/y < Δx/x, sau o inegalitate de forma Ym < Ym ;
Este cazul în care funcţia y este relativ rigidă în raport cu argumantul x, valoarea sa
marginală fiind inferioară valorii medii.
c) Ey/x > 1, care reflectă modificări neproporţionale de forma :
Δy/y > Δx/x, sau o inegalitate de forma : Ym > Ym ;
Funcţia y este relativ elastică în raport cu variabila x, valoarea sa marginală fiind
superioară celei medii.
d) Ey/x = 0, arată o rigitate maximă ( elasticitate minimă) a funcţiei y fată de x, adică Δy/y
= 0, în condiţiile în care variabila x are anumite variatii.
Este cazul în care valoarea marginală este nulă : Ym = 0;
e) Ey/x ⇒ ∞ ,ceea ce corespunde unei funcţii infinit elastice, deoarece deşi argumentul nu
mai are nici o modificare ( Δx = 0 ), acesta rămânand constant, funcţia are o variaţie diferită de
0. Este cazul în care valoarea marginală creşte în timp ce valoarea medie scade mult,
îndepărtându-se de prima.

31
Sintetizând, se pot reţine ca esenţiale următoarele avantaje oferite de utilizarea analizei
marginale:
- simplificarea calculelor de cost şi preţ, cu condiţia ca, prin sistemul de contabilizare al
cheltuielilor, să se evidenţieze şi costurile semivariabile;
- renunţarea la relativismul alocării costurilor indirecte( fixe) pe fiecare unitate de produs;
se evită astfel “supraîncărcarea” unor articole si “subîncărcarea” altora, procedură care conduce
la aberaţii ce vizează: ponderea costurilor de realizare ale produselor în structura totală de
producţie; evaluarea stocurilor de producţie neterminată şi/sau de produse finite; estimarea
profiturilor totale obtenabile si a rentabilităţii de ansamblu a firmei; compararea situaţiilor
economico-financiare înregistrate pentru diferite perioade de timp;
- anticiparea, rapidă şi precisă, a efectelor cauzate de eventualele modificări ale structurii
producţiei sau ale factorilor exogeni (de mediu);
- asigurarea atât a competitivităţii produselor, cât şi a rentabilităţii activităţii economice,
prin posibilitatea reală de practicare a unor preţuri similare cu cele de pe piaţă, fără a înregistra
pierderi.
Dificultatea aplicării metodei provine din complexitatea calculelor matematice ce trebuie
efectuate şi din faptul că pentru firmele cu activitate complexă, aplicarea conceptului marginalist
necesită o evidenţă riguroasă a consumurilor de resurse, corespunzător diferitelor niveluri ale
activităţii.
1.6.2. Benchmarkingul
Sub numele de benchmarking este cunoscut procesul de căutare a excelenţei, a unor
performanţe superioare în raport cu concurenţa, prin aplicarea unor metode mai performante care
permit întreprinderii să-şi amelioreze performanţele şi să creeze un avantaj concurenţial.
Împrumutat din geometrie, termenul “benchmark” 4 semnifică un reper utilizat ca punct
de referinţă (normă) pentru comparaţii (măsurare şi evaluare).
Definit ca o nouă practică managerială, benchmarkingul este considerat un proces
continuu de evaluare a performanţelor, nu doar în ceea ce priveşte produsele/serviciile sau
procesele specifice în raport cu realizări trecute sau cu norme, ci se referă şi la funcţii, metode,
practici în raport cu practicile concurenţilor, liderilor din sector sau chiar a întreprinderilor din
alte domenii cu activitate performantă.
Potrivit acestei abordări managementul îşi va pune următoarele întrebări:
- sunt concurenţii mai buni?
- dacă da, de ce?

4
Robert C. Camp, Le Benchmarking, Édition francais, Quatrième tirage, 1997, Les Édition D' Organisation, 1997,
pg. 27;

32
- şi cum?
- ce metode superioare utilizează?
- cum se adaptează ei mediului?
Răspunsul va oferi un aşa numit “ecart de performanţă” în raport cu concurenţii care
poate fi pozitiv, negativ sau nul, funcţie de care întreprinderea se poziţionează pe piaţă şi-şi
stabileşte strategiile viitoare.
Analiza internă a punctelor forte şi slabe nu mai este considerată o necesitate, este o
premisă, un punct de plecare, întreprinderea trebuie să-şi cunoască şi evalueze cu exactitate
potenţialul şi deficienţele pentru a înţelege, cu o la fel de mare rigurozitate, aceleaşi caracteristici
pentru concurenţi, ce anume îi face să fie mai buni. Fără a minimiza rolul analizei interne (care
în fapt constituie punctul de plecare al întregului demers strategic, oferind baza de comparaţie),
esenţial în benchmarking este înţelegerea şi evaluarea constantă a conjuncturii externe.
Benchmarking-ul devine astfel, un nou mod de a face afaceri, obligând la o privire spre
exterior pentru a asigura corectitudinea stabilirii obiectivelor, o permanentă testare a deciziilor
interne comparativ cu standardele externe ale practicilor în domeniu.

1.6.3. Analiza valorii


În contextul concurenţial contemporan este necesar un control permanent al produselor
sub dublu aspect: al funcţiilor pe care le îndeplinesc (respectiv al concordanţei cu cererea) şi al
costurilor 5. Un demers util în acest sens este analiza valorii.
Această metodă vizează optimizarea întregului ciclu de viaţă al produsului atât la nivelul
producătorului (optimizarea costului), cât şi la nivelul utilizatorului (optimizarea funcţiei).
Caracteristicile analizei valorii sunt 6:
- integrează toate fazele ciclului de viaţă şi componentele unui produs, atât în optica
productivă cât şi în cea de comercializare;
- este un proces de echilibrare a cerinţelor funcţionale cu parametrii tehnici şi umani cei
mai adecvaţi, precum şi cu costurile implicate, în sensul verificării ca necesităţile funcţionale să
fie asigurate la un cost minim;
- utilizează metode pluridisciplinare aferente tuturor sectoarelor implicate: proiectare,
proceduri de testare, echipamente de testare şi producţie, tehnologie, aprovizionare, ambalare,
comercializare, sistem informaţional;
- este o abordare sistemică, sistematică şi creatoare pentru reducerea costului;

5
Maria Niculescu, Diagnostic economic, vol. 1, Editura Economică, 2003, pg. 278 – 279;
6
Monica Petcu, Analiza economico-financiară a întreprinderii, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, pg. 294 -295;

33
- este un proces reiterabil în funcţie de noutăţile apărute pe plan ştiinţific, tehnic,
tehnologic, organizaţional etc.;
- consideră prioritară funcţia produsului şi aplică metoda cea mai adecvată pentru
eficientizarea ei, neimpunând tehnici prestabilite;
- obiectivul principal constă în îmbunătăţirea calităţii şi siguranţei în funcţionare;
- asigură aceleaşi performanţe proceselor/produselor sau chiar superioare la un cost
redus;
- identifică domeniile costurilor excesive sau inutile;
Ca tehnică de investigare analiza valorii este costisitoare şi dificil de realizat. Dar
aplicarea ei reprezintă o modalitate de ameliorare a produselor şi performanţelor firmei. Ea
permite realizarea unui produs optim, adică un produs ce îndeplineşte funcţiile necesare din
punct de vedere al nevoilor cumpărătorilor, în condiţiile unui cost minimal.
1.7. Şcoala românească de analiză economică
Elemente ale metodologiei Analizei economico - financiare au apărut cu peste două
secole în urmă, până la apariţia primelor lucrări de specialitate, analiza dezvoltându-se în cadrul
unor ştiinţe ca economia politică, contabilitate, statistică, finanţe.
Analiza economică se dovedeşte, istoric vorbind, legată intrinsec de contabilitate şi de
reprezentarea patrimoniului prin bilanţ. Creşterea sau scăderea averii, a elementelor sale,
indiferent de epocă, nu se putea constata decât pe baza unei analize efectuată prin comparaţie şi
calcul.
...“prin cifre şi calcule aveţi cu siguranţă prin voi înşivă cheia dezlegării misterelor
Pământului şi Cerului, aveţi deschisă calea în măsura în care veţi înţelege că voi sunteţi pe
calea bogăţiei numai dacă vă asiguraţi interesul pentru cunoaştere, numai cunoaşterea
adevărată este calea prosperităţii, dovediţi asta şi toţi ceilalţi vă vor fi recunoscători”7 – discurs
rostit de Dogele Veneţiei în anul 1494, la data de 10 noiembrie, la Veneţia, cu prilejul lansării
cărţii “Summa de l’Arithmetica, Geometria, Proportioni et Proportionalita” şi “De divina
proportione”, de către călugărul franciscan Fra Luca di Borgo San Sepulcri.
Prima lucrare de profil din România aparţine lui Ion Ionescu de la Brad, publicată în
8
1854 în ”Journal de Constantinopole” şi cuprinde o analiză asupra domeniilor pe care acesta
le-a administrat în Thessalia bazându-se pe date din contabilitate, în special din bilanţ, cu
ajutorul căruia se stabilea profitul net al întreprinderii.

7
ALBERT DUPONT – “Contribution a l’histoire de la comptabilite, Paris, 1926, citat de JEAN
FOURASTIE – “La comptabilite” -, 17-eme edition mise a jour, 1988, Paris, Presses
Universitaires de France.ANDRE JULLIET – “La science des comptes”, Bertier, Paris, 1640.
8
Ion Ionescu de la Brad, Compte-rendu de l’administration des domaines de son altesse Le grand vésir Réchid
Pacha, depuis le I-er mars 1853 jusqu’au I-er mai 1854, Journal de Constantinopole, 1854;

34
În 1928 apare, sub semnătura economistului Victor Slăvescu, cartea intitulată “Analiza
critica a bilanţului în întreprinderi”. Cartea prezintă succint modul cum se poate aprecia
activitatea unei întreprinderi pe baza bilanţului calculându-se o serie de indicatori: profit,
valoarea şi structura rezervelor, raportul dintre diferite elemente din bilanţ, capacitatea de plată a
întreprinderii, rentabilitatea etc. Lucrarea prezintă metodologia de analiză a bilanţului:
întotdeauna se începe cu analiza pasivului unde se găsesc resursele de formare a mijloacelor
economice din activ, continuându-se cu analiza elementelor din activ, evidenţiindu-se astfel
modul de întrebuinţare a diferitelor posturi din activ, durata întrebuinţării, siguranţa utilizării lor,
rezultatele obţinute din folosirea acestora şi capacitatea de mobilizare a lor.
În 1956 V.V. Protopopescu publică cartea intitulată “Metode de analiză pentru
descoperirea rezervelor interne ale producţiei în întreprinderi industriale” în care încearcă o
fundamentare a metodologiei de analiză a activităţii economice şi expune principalele metode si
tehnici de descoperire a rezervelor interne, dând o definire a acestora, insistând asupra necesităţii
cunoaşterii lor pentru conducerea eficientă a întreprinderii.
Alte lucrări importante:
- Mihail Manoilescu– Théorie du protectionisme et de l’echange international, Ed.
Giard, Paris, 1929 (Forţele naţionale productive şi comerţul exterior. Teoria protecţionismului şi
a schimburilor internaţionale);
- Al.D. Tănase, “Urmărirea şi îndeplinirea planului întreprinderilor industriale “, 1954;
- V.V. Protopopescu, “Analiza activităţii economice a întreprinderii”, 1961;
- D.Rusu şi colab., “Evidenţă contabilă şi analiza activităţii economice”, 1967;
În general, este apreciată contribuţia şcolii economice româneşti, în principal prin
catedrele de profil din centrele universitare: Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara.
Începând cu 1972 se instituţionalizează în întreprinderi analiza multilaterală pe bază de
bilanţ. În acest scop, fiecare agent economic trebuie să-şi întocmească bugetul propriu de
venituri şi cheltuieli pornind de la necesitatea asigurării din activitatea proprie a resurselor
necesare dezvoltării, asigurarea rentabilităţii, creşterea profitului, şi utilizarea acestuia ca bază de
comparaţie.

Concluzii
Analiza economică impune o cunoaştere logică a fenomenelor şi proceselor economice,
abilitatea de a descoperi contradicţiile interne ale fenomenelor economice, sursă a
disfuncţionalităţilor, posibilitatea de a delimita lucrurile esenţiale de cele neesenţiale,
cunoaşterea cauzelor interdependenţei fenomenelor etc.

35
CAPITOLUL 2
ANALIZA ECONOMICĂ ŞI MANAGEMENTUL CURENT AL
AFACERII

Acest demers metodologic se impune datorită faptului că ciclul de funcţionare al unei


întreprinderi seamănă mai mult cu o buclă decât cu un proces liniar, în sensul că faza finală –
obţinerea rezultatelor – constituie punctul de reflexie şi de plecare pentru un nou ciclu de
funcţionare. Ca urmare, rezultatele obţinute în perioada care a trecut vor servi ca bază pentru
fixarea unor noi obiective, putând determina reformularea politicilor, strategiilor pe termen scurt,
o modificare a mijloacelor sau o schimbare a metodelor de gestiune. 9
Mediul intern al firmei cuprinde două cicluri (activităţi) care se suprapun în realizarea
aceloraşi obiective ale firmei:
- ciclul de exploatare (economic) căruia îi corespunde analiza economică (analiza
activităţii, analiza resurselor materiale şi umane, analiza consumurilor/cheltuielilor);
- ciclul financiar, căruia îi corespunde analiza financiară (analiza structurii financiar –
patrimoniale, a rezultatelor, analiza riscurilor).
2.1. Analiza activităţii economice (ciclului de exploatare)
2.1.1. Analiza activităţii de producţie şi comercializare
Producţia reprezintă activitatea de combinare a factorilor de producţie (resurse
economice) şi de transformare a acestora în bunuri materiale şi servicii. Rolul ei într-o
întreprindere este de a furniza bunuri corespunzătoare cererii de pe piaţă prin această combinare
(eficace) de factori de producţie care să permită atingerea obiectivelor exprimate în termeni de
cantitate, calitate, durată şi costuri.
Dimensiunea strategică a acestei funcţii a suferit modificări esenţiale faţă de anii ’60 fiind
eclipsată de logica financiară şi comercială. Deciziile strategice care implică direct producţia se
referă la 10:
- dilema “a face” sau “a determina să se facă” (make or buy). Logica de a produce prin
intermediul altor întreprinderi s-a dezvoltat în cea mai mare parte a domeniillor funcţiunii de

9
Octavian Jaba, Analiza strategică a întreprinderii, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 1999, pg. 127;
10
Pascal Charpentier, Op. Cit., pg. 376;

36
producţie atunci când costurile coordonării comerciale (de tranzacţie) sunt inferioare costurilor
de coordonare managerială.
- localizarea producţiei, ţinând cont de proximitatea pieţelor sau a resurselor, de costul
factorilor de producţie, de natura producţiei şi de constrângerile proprii fiecărei firme.
Funcţia de producţie într-o firmă, în dimensiunea sa operaţională, are în compunere:
- activitatea de fabricaţie, la nivelul careia se obţin produsele ce constituie obiect de
activitate al firmei ;
- activitatea de întreţinere şi reparaţii echipamente de producţie;
- activitatea de furnizare de utilităţi;
- activitatea de programare, lansare şi urmărire a producţiei;
- controlul calităţii “CTC-AQ”;
- metrologie
În acest domeniu se culeg date şi informaţii privind: gradul de îndeplinire a planului
producţiei fizice şi de utilizare a capacităţilor de producţie, nivelul stocurilor de producţie
neterminată, raţionalitatea procesului tehnologic şi a fluxului tehnologic, eficacitatea
transportului intern şi a formelor de organizare a producţiei în secţii şi ateliere, corelarea
capacităţii de producţie cu cererea şi a capacităţilor diferitelor verigi organizatorice,
productivitatea muncii (fizică şi valorică), performanţa proceselor tehnologice, controlul tehnic
de calitate, etc.
Diagnosticul producţiei ar trebui să plece, conform noilor abordări în domeniu 11, de la
două criterii 12:
(1) caracterul produselor
(2) tipurile de “savoir – faire” (oameni, metode, maşini) utilizate pentru a le produce.
(1) Sunt identificate patru categorii de produse:
- de supravieţuire, ca bază a activităţii unei întreprinderi, cu costuri complete considerate
competitive de către comercianţi, pentru care se caută maximizarea fabricaţiei cu toate
mijloacele disponibile din întreprindere;
- produse sensibile la productivitate, care nu ridică probleme de aprovizionare sau de
fabricaţie, şi care, dacă ar fi posibil să se modifice o caracteristică tehnică sau să se mărească
puţin cantităţile fabricate ar deveni produse interesante, posibil a fi clasate în categoria
produselor de supravieţuire;

11
„ ...noua regulă a jocului: pieţele cunoscute sunt saturate iar pieţele viitoare nu vin singure. Este treaba fiecărui
întreprinzător să le descopere propunând o ofertă inovatoare, ratificată de client...”, Octave Gélinier, 1998, citat de
G. Lavalette, Op. Cit., pg. 353;
12
Georges Lavalette, Maria Niculescu, Strategii de creştere, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, pg. 355;

37
- produse complementare de saturaţie, care ar putea fi fabricate fără probleme plecând de
la resursele şi capacitatea de producţie existente pentru a acoperi eventualele diferenţe de
capacitate care ar atrage şi o reducere a costului unitar al produselor;
- produse noi, în dezvoltare a căror fabricaţie este legată de planul de investiţii şi de
reacţia noilor clienţi, necesitând o supraveghere deosebită.
2.1.1.1 Sistemul indicatorilor valorici utilizaţi pentru caracterizarea activităţii de
producţie şi comercializare
Dimensionarea activităţii de producţie şi comercializare se face prin utilizarea unui
sistem de indicatori valorici, fiecare prin conţinut, mod de determinare şi putere informaţională
caracterizând anumite aspecte ale activităţii unei firme. Acest sistem cuprinde următorii
indicatori:
a) cifra de afaceri (Ca) considerat indicatorul cel mai reprezentativ pentru exprimarea
volumului activităţii, calculat prin însumarea veniturilor din livrări de bunuri, executarea de
lucrări şi prestări de servicii într-o perioadă determinată. Pentru nevoile interne ale firmei se
poate stabili atât cifra de afaceri din activitatea de bază cât şi producţia marfă vândută şi încasată.
b) producţia marfă fabricată (Qf) care exprimă valoarea bunurilor fabricate, a
lucrărilor executate şi serviciilor prestate într-o perioadă de timp (exerciţiu financiar), destinate
livrării (valorificării în afara întreprinderii). Valoric, producţia marfă fabricată se poate
determina în două variante de calcul:
(1) prin însumarea elementelor amintite mai sus:
Qf = Vpf + Vle + Vsp, în care:
Vpf = valoarea produselor fabricate (produse finite, semifabricate destinate livrării,
produse reziduale valorificabile);
Vle = valoarea lucrărilor executate;
Vsp = valoarea serviciilor prestate.
(2) prin însumarea următoarelor elemente:
( pornind de la relaţia: Si + I(Qf) – E(Qv) = Sf),
Qf = Qv + (Sf – Si) = Qv + Qs, în care:
Qv = valoarea producţiei vândute;
Qs = variaţia producţiei stocate (variaţia stocurilor de produse de la sfârşitul respectiv
începutul perioadei).
c) producţia exerciţiului sau producţia globală (Qe) ce dimensionează întreaga
activitate a întreprinderii într-o perioadă de timp şi cuprinde producţia marfă fabricată la care se
adaugă producţia imobilizată (Qi), aceasta din urmă incluzând imobilizările corporale realizate în
regie proprie, producţia neterminată şi producţia destinată consumului propriu.

38
Relaţia de calcul este:
Qe = Qf + Qi = Qv + (Sf – Si) + Qi
Producţia exerciţiului este un indicator eterogen datorită faptului că are în componenţă
elemente ce sunt evaluate atât la preţuri de vânzare dar şi în costuri de producţie ceea ce
afectează comparabilitatea datelor, inconvenient care s-ar putea înlătura prin evaluarea tuturor
elementelor în costuri standard sau prestabilite.
d) valoarea adăugată (Va) reprezintă creşterea (plusul) de valoare obţinut din activitatea
tehnico - productivă a întreprinderii, prin valorificarea resurselor sale materiale, tehnice, umane
şi financiare, respectiv surplusul de încasări peste valoarea consumurilor provenind de la terţi.
Importanţa acestui indicator decurge din faptul că permite aprecierea structurii, metodelor
de producţie, strategiilor întreprinderii, ca expresie a productivităţii globale, a bogăţiei create la
un anumit nivel de activitate. (se va prezenta pe larg la curs)
Toţi aceşti indicatori au menirea de a caracteriza volumul producţiei industriale privit din
diferite puncte de vedere, relevând fiecare în parte anumite aspecte ce pot fi studiate - pentru
aceeaşi perioadă de timp – evidenţiindu-se anumite corelări ce pot sta la baza adoptării unor
decizii orientate către îmbunătăţirea activităţii desfăşurate.
2.1.1.2 Analiza dinamicii activităţii pe baza indicatorilor valorici
Analiza dinamicii indicatorilor valorici permite sesizarea modului de fundamentare a
programelor de producţie şi comercializare precum şi stabilirea gradului de realizare a acestora
comparativ cu nivelurile programate sau cu realizările perioadelor anterioare.
Analiza situaţiei concrete din întreprindere se realizează în raport cu corelaţiile normale
care trebuie să existe între indicatorii valorici menţionaţi. Teoretic se admite egalitatea între toţi
indicatorii valorici, semnificând faptul că faţă de o bază de raportare se menţin aceleaşi
proporţionalităţi între elementele care diferenţiază indicatorii respectivi, situaţie care în practică
nu poate fi întâlnită datorită schimbărilor cantitative şi calitative care au loc în derularea
afacerilor.
Se consideră normale următoarele situaţii:
- ICa ≥ IQf , care semnifică fie menţinerea imobilizărilor în stocuri (în cazul egalităţii),
fie tendinţa de reducere a acestora, cifra de afaceri înregistrând o dinamică superioară;
- IQf ≥ IQe , care reflectă o situaţie pozitivă ca urmare a creşterii mai rapide a producţiei
obţinute destinate livrării faţă de creşterea producţiei exerciţiului şi reducerea stocurilor de
producţie neterminată şi a consumului intern, fără a afecta desfăşurarea normală a activităţii de
producţie;

39
- IVa ≥ IQe , care indică reducerea ponderii consumurilor provenite de la terţi în volumul
total al activităţii realizate de întreprindere pe seama cheltuielilor materiale, arătând creşterea
gradului de valorificare a resurselor materiale.
I. Analiza producţiei exerciţiului
Analiza acestui indicator are utilitate îndeosebi pentru întreprinderile cu ciclu lung de
fabricaţie, în care producţia neterminată are o pondere însemnată, a cărei ignorare duce la
subdimensionarea volumului activităţii cu denaturări ale comparaţiilor în timp şi spaţiu.
Producţia exerciţiului este alcătuit din totalitatea bunurilor şi serviciilor produse de o
firmă în timpul unui exerciţiu indiferent de destinaţie: vânzare, stocare sau imobilizare,
exprimând volumul activităţii globale a firmei. Acest indicator se obţine prin însumarea
următoarelor elemente:
- producţia vândută (Qv), ce cuprinde produsele vândute şi serviciile prestate la preţ de
facturare, fără taxe, fiind componenta principală a cifrei de afaceri din activitatea de bază;
- producţia stocată (Qs) cuprinde variaţia stocurilor de produse finite, semifabricate,
producţie neterminată şi se calculează ca diferenţă între stocurile finale(Sf) şi stocurile
iniţiale(Si):
Qs = Sf – Si;
- producţia imobilizată (Qi) cuprinde lucrări efectuate de firmă ce nu sunt destinate pieţei
ci conservării şi folosirii în firmă (imobilizări corporale şi necorporale în regie proprie).
Analiza factorială a producţiei exerciţiului pune în evidenţă următoarele elemente:
n
Qe = Qv + Qs + Qi = (∑ qi × pi ) + ( Sf − Si ) + Qi
i =1

Modificarea absolută totală:


ΔQe = Qe1 − Qe0 , în care:
1. influenţa modificării producţiei marfă vândută:
ΔQe(Qv) = Qv1 − Qv0 , în care:
1.1. influenţa modificării cantităţii vândute:
n n
ΔQe(qi ) = ∑ qi1 × pi0 − ∑ qi0 × pi0
i =1 i =1

1.2. influenţa modificării preţurilor de vânzare:


n n
ΔQe( pi ) = ∑ qi1 × pi1 − ∑ qi1 × pi0
i =1 i =1

2. influenţa modificării variaţiei stocurilor:


ΔQe(Qs) = Qs1 − Qs 0 , în care:

40
2.1. influenţa modificării stocurilor finale:
ΔQe( Sf ) = Sf1 − Sf 0

2.2. influenţa modificării stocurilor iniţiale:


ΔQe( Si ) = −( Si1 − Si0 )
3. influenţa modificării producţiei imobilizate:
ΔQe(Qi) = Qi1 − Qi0
Modificarea totală:
ΔQe = ΔQe(Qv) + ΔQe(Qs) + ΔQe(Qi)
Influenţa producţiei vândute trebuie să aibă valori pozitive atât ca valoare absolută cât şi
ca pondere. În evoluţia stocurilor o diferenţă negativă semnifică o creştere a vânzărilor,
comercializarea unei părţi a produselor aflate în stoc la începutul perioadei iar o diferenţă
pozitivă semnifică creşterea stocului final, constituind un semnal de alarmă asupra reducerii
vânzărilor şi creşterii imobilizărilor în stocuri, atenţionând asupra riscului legat de vandabilitatea
acestora.
Indicatorii fizici oglindesc fidel activitatea de producţie, nefiind afectaţi de preţuri
supuse eroziunii monetare.
Producţia fizică reprezintă totalitatea valorilor de întrebuinţare rezultate dintr-o
activitate industrial-productivă care pot fi puse în circuitul economic.
Analiza acestui indicator este necesară pentru urmărirea modului în care firma îşi
realizează obligaţiile contractuale, este asigurată concordanţa dintre cerere şi ofertă şi se poate
stabili gradul de valorificare a unor categorii de resurse materiale. Producţia în unităţi naturale
are o importanţă deosebită pentru întreprindere deoarece:
- cu ajutorul acesteia se apreciază modificările din structura producţiei;
- se foloseşte la urmărirea modului în care au fost utilizate resursele şi capacităţile de
producţie;
Managementul producţiei ∗ coordonează fabricarea de produse care constituie obiectul
unei comenzi din partea clienţilor în termeni de realizare (specificaţii, cantităţi, termene de
livrare) convenite cu aceştia conform unei planificări (programări) prealabile vizând utilizarea
eficientă a resurselor şi respectând o politică industrială definită 13.


Managementul producţiei, ca proces, se desfăşoară prin ordonanţare la două nivele: 1) ordonanţare generală care
transformă planul de producţie în program de producţie, urmat de transformarea acestuia din urmă în programe de
aprovizionare cu materii prime şi materiale, de subcontractări şi de fabricaţie; 2) ordonanţarea secţiei, plecând de la
programul de fabricaţie repartizat, condus şi controlat pe termen scurt, până la nivel de loc de muncă;
13
Ion Verzea, Gabriel Petru-Luca, Metode de management al producţiei şi mentenanţei, Ed. Tehnopress, Iaşi, 2005,
pg. 22;

41
Programul de producţie 14 este partea din planul de afaceri al întreprinderii care
concretizează obiectivele privind rezultatele activităţii economice şi cuprinde cantitatea
prevăzută a se realiza în anumite condiţii tehnico-organizatorice concrete de desfăşurare a
activităţii productive.
Elaborarea programelor de fabricaţie este necesară din următoarele considerente:
- în mod normal se consideră că întreaga producţie are desfacerea asigurată prin contracte
cu beneficiarii, ceea ce face ca elaborarea programelor de fabricaţie să pornească de la
necesitatea respectării obligaţiilor faţă de aceştia, asumate prin contracte sau alte angajamente;
- prin modul de concepere trebuie să asigure o încărcare corespunzătoare a capacităţilor
de producţie pe întreaga perioadă de timp considerată;
- să fie în concordanţă cu posibilităţile de aprovizionare cu resursele materiale şi să
asigure utilizarea raţională a acestora;
- să nu implice variaţii în timp a necesarului de forţă de muncă.
Analiza producţiei fizice abordează următoarele probleme:
(1) Analiza realizării programului de producţie pe total şi pe sortimente
(2) Analiza structurii producţiei
(1) Pentru analiza realizării programului de producţie pe total şi pe sortimente se
utilizează următoarele tehnici:
a. indicii individuali de îndeplinire a programului de producţie (Iq);
b. coeficientul mediu de sortiment (Ks);
c. coeficientul de nomenclatură (Kn).
(a) Indicii (Iq) relevă gradul de îndeplinire a programului de fabricaţie la toate
sorturile/sortimentele ∗ şi se determină ca raport procentual între nivelele considerate (pr-
programat a se realiza, 1-efectiv realizat), astfel:
qi1
- la nivel de sort „i”: Iqi = × 100 (%)
qi pr
n

∑ qi 1
- la nivelul întregii producţii Q, dacă producţia este omogenă: IQ = i =1
n
× 100 (%);
∑ qi
i =1
pr

14
Silvia Petrescu, Diagnostic economic-financiar, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2004, pg. 22;

conform DEX: sort: obiect, produs sau grup de produse/obiecte cu caracteristici tehnico economice diferite (ex.
parbrize, geamuri uşi faţă, geamuri uşi spate) dar care aparţin ca varietăţi unei categorii mai mari (geamuri);
sortiment: ansamblu de mărfuri de acelaşi fel, acelaşi gen (ex. Geamuri)

42
n

∑ qi 1 × pi
- în cazul sortimentului sau al producţiei eterogene, IQ = i =1
n
× 100 , unde pi
∑ qi
i =1
pr × pi

(preţ de contractare/planificat) este factor de omogenizare.


Deficienţa acestui indicator constă în faptul că ascunde compensări între grade diferite de
realizare la sorturi (depăşiri sau nerealizări), deficienţă corectată prin calculul coeficientului
mediu de sortiment.
(b) Coeficientul mediu de sortiment (Ks) are ca principiu de fundamentare
necompensarea nerealizărilor la unele sortimente cu depăşirile la alte sortimente, şi se determină
în următoarele variante:
n

∑ qi min × pi
b1) Ks = i =1
n
× 100 ;
∑ qi
i =1
pr × pi

n n

∑ gi 'pr × iq ∑ gi ''
pr
b2) Ks = i =1
2
+ i =1
, în care:
100 100
n

∑ qi
i =1
min × pi - minimum dintre valoarea producţiei programate şi valoarea producţiei

realizate: min( qi pr × pi ; qi1 × pi ) luat în calcul (conform principiului neadmiterii

compensărilor);
gi 'pr = ponderea prevăzută a sortimentelor la care nu s-au realizat prevederile;

iq = indicele de realizare a prevederilor la sortimentele respective;


gi 'pr' = ponderea prevăzută a sortimentelor la care s-a realizat, respectiv, depăşit

programul de fabricaţie.
Mărimea maximă a acestui coeficient este 1.
Se întâlnesc următoarele situaţii:
1) Ks ≥ 1, când programul de fabricaţie a fost realizat la toate sortimentele în proporţie
de 100%, sau când programul de fabricaţie a fost realizat şi depăşit la toate sortimentele,
indiferent de proporţia de realizare;
2) Ks < 1, când programul de fabricaţie nu a fost realizat atât pe total cât şi pe sortimente,
indiferent de proporţia de nerealizare, sau când programul de fabricaţie a fost realizat şi depăşit
pe total, dar cel puţin la un sortiment nu s-a realizat nivelul prevăzut.
Constatarea unor abateri faţă de prevederi trebuie să fie însoţită de precizarea cauzelor
care au determinat-o.
43
Pentru exemplificare considerăm următoarele date ipotetice:

Situaţia realizării producţiei fizice tabel nr. 2.1

Nr. Produsul Cantitatea Indice Preţ Valoarea Structura Producţia


crt fabricata de pi producţiei valorică a recunoscută
(buc) qi realizare (lei) qi × pi producţiei a fi
(%) iqi (lei) (%) gi realizată
qimin × pi

pr 1 pr 1 pr 1
1. A 105 156 148,57 50 5250 7800 17,85 23,70 5250

2. B 320 293 91,56 36 11520 10548 39,18 32,04 10548

3. C 220 245 111,36 22 4840 5350 16,47 16,25 4840

4. D 190 225 118,42 41 7790 9225 26,50 28,01 7790

total - - - - 29400 32923 100,0 100,0 28428

Indicele de realizare a planului:

∑ qi 1 × pi
32923
IQi = i =1
n
× 100 = × 100 = 111,98 %
29400
∑ qi
i =1
pr × pi

Coeficientul mediu de sortiment:


4

∑ qi min × pi
28428
b1) Ks = i =1
4
= × 100 = 96,69 %
29400
∑ qi
i =1
pr × pi

b2)
4 4

∑ gi 'pr × iq ∑ gi ''
pr
(39,18 × 91,56) 17,85 + 16,47 + 26,50
Ks = i =1
2
+ i =1
= + = 0,3587 + 0,6082 =
100 100 100 2 100
= 0,9669 sau 96,69 %
Se constată că programul de producţie la nivel de firmă a fost realizat şi depăşit cu 3523
lei, Iqi =111,98 %, activitatea producătorului putând fi apreciată ca pozitivă. Analiza aprofundată

44
sesizează însă, că pe sortimente, proporţia de realizare este de numai 96,69 %, cu nerealizări la
produsul B ceea ce înseamnă că, în cazul în care la acest produs nu există stocuri, firma nu poate
onora în totalitate obligaţiile contractuale asumate cu beneficiarii. Efectul economic al
nerealizării sortimentale a programului de producţie cu – 3,31% (96,69-100) este de -972 lei
n n
( ∑ qimin × pi − ∑ qi pr × pi ) reprezentând producţie nefabricată la care se adaugă stocuri de
i =1 i =1

produse necontractate, nerecunoscute de client şi deci (posibil) nevandabile, în valoare de 4495


lei (32923-28428).
Acest coeficient va fi completat, pentru o mai fidelă imagine a situaţiei analizate, cu
(c) coeficientul mediu de nomenclatură (Kn) care se determină cu relaţia:
n
Kn = 1 − , în care:
N
n = numărul poziţiilor la care nu s-a realizat programul
N = numărul total al poziţiilor din program
În exemplul dat coeficientul de nomenclatură este de 0,75 sau 75%, ceea ce înseamnă că
producţia nu s-a realizat la 25% din sortimentele firmei respective, fiind necesară o analiză
detaliată a acestor poziţii din nomenclator şi luarea unor decizii care să regleze această situaţie.
II. Analiza calităţii
Calitatea, într-o abordare modernă, nu se mai limitează (conform modelului fordian de
organizare) la un control „a posteriori” al conformităţii produselor în raport cu un ansamblu de
norme ci poate fi definită ca fiind ansamblul demersurilor de ameliorare iniţiate pentru a
satisface clienţii prin calitate, costuri şi durate pe baza unui control al proceselor şi al
produselor şi datorită implicării oamenilor.
Criteriile privind calitatea produselor se referă la:
- volumul şi structura costurilor cu calitatea;
- costul cu prevenirea defectelor;
- costuri cu identificarea defectelor de calitate;
- costuri cu lipsa de calitate (noncalitatea)
- locul produselor firmei în ierarhia zonală, naţională şi internaţională a calităţii;
- ponderea produselor dintr-o clasă de calitate în valoarea totală a producţiei;
- gradul de organizare a activităţilor de AQ şi CTC;
- existenţa unui sistem total de management al calităţii (STMC):
Analiza calităţii produselor/serviciilor se desfăşoară pe două nivele:
1. Analiza generală a calităţii produselor/serviciilor

45
În literatura de specialitate pentru efectuarea acestei analize sunt prezentaţi următorii
indicatori:
- dinamica reclamaţiilor din partea beneficiarilor, utilizându-se în calcule numărul de
reclamaţii, valoarea produselor reclamate sau numărul de reclamaţii ce revin la 1000 lei livrări;
- dinamica refuzurilor din partea beneficiarilor, folosind ponderea produselor refuzate în
totalul producţiei livrate sau numărul refuzurilor ce revin la 1000 lei livrări;
- dinamica cheltuielilor cu remedierile în termen de garanţie, exprimată ca sumă absolută
sau ca nivel ce revine la 1000 lei producţie;
2. Analiza calităţii producţiei diferenţiate pe clase de calitate
Principalele criterii ce stau la baza grupării produselor pe clase de calitate sunt:
- calitatea materiei prime folosite;
- procedeele tehnologice utilizate la prelucrarea materiei prime;
- abaterile de la normele interne care reglementează parametrii de calitate ai produselor
respective.
Analiza calităţii la nivelul unui produs se face pe baza următorilor indicatori:
a) coeficientul mediu de calitate( K ):
n n

∑ qi × ki ∑ gi × ki
K= i =1
n
sau K= i =1
, în care:
100
∑ qi
i =1

qi = cantitatea de produse din fiecare clasă de calitate


gi = ponderea fiecărei clase în totalul producţiei
ki = cifra care indică clasa de calitate (1, 2, 3, etc)
Cu cât valoarea acestui coeficient se apropie de 1 (calitatea I) situaţia se apreciază
favorabil; cu cât valoarea coeficientului este mai mare de 1 situaţia eate nefavorabilă.
b) preţul mediu al produsului ( P ):
n

∑ qi × pi
P= i =1
n

∑ qi
i =1

Dacă preţul mediu scade se presupune o înrăutăţire a calităţii producţiei, fapt ce se va


reflecta în reducerea rezultatelor firmei.
Creşterea calităţii produselor (proceselor)/serviciilor, ţinând seama de faptul că acestea
trebuie să satisfacă nevoi reale, din ce în ce mai sofisticate, constituie o preocupare majoră a
firmei, atestarea calităţii de către organisme internaţionale conferind o garanţie pentru creşterea
prestigiului, vânzărilor şi a profitului.

46
III. Analiza cifrei de afaceri
Din nomenclatorul de indicatori ce caracterizează volumul activităţii şi performanţele
firmei şi face obiectul diagnosticului economic, cifra de afaceri are evidente valenţe
manageriale din următoarele motive:
(1) reprezintă valoarea şi volumul afacerilor realizate de firmă prin exercitarea
curentă a activităţii sale profesionale. Pentru înţelegerea strategiei şi poziţiei firmei pe piaţă cifra
de afaceri va fi considerată în următoarea structură: cifra de afaceri din exploatare (activitate de
bază) şi cifra de afaceri în afara exploatării (din alte activităţi). Cunoscând mărimea cifrei de
afaceri se obţin informaţii referitoare la:
- mărimea firmei (exprimată şi prin volumul vânzărilor), constituind unul din principalii
determinanţi ai strategiei firmei,
- starea economică (ce desemnează rezultatele economice ale desfăşurării activităţii
firmei, comparativ cu resursele sale). O stare economică bună semnifică obţinerea şi vânzarea
unei cantităţi mari de bunuri şi servicii, reprezentând o valorificare ridicată a capacităţilor sale,
finalizate într-un profit şi o lichiditate corespunzătoare.
(2) dă dimensiune pieţei firmei, exprimând capacitatea efectivă a pieţei, utilă îndeosebi
în studiile de marketing şi în strategiile de dezvoltare ale firmei, prin indicatorii:
- cota de piaţă – exprimă ponderea ce revine firmei pe piaţa produsului sau grupei de
produse din care face parte şi se calculează prin raportarea volumului de vânzări al firmei la
volumul de vânzări totale ale produsului pe piaţa considerată;
- rata de creştere a pieţei – se exprimă, de regulă, prin ritmul de evoluţie al vânzărilor;
- gradul de saturaţie al pieţei, analizat global, pe produs şi chiar pe tipodimensiuni, se
calculează prin raportarea volumului vânzărilor la volumul cererii pe aceeaşi piaţă şi în aceeaşi
perioadă.
În general obiectivele firmei stabilesc ceea ce trebuie realizat în termeni de venituri,
profit şi cotă de piaţă, atingerea nivelelor prognozate dând dimensiune poziţiei strategice a
firmei.
(3) stă la baza calculului unor importanţi indicatori de eficienţă (profit, rata
rentabilităţii) constituind în acelaşi timp un element esenţial în relaţia cost - volum de activitate -
profit şi în determinarea pragului de rentabilitate. Analizând pragul de rentabilitate se pot
proiecta vânzările necesare care să genereze profitul dorit.
Poziţia cifrei de afaceri în sistemul de performanţe economice al firmei (performanţa
firmei înţeleasă ca aptitudine a firmei de a-şi mări volumul de activitate) este consolidată prin
legătura dintre interesele generale ale managerilor şi maximizarea cifrei de afaceri sau a

47
vânzărilor, opţiunea managementului fiind, în general, maximizarea cifrei de afaceri în limite în
care să fie realizat şi un profit rezonabil.
Conceptual, cifra de afaceri poate fi abordată ca:
- cifra de afaceri totală (Ca), reprezintă volumul total al afacerilor unei firme, evaluate
la preţurile pieţei (respectiv încasările totale). Regulamentul privind aplicarea Legii contabilităţii
în ţara noastră precizează că cifra de afaceri se calculează prin însumarea veniturilor realizate din
livrările de bunuri, executarea de lucrări şi prestarea de servicii şi a altor venituri din exploatare
(exclusiv rebuturile, remizele şi alte reduceri acordate clienţilor);
- cifra de afaceri medie ( Ca ), reflectă încasarea realizată pe unitatea de produs sau
Ca
serviciu; Ca = = p;
Q
- cifra de afaceri marginală (Cam) exprimă variaţia încasărilor unei firme (ΔCa)
generată de creşterea sau scăderea cu o unitate a cantităţii vândute (Δq).
ΔCa
Cam =
Δq
- cifra de afaceri critică (minimă) (Camin) reprezintă acel nivel al încasărilor la care se
asigură acoperirea cheltuielilor, pragul de la care firma începe să producă profit. În sfera
productivă Camin se determină cu relaţia:
Chf
Ca min = , în care:
1 − cv
Chf = suma cheltuielilor fixe
cv = nivelul mediu al cheltuielilor de circulaţie variabile(cheltuieli variabile medii la 1
leu sau 1000 lei cifră de afaceri);
Modalităţi de analiză a cifrei de afaceri:
- analiza dinamicii şi stucturii cifrei de afaceri (pe produse, pe pieţe, pe clienţi, pe stadii
ale ciclului de viaţă ale produselor);
- analiza pe factori de influenţă (factorială).
Analiza dinamicii şi stucturii cifrei de afaceri (Ca)
Dată fiind importanţa cifrei de afaceri ca indicator de volum al activităţii dar şi de
rezultate (având în vedere că însumează veniturile din exploatare) evoluţia sa trebuie urmărită pe
mai mulţi ani, pe total şi pe elementele componente, evidenţiind astfel tendinţa în viitorul
apropiat dar şi factorii, interni sau externi, care-şi pun amprenta asupra evoluţiei cifrei de afaceri.
Examinarea cifrei de afaceri pe mai multe exerciţii permite stabilirea tendinţei activităţii
firmei: creştere puternică sau slabă, stabilitate, regresie lentă sau rapidă.
Pentru exemplificare presupunem următoarele date ipotetice:

48
Dinamica cifrei de afaceri (Ca) la nivelul firmei tabel nr. 2.2
Nr.crt Indicatori Anul Ritm
mediu
(%)
t t+1 t+2 t +3 t+4
1. Cifra de afaceri 1120 1176 1281,9 1422,9 1522,5
(mii lei curenţi)
2. ΔCa(mii lei) - +56 +105,9 +141 +99,6
3. Indice de
evoluţie (%)
- faţă de t - 105,00 114,45 127,04 135,93
- în dinamică 105,00 109,00 111,00 107,00
4. Rata de evoluţie - +5 +9 +11 +7 +8
(%)

Se constată că cifra de afaceri în anul t + 4 faţă de anul t înregistrează o creştere


absolută de 402,5 mii lei, corespunzător unei rate medii anuale de creştere de 8%. Dacă facem
abstracţie de rata inflaţiei se poate aprecia că este vorba despre o societate dinamică, cu o poziţie
bună pe piaţă şi care a reuşit să realizeze o creştere anuală semnificativă, deşi rata de creştere
mică din ultimul an (doar 7%) indică apariţia unor probleme ce pot pune în dificultate firma.
Dinamismul economic actual impune însă ca orice strategie vizând cifra de afaceri să ţină
seama de influenţa inflaţiei, pentru că, dacă nu se corectează valoarea cifrei de afaceri cu nivelul
inflaţiei (cifra de afaceri în preţuri comparabile), informaţiile îşi pierd mult din fiabilitate, iar
concluziile analizei sunt deformate (inflaţia are efecte la toate nivelurile: flux de exploatare, flux
de finanţare, structura patrimonială etc.).
Pentru exemplificare completăm indicatorii din tabelul anterior cu informaţii privind
volumul fizic al activităţii şi rata inflaţiei astfel:
Dinamica cifrei de afaceri şi a preţurilor tabel nr. 2.3
Ritm
Nr.crt. Indicatori Anul mediu
(%)
t t+1 t+2 t +3 t+4
1. Ca (mii lei curenţi) 1120 1176 1281,9 1422,9 1522,5
Indice de evoluţie (%)
3.
- în dinamică 105,00 109,00 111,00 107,00
4. Rata de evoluţie - +5 +9 +11 +7 +8

49
Cantitatea vândută
5.
(mii buc) 730 714 781 797 772
6. Rata anuală a preţurilor
- 21,0 25,8 28,3 31,2
Ca corectată (reală) mii
7.
lei 1120 971,9 1018,9 1109,0 1160,4
Rata reală de creştere
8.
(%) - -13,22 +4,83 +8,84 +4,63 +1,27

Notă: Cifra de afaceri corectată (reală) se obţine corectând cifra de afaceri în lei curenţi
cu rata inflaţiei astfel:
1 1
Ca reală (t+1) = Ca t +1 × × 100 = 1176 × × 100 = 971,9 mii lei
ip 121
Luând în analiză influenţa creşterii preţului cauzată de inflaţie se constată devansarea
ratei de creştere a cifrei de afaceri de către rata de creştere a preţurilor. Acest lucru semnifică
faptul că cifra de afaceri în lei curenţi a înregistrat o creştere aparentă. În plus, pentru că
volumul fizic de activitate (buc) a rămas relativ stabil se poate concluziona că activitatea firmei
stagnează, ritmul mediu de creştere fiind foarte scăzut (+1,27%).
Astfel, în funcţie de tendinţa de evoluţie, firma îşi va alege strategia de dezvoltare
corespunzătoare.
Structura vânzărilor şi modificarea ei în timp caracterizează structura cererii şi
schimbările în evoluţia acesteia ca urmare a unor ritmuri diferite în dinamica vânzărilor pe grupe
de mărfuri. Un indice superior de creştere a vânzărilor la o grupă de mărfuri măreşte şi ponderea
ei în volumul total al vânzărilor. Structura vânzărilor este reprezentată de indicii ponderali (de
structură) calculaţi ca raport procentual între vânzările grupelor şi volumul total al vânzărilor, cu
relaţia:
Cai
gi = × 100 , în care:
Ca
Cai – cifra de afaceri aferentă elementului component i (activităţi, grupe de mărfuri, etc.);
Ca – cifra de afaceri totală.
Evoluţia acesteia rezultă atât din influenţa asupra cererii a factorilor formativi ai pieţei cât
şi consecinţa opţiunii managementului în politica de sortiment, de delimitare de profilul
concurenţilor sau de câştigare a pieţei.
Pentru asigurarea unor comparaţii în timp sau între anumite firme se poate utiliza
coeficientul de concentrare sau coeficientul Gini-Struck, determinat cu ajutorul următoarei
relaţii:

50
n
n∑ gi 2 − 1
G= i =1

n −1
Valorile coeficientului de concentrare se încadrează în intervalul [0;1].
Dacă nivelul lui se apropie de 0 înseamnă că cifra de afaceri este repartizată relativ
uniform (egal) pe cele n grupe de mărfuri din nomenclatorul comercializare. Dacă dimpotrivă
nivelul lui se apropie de 1 înseamnă că în structura vânzărilor sunt câteva grupe de mărfuri care
deţin cea mai mare pondere în cifra de afaceri (echivalentul unei concentrarări a activităţilor).
În acelaşi scop se poate folosi şi indicele Herfindhal care se determină cu relaţia:
n
H = ∑ gi 2
i =1

Apropierea de 1 semnifică un grad ridicat de concentrare a cifrei de afaceri, ea fiind


dominată de una sau câteva produse/grupe de mărfuri, iar o valoare egală cu 1/n exprimă o
repartiţie uniformă a cifrei de afaceri pe produsele/mărfurile comercializate.
O altă metodă utilizată în analiza structurală a cifrei de afaceri (în special în cazul
structurării cifrei de afaceri pe clienţi) este metoda ABC (cunoscută şi sub numele de metoda
Pareto sau 20/80) 16. Prin aplicarea acestei metode se poate studia puterea de negociere a firmei în
raport cu clienţii.
Aplicarea metodei ABC pentru gestiunea partenerilor comerciali a condus la segmentarea
clientelei în trei categorii:
- Categoria A:10% dintre clienţi contribuie cu 60% la cifra de afaceri a firmei;
- Categoria B: 30% dintre clienţi contribuie cu 30% la cifra de afaceri a firmei;
- Categoria C: 60% dintre clienţi contribuie cu 10% la cifra de afaceri a firmei;
Realizarea unei astfel de segmentări a cifrei de afaceri pe tipuri de clienţi permite
stabilirea unor concluzii utile în fundamentarea deciziilor privind volumul activităţii cu implicaţii
privind securitatea şi rentabilitatea firmei. Categoria A are o contribuţie semnificativă la
rentabilitatea firmei, implicând însă şi riscuri pe măsură, deoarece incapacitatea de a-şi onora
contractele a unui client din această categorie va afecta considerabil situaţia financiară a firmei.
Categoria B asigură cel mai mare grad de stabilitate şi constituie un risc moderat pentru
întreprindere. Categoria C se caracterizează prin rentabilitate scăzută, dar şi prin riscuri reduse,
intrarea în incapacitate de plată a unui client din această categorie neafectând în mod
semnificativ cifra de afaceri.

16
Alţi autori (D.Margulescu, V. Robu – Diagnostic economico-financiar, Editura Romcart) atribuie ponderi diferite
celor trei categorii (10%, 40% şi respectiv 50%)

51
Evoluţia diferită a cifrei de afaceri pe astfel de structuri poate fi determinată de cauze
cum ar fi:
- supra (sub)evaluarea cererii şi dimensionarea corespunzătoare a producţiei;
- nerealizarea producţiei prevăzute din diferite cauze;
- scăderea cererii solvabile a potenţialilor cumpărători;
- calitatea produselor;
- concurenţa, etc.

Analiza factorială a cifrei de afaceri


Cifra de afaceri se determină, în funcţie de factorii de influenţă, în următoarele variante
de calcul:
(1) 17 pentru firmele cu profil complex, de producţie şi comercializare prin magazine
proprii:
Ca = Qv + Vm, în care:
Qv = producţia vândută, care, factorial, depinde de cantitatea vândută (qi) şi preţurile de
n
vânzare (pi): Qv = ∑ qi × pi
i =1

Vm = valoarea mărfurilor vândute


Analiza factorială evidenţiază:
Modificarea absolută:
ΔCa = Ca1 − Ca 0 = (Qv1 − Vm1 ) − (Qv0 − Vm0 ) , în care:

1. influenţa modificării producţiei vândute ( Qv) :


ΔCa (Qv) = Qv1 − Qv0
1.1. influenţa modificării cantităţii vândute(qi):
n n
ΔCa (qi ) = ∑ qi1 × pi0 − ∑ qi0 × pi0
i =1 i =1

1.2. influenţa modificării preţurilor de vânzare(pi):


n n
ΔCa ( pi ) = ∑ qi1 × pi1 − ∑ qi1 × pi0
i =1 i =1

2. influenţa modificării vânzărilor de mărfuri (Vm)


ΔCa (Vm) = Vm1 − Vm0
ΔCa = ΔCa (Qv) + ΔCa (Vm)

17
Silvia Petrescu, Marilena Mironiuc, Analiza economico-financiară, Editura Tiparul, Iaşi, 2002;

52
(2) 18 Legătura cauzală dintre cifra de afaceri (vânzări) şi potenţialul uman se
exprimă prin relaţia:
Ca = Np × W = L × s × z × wz = L × s × z × h × wh
în care: Np = număr salariaţi;

W = productivitatea medie a muncii


L = numărul locurilor de muncă
s = coeficientul schimburilor
z = numărul de zile lucrate /schimb/loc de muncă
wz = productivitatea zilnică a muncii
h = număr de ore lucrate/zi
wh = productivitatea orară
Considerăm pentru exemplificare următoarele date ipotetice (se completează la curs):
Situaţia cifrei de afaceri, a numărului mediu de personal şi a productivităţii tabel nr. 2.4

Nr. Valori ale perioadei Indice de


Indicatori
Crt. 0 1 evoluţie(%)

1. Ca(mii lei) 5720 5886 102,9


2. Nr. de locuri de muncă (L) 268 260 97,01
3. Coef. Schimburilor (s) 2 2 -
4. Nr. mediu de muncitori (Np) 536 520 97,01
5. Nr. mediu de zile lucrate/pers (z) 251 235 93,62
6. Durata medie a zilei de lucru (h) 8 7,5 93,75
7. Număr om-zile(4× 5) 134536 122200 90,83
8. Număr om-ore(6 × 7) 1076288 916500 85,15
9. Productivitatea medie( W ) (lei ) 10671,64 11319,23 106,06
10. Productivitatea zilnică(wz) (lei) 42,5165 48,1669 113,29
11. Productivitatea orară(wh) (lei) 5,3145 6,4222 120,84

Modificarea totală:
ΔCa = Ca1 − Ca 0 = + 166 mii lei , în care:
1. influenţa modificării numărului de muncitori (Np):
ΔCa ( Np ) = Np1 × W0 − Np 0 × W0 = 520 × 10671,64 − 5720 = 5549 − 5720 = −171 mii lei

1.1. influenţa modificării numărului de lucrători (L):

18
Maria Niculescu, Diagnostic global strategic, Ed. Economică, Bucureşti, 1997;

53
ΔCa ( L) = L1 × s 0 × W0 − L0 × s 0 × W0 = 260 × 2 × 10671,64 − 5720 = −171 mii lei
1.2. influenţa modificării coeficientului schimburilor (s):
ΔCa ( s ) = L1 × s1 × W0 − L1 × s 0 × W0 = 5549 − 5549 = 0 mii lei

ΔCa ( Np ) = ΔCa ( L) + ΔCa ( s ) = −171 + 0 = −171 ml. lei

2. influenţa modificării productivităţii medii a muncii ( W ):


ΔCa (W ) = Np1 × W1 − Np1 × W 0 = 5886 − 5549 = +337 mii lei
2.1. influenţa modificării numărului de zile lucrate/persoană (z):
ΔCa ( z ) = Np1 × z1 × wz 0 − Np1 × z 0 × wz 0 = Np1 × wz 0 × ( z1 − z 0 ) = 520 × 42,5165 × (−16) =
= −353,737 mii lei
2.2. influenţa modificării productivităţii zilnice (wz):
ΔCa ( wz ) = Np1 × z1 × wz1 − Np1 × z1 × wz 0 = Np1 × z1 × ( wz1 − wz 0 ) = 520 × 235 × 5,6504 =
= +690,483 mii lei
ΔCa (W ) = ΔCa( z ) + ΔCa( wz ) = −353,737 + 690,483 = +336,75 ≅ +337 mii lei
2.2.1. influenţa modificării numărului de ore lucrate/zi (h):
ΔCa (h) = Np1 × z1 × h1 × wh0 − Np1 × z1 × h0 × wh0 = Np1 × z1 × wh 0 × (h1 − h0 ) =
= 520 × 235 × 5,3145 (−0,5) = −324,71 mii lei
2.2.2. influenţa modificării productivităţii orare(wh):
ΔCa ( wh) = Np1 × z1 × h1 × wh1 − Np1 × z1 × h1 × wh0 = Np1 × z1 × h1 × ( wh1 − wh0 ) =
= 520 × 235 × 7,5 × 1,1077 = +1015,20 mii lei
ΔCa( wz ) = ΔCa(h) + ΔCa ( wh) = −324,71 + 1015,20 = +690,49 mii lei
Modificarea totală:
ΔCa = ΔCa ( Np ) + ΔCa (W ) = −171 + 337 = +166 mii lei
Concluzii:
Se observă o creştere cifrei de afaceri (+2,9%) pe fondul reducerii personalului (-2,99%)
(ICa > INp) şi a creşterii productivităţii (medii, zilnice, orare). Analiza factorială confirmă
influenţa pozitivă a productivităţii asupra creşterii cifrei de afaceri în toate ipostazele sale
(medie, zilnică, orară).
Disfuncţionalităţi se constată în modul de gestionare a timpului de lucru, atât numărul de
zile lucrate de o persoană cât şi numărul de ore lucrate într-o zi diminuându-se în perioada
curentă faţă de cea de referinţă, cu influenţe negative asupra volumului cifrei de afaceri, fapt ce
impune analize suplimentare asupra modului de utilizare a timpului de lucru.
(3) Legătura cauzală dintre cifra de afaceri, gradul de valorificare a producţiei
fabricate şi gradul de înzestrare tehnică a muncii se exprimă cu relaţia:

54
Qf Ca Mf Qf Ca
Ca = Np × × = Np × × × , în care:
Np Qf Np Mf Qf
Qf
= productivitatea muncii;
Np
Ca
= gradul de valorificare a producţiei fabricate;
Qf
Mf
= gradul de înzestrare tehnică a muncii;
Np
Qf
= randamentul (eficienţa) mijloacelor fixe.
Mf
Analiza factorială evidenţiază următoarele aspecte:
Modificarea totală: ΔCa = Ca1 − Ca 0
Influenţa factorilor:
1. influenţa modificării numărului de personal:
Mf 0 Qf 0 Ca 0
ΔCa ( Np ) = ( Np1 − Np 0 ) × × ×
Np 0 Mf 0 Qf 0
2. influenţa modificării gradului de înzestrare tehnică:
Mf Mf Mf 0 Qf Ca
ΔCa ( )=( 1 − ) × Np1 × 0 × 0
Np Np1 Np 0 Mf 0 Qf 0
3. influenţa modificării randamentului mijloacelor fixe:
Qf Qf Qf Mf Ca
ΔCa ( ) = ( 1 − 0 ) × Np1 × 1 × 0
Mf Mf1 Mf 0 Np1 Qf 0
4. influenţa modificării gradului de valorificare a producţiei fabricate:
Ca Ca Ca Mf Qf
ΔCa ( ) = ( 1 − 0 ) × Np1 × 1 × 1
Qf Qf 1 Qf 0 Np1 Mf1
Mf Qf Ca
ΔCa = ΔCa ( Np ) + ΔCa( ) + ΔCa( ) + ΔCa( )
Np Mf Qf
(4) Pentru analiza factorială a cifrei de afaceri se mai pot construi, prin metoda aditivării,
şi alte modele factoriale, ţinând seama de alte laturi ale activităţii, semnificative pentru
aprecierea performanţei economice a firmei, cum ar fi:
(4.1.) Ca = T × cah , în care:
T - fondul total de timp de muncă (om-ore);
cah - cifra de afaceri medie orară.
Ca Ac Mf Mf ` Ca
(4.2.) Ca = Ae × = Ae × × × × , în care:
Ae Ae Ac Mf Mf `

55
Ae – valoarea medie a activelor de exploatare;
Ca
- eficienţa utilizării activelor de exploatare;
Ae
Ac – valoarea medie a activelor corporale;
Mf – valoarea medie a mijloacelor fixe;
Mf’- valoarea medie a mijloacelor fixe productive;
Ac Mf Mf `
, , - greutatea specifică a elementelor în totalul categoriei din care face
Ae Ac Mf
parte.
(5) Modele factoriale de analiză a cifrei de afaceri (în unităţile comerciale cu amănuntul
şi cu ridicata) :
(5.1.) în funcţie de capacitatea reţelei comerciale, determinat cu relaţia:
Ca = S × d
unde : S = suprafaţa comercială (m2)
d = desfacerea medie/m2 suprafaţă comercială.
n

∑g si × di
d= i =1
, unde :
100
gsi = distribuţia suprafeţei comerciale pe sectoare de activitate, grupe de mărfuri,
forme de vânzare;
di = vânzarea pe m2 suprafaţă comercială.
Considerăm următorul exemplu:

Situaţia realizării vânzărilor (Ca ) tabel nr. 2.5


Nr.crt. Grupa de Ca(mii lei) Supraf. Struct.supraf.(%) Desf.medie/m2
mărfuri com.(m2) (lei)
0 1 0 1 0 1 0 1
1. Alim. 834 885 20 20 20,0 14,82 41700 44250
2. Nealim. 1044 1451 80 100 80,0 74,07 13050 14510
3. Alim. publ. - 225 - 15 - 11,11 - 15000
Total 1878 2561 100 135 100,0 100,0 18780 25610

∑g si × di
Ca = S × d = S × i =1
100
ΔCa = Ca1 − Ca 0 = 2561 − 1878 = +683 mii lei , în care:
1. influenţa modificării suprafeţei comerciale (S):

56
ΔCa ( S ) = S1 × d 0 − S 0 × d 0 = 135 × 18780 − 100 × 18780 = +657,3 mii lei

2. influenţa modificării desfacerilor medii de mărfuri ( d ) :

ΔCa (d ) = S1 × d 1 − S1 × d 0 = 2561 − 2535,3 = +25,7 mii lei

2.1. influenţa modificării distribuţiei suprafeţei comerciale pe sectoare de activitate (gi):


n n

∑ gi1 × di0 ∑ gi 0 × di0


ΔCa ( gi) = S1 × i =1
− S1 × i =1
= 135 × 15846 − 2535,3 = −396,1 mii lei
100 100
n

∑ gi 1 × di0
14,82 × 41700 + 74,07 × 13050 + 11,11 × 0
i =1
= = 15846 lei
100 100
2.2. influenţa modificării vânzărilor/m2 suprafaţă comercială:
n n

∑ gi 1 × di1 ∑ gi 1 × di0
ΔCa (di) = S1 × i =1
− S1 × i =1
= 2561 − 2139,2 = 421,8 mii lei
100 100
ΔCa = ΔCa ( S ) + ΔCa ( gi) + ΔCa(di) = +657,3 − 396,1 + 421,8 = 683 mii lei
Creşterea cifrei de afaceri s-a realizat în proporţie de 96,24% pe seama factorului
extensiv (creşterea suprafeţei comerciale), productivitatea suprafeţei comerciale (vânzarea
medie/m2 suprafaţă comercială) deşi înregistrează o creştere cu 36% faţă de perioada de
comparaţie, nu depăşeşte decât cu un procent evoluţia suprafeţei comerciale (+35%) (normal era
ca volumul desfacerilor de mărfuri să devanseze procentul de creştere a suprafeţei comerciale);
în plus are influenţa mult diminuată de schimbările intervenite în distribuţia suprafeţei
comerciale. Crearea punctului de comercializare în regim de alimentaţie publică se înscrie în
tendinţa modernă de dezvoltare a comerţului însă trebuie urmărită evoluţia sa în perioadele
următoare şi determinată măsura în care influenţează favorabil creşterea desfacerilor de mărfuri
la toate grupele de mărfuri.
Influenţele negative pot fi de natură diferită (economică sau administrativă) şi punerea lor
în evidenţă (prin calculul COS – coeficientul de ocupare la sol - la seminar, prin analize de
mediu, printr-un diagnostic al productivităţii muncii), vor fi în măsură să ofere soluţii de
îmbunătăţire a performanţelor firmei.
(5.2.) în funcţie de stocurile de mărfuri (de balanţa circulaţiei mărfurilor), pornindu-se
de la relaţia:
Sf = Si + I - E (Ca) ⇒ Ca = Si + I – Sf, unde:

57
Sf., Si = sold final/iniţial
I = intrări; E = ieşiri (volum de desfaceri, cifră de afaceri)
Δ Ca = Ca1 - Ca0 = (Si1+I1-Sf1)-(Si0+I0-Sf0)
Contribuţia fiecărui element la realizarea vânzărilor se determină astfel:
1. Contribuţia stocului iniţial:
Δ Ca(Si) = ( Si1 + I0 - Sf0) - ( Si0 + I0 - Sf0 ) = Si1 - Si0

2. Contribuţia intrărilor de mărfuri:


Δ Ca(I) = I1 - I0
3. Contribuţia stocului final:
Δ Ca(Sf) = - ( Sf1 - Sf0 )
Δ Ca = ΔCa ( Si) + ΔCa( I ) + ΔCa ( Sf )
În interpretarea rezultatelor trebuie să se aibă în vedere faptul că diferenţele pozitive
indică “participarea”, iar diferenţele negative “neparticiparea” elementului balanţier respectiv la
acoperirea vânzărilor. În mod deosebit trebuie interpretată variaţia stocurilor, mai ales a celor
finale, considerate în literatura de specialitate un fel de “barometru al cererii”. Creşterea acestuia
faţă de nivelul de comparaţie, fără să contribuie la acoperirea vânzărilor, prezintă tendinţa de
scădere a cererii de marfă la sortimentul respectiv sau este rezultatul neritmicităţii intrărilor, al
aprovizionării cu mărfuri care nu corespund cererii din punct de vedere calitativ şi sortimental.
Astfel, pentru perioada următoare, pentru a se evita formarea unor stocuri supranormative, lent
şi greu vandabile, este necesar să se coreleze programul intrărilor şi vânzărilor cu evoluţia
cererii.
Scăderea faptică a acestuia arată că cererea satisfăcută este mai mare decât cea prevăzută,
impunându-se în acest caz aprovizionarea suplimentară în concordanţă cu tendinţa cererii.

Analiza corelaţiei cifră de afaceri - preţ


Într-o economie concurenţială, preţul este un instrument strategic deosebit de flexibil,
care permite orientarea întregii activităţi într-o manieră profitabilă firmei.
Implicaţiile preţului asupra rezultatului firmei vor fi:
la nivelul rentabilităţii permite:
- optimizarea rentabilităţii exploatării;
- optimizarea rentabilităţii capitalului investit;
la nivelul vânzărilor permite:
- atingerea şi menţinerea unei cote părţi din piaţă;
- atingerea şi menţinerea unui coeficient de ocupare a pieţei

58
- maximizarea Ca.
la nivelul imaginii firmei pe piaţă permite:
- definirea şi menţinerea firmei şi a produselor sale pe piaţă.
Într-o primă abordare, se poate investiga raportul Ca - preţ pe baza relaţiei funcţionale:
Ca = f(q,p) , în care:
q = volumul fizic al vânzărilor
p = preţul unitar de vânzare
Există următoarele situaţii:
a) la nivel de produs nediferenţiat pe clase de calitate, variaţia vânzărilor se explică
factorial astfel:
ΔCa = q1 × p1 − q0 × p 0 , în care:
- influenţa modificării volumului fizic al vânzărilor (q):
ΔCa (q) = q1 × p0 − q 0 × p 0
- influenţa modificării preţului de vânzare (p):
ΔCa( p ) = q1 × p1 − q1 × p 0
b) la nivelul produsului la care se practică preţuri diferite în funcţie de clasa de calitate,
sistemul factorial are forma:
n

∑g i × pi
Ca = q × p , p = i =1
în care:
100
p = preţ mediu unitar de vânzare;
gi = structura vânzărilor pe clase de calitate;
pi = preţul de vânzare unitar pe clase de calitate.
Influenţa acţiunii acestor factori se calculează astfel:
- acţiunea volumului fizic al vânzărilor:
ΔCa (q) = q1 × p 0 − q 0 × p 0
- acţiunea structurii vânzărilor:
n n

∑ g i1 × pi 0 ∑g i0 × pi 0
ΔCa ( g i ) = q1 × i =1
− q1 × i =1

100 100
- acţiunea preţului unitar:
n n

∑ g i1 × pi1 ∑g i1 × pi 0
ΔCa = q1 × i =1
− q1 × i =1

100 100

59
c) la firmele care comercializează o gamă diversificată de produse, cu preţuri individuale
ce variază în limite foarte largi, relaţia de calcul şi analiză a cifrei de afaceri este:
n
Ca = ∑ qi × pi
i =1

n n
ΔCa = ∑ qi1 × pi1 − ∑ qi 0 × pi 0
i =1 i =1

Influenţa acţiunii factorilor se calculează astfel:

- influenţa modificării volumului fizic al vânzărilor:


n n
ΔCa (qi ) = ∑ qi1 × pi 0 − ∑ qi 0 × pi 0
i =1 i =1

- influenţa modificării preţurilor unitare:


n n
ΔCa ( pi ) = ∑ qi1 × pi1 − ∑ qi1 × pi 0
i =1 i =1

Interpretarea acţiunii celor doi factori trebuie făcută cu multă flexibilitate. Astfel,
creşterea cifrei de afaceri poate fi atinsă matematic, prin creşterea celor doi factori direcţi:
cantitate şi preţ. Dar, cantitatea vândută depinde de rata de elasticitate a produsului în raport cu
preţul, creşterea vânzărilor fiind stimulată de practicarea unui preţ mai mic; pe de altă parte,
creşterea preţului şi prin el a cifrei de afaceri este limitată de capacitatea de absorbţie a pieţei
pentru acel nivel de preţ. Creşterea cifrei de afaceri se va face, aşadar, în funcţie de strategiile de
preţ aplicate de firmă.
Aprecierea acţiunii preţului, ca variabilă principală a oricăruia din sistemele funcţionale
prezentate, se face în funcţie de natura produsului, de condiţiile de piaţă şi de concurenţă,
reglementările legale etc.
Evident, fiecare comerciant îşi pune problema stabilirii unui preţ în măsură să
maximizeze rentabilitatea capitalului investit. Dar nivelul preţului de piaţă are o determinare
complexă funcţie de:
- obiectivele firmei;
- situaţia financiara a firmei;
- cost;
- cerere;
- concurenţă;
- legi şi reglementări.
Orice întreprindere stabileşte preţul de vânzare pornind de la preţul de cumpărare la care
se adaugă marja comercială (adaosul comercial). Practic, prosperitatea unei firme depinde în

60
proporţie semnificativă de valoarea marjei comerciale, de diferenţa dintre preţul de vânzare şi cel
de cumpărare. În această abordare, sistemul factorial de analiză a cifrei de afaceri capătă forma:
Ca = q × (c + m) unde:
c = costul unitar de cumpărare al mărfii vândute
m = marja comercială unitară.
În fixarea preţului unui produs comercializat, întreprinderea trebuie să analizeze şi
limitele în care acesta se poate încadra şi anume:
- limita superioară – aşa - numitul “preţ maxim”, peste care cumpărătorul nu-şi mai
procură produsul respectiv, considerându-l prea scump;
- limita inferioară - “preţ minim”, sub care, de asemenea, produsul nu mai este
cumpărat, consumatorul apreciind că nu-i poate asigura satisfacţia dorită.
În aceste condiţii se pune problema stabilirii preţului la un nivel care optimizează cifra de
afaceri, pentru aceasta utilizându-se informaţiile oferite de studiile de piaţă, de sondajele cu
privire la opţiunile cumpărătorilor.
Diagnosticul comercial
Diagnosticul comercial trebuie să permită conducerii întreprinderii să aprecieze în ce
măsură activitatea din domeniul comercial reuşeşte sau nu să valorifice pe piaţă rezultatele
activităţii desfăşurate, concretizate în produse, lucrări sau servicii 19. Astfel, prin acest diagnostic
sunt caracterizate produselor firmei din punct de vedere al poziţiei acestora pe piaţă, a clienţilor
şi furnizorilor şi a tuturor aspectelor ce pot avea relevanţă asupra compartimentelor de resort ale
firmei.
Indicatorii utilizaţi cu precădere în diagnosticul comercial sunt:
1. cota de piaţă calculat ca raport între vânzările firmei analizate şi vânzările de pe
segmentul de piaţă analizat:
Qik × Pik
Cp = n
unde:
∑Q
j =1
ij × Pij

j = 1 ÷ n firmele care acţionează pe piaţa produsului i;


Qij = cantitatea de produse i vândute de firma j;
Pij = preţul produsului i utilizat de firma j;
2. puterea pe piaţă a firmei reprezintă capacitatea acesteia de a domina piaţa, respectiv de
a-şi elimina concurenţii atunci când interesele firmei o cer şi se exprimă prin rata marjei nete
(rata rentabilităţii comerciale – Rrc):

19
Constantin Bărbulescu, Diagnosticarea întreprinderilor aflate în dificultate economică, Ed. Economică, Bucureşti,
2002, pg. 63

61
Pn
Rrc = × 100 unde:
Ca
Pn – profit net , Ca – cifra de afaceri
Nu este obligatoriu ca o firmă care are o cotă de piaţă ridicată să posede şi o rată a
rentabilităţii mare, dependenţa fiind de cele mai multe ori inversă, firmele care doresc să domine
piaţa practică de obicei preţuri de vânzare situate cu puţin peste costuri.
3. atractivitatea produselor reprezintă o mărime calitativă. Cel mai bun mod de
diagnosticare a atractivităţii firmei îl constituie un studiu de piaţă care să evidenţieze preferinţele
segmentului de piaţă ales, analizat în comparaţie cu caracteristicile intrinseci ale produselor
vândute efectiv de aceasta.
4. analiza clienţilor are în vedere:
- importanţa acestora (relaţiile cu clienţii tradiţionali);
- capacitatea de plată (mai ales dacă există clienţi de care întreprinderea este dependentă,
caz în care interesează solvabilitatea acestora şi efectele comportamentului şi a situaţiei lor
financiare asupra întreprinderii);
- existenţa restanţelor şi durata de încasare a creanţelor cu precizarea că, deşi ca tendinţă
acest indicator trebuie să aibă valoarea cât mai mică, nu trebuie pierdut din vedere faptul că se
pot accepta durate de decontare a creanţelor mai îndepărtate pentru clienţii importanţi şi bun
platnici. În calcule se foloseşte indicatorul “durata de decontare a creanţelor firmei” (Dcl),
calculat cu relaţia:
Cn
Dcl = × 360 în care:
Ca
Cn – clienţi neîcasaţi
Ca – cifra de afaceri
- riscurile legate de clienţi: clienţi incerţi, clienţi rău platnici, clienţi la care se
prefigurează schimbări ale conducerii, în structura organizaţională sau a acţionariatului
5. analiza furnizorilor are în vedere criteriile de alegere a acestora (calitatea şi preţul
produselor livrate, ritmicitatea aprovizionării, capacitatea de a răspunde la solicitări neprevăzute
etc), precum şi durata de plată a acestora. Indicatorul utilizat „durata de plată a furnizorilor”(Dfz)
se calculează cu relaţia:
Fz
Dfz = × 360 în care:
Ca
Fz – furnizori ; Ca – cifra de afaceri;
Echilibrul activităţii comerciale se realizează numai dacă Dfz > Dcl.

62
2.2. Analiza resurselor firmei
2.2.1. Analiza-diagnostic a resurselor umane (personalului)

Fiecare unitate patrimonială, indiferent de natura activităţii (producţie, prestări servicii,


comerţ), utilizează forţa de muncă, ca resursă a cărei folosire eficientă în activitatea operativă şi
de conducere, constituie premisa potenţării resurselor materiale şi financiare ale ei.
Diagnosticul resurselor umane are în vedere modul în care personalul firmei este
asigurat (numeric) şi utilizat pentru realizarea obiectivelor acesteia.
Resursele umane por fi abordate din cel puţin două puncte de vedere:
- ca dimensiune, structură şi calificare;
- de pe poziţia eficienţei utilizării personalului.
Încadrarea unei întreprinderi cu personal conform nevoilor constituie, teoretic, premisa
realizării performanţelor proiectate; practic, realizarea acestor performanţe depinde de structura,
calitatea şi modul de folosire a personalului.
Scăderea, în dinamică, a numărului de salariaţi se apreciază diferit în funcţie de cauzele
care au generat-o. Dacă această scădere este consecinţa unei politici defectuoase de recrutare şi
asigurare cu personal, situaţia se apreciază negativ, deoarece conduce la deteriorarea
performanţelor (scăderea cifrei de afaceri şi a altor indicatori de rezultate, scăderea rentabilităţii
etc.) şi a imaginii firmei pe piaţă. Scăderea numărului de salariaţi poate fi şi rezultanta
restrângerii activităţii, ceea ce sugerează, într-un context concurenţial dat, traversarea de către
firmă a unor dificultăţi de natură şi amploare diferite. Aceste dificultăţi reflectă, fie incapacitatea
firmei de a face faţă restricţiilor impuse de mediul economic în care activează, fie efectul
propagat al unor imperfecţiuni şi dezechilibre de natură macroeconomică. Dar, scăderea
numărului de salariaţi poate fi şi consecinţa favorabilă a modificării raportului de echilibru dintre
potenţialul uman şi cel material, ca urmare a reînnoirii activelor corporale, a creşterii gradului de
tehnicitate al acestora.
Este recomandat a se avea în vedere următoarele aspecte:
- adecvarea numărului de salariaţi cu necesităţile reale ale firmei (evitarea
supradimensionării personalului);

63
- adecvarea calificării personalului potrivit specificului firmei şi politicile de
perfecţionare, policalificare promovate de firmă;
- concordanţa între munca prestată, nivelul de calificare al lucrătorilor, categoria medie a
lucrărilor şi nivelul de salarizare;
- existenţa unui program de promovare a personalului;
- indicatorii fluctuaţiei şi mişcării personalului;
- raţionalitatea activităţii de selecţie a personalului;
- calitatea condiţiilor de muncă în secţii, ateliere, sectoare de activitate;
- climatul social: protecţia muncii (număr de accidente, îmbolnăviri profesionale),
protecţia socială (nivelul datoriilor la bugetul asigurărilor de stat, locuinţe şi alte servicii sociale
furnizate lucrătorilor, număr de salariaţi concediaţi, locuri de muncă noi create etc), organizarea
sindicală şi nivelul presiunilor exercitate asupra managementului;
Personalul întreprinderii va fi analizat sub aspectul structurii lui pe vârste şi sexe, nivel de
pregătire (superior, mediu), calificare şi nivel de formare (ca un criteriu esenţial de apreciere a
capacităţii întreprinderii de a realiza performanţe), vechime etc. Este important de văzut în ce
măsură personalul este fidel întreprinderii şi care sunt posibilităţile de înlocuire în caz de plecare,
iar în caz de pensionare, dacă este prevăzută o succesiune. În acest sens, întreprinderea trebuie să
dispună de o politică de reciclare a întregului personal existent la toate eşaloanele, care să
permită nu numai stapânirea domeniului în care lucrează dar şi avansarea personalului în alte
funcţii.
Principalii indicatori ce pot fi calculaţi pentru a evidenţia mişcarea personalului sunt:
- coeficientul intensităţii intrărilor, calculat ca raport între numărul salariaţilor intraţi în
firmă într-o anumită perioadă de timp (un an), şi numărul de salariaţi existenţi în aceeaşi
perioadă;
- coeficientul intensităţii ieşirilor, calculat ca raport între totalul plecărilor justificate şi
numărul mediu de salariaţi;
- coeficientul mişcării totale (Mt), calculat ca raport între suma intrărilor şi ieşirilor de
salariaţi şi numărul mediu al acestora.
- gradul de stabilitate – ce caracterizează firma din perspectiva stabilităţii potenţialului
uman, calculat cu relaţia Gs = 1 – Mt.
Sarcinile personalului trebuie studiate separat pentru a se cunoaşte nivelul lor şi pentru a
se vedea cum se situează scara salariilor în raport cu profesia, dar şi cu alte întreprinderi
aparţinând aceluiaşi sector. Starea de spirit care domneşte, climatul social al fiecărui sediu al
întreprinderii şi filialelor sale, rolul sindicatelor (cercetarea conflictelor, numărul zilelor de
greve) sunt de asemenea aspecte esenţiale care trebuie reţinute.

64
Se poate determina pe baza elementelor susmenţionate (ca o concluzie a diagnosticului)
gradul de atractivitate al firmei prin:
- posibilităţile de formare profesională;
- fluctuaţia forţei de muncă, în general, din care manageri, specialişti cu studii superioare,
muncitori de înaltă calificare;
- mărimea salariului mediu din firmă, comparativ cu mărimea salariului mediu din: zona
de amplasare a firmei, ramura din care face parte, la nivel naţional.
Diagnosticul forţei de muncă trebuie completat cu aspectele calitative, de eficienţă ale
acestei resurse. Indicatorul utilizat în acest scop este productivitatea medie a muncii ( W )
determinată la diferite nivele temporale (an, semestru, lună, zi, oră) dar şi la diferite nivele
organizatorice (activităţi, secţii/sectoare de activitate, categorii de personal, etc).
În general, productivitatea unui factor exprimă eficacitatea cu care el este folosit şi
capătă trei forme distincte:
a) - productivitatea totală (yi) a unui factor oarecare i se defineşte ca fiind cantitatea
totală de producţie(Q) care se poate obţine folosind acel factor, în condiţiile în care ceilalţi rămân
constanţi. Astfel, considerând funcţia de producţie ca fiind dependentă de xi factori: y = f(xi), şi
x1 fiind considerat a fi factorul uman, productivitatea acestuia va fi dată de relaţia: y1 = f(x1, xi-10),
în care xi-10 este valoarea constantă a celorlalţi factori, care joacă rolul de parametri;
b) – productivitatea medie ( w i ) a unui factor i este expresia raportului între mărimea
producţiei(Q) şi cantitatea xi utilizată din factorul respectiv, determinându-se cu relaţia:
Q
wi =
xi
c) – productivitatea marginală (wmi) a unui factor i exprimă variaţia producţiei ( Δ Q)
determinată de variaţia masei factorului cu o unitate, arătând ce producţie suplimentară se obţine
atunci când masa(sau valoarea) factorului creşte cu o unitate. Relaţia de calcul este:
ΔQ
wmi =
Δxi
Spre deosebire de productivitatea medie care reflectă modul de utilizare a factorului în
totalitatea sa, productivitatea marginală nu ţine cont decât de consecinţele ultimei unităţi utilizate
din acel factor. Dacă wmi > w i , aceasta din urmă nu poate decât să crească pe seama aportului
unităţii adiţionale a factorului considerat; în situaţia inversă, când wmi < w i , ultima unitate a
factorului considerat având o eficienţă în scădere, acţionează în acelaşi sens şi asupra mediei.
Productivitatea marginală, ca formă de exprimare a eficacităţii factorilor are anumite
limite determinate de faptul că este un raport de mărimi absolute, a cărui valoare este sensibil

65
influenţată de unitatea de măsură folosită pentru exprimarea volumului de activitate. Pentru
eliminarea acestui inconvenient s-a introdus noţiunea de elasticitate a activităţii la variaţia
factorilor exprimând sensibilitatea activităţii la modificarea factorilor. Expresia analitică a
elasticităţii este:
Δy Δy
y Δy x i Δxi wmi
ey / x = = × = =
Δxi y Δxi y wi
xi xi

Coeficientul astfel calculat are semnificaţia de rată de creştere procentuală a activităţii


determinată de creşterea cu un procent(1%) a factorilor. În funcţie de valoarea coeficientului de
elasticitate specialiştii propun segmentarea curbei activităţii în trei zone de semnificaţie, astfel:
- zona I, denumită “zona randamentelor crescătoare”, în care e > 1;
- zona II, denumită “zona randamentelor descrescătoare”, în care 0 ≤ e ≤ 1 ;
- zona III, denumită “zona randamentelor negative”, în care e < 0 ;
Productivitatea muncii se determină prin raportarea efectelor obţinute: valoarea
producţiei exerciţiului (Qe), valoarea adăugată (Va), producţia obţinută destinată livrării (Qf),
cifra de afaceri (Ca) la efortul făcut: numărul de lucrători folosit (Np) sau timpul de lucru utilizat
(T-zile sau ore) şi exprimă valoarea realizată de un lucrător în unitatea de timp:
Qe(Qf ,Va, Ca)
W=
Np (T )
În funcţie de factorii care pot influenţa evoluţia productivităţii muncii se disting
următoarele variante de calcul:
n

∑ gi × wi
a) W = i =1
, în care:
100
gi = ponderea lucrătorilor (structura timpului de muncă) pe activităţi sau structuri
organizatorice în numărul lor total;
wi = productivitatea muncii la nivelul structurii luate în calcul.
b) W = z × wz , în care:
z – număr mediu de zile lucrate / persoană
wz – productivitatea zilnică
c. Modele factoriale multiple
c.1. - în sfera producţiei: - analiza productivităţii prin prisma legăturii dintre eficienţa
muncii şi gradul de înzestrare tehnică a lucrătorilor:
Ca F Ca
W = = × ,
Np Np F

66
Ca F Fa Qe Ca
W= = × × × ,
Np Np F Fa Qe
Ca F Qe VA
W= = × × , în care:
Np Np F Qe
F – valoarea mijloacelor fixe;
Fa - valoarea mijloacelor fixe active;
F/Np (Fa/Np) - gradul de înzestrare tehnică a lucrătorilor;
Ca/F - eficienţa utilizării mijloacelor fixe, exprimate prin cifra de afaceri la 1000 lei
mijloace fixe;
Fa/F – ponderea mijloacelor fixe active în totalul mijloacelor fixe;
Qe/Fa – eficienţa utilizării mijloacelor fixe active exprimată prin producţia exerciţiului la
1 (1000) lei mijloace fixe active;
Ca/Qe – gradul de realizare(vânzare) a producţiei exerciţiului;
VA/Qe – gradul de integrare pe verticală.
c.2. - în sfera distribuţiei
Ca Smf Ca
W= = × , în care:
Np Np Smf
Smf/Np - gradul de asigurare a personalului operativ cu fond de marfă;
Ca/Smf - rata de rotaţie a stocului de marfă( număr de rotaţii).
c.3. - în turism
Ca T Ca
W = = × , în care:
Np Np T
T - număr total de turişti înregistraţi într-o perioadă;
T/Np - productivitatea fizică a muncii( număr de turişti ce revin/lucrător operativ);
Ca/T - încasarea medie pe turist.
…………şi alte modele factoriale multiple….
Cuantificarea influenţelor factorilor cuprinşi în aceste sisteme funcţionale multiplicative
se poate face prin metoda substituirii valorii factorilor, sub rezerva folosirii cu prudenţă a
rezultatelor obţinute în procesul decizional.
Utilizarea în diagnosticul personalului a acestui indicator se dovedeşte a fi important
pentru că modificarea acestui indicator, în sensul creşterii, are următoarele consecinţe:
- acţionează direct asupra reducerii cheltuielilor cu salariile;
- influenţează volumul desfacerilor de mărfuri (încasărilor) care contribuie la rândul său
la reducerea nivelului relativ al costurilor constante;

67
- contribuie la accelerarea vitezei de circulaţie a mărfurilor şi ca urmare se realizează
economii la cheltuielile pentru manipularea, păstrarea, sortarea, ambalarea mărfurilor, la dobânzi
şi speze (comisioane) bancare;
- duce la creşterea rentabilităţii.
Pentru exemplificare avem următoarele date ipotetice privind evoluţia indicatorului Np la
o firmă cu profil productiv:
Aplicaţia nr. 1
Analiza numărului de personal
Situaţia personalului şi a productivităţii la S.C…… Tabel nr. 2.6
Indicatori Valori ale perioadei Modificarea Indice de
absolută(u.m.) evoluţie(%)
0 1
Cifra de afaceri(mii lei) 1840 2500 +660 135,87
Număr de personal total din
care: 560 557 -3 99,46
-muncitori, din care: 537 530 -7 98,69
- direct productivi 397 397 - 100,0
Productivitatea muncii(mii
lei)
- totală 3285,71 4488,33 +1202,62 136,6
- pe muncitor 3426,44 4716,98 +1290,54 137,66
- muncitor direct productiv 4634,76 6297,23 +1662,47 135,87

Ca Ca
Cunoscând din relaţia : W = ⇒ Np =
Np W
Modificarea absolută a numărului de personal:
ΔNp = 557 - 560 = - 3 pers., în care:
1. influenţa modificării volumului desfacerilor:
Ca1 Ca0
ΔNp(Ca) = − = 761 – 560 = +201 pers.
W0 W0
2. influenţa modificării productivităţii muncii:
Ca1 Ca1
ΔNp( W ) = − = 557 – 761 = - 204 pers.
W1 W 0

Modificarea totală: Δ Np = ΔNp(Ca) + ΔNp( W ) = +201 – 204 = - 3 pers.


Se constată o reducere a numărului mediu de personal cu 3 persoane iar a numărului de
muncitori cu 7 persoane, aspect pozitiv dacă se are în vedere creşterea cifrei de afaceri cu
35,87% în aceste condiţii. Această evoluţie se va reflecta în creşterea productivităţii muncii şi a
eficienţei economice datorită economiilor realizate din reducerea cheltuielilor cu personalul..

68
Analiza factorială evidenţiază următoarele aspecte: creşterea volumului desfacerilor, în
condiţiile în care productivitatea muncii s-ar fi menţinut la nivelul de bază, făcea necesară
creşterea numărului de salariaţi cu 201 pers. Greu de presupus că o astfel de politică ar fi fost
acceptabilă, chiar în condiţiile în care firma şi-ar fi propus un nivel al producţiei şi al cifrei de
afaceri mult mai ridicat (presupunând cheltuieli mari cu salariile şi cu asigurările sociale).
Productivitatea muncii ridicată (+36,6%) compensează însă nevoia unei astfel de creşteri,
reuşindu-se o creştere a cifrei de afaceri cu un procent de +35,87% cu personal mai puţin.
În lipsa altor informaţii legate de politica de personal a firmei şi de conjunctura reală în
care se desfăşoară activitatea firmei, putem presupune că această situaţie se datorează :
- unei conjuncturi favorabile (cerere crescută) şi deci o creştere normală a cifrei de afaceri
în astfel de condiţii;
- unei politici de investiţii (modernizare) în măsură să determine creşterea productivităţii
muncii şi reduceri de personal;
- politici comerciale adecvate care au asigurat realizarea produselor pe piaţă;
- o mai bună gestionare a forţei de muncă;
- management performant;
- o rată a inflaţiei mare, care, ducând la creşteri repetate de preţuri, determină o creştere
inflaţionistă a valorii desfacerilor, caz în care devine necesară recalcularea cifrei de afaceri în
termeni reali. Cifra de afaceri reală se calculează ca raport procentual între cifra de afaceri
exprimată în lei curenţi şi indicele preţurilor astfel: presupunînd o rată de creştere a preţurilor de
15%, cifra de afaceri recalculată(reală) va fi:
Ca1lei curenti 2500
Ca reala = × 100 = × 100 = 2173,91 ml. lei
115 115
În aceste condiţii cifra de afaceri creşte faţă de perioada de bază cu doar 18,14%
productivitatea muncii reducându-se proporţional până la 18,78%.
Aplicaţia nr. 2
Analiza productivităţii muncii
Situaţia productivităţii la nivelul firmei şi pe produse Tabel nr. 2.7.
Nr. Indicatori Valori ale perioadei Indice de Structura (%) gi
crt. 0 1 evoluţie(%) 0 1
1. Cifra de afaceri
totală(miilei): 5720 5886 102,9 100,0 100,0
-produs A 3224 3237 100,4 56,36 55,0
- produs B 2496 2649 106,12 43,64 45,0
2. Nr. muncitori
total, din care: 536 520 97,01 100,0 100,0
- produs A 315 317 100,6 58,77 60,96
- produs B 221 203 91,85 41,25 39,04

69
3. Productivitatea medie
totală (lei), din care: 10671,64 11319,23 106,06 - -
- produs A 10234,92 10221,36 99,76 - -
- produs B 11294,11 13049,26 115,54 - -
4. Nr. zile lucrate 251 235 93,62 - -
5. Productivitatea zilnică (lei) 42,5165 48,1669 113,29 - -
n

∑ gi × wi
a) W= i =1

100
modificarea totală:
n n

∑ gi 1 × wi1 ∑ gi 0 × wi0
ΔW = W 1 − W 0 = i =1
− i =1
= 11319,23 − 10671,64 = +647,59 lei
100 100
se explică prin influenţa:
1. modificării structurii personalului pe produse (gi):
n n

∑ gi 1 × wi0 ∑ gi 0 × wi0
60,96 × 10234,92 + 39,04 × 11294,11
ΔW ( gi) = i =1
− i =1
= − 10671,64 =
100 100 100
= 10648,42 − 10671,64 = −23,22 lei
2. modificării productivităţii muncii pe produse (wi):
n n

∑ gi1 × wi1 ∑ gi 1 × wi0


ΔW ( wi ) = i =1
− i =1
= 11319,23 − 10648,42 = +670,81 lei
100 100
ΔW = ΔW ( gi) + ΔW ( wi ) = −23,22 + 670,81 = +647,59 lei
Factorul hotărâtor care a contribuit la creşterea productivităţii totale a fost creşterea
productivităţii la nivelul produsului B (+15,54%), în timp ce modificările structurale, în sensul
menţinerii unei ponderi ridicate a personalului de pe linia de fabricaţie a produsului A(60,96%,
în creştere faţă de perioada anterioară) ce realizează 55%% din cifra de afaceri, în scădere cu
1.36% faţă de nivelul anterior influenţează negativ productivitatea medie, reducând-o valoric cu
23,22 lei.
b) W = z × wz
modificarea totală:
ΔW = W 1 − W 0 = z1 × wz1 − z 0 × wz 0 = 11319,23-10671,64 = + 647,59 mii lei

în care:
1. influenţa modificării numărului de zile lucrate/muncitor (z):
ΔW ( z ) = z1 × wz 0 − z 0 × wz 0 = 235 × 42,5165 − 10671,64 = 9991,37 − 10671,64 = −680,27 mii lei
2. influenţa modificării productivităţii zilnice(wz):

70
ΔW ( wz ) = z1 × wz1 − z1 × wz 0 = 11319,23 − 9991,37 = +1327,86 mii lei

ΔW = ΔW ( z ) + ΔW ( wz ) = −680,27 + 1327,86 = +647,59 mii lei


Deşi productivitatea medie totală creşte cu 6,06%, reducerea numărului de zile lucrate
( -6,37%, din motive ce impun o analiză a timpului de muncă) reduce productivitatea care s-ar fi
obţinut în condiţiile menţinerii timpului de lucru anterior, cu aproximativ 50%. Firma trebuie să
evite în acest caz aspecte negative ca :
- întreruperi nejustificate ale proceselor tehnologice;
- depăşiri ale timpului afectat reparaţiilor, renovărilor, inventarelor etc;
- absenţe nejustificate ale lucrătorilor;
Sarcina managementului 20 în utilizarea resursei umane este aceea de a face oamenii
capabili realizării performanţei, să facă eficace punctele tari şi nerelevante slăbiciunile lor.
Atingerea performanţelor atât la nivel de întreprindere cât şi de angajat este reflectată în
creşterea productivităţii muncii a cărei rezerve de creştere se structurează astfel:
a) rezerve legate de promovarea progresului tehnic şi organizarea producţiei şi a
muncii;
Managementul întreprinderii poate prevedea aplicarea unei game largi de măsuri tehnico-
organizatorice atât pe linia introducerii progresului tehnic – modernizarea utilajelor,
modernizarea tehnologiilor de fabricaţie, achiziţionarea de noi utilaje, introducerea de noi
tehnologii etc., cât şi din domeniul perfecţionării organizării producţiei şi a muncii –
optimizarea amplasării locurilor de muncă, raţionalizarea transportului intern, organizarea
ergonomică a locurilor de muncă etc. sau privind ridicarea calificării profesionale a lucrătorilor
din diferite compartimente funcţionale sau verigi de producţie şi concepţie.
b) rezerve legate de promovarea managementului performant în fundamentarea
atât a necesarului de personal cât şi a nivelului productivităţii;
Folosirea raţională a lucrătorilor, ca rezervă a creşterii eficienţei muncii, presupune:
delimitarea justă a sarcinilor pe diferite categorii de lucrători şi determinarea relaţiilor de
cooperare între ele; repartizarea optimă a fondului de timp de muncă în cadrul unui schimb;
redistribuirea sarcinilor în perioadele de vârf de activitate; executarea activităţilor auxiliare, fără
a stânjeni activitatea principală.
Managementul modern pune accent pe motivarea salariaţilor, ca factor de bază al
ameliorării performanţelor personalului angajat. Motivaţiile urmărite de individ la locul de
muncă considerate a fi de interes major în creşterea performanţelor sunt:
- remunerarea

20
Peter Drucker, The new realities, Ed. Mandarin Paperbacks, , 1990, pg. 221;

71
- dezvoltarea profesională
- mediul la locul de muncă,
- stima şi consideraţia
- interesul (importanţa) muncii
Prin urmare obiectivele urmărite prin Managementul Resurselor Umane urmăresc:
- integrarea activităţilor de personal în strategia firmei;
- atragerea oamenilor potriviţi;
- remunerarea echitabilă a salariaţilor;
- alegerea celor mai potrivite mijloace de instruire;
- păstrarea şi dezvoltarea în firmă a celor mai eficienţi angajaţi;
- eliminarea insuficienţei sau excedentului de personal, etc.
În analiză sunt utilizaţi următorii indicatori:
- salariul mediu lunar;
- dinamica salariului mediu(pe total şi pe categorii de salariaţi);
- indicele de corelaţie între dinamica preţurilor şi dinamica salariilor;
- structura salariaţilor pe tranşe de salarii;
- valoarea globală a primelor 10 salarii( cele mai mari);
- raportul dintre salariile mari şi mici;
- ponderea salariilor variabile;
- partea de capital deţinută de salariaţi;
- valoarea medie anuală a altor forme de venit (dividende, participaţii, prime) obţinute de
un salariat.
- formarea profesională
Comparaţiile în timp şi spaţiu ale acestor indicatori permit identificarea posibilităţilor noi
de motivare a lucrătorilor.
c) rezerve legate de acţiunea factorilor bio-psiho-sociali.
Factorii legaţi de însuşirile individuale ale salariaţilor: factori biologici (vârstă, sex, stare
de sănătate etc.), psihologici (aptitudini, motivaţie, interesele urmărite, voinţa de muncă,
atitudinea faţă de muncă), sociali (condiţiile de viaţă, calitatea mediului familial, activitatea
politică şi spirituală, condiţiile socio-culturale), fac ca selecţionarea şi repartizarea personalului
să se bazeze pe o apreciere specială a deosebirilor individuale, care influenţează hotărâtor
exercitarea profesiei şi rezultatele obţinute. Alţi factori în măsură să asigure ameliorarea
performanţelor care trebuie luaţi în considerare se referă la: asigurarea cu locuinţe, mijloace de
transport, grija faţă de copii, sprijinirea femeilor mame, satisfacerea nevoilor cultural-sportive
etc.

72
d) rezerve legate de factorii cu acţiune indirectă:
- proprietăţile mărfurilor propuse spre vânzare (datorită volumului diferit de muncă pe
care-l necesită);
- structura desfacerilor care se modifică ca urmare a modului de manifestare a cererii
populaţiei;
- sezonalitatea producţiei şi consumului;
- situaţia economică şi socială a teritoriului: aşezarea geografică, densitatea şi structura
socio-profesională a populaţiei care determină mărimea şi frecvenţa cumpărărilor;
- conjunctura economică: nivelul preţurilor, rata inflaţiei, politicile micro şi
macroeconomice etc.
Folosirea eficientă a potenţialului uman se reflectă favorabil, direct sau indirect, în
întregul sistem de indicatori economico financiari ai firmei. Pe plan economic, consecinţele
directe ale creşterii eficienţei muncii sunt:
1. creşterea cifrei de afaceri;
2. creşterea productivităţii muncii într-un ritm superior comparativ cu salariul mediu
determină reducerea relativă a cheltuielilor cu salariile şi prin aceasta a costului
unitar;
3. accelerarea rotaţiei activelor şi diminuarea cheltuielilor de stocare;
4. evoluţia favorabilă a rezultatului exploatării şi a ratei rentabilităţii.
Aceste efecte nu se regăsesc de la sine, condiţia realizării lor o constituie obţinerea unor
produse şi servicii corespunzătoare solicitărilor clientelei.

2.2.2 Analiza resurselor materiale


Resurse materiale reprezintă componentele fizice ale capitalului unei întreprinderi şi au
în componenţa lor:
- activul fix, imobilizat: clădirile, utilajele şi echipamentele de producţie;
- activ circulant: materiile prime şi materialele, resursele energetice.
Principalele aspecte urmărite în analiza resurselor se referă la:
- asigurarea întreprinderii cu resurse
- utilizarea resurselor
- eficienţa utilizării resurselor
2.2.2.1. Analiza dinamicii şi mărimii mijloacelor fixe
Dinamica activelor imobilizate trebuie analizată atât pe baza valorii de inventar (iniţiale),
cât şi a valorii medii anuale, fiind direct legată de investiţiile din cursul exerciţiului.

73
În analiza dinamicii activelor imobilizate se urmăreşte evoluţia valorii medii sau a valorii
de inventar brute în cursul exerciţiului pe total sau pe categorii de imobilizări (corporale,
necorporale, financiare), o atenţie deosebită trebuind să se acorde imobilizărilor corporale ce
participă nemijlocit la procesul de producţie.
1. Analiza mijloacelor fixe totale
Aprecierea volumului imobilizărilor corporale are la bază date furnizate de situaţiile
financiare corectate cu informaţiile privind imobilizările utilizate care nu fac parte din
patrimoniul întreprinderii şi cu reevaluările sistematice necesare 21.
Dinamica mijloacelor fixe se analizează pe baza indicatorilor 22:
a) Modificarea absolută a mijloacelor fixe:
Δf i = f i1 - f i 0 ; ΔF = F1 - F0 ;
unde: fi – valoarea mijloacelor fixe din categoria „i”;
F – valoarea mijloacelor fixe totale.
b) Modificarea relativă a mijloacelor fixe:
f i1 − f i 0 F − F0
Δf i (%) = ⋅ 100 sau ΔF(%) = 1 ⋅ 100
f i0 F0
c) Coeficientul intrărilor de mijloace fixe:
I
K1 = ⋅ 100
F
unde: I – valoarea intrărilor de mijloace fixe.
d) Coeficientul ieşirilor de mijloace fixe:
E
KE = ⋅ 100
F
unde: E – valoarea ieşirilor de mijloace fixe.
e) Coeficientul mişcării globale a mijloacelor fixe:
I+E
K MG = ⋅ 100
F
Valoarea acestor indicatori se judecă în strânsă corelaţie cu evoluţia producţiei, respectiv
a cifrei de afaceri şi cu faza de maturitate a întreprinderilor. Devansarea mijloacelor fixe de către
ritmul cifrei de afaceri constituie, ca regulă generală, expresia folosirii eficiente a mijloacelor de
muncă disponibile pentru întreprinderile aflate în fază de maturitate. Faza de demaraj sau
creştere poate justifica devansarea ritmului cifrei de afaceri de către cel al mijloacelor fixe.
2. Analiza structurii şi stării mijloacelor fixe

21
Monica Petcu – „Analiza economico-financiară a întreprinderii”, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 151
22
Maria Niculescu – „Diagnostic economic”, vol. I, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 146

74
Structura activelor imobilizate pune în evidenţă ponderea categoriilor de imobilizări
necorporale, a categoriilor de imobilizări corporale şi a imobilizărilor financiare. Structura
imobilizărilor corporale are importanţă în eficienţa generală a activelor şi reflectă compoziţia
tehnologică a capitalului fix. Creşterea ponderii imobilizărilor corporale active amplifică
eficienţa generală a activelor imobilizate.
Analiza structurii mijloacelor fixe
Structura activelor imobilizate pune în evidenţă ponderea categoriilor de imobilizări
necorporale, a categoriilor de imobilizări corporale şi a imobilizărilor financiare. Structura
imobilizărilor corporale are importanţă în eficienţa generală a activelor şi reflectă compoziţia
tehnologică a capitalului fix. Creşterea ponderii imobilizărilor corporale active amplifică
eficienţa generală a activelor imobilizate.
Analiza structurii mijloacelor fixe permite evidenţierea acelor categorii spre care s-a
orientat programul investiţional al întreprinderii. De obicei, programul investiţional este orientat
în direcţia acelor mijloace fixe care participă direct şi nemijlocit la obţinerea de produse finite,
executarea de lucrări, etc 23.
Analiza tradiţională se bazează pe indicatorul „Coeficientul de structură” pe categorii de
mijloace fixe (gi):
mf i
gi = × 100
MF
Acest coeficient de structură defineşte ponderea fiecărei grupe, subgrupe, clase şi
subclase de mijloace fixe în totalul acestora.
Des utilizat în analiza economică este indicatorul „Coeficientul mijloacelor fixe active” 24
(mfa)
mf a
mf a = × 100
MF
unde: mfa – valoarea mijloacelor fixe active.
Structura mijloacelor fixe poate fi analizată şi pe funcţii ale întreprinderii, evidenţiindu-se
astfel resursele tehnice afectate:
− cercetării – dezvoltării;
− aprovizionării;:
− producţiei;
− distribuţiei.
Analiza stării mijloacelor fixe

23
Nicolae Georgescu, Vasile Robu – „Analiză economico-financiară”, Editura ASE, Bucureşti, 2001, p. 239
24
Mijloacele fixe active sunt cele care concură în mod direct la realizarea în bune condiţii a procesului de
exploatare.

75
Studiul stării mijloacelor fixe se realizează cu ajutorul indicatorilor 25:
a) Coeficientul de reînnoire, care exprimă raportul dintre mijloacele fixe intrate prin
investiţii (Inv.) şi valoarea totală a acestora:
Inv.
Kr = × 100
MF
Acest indicator permite estimarea importanţei programului de investiţii în raport cu
capacităţile existente. O valoare ridicată a indicatorului exprimă preocuparea întreprinderii
pentru dezvoltarea capacităţilor sale de producţie şi de distribuţie. Depăşirea unui anumit prag
comportă şi o creştere a riscului legat de:
− schimbarea conjuncturii economice;
− schimbarea tehnologiei;
− neasigurarea sporului de productivitate scontat;
− asigurarea vânzării produselor (serviciilor) realizate cu noile capacităţi.
O valoare redusă a indicatorului arată că întreprinderea exploatează capacităţile existente,
existând riscul „îmbătrânirii” capacităţilor disponibile, cu toate consecinţele ce decurg pe planul
productivităţii şi eficienţei. Riscul creşte pe măsură ce întreprinderea se orientează spre
diversificarea activităţilor, respectiv spre crearea şi lansarea de noi produse.
b) Coeficientul de uzură:
A
Ku = × 100
MF
unde: A – suma amortizării cumulate.
Evoluţia acestei rate exprimă politica de investiţii a firmei: „îmbătrânirea” mijloacelor
fixe (creşterea ratei), menţinerea stării lor (stabilitatea ratei), respectiv „întinerirea” mijloacelor
disponibile (diminuarea ratei).
c) Coeficientul de modernizare, care reprezintă ponderea în totalul mijloacelor fixe a
celor modernizate (M):
M
Km = × 100
MF
Indicatorii de stare prezentaţi sunt utili cadrelor de conducere atât pentru fundamentarea
deciziilor privind întreţinerea, modernizarea şi dezvoltarea activelor corporale (fixe), cât şi
pentru înţelegerea modificării rezultatului şi a perspectivei acestuia.
3. Analiza utilizării mijloacelor fixe
Analiza folosirii intensive a mijloacelor fixe se face, în principal, pe baza următorilor
indicatori 26:

25
Maria Niculescu, op. cit., p. 154

76
1. Gradul de utilizare a capacităţii de producţie, se determină ca raport între volumul
efectiv al producţiei (Q1) şi volumul maxim al acesteia, aferent capacităţii de producţie (Q max),
astfel:
Q1
CP = ⋅ 100
Q max
2. Indicele de utilizare intensivă (Iu), reprezintă producţia medie pe unitatea de
caracteristică a utilajului, pe unitatea de timp, astfel:
Q
Iu =
K ⋅T
în care: Q – capacitatea de producţie, respectiv volumul producţiei;
K – caracteristica utilajului (dimensiunea);
T – timpul de lucru.
Cu cât indicele de utilizare intensivă este mai mare, cu atât şi gradul de folosire a
capacităţii de producţie este mai mare. Potrivit acestei logici, înseamnă că volumul producţiei
apare sub forma funcţiei Q = f(K, T, Iu), ceea ce facilitează determinarea influenţei fiecăruia din
cei trei factori.
3. Randamentul mediu pe utilaj sau pe unitatea de timp
Randamentul mediu constituie o formă sintetică de reflectare a utilizării mijloacelor fixe.
El poate fi determinat şi analizat, după cum urmează:
• pe utilaj, ca raport între volumul producţiei (Q) şi numărul mediu de utilaje ( Nu ):
Q
Ru =
Nu

• pe unitatea de timp de lucru, determinat ca raport între volumul producţiei (Q) şi


timpul de lucru al utilajelor (Tu):
Q
rh =
Tu
Dacă se are în vedere funcţia Q = f( Nu , t , rh ), respectiv Q = Nu ⋅ t ⋅ rh , rezultă că
modificarea volumului producţiei se explică prin influenţele exercitate de cei trei factori.
4. Analiza eficienţei utilizării mijloacelor fixe
Utilizarea eficientă a activelor imobilizate este un factor de ridicare a eficienţei
economice generale, fiind condiţionată de existenţa unor corelaţii favorabile între ritmurile de
creştere a unor indicatori luaţi în calculul eficienţei.

26
Nicolae Georgescu, Vasile Robu, op. cit., p. 242

77
Pentru caracterizarea eficienţei activelor imobilizate se utilizează un sistem de indicatori
care compară producţia (Q) sau profitul (P) cu valoarea activelor imobilizate (sau a
imobilizărilor corporale):
a) Valoarea producţiei( profitului) la 1000 lei active imobilizate (Ai):
Q( P) Q( P) Ic
I Ai = × 1000 = × 1000 × = Iic × gic
Ai Ic Ai
în care: Iic – eficienţa imobilizărilor corporale;
gic – ponderea imobilizărilor corporale în activele imobilizate.
Creşterea eficienţei activelor imobilizate impune corelaţia I Q ( B ) > I Ai şi este determinată

de ridicarea eficienţei imobilizărilor corporale (Iic) şi de creşterea ponderii acestor imobilizări


(gic) în activele imobilizate (Ai).
Eficienţa imobilizărilor corporale depinde de eficienţa imobilizărilor corporale active
(Iica) şi de ponderea imobilizărilor corporale active (gica) în totalul imobilizărilor corporale:
Q( B) Ica
Iic = × 1000 × × 100 = Iica × gica
Ica Ic
b) Eficienţa imobilizărilor corporale poate fi determinată şi cu ajutorul raportului:
Q N W
Iic = × 1000 = × 1000
Ic N H

în care: Q/N = W - productivitatea medie anuală a muncii;


Ic/N = H - gradul de dotare tehnică a muncii.
Ridicarea eficienţei imobilizărilor corporale este condiţionată de existenţa unor decalaje
între ritmurile de creştere a indicatorilor, cum ar fi:
I Q > I ca ; I Q > I Ic ; I Wa > I H .

2.2.2.2. Analiza mijloacelor (activelor) circulante


In structura economica a intreprinderii, activele circulante joaca rolul de obiect asupra
caruia se realizeaza actiunea de prelucrare si transformare. Activele circulante se deosebesc de
activele imobilizate prin faptul că valoarea lor, angajată într-un poces economic, se regăseşte în
totalitate în produse şi/sau serviciile rezultate, iar prin vânzarea-încasarea acestora se permite
revenirea capitalului concretizat în acele active, la starea iniţială, de bani, în întregime – la
sfârşitul ciclului financiar respectiv 27.
Desfăşurarea ciclului de exploatare necesită deţinerea de active fizice şi financiare (active
circulante) grupate în trei categorii:
- stocuri de materii prime, producţie în curs de fabricaţie şi produse finite;

27
D.Bucătaru - op.cit., p.164

78
- creanţe asupra clienţilor;
- creanţe diverse de exploatare.
Funcţionarea normală şi continuă a ciclului de exploatare este asigurată prin existenţa
stocurilor care care apar ca urmare a faptului ca fluxul fizic al intrărilor şi cel al ieşirilor este
discontinuu.
Constituirea stocurilor este rezultatul unei decizii de investire. Fondurile investite în
stocuri sunt imobilizate pentru o perioadă de timp mai mare sau mai mică şi trebuie folosite cu
eficienţă. Efortul financiar de investire în stocuri trebuie comensurat pe baza sumei lichidităţilor
efectiv imobilizate, ţinându-se seama de durata imobilizării, de fluxurile de lichiditate
intermediare ce apar până la consumul sau vânzarea stocurilor, de cheltuielile de păstrare-
depozitare, de alte cheltuieli administrative, pentru ca în final să se evalueze rentabilitatea
rezultată din deţinerea de stocuri.
Constituirea unor stocuri mari la nivelul unităţilor patrimoniale poate avea influenţe
pozitive în cazul unei evoluţii nefavorabile a preţului materiilor prime sau a obţinerii unor
condiţii mai favorabile din partea furnizorilor pentru avansarea unor comenzi mari.
Influenţele pot fi şi negative în următoarele situaţii: scăderea preţului materiilor prime,
modificarea tehnologiei de prelucrare a materiilor prime, apariţia unor înlocuitori superiori
calitativ, pierderi din degradări fizice sau morale.
Dimensionarea stocurilor este operaţiunea prin intermediul căreia se stabileşte necesarul
optim de active circulante materiale, pentru o anumită perioadă de timp exprimat valoric, în
vederea realizării în bune condiţii a obiectului şi volumului previzionat al activităţii.
Mărimea stocurilor sau nivelul lor de formare este influenţată de o serie de factori dintre
care cei mai importanţi sunt 28:
− frecvenţa livrărilor (aprovizionărilor) de la furnizori;
− strategiile care pot fi aplicate de furnizori în organizarea şi derularea livrărilor către
clienţi;
− cantitatea minimă care poate fi comandată de un client unui furnizor în condiţii
economice avantajoase sau la preţuri accesibile;
− capacitatea de transport a mijloacelor folosite în aducerea resurselor materiale în corelaţie
cu distanţa de transport;
− condiţiile naturale şi de climă;
− proprietăţile fizico-chimice ale bunurilor stocate;
− capacitatea de depozitare existentă, disponibilă sau care poate fi închiriată;

28
Gheorghe Băşanu, Mihai Pricop, op. cit., p. 98 – 99

79
− volumul şi structura producţiei;
− normele de consum;
− durata de comandă-aprovizionare;
− cheltuielile de lansare a comenzilor de aprovizionare şi cheltuielile de stocare;
− periodicitatea fabricaţiei la producător;
− amplasamentul stocurilor de resurse materiale.
Dimensionarea stocurilor este o problemă legată de determinarea necesarului de
finanţare a ciclului de exploatare, în general, şi a stocurilor, în particular.
1. Optimizarea mărimii stocurilor
Optimizarea mărimii stocurilor trebuie să se facă ţinând cont de următoarele criterii 29:
- constituirea unor stocuri, în volumul şi structura care să asigure desfăşurarea continuă a
procesului de producţie în ritmurile şi proporţiile stabilite, în condiţiile folosirii complete şi
intensive a capacităţilor de producţie, utilizării judicioase a resurselor materiale, sporirii continue
a profitului întreprinderii;
- adaptarea operativă a volumului şi structurii stocurilor la modificările intervenite în
structura producţiei şi consumului, în tehnologiile de fabricaţie, în asimilarea de noi materiale cu
caracteristici superioare, în îmbunătăţirea continuă a calităţii produselor;
- asigurarea unui volum al stocurilor, astfel încât să se realizeze un raport optim între
nivelul stocurilor de materiale, costurile stocării şi dinamica profitului;
- dimensiunea stocurilor şi perioada lor de asigurare să permită accelerarea vitezei de
rotaţie a activelor circulante materiale, readucerea în circuitul economic a stocurilor cu mişcare
lentă sau fără mişcare, eliminarea stocurilor care nu sunt necesare, a pierderilor şi degradărilor în
timpul depozitării şi stocării;
- întregul proces de stocare să fie susceptibil la îmbunătăţirile aduse de perfecţionarea
continuă a procesului de aprovizionare;
- creşterea continuă a eficienţei economice şi a gestiunii stocurilor prin reducerea
cheltuielilor materiale.
Analiza stocurilor de materiale constituie o componentă de bază a analizei gestiunii
resurselor materiale. În cadrul unei unităţi patrimoniale, analiza stocurilor de materiale vizează
mai multe aspecte. O primă problemă se referă la evoluţia stocurilor comparativ cu cifra de
afaceri. Un al doilea aspect în analiza stocurilor se referă la evoluţia lor faţă de un nivel
considerat al acestora (stoc normat, mediu, maxim sau orice altă categorie). De aceea, fiecare
unitate patrimonială trebuie să-şi stabilească limita stocurilor şi să urmărească respectarea
acesteia.
29
Dumitru Fundătură, op. cit., p. 266

80
2. Analiza utilizării şi eficienţei utilizării resurselor materiale
În analiza utilizării resurselor materiale se foloseste indicatorul - consumul specific de
material sau norma de consum care reflectă cantitatea maximă de materii prime, materiale,
combustibil, energie etc. ce se poate consuma pentru fabricarea unei unităţi de produs sau pentru
executarea unei lucrări în anumite condiţii de producţie - particularităţile constructive şi
tehnologice ale produselor etc.
Norma de consum este formata din 30:
- consumul net sau util de materiale (Cn);
- pierderi datorate procesului tehnologic (Pt);
- pierderi netehnologice (Pnt);
- materiale refolosibile rezultate in procesul tehnologic (Mrt)
- materiale refolosibile rezultate in afara procesului tehnologic (Mrat).
Norma de consum constituie un element de baza in construirea planului de aprovizionare.
Pentru majoritatea materialelor, norma de consum poate fi exprimata astfel:
Nc(cs) = Cn + Pt + Mrt + Pnt + Mrat
El se urmăreşte în dinamică şi în raport cu normele de consum. În acest scop se determină
indicele consumului specific:
cs1
I cs = × 100
cs0

Pentru caracterizarea sintetică a eficienţei utilizării resurselor materiale se recomandă


construirea unui sistem de indicatori pe baza unor modele care să permită evidenţierea legăturii
dintre consumul de resurse materiale şi diferite laturi ale activităţii economico-financiare a
întreprinderii. Principalii indicatori sintetici pe baza cărora poate fi apreciată eficienţa utilizării
resurselor materiale sunt:
ƒ Producţia obţinută la 1000 lei valoare material consumată cu relaţia:
Qf
× 1000 =
∑ q × p × 1000
M M
unde: M – valoarea resurselor materiale consumate.
ƒ Valoarea adăugată la 1000 lei valoare material consumată pe baza modelului:
Va Qe × va
× 1000 = × 1000
M M
ƒ Profitul aferent cifrei de afaceri la 1000 lei valoare material consumată utilizând
modelul:

30
http://www.rubinian.com/dictionar_detalii.php?id=3456

81
P
× 1000 =
∑q v × p − ∑ qv × c
⋅ 1000
M' M'
unde: M ' - valoarea materialelor consumate aferente cifrei de afaceri.

Viteza de rotaţie a stocurilor reprezintă un indicator calitativ exprimând eficienţa folosirii


acestora. Ea se exprimă prin intermediul a doi indicatori 31:
ƒ viteza de rotaţie în zile sau durata în zile a unui circuit, număr de zile de stocare (indică
numărul de zile în care bunurile sunt stocate în unitate;
ƒ coeficientul vitezei de rotaţie sau numărul de circuite pe care le parcurg stocurile într-o
perioadă de timp (de obicei, un an). Aproximeaza de cate ori stocul a fost rulat pe
parcursul exercitiului financiar.
Viteza de rotaţie în zile (V) se determină ca un raport în care la numărător se înscrie
produsul dintre stocul mediu ( S ) şi numărul de zile din an sau semestre (T), iar la numitor
volumul cifrei de afaceri (Ca) anual sau trimestrial, exprimată, pentru comparailitate, în cost:
S
V= ×T
Ca
Acelaşi rezultat se obţine raportând perioada de timp (T) la coeficientul vitezei de rotaţie
sau numărul de circuite (NC), în cazul în care acesta este cunoscut:
T
V =
NC
Coeficientul vitezei de rotaţie sau numărul de circuite (NC) pe care le parcurg stocurile
într-o perioadă de timp se calculează fie ca raport între cifra de afaceri (Ca) şi stocul mediu ( S ),
fie ca raport între perioada de timp (T) şi viteza de rotaţie în zile (V):
Ca T
NC = sau NC =
S V

Stocurile medii se calculează astfel:

S trim =
Si + S f
; S an =
∑S trim

2 4
unde: S trim - stocul mediu trimestrial;
Si – stocul iniţial al trimestrului;
Sf – stocul final al trimestrului;
S an - stoc mediu anual.

31
Mihai Toma, op. cit., p. 128

82
Viteza de rotaţie a stocurilor trebuie să fie comparată în timp pentru a se trage concluzii
şi a se acţiona asupra nivelului stocurilor în funcţie de interesele unităţii patrimoniale.
Accelerarea vitezei de rotaţie are influenţe pozitive asupra profitului şi ratei rentabilităţii.
Accelerarea vitezei de rotaţie a stocurilor se poate asigura prin acţiuni de natură tehnică,
organizatorică şi financiară care trebuie să fie aplicate în fiecare fază a procesului de exploatare:
aprovizionare, producţie şi comercializare.
În faza aprovizionării sunt necesare decizii şi acţiuni care să asigure eliminarea perioadei
de inactivitate din cauza insuficienţei aprovizionării.
Desfăşurarea continuă a procesului de producţie necesită existenţa unui stoc permanent
de materii prime şi materiale. Perfecţionarea aprovizionării poate avea loc prin creşterea
operativităţii, adaptarea rapidă la condiţiile de piaţă, selectarea furnizorilor după anumite criterii,
încheierea contractelor la timp şi respectarea lor. În această fază este necesar să se reducă
pierderile în timpul transportului, manipulării şi depozitării. O cauză a încetinirii vitezei de
rotaţie în această fază constă în apariţia de stocuri supra necesare, ca urmare a contractării
eronate sau sistării fabricaţiei unor produse.
În faza de producţie, volumul stocurilor depinde, în cea mai mare parte, de costuri şi de
durata ciclului de fabricaţie. Orice modalitate de reducere a acestora reprezintă şi un mod de
accelerare a vitezei de rotaţie a stocurilor. Realizarea acestui obiectiv se poate face prin
organizarea corespunzătoare a producţiei, stabilirea unor fluxuri raţionale de fabricaţie şi prin
alegerea celor mai performante tehnologii de fabricaţie.
În faza comercializării, desfacerea produselor şi încasarea rapidă a contravalorii lor au ca
efect întregirea lichidităţii. Gradul de lichiditate generală a întreprinderii se determină raportând
total active circulante la total active pe termen scurt. Vânzarea imediată a produselor finite are
loc atunci când acestea corespund cerinţelor pieţei ca volum, structură şi calitate. Accelerarea
vitezei de rotaţie în faza de comercializare se poate realiza prin reducerea perioadei de decontare,
obţinerea ritmică a produselor şi prin reducerea timpului de sortare şi ambalare.

2.3. Analiza consumului de resurse (a cheltuielilor firmei)


Orice întreprinzător (considerat raţional, care ţinând seama de resursele pe care le
deţine, ia decizia de a produce acea marfă care-i permite cea mai bună valorificare a acestora)
ştie că pentru a-şi maximiza profitul este necesar fie să minimizeze costurile totale cu care obţine
un anumit nivel al producţiei, fie să maximizeze producţia care se poate obţine (şi vinde) cu un
nivel dat al costurilor. Va trebui optimizat aşadar, volumul şi structura producţiei dar şi

83
consumul de resurse, astfel încât costurile aferente să fie minime pentru o rentabilitate
maximă. 32
Managementul costurilor implică stabilirea unor costuri normale, care constituie un
criteriu de comparaţie a comportamentului diferitelor categorii de cheltuieli. Sunt considerate
normale în teoria şi practica economică următoarele mărimi:
- standardele de cheltuieli, stabilite pe baza tehnologiilor de fabricaţie, care asigură
obţinerea produselor la parametrii proiectaţi;
- nivelul cel mai scăzut al cheltuielilor înregistrate în ramura de activitate respectivă;
- costurile care asigură un profit net anual echivalent dobânzii aferente capitalului
propriu.
În plus, este important ca în fiecare unitate să existe un plan (program, buget) al
costurilor, care să fie în permanenţă adaptat condiţiilor concrete în care au loc procesele
economico-productive, constituind, de asemeni, bază de raportare pentru realizările fiecărei
perioade.
Se afirmă în literatura de specialitate 33 că cel mai bun control al costurilor presupune
raportarea consumului de resurse la rezultate, pentru că, costurile nu apar de la sine, ci sunt puse
în slujba obţinerii unui anumit rezultat, şi, prin urmare, ceea ce contează nu este nivelul absolut
al costurilor ci raportul între eforturi şi rezultate.
De aceea în analiză, alături de dinamica cheltuielilor este urmărită şi eficienţa lor, în
corespondenţă cu veniturile pe care le generează.
Pentru managementul întreprinderii prezintă o deosebită importanţă structurarea
cheltuielilor dupa natura lor, aşa cum sunt ele tratate în contabilitatea financiară şi prezentate în
contul de “Profit şi pierderi”:
a) - cheltuieli de exploatare, reprezintă consumurile efectuate în scopul realizării
obiectului de activitate şi cuprind:
- materii prime şi materiale consumabile;
- energie electrică şi apă;
- combustibili;
- lucrări şi servicii executate de terţi;
- salarii şi cheltuieli asimilate acestora;
- impozite, taxe şi vărsăminte asimilate;
- amortizări şi provizioane.
b) - cheltuieli financiare:

32
Silvia Petrescu, Analiza economico-financiară, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2003, pg. 127;
33
Peter F. Drucker, Managementul Strategic, Ed. Teora, Bucureşti, 2001, pg. 59;

84
- pierderi din creanţe imobilizate legate de participaţii;
- pierderi din vânzarea titlurilor de plasament;
- diferenţe nefavorabile de curs valutar;
- dobânzi plătite aferente creditelor contractate.
c) -cheltuieli extraordinare, acele cheltuieli care nu sunt legate de activitatea normală a
unităţii patrimoniale şi cuprind:
- cheltuieli legate de operaţiuni de gestiune (despăgubiri, amenzi, penalităţi);
- pierderi din calamităţi;
- cheltuieli legate de operaţiuni de capital (valoarea contabilă a imobilizărilor cedate).
Indicatorul reprezentativ pentru urmărirea evoluţiei cheltuielilor, alături de dinamica
cheltuielilor în volumul lor absolut, este:
1. pentru domeniul industrial:
Rata medie a cheltuielilor sau cum se mai întâlneşte în literatura de specialitate: rata
medie de eficienţă a cheltuielilor ( Rch ), cheltuieli la 1000 lei venituri (cifra de afaceri),
oglindind, indiferent de denumirea aleasă, consumul de resurse.
Calculul acestui indicator (la nivel total) se face în următoarele variante:
n

Ch ∑ ch i
(1) RCht = t × 1000 sau RCht = i =1
n
× 1000
Vt t
∑ vt
i =1
i

∑ gi × rch i
(2) RCht = i =1

100
n

Cht ∑ chi
(3) RCht = × 1000 = i =1
× 1000
Ca Ca
n

∑ qv i × ci
(4) RCht = i =1
n

∑ qv
i =1
i × pi

în care:
n

∑ ch
i =1
i - suma cheltuielilor pe categorii de activităţi (exploatare, financiare, excepţionale);

∑ vt
i =1
i - suma veniturilor pe categorii de activităţi (exploatare, financiare, excepţionale);

gi - structura veniturilor pe activităţi (centre de cost):

85
vt i
gi = × 100
Vt t

rchi - rata medie a cheltuielilor pe activităţi:

chi
rchi = × 1000
vt i
qvi - producţia vândută exprimată în unităţi fizice;
c i - costul mediu de producţie unitar;
n

∑ qv i × ci
ci = i =1
n
;
∑ qv
i =1
i

p i - preţul mediu unitar de vânzare.


n

∑ qv i × pi
pi = i =1
n

∑ qv
i =1
i

Calculul acestui indicator poate fi detaliat la nivel de activitate, produs, serviciu sau
categorii de cheltuieli de exploatare (materiale, salariale, variabile, fixe, directe, indirecte).
Notă: În cursul unui exerciţiu financiar (ţinând cont de factorul timp), sub influenţa
inflaţiei, a strategiilor de piaţă ale firmei, costurile de producţie ( ci ) şi preţurile de vânzare ( pi )

variază, ceea ce face ca, costul curent şi preţul curent să fie considerate ca valori medii.
O importanţă deosebită are analiza cheltuielilor de exploatare care, fiind legate de
activitatea normală, curentă a unităţii patrimoniale (activitate ce cuprinde operaţiile cu caracter
economic şi comercial privind aprovizionarea, producţia şi comercializarea bunurilor), deţin
ponderea cea mai mare şi fac obiectul expres al analizei economice. Informaţiile obţinute din
analiza acestor cheltuieli ajută întreprinderea în alegerea strategiilor ce-i oferă posibilitatea să
concureze pe piaţă în condiţii de performanţă.
Diagnosticul cheltuielilor de exploatare presupune abordarea următoarelor aspecte:
- caracterizarea generală şi eficienţa cheltuielilor de exploatare;
- analiza cheltuielilor variabile şi fixe;
- analiza cheltuielilor materiale;
- analiza cheltuielilor salariale;
- analiza costului unitar;
- metodologia de cuantificare a căilor de reducere a costurilor.

86
În dinamică, analiza cheltuielilor de exploatare vizează evoluţia acestora 34 (care poate fi
proporţională cu cea a cifrei de afaceri, cu aceeaşi tendinţă dar cu ritmuri mai lente - degajând
surplus de rezultat - sau cu ritmuri mai rapide – erodând rezultatul -), evidenţierea modificărilor
intervenite de la o perioadă la alta sau faţă de obiectivele urmărite, pe total şi categorii de
cheltuieli.
Din punct de vedere structural, analiza cheltuielilor de exploatare urmăreşte
modificările intervenite în structura cheltuielilor, determinarea importanţei, ca nivel al costului şi
ca pondere în totalul cheltuielilor, pentru a identifica acele categorii de cheltuieli a căror
ameliorare generează economii semnificative (cu condiţia să nu fie afectată calitatea produselor)
şi care necesită atenţie deosebită din partea managerilor.
Analiza eficienţei lor se face utilizând următorii indicatori:
a) Cheltuieli de exploatare la 1000 lei venituri din exploatare ( Rche ), pe total şi
categorii de cheltuieli, cu relaţiile:
a 1 ) pentru nivelul total al cheltuielilor de exploatare :
n

Che
∑ che i
Rche = = i =1
n
× 1000
Vte
∑ vte
i =1
i

a 2 ) pe categorii de cheltuieli de exploatare :


chei
rchei = × 1000
Vte
a 3 ) pe tipuri de activităţi de exploatare (vânzări de mărfuri, livrări de produse, executări
de servicii, producţia stocată, producţia imobilizată, alte venituri de exploatare):
n

∑g i × rchei
Rche = i =1
, unde:
100
gi - structura veniturilor din exploatare pe tipuri de activităţi;
vtei
gi = × 100
Vte

rchei - rata cheltuielilor de exploatare la 1000 lei venituri pe tipuri de activităţi.


chei
rchei = × 1000
vtei

34
Monica Petcu, Analiza economico-financiară a întreprinderii, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, pg. 205;

87
b) Cheltuieli de exploatare aferente cifrei de afaceri la 1000 lei cifră de
afaceri( Rche Ca )
Calculul acestui indicator îşi găseşte justificarea în faptul că cifra de afaceri constituie
principala componentă a veniturilor de exploatare, deţinând ponderea cea mai mare şi ca atare, îi
va fi ataşată ponderea cea mai mare a cheltuielilor de exploatare. Două modele factoriale
definesc această relaţie:
n

∑ qv i × ci
b 1 ) Rche Ca
= i =1
n
× 1000
∑ qv
i =1
i × pi

∑g i × rchei
b 2 ) Rche Ca
= i =1

100
unde: qvi - volumul fizic al producţiei vândute;
c i - costul mediu pe produs;
p i - preţul mediu de vânzare pe produs (exclusiv TVA);

g i - structura producţiei vândute pe produse;


rchei - cheltuieli de exploatare aferente cifrei de afaceri la 1000 lei cifră de afaceri
pe produs,
ci
rchei = × 1000 ;
pi
n

∑ qv
i =1
i × c i - producţia vândută exprimată în cost mediu de producţie;

∑ qv
i =1
i × p i - producţia vândută exprimată în preţ mediu de vânzare (cifra de

afaceri).

Pentru exemplificarea relaţiei (a) considerăm următoarele date ipotetice:


Situaţia cheltuielilor de exploatare

NR. INDICATORI VALORI ALE PERIOADEI MODIFICAREA INDICE DE PONDEREA (%)


CRT (mii lei) ABSOLUTĂ EVOLUŢIE
. 0 1 (u.m.) (%) 0 1
1.
Cheltuieli totale din care: 2850000 4304850 +1454850 151,04 100 100

1.1. - materii prime şi 1510500 2195473,5 +684973,5 145,34 53 51


materiale

1.2. - combustibili, energie, 114000 223852,2 +109852,2 196,36 4 5,2

88
apă

1.3. -alte cheltuieli materiale 78375 43048,5 -35326,5 54,92 2,75 1

1.4. -lucrări şi servicii 57000 21524,25 -35475,75 37,76 2 0,5


executate de terţi

1.5. -impozite, taxe 57000 86097 +29097 151,04 2 2


vărsăminte

1.6. -salarii personal 712500 1226882,25 +514382,25 172,19 25 28,5

1.7. -asigurări şi protecţie 263625 453731,19 +190106,19 172,11 9,25 10,54


socială

1.8. -alte cheltuieli de 14250 13775,52 -474,48 96,67 0,5 0,32


exploatare

1.9. -amortizări şi provizioane 42750 40465,59 -2284,41 94,65 1,5 0,94

2. Venituri din exploatare 3438000 4995000 +1557000 145,28 - -

Eficienţa cheltuielilor de exploatare

CATEGORII DE RATA MEDIE A CHELTUIELILOR (‰) MODIFICAREA


CHELTUIELI 0 1 ABSOLUTĂ (u.m.)

Cheltuieli totale din care: 828,97 861,83 +32,86

-materii prime, materiale 439,35 439,53 +0,18

-combustibili, energie, apă 33,15 44,81 +11,66

-alte cheltuieli materiale 22,79 8,61 -14,18

-lucrări şi servicii executate de 16,58 4,31 -12,27


terţi

-impozite, taxe şi vărsăminte 16,58 17,23 +0,65

-salarii personal 207,24 245,62 +38,38

-asigurări şi protecţie socială 76,68 90,83 +14,15

-alte cheltuieli de exploatare 4,14 2,75 -1,39

-amortizări şi provizioane 12,43 8,10 -4,33

Concluzii
Se constată o situaţie nefavorabilă, ca urmare a creşterii cheltuielilor (151,04%) într-un
ritm mai mare decât veniturile (145,28%), ceea ce face ca Rata medie a cheltuielilor de
exploatare totale deşi se menţine sub 1000 lei venituri, să crească cu 32,86 ‰, fapt ce se va
reflecta negativ în performanţa întreprinderii privită prin prisma profitului obţinut, a cărui
mărime se va situa în perioada curentă sub nivelul precedent.
Costurile cele mai mari se înregistrează la categoria cheltuielilor cu salariile şi asigurările
sociale (+72%) şi la costurile cu energie şi apă (+96,36%), a căror pondere creşte cu 3,5% şi

89
respectiv 1,5%, pe fondul, probabil, al unor creşteri salariale sau angajări suplimentare fără
corespondent în creşterea veniturilor şi a creşterii inflaţioniste a preţurilor la combustibili,
energie, apă.
În raport cu valorile obţinute la aceste poziţii este necesară o analiză detaliată a acestor
categorii de cheltuieli şi instituirea unor măsuri obligatorii de reducere a lor pentru ca
întreprinderea să rămână competitivă.
Un aspect pozitiv se remarcă în efortul întreprinderii de a optimiza totuşi producţia prin
reducerea ponderii cheltuielilor cu materii prime şi materiale (2%) ceea ce poate însemna o
reducere a consumurilor specifice, iar la cîteva categorii de cheltuieli înregistrându-se reduceri
foarte mari: cheltuieli cu lucrări şi servicii executate de terţi (- 62,24%), alte cheltuieli (uzura
obiectelor de inventar, cheltuieli cu materiale nestocate: -45,08%), reducerea cheltuielilor cu
provizioane (-5,35%).
Interesant va fi de urmărit şi analiza cheltuielilor de exploatare la 1000 lei producţie
fabricată. În cazul producţiei stocate şi imobilizate, creşterea sau scăderea acesteia (făcând
distincţie între volumul fizic şi costul aferent) poate fi determinată de factori conjuncturali ai
pieţei sau de altă natură, sau o opţiune a conducerii pentru realizarea unor obiective viitoare.
Analiza factorială a cheltuielilor va cuantifica influenţele factorilor care le determină
nivelul şi dinamica, va stabili cauzele evoluţiilor, în scopul identificării posibilităţilor de
reducere. Măsurile ce trebuie luate în vederea creşterii eficienţei cheltuielilor se regăsesc în
cauzele şi factorii de influenţă.
Interpretarea influenţelor factorilor trebuie efectuată în funcţie de cauzele şi condiţiile
care au generat modificările. Astfel, influenţa structurii producţiei poate fi apreciată ca justificat
favorabilă doar dacă modificările de produse sunt consecinţa schimbării raportului dintre cerere
şi ofertă în favoarea cererii anumitor produse (chiar dacă nivelul cheltuielilor la 1000 lei cifră de
afaceri pe produse este mai mare decât cel mediu programat pe întreprindere). Modificarea
preţurilor la nivelul fiecărui producător (ofertant de produse), poate fi consecinţa unor cauze
dependente sau independente de activitatea întreprinderii, fiind necesară evidenţierea condiţiilor
concrete care le-au generat (schimbarea raportului dintre cerere şi ofertă, îmbunătăţirea calităţii
produselor, schimbarea destinaţiei produsului, acordarea de bonificaţii, evoluţia cursului de
schimb, intervenţia statului în cazul produselor de importanţă naţională sau strategică etc).
Creşterea costurilor este interpretată ca având o influenţă negativă, fiind în majoritatea
cazurilor, consecinţa depăşirii consumurilor specifice normate, scăderii productivităţii muncii,
diminuării gradului de utilizare a capacităţii de producţie şi alte cauze care reflectă
disfuncţionalităţi, cu excepţia cazului când folosirea unor materii prime şi materiale de calitate

90
superioară celor prevăzute se reflectă în îmbunătăţirea calităţii produselor şi creşterea preţuluide
vânzare al acestora.
Exemplificarea metodologiei de analiză factorială se face pentru indicatorul Cheltuieli de
exploatare aferente cifrei de afaceri la 1000 lei cifră de afaceri, considerând următoarele date
ipotetice:
Cheltuieli de exploatare aferente producţiei vândute pe produse şi eficienţa lor
NR. INDICATORI VALORI ALE PERIOADEI MODIFICAREA INDICE DE
CRT. 0 1 ABSOLUTĂ(u.m.) EVOLUŢIE
(%)
1. Volumul fizic al producţiei
vândute total
din care pe grupe:
-grupa A 48000 (40%) 45000 (30%) -3000 93,75
-grupa B 42000 (35%) 75000 (50%) +33000 178,57
-grupa C 30000 (25%) 30000 (20%) - -
2.
Costul mediu ( c ) unitar (lei)
din care ( c i ): - - - -
- grupa A 24,000 30,480 +6,480 127
- grupa B 19,000 23,750 +4,750 125
- grupa C 30,000 38,400 +4,800 128
3.
Preţul mediu ( p ) de vânzare
unitar (lei), din care ( p i ): - - - -

-grupa A 30,000 35,000 +5,000 116,66


-grupa B 24,000 30,000 +6,000 125,0
-grupa C 33,000 39,000 +6,000 118,18
4. Producţia vândută (lei)
exprimată în:
4.1. -preţ de vânzare, total: 3438000 (100 %) 4995000 (100 %) +1557000 145,28
-grupa A 1440000 (41,88) 1575000 (31,53) +135000 109,37
-grupa B 1008000 (29,32) 2250000 (45,05) +1242000 223,21
-grupa C 990000 (28,80) 1170000 (23,42) +180000 118,18
4.2. -cost de producţie, total: 2850000 4304850 +1454850 151,04
-grupa A 1152000 1371600 +219600 119,06
-grupa B 798000 1781250 +983250 223,21
-grupa C 900000 1152000 +252000 128,0
5. Cheltuieli la 1000 lei Ca total 828,97 861,83 +32,86 103,96
-grupa A 800,00 870,85 +70,85 108,85
-grupa B 791,66 791,66 - -
-grupa C 909,09 984,61 +75,52 108,30

n n

∑ qvi × c i ∑ qv i × pi
c= i =1
n
; p= i =1
n

∑ qv
i =1
i ∑ qvi =1
i

∑ qv i × ci
1. Rche Ca
= i =1
n
× 1000
∑ qv
i =1
i × pi

91
Modificarea absolută:
3 3

∑ qvi1 × c i1 ∑ qv i0 × c io
Δ Rche Ca
= RcheCa
1 − Rche Ca
o = i =1
3
× 1000 − i =1
3
× 1000 =
∑ qv
i =1
i1 × p i1 ∑ qv
i =1
i0 × p i0

861,83 – 828,97 = +32,86 lei Ch/1000 lei Ca


în care:
1. influenţa modificării producţiei vândute(qvi):
3 3

∑ qvi1 × c i 0 ∑ qv i0 × c i0
Δ Rche (qvi ) =
Ca i =1
3
× 1000 − i =1
3
× 1000 = 822,46 − 828,97 =
∑ qv
i =1
i1 × p i0 ∑ qv
i =1
i0 × p i0

− 6,51lei Ch / 1000 lei Ca

2. influenţa modificării costului mediu de producţie ( c i ):


3 3

∑ qv i1 × c i1 ∑ qv i1 × c i0
Δ Rche (c i ) =
Ca i =1
3
× 1000 − i =1
3
× 1000 = 1039,82 − 822,46 =
∑ qv
i =1
i1 × p i0 ∑ qv
i =1
i1 × p i0

+ 217,36 lei Ch / 1000 lei Ca

3. influenţa modificării preţurilor de vânzare ( p i ):


3 3

∑ qvi1 × c i1 ∑ qv i1 × c i1
Δ Rche ( pi ) =
Ca i =1
3
× 1000 − i =1
3
× 1000 = 861,83 − 1039,82 =
∑ qv
i =1
i1 × p i1 ∑ qv
i =1
i1 × p i0

− 177,99 lei Ch / 1000 lei Ca

Δ Rche Ca = Δ Rche Ca (qvi ) + Δ Rche Ca (c i ) + Δ Rche Ca ( p i ) = −6,51 + 217,36 − 177,99 =

= +32,86 lei Ch/1000 lei Ca

∑g i × rchei
2. Rche Ca
= i =1

100

Δ Rche Ca = Rche1Ca − Rche0Ca = 861,83 − 828,97 = +32,86 lei Ch/1000 lei Ca în care:

92
1. influenţa modificării structurii vânzărilor (cifrei de afaceri) gi:
3 3

∑ g i1 × rchei1 ∑g i0 × rchei 0
Δ Rche ( g i ) =
Ca i =1
− i =1
= 821,79 − 828,97 =
100 100
− 7,18 lei Ch / 1000 lei Ca
2. influenţa modificării indicatorului “cheltuieli de exploatare la 1000 lei Ca”/produs
3 3

∑g i1 × rchei1 ∑g i1 × rchei 0
Δ Rche (rchei ) =
Ca i =1
− i =1
= 861,83 − 821,79 =
100 100
+ 40,04 lei Ch / 1000 lei Ca

Δ Rche Ca = Δ Rche Ca ( g i ) + Δ Rche Ca (rchei ) = −7,18 + 40,04 = +32,86 lei Ch/1000 lei Ca

ci
dar rchei = × 1000
pi
2.1. influenţa modificării costului mediu pe produse:
3 3
c i1 c i0
i =1
∑ g i1 ×
p i0
× 1000 ∑ g i1 ×
i =1 p i0
× 1000
Δ Rche (c i ) =
Ca
− =
100 100
30,480 23,750 38,400
31,53 × × 1000 + 45,05 × × 1000 + 23,42 × × 1000
30,000 24,000 33,000
= −
100
- 821,79 = 1038,67 – 821,79 = +216,88 lei Ch/1000 lei Ca
2.2. influenţa modificării preţurilor medii de vânzare pe grupe de produse:
3 3
c i1 c i1
∑ g i1 ×
i =1 p i1
× 1000 ∑ g i1 ×
i =1 p i0
Δ Rche Ca ( p i ) = − = 861,83 − 1038,67 =
100 100
− 176,84 lei Ch / 1000 lei Ca

Δ Rche Ca (rchei ) = Δ Rche Ca (c i ) + Δ Rche Ca ( p i ) = +216,88 − 176,84 =


+ 40,04 lei Ch / 1000 lei Ca
Se constată:
- o creştere a volumului fizic al producţiei la nivelul întreprinderii cu 25%, mai ales grupa
B (+78%) ce deţine 50% din volumul total al producţiei;
- costurile medii pe produs atât la nivelul întregii producţii cât şi pe grupe de produse
cresc, în medie, cu 4% mai mult decât cresc preţurile medii de vânzare (120,83% respectiv
116,23%), excepţie făcând grupa B pentru care evoluţia este proporţională (125%);

93
- această evoluţie neproporţională, în defavoarea veniturilor încasate de întreprindere se
menţine la nivelul întreprinderii, creşterea cifrei de afaceri (145,28%) fiind sub nivelul creşterii
costurilor aferente producţiei vândute (151,04%);
- consecinţa este, la nivelul indicatorului Rche , o creştere pentru produsul A (8,85%) şi
C (8,30%), pentru produsul B nivelul rămânând constant, reflectându-se într-o evoluţie
nefavorabilă a performanţelor întreprinderii, de reducere a masei profitului.
Analiza factorială confirmă evoluţia negativă, în orice variantă de calcul, creşterea
costurilor are o influenţă negativă mai puternică, preţurile practicate fiind insuficiente pentru a
asigura o creştere a profitului proporţională cu creşterea volumului fizic al producţiei vândute.
Aceste rezultate sunt semnale de alarmă pentru administratorii întreprinderii,
întreprinderea funcţionează încă în parametrii de profitabilitate, dar reducerea continuă a
profitului şi ratei rentabilităţii pot duce activitatea în zona de nerentabilitate de unde redresarea
este greu de realizat.

2. În domeniul comercial indicatorii specifici costurilor sunt:


- volumul absolut al cheltuielilor de circulaţie, ce reprezintă suma cheltuielilor
conform programului sau conform documentelor de raportare şi generalizare şi de evidenţă
analitică a contabilităţii;
- nivelul relativ al cheltuielilor de circulaţie (Nch), care exprimă mărimea cheltuielilor
în raport cu volumul activităţii economice (desfacerilor) şi se calculează ca raport între volumul
absolut al cheltuielilor şi volumul desfacerilor, cu relaţia:
Ch
N ch = × 100(1000) lei - este un indicator calitativ al activităţii economice, expresie
Ca
parţială a eficienţei acesteia, exprimând cheltuielile necesare pentru desfacerea a 100 sau 1000
lei marfă. Se calculează pentru comerţul cu amănuntul, cu ridicata, pe întreprinderi comerciale şi
pe total comerţ.
Considerat indicator reprezentativ, este abordat în analizele factoriale în următoarele
variante de calcul:
n

∑ gi × nchi
(a) Nch = i =1

100
în care gi = structura cifrei de afaceri pe centre de cost (activităţi, sectoare)
nchi = nivelul relativ al cheltuielilor pe activităţi

(b) ştiind că Nch = Nchv + Nchf relaţia de calcul devine:

94
n

∑ gi × nchvi Ch f
Nch = i =1
+ x100
100 Ca
- cuantumul reducerii/creşterii nivelului curent al cheltuielilor de circulaţie(Q),
obţinut prin diferenţa dintre nivele (curentă-1, de referinţă – 0 ) cu relaţia:
Q = Nch1- Nch0
- ritmul reducerii/creşterii nivelului curent al cheltuielilor de circulaţie, exprimă
mărimea procentuală a reducerii/creşterii nivelului curent al cheltuielilor în dinamică şi faţă de
B.V.C. şi se calculează cu relaţia :
Q
R= × 100
N ch 0×
- suma economiilor obţinute din reducerea cheltuielilor de circulaţie(E), care reflectă
efectul economic al reducerii nivelului relativ al cheltuielilor de circulaţie. Se calculează cu
relaţia:
Ca1 × Q
E= unde: Ca1 = desfaceri efective de mărfuri
100
Pentru exemplificare se consideră următoarele date ipotetice:

Activitate Ca (mii lei) Structura Ca Cheltuieli Nch (lei/100 lei)


(%) (mii lei)
0 1 0 1 0 1 0 1
Hotel 3830,7 5778,1 62,0 63,4 1857,9 2773,5 48,5 48
Restaurant 2038,9 2881,4 33,0 31,62 1447,6 2074,6 71 72
Bar 308,9 453,3 5,0 4,98 216,2 312,8 70 69
Total 6178,5 9112,8 100,0 100,0 3521,7 5160,9 57 56,63

Pe categorii de cheltuieli situaţia este următoarea:


Activitate Cheltuieli Nchv(lei/100 Cheltuieli fixe Nchf(lei/100
variabile(mii lei) lei) (mii lei) lei)
0 1 0 1 0 1
Hotel 1134,9 2023,5 29,63 35,02 723 750 18,87 12,98
Restaurant 1122,6 1710,6 55,06 59,94 325 364 15,94 12,63
Bar 148,2 237,8 47,98 52,46 68 75 22,01 16,54
Total 2405,7 3971,9 38,94 43,58 1116 1189 18,06 13,05

Analiza factorială evidenţiază următoarele aspecte:

Ch
(1) Nch = × 100
Ca

95
Δ Nch = Nch1- Nch0 = -0,37 lei ch/100 lei Ca,
în care:

- influenţa modificării volumului total al cheltuielilor:


Ch1 Ch
ΔNch(Ch) = x100 − 0 x100 = 83,52 − 57 = +26,52 lei
Ca 0 Ca 0
- influenţa modificării volumului desfacerilor:
Ch1 Ch
ΔNch(Ca ) = × 100 − 1 × 100 = 56,63 − 83,52 = −26,89 lei
Ca1 Ca 0
ΔNch = ΔNch(Ch) + ΔNch(Ca ) = +26,52 − 26,89 = −0,37 lei
n

∑ gi × nchi
(2) Nch = i =1

100
ΔNch = Nch1 - Nch0 = -0,37 lei/100 lei Ca
în care:
- influenţa modificării structurii desfacerilor:

n n

∑ gi1 × nchi0 ∑ gi 0 × nchi0


63,4 × 48,5 + 31,62 × 71 + 4,98 × 70
ΔNch( gi ) = i =1
− i =1
= − 57 =
100 100 100
3074,9 + 2245,02 + 348,6
= − 57 = 56,68 − 57 = −0,32 lei Ch / 100 lei Ca
100

- influenţa modificării nivelurilor individuale ale cheltuielilor:


n n

∑ gi1 × nchi1 ∑ gi 1 × nchi0


ΔNch(nchi) = i =1
− i =1
= 56,63 − 56,68 = −0,05 lei Ch / 100 lei Ca
100 100

ΔNch = ΔNch(gi) + ΔNch(nchi) = - 0,32 – 0,05 = - 0,37 lei Ch/100 lei Ca


Reducerea nivelului relativ al cheltuielilor cu 0,37 lei/100 lei este consecinţa pozitivă a:
- modificării structurale a cifrei de afaceri, în sensul creşterii ponderii activităţii hoteliere
cu 1,4% care are o rată a cheltuielilor de 48,5%, inferioară mediei pe societate. Efectul este
amplificat de faptul că majorarea ponderii activităţii hoteliere se face în cea mai mare parte pe
seama scăderii ponderii activităţii restaurantului, cu 1,38%, activitate în care se înregistrează cea
mai scazută rentabilitate, evidenţiată prin nivelul înalt al cheltuielilor;
- reducerii nivelului cheltuielilor pe activităţi, îndeosebi la cele care deţin cca 68% din
volumul de activitate (hotel şi bar).

96
n

∑ gi × nchvi Chf
(3) Nch = Nchv + Nchf = i =1
+ × 100
100 Ca
ΔNch = Nch1 − Nch0 = −0,37 lei ,

în care:
1. influenţa modificării Nchv:
ΔNch(Nchv) = Nchv1 - Nchv0 = +4,64 lei, în care:
1.1. influenţa modificării structurii desfacerilor gi:
n n

∑ gi1 × nchvi0 ∑ gi 0 × nchvi0


(63,4 × 29,63) + (31,62 × 55,6) + (4,98 × 47,98)
ΔNch( gi ) = i =1
− i =1
= −
100 100 100
− 38,94 = 38,58 − 38,94 = −0,36 lei
1.2. influenţa modificării nivelului relativ al cheltuielilor variabile aferent fiecărui
sector(nchvi):
n n

∑ gi1 × nchvi1 ∑ gi 1 × nchvi0


ΔNch(nchvi) = i =1
− i =1
= 43,58 − 38,58 = +5 lei
100 100
ΔNch( Nchv) = ΔNch( gi ) + ΔNch(nchvi) = −0,36 + 5 = +4,64 lei
2. influenţa modificării nivelului relativ al cheltuielilor fixe totale(Nchf):
ΔNch(Nchf) = Nchf1 – Nchf0 = -5,01%, în care:
2.1. influenţa modificării volumului cheltuielilor fixe(Chf):
Chf 1 Chf 0
ΔNch(Chf ) = × 100 − × 100 = 19,24 − 18,06 = +1,18 lei
Ca 0 Ca 0
2.2. influenţa modificării volumului desfacerilor(Ca):
Chf 1 Chf 1
ΔNch(Ca ) = × 100 − × 100 = 13,05 − 19,24 = −6,91lei
Ca1 Ca 0
ΔNch(Nchf) = ΔNch(Chf) + ΔNch(Ca) = +1,18 – 6,91 = -5,01lei
ΔNch = ΔNch(Nchv) + ΔNch(Nchf) = +4,64 – 5,01 = - 0,37lei
Se constată că rezervele de reducere a cheltuielilor se găsesc la categoria cheltuielilor
variabile, indicele lor de creştere devansând indicele de creştere a cifrei de afaceri (20% la
nivelul firmei), mai ales în sectorul hotelier (+28%).
Devine necesară, în aceste condiţii, efectuarea unei analize detaliate pe structura
cheltuielilor variabile şi descoperirea din această perspectivă a ineficienţei unor activităţi
specifice sau acţiuni manageriale. Creşterea cheltuielilor fixe în valoare absolută chiar dacă în
analiza factorială are un efect negativ, determinând creşterea nivelului relativ al cheltuielilor
totale, se consideră că au o evoluţie normală în derularea afacerilor.

97
Costul şi decizia strategică a întreprinderii
În managementul resurselor (materiale, umane, financiare) unei firme, înţelegerea
conceptelor cost, preţ, profit este absolut necesară, mai ales pentru orientarea managerilor spre
obiectivele generale ale acesteia: economicitate, profitabilitate, competitivitate. Calculaţia
costurilor şi analiza lor se constituie atât în instrument informaţional cât şi instrument de
gestiune ce vizează îmbunătăţirea performanţelor firmei.
Legătura care există între analiza costurilor (cheltuielilor) şi strategia unei firme se
concretizează în două aspecte: pe de o parte, rezultatele obţinute din contabilitatea şi analiza
costurilor stau la baza deciziilor strategice ale întreprinderii (contabilitatea de gestiune furnizează
informaţii privind costurile pe produse, servicii, activităţi şi alte structuri din cadrul
întreprinderii), iar pe de altă parte , informaţiile furnizate de analiza costurilor pot constitui baza
unui ansamblu de micro - decizii care duc progresiv la schimbarea însăşi a strategiei firmei.
Prin compararea cheltuielilor cu cifra de afaceri obţinută pe produs/serviciu, se pot
calcula marjele, respectiv rentabilitatea corespunzătoare fiecărui nivel de analiză, iar analiza
comparativă a marjelor şi rentabilităţilor pe produse, servicii stă la baza deciziilor privind
portofoliul de produse/activităţi al firmei.
Costul activităţii devine astfel un indicator calitativ ce ocupă o poziţie centrală în
sistemul indicatorilor la nivel de firmă şi al celor folosiţi pentru măsurarea şi aprecierea creşterii
economice.
Costul activităţii nu este o mărime dată şi nu are un caracter constant, fiind influenţat de o
multitudine de factori, cum ar fi: volumul producţiei şi desfacerilor, structura desfacerilor,
preţurile factorilor de producţie utilizaţi, nivelul calitativ al forţei de muncă şi al echipamentelor
tehnice de producţie/desfacere, organizarea activităţii etc.
Reducerea costurilor, considerată cale importantă în creşterea profitului, presupune:
a) perfecţionarea activităţii de aprovizionare: semnarea unor contracte de aprovizionare
avantajoase, raţionalizarea activităţii depozitelor, dimensionarea optimă a stocurilor, reduceri de
preţuri la produsele greu/lent vandabile;
b) reducerea cheltuielilor materiale;
c) creşterea productivităţii muncii, creşterea calificării personalului etc.

98
2.4. Analiza rezultatelor şi a rentabilităţii firmei
2.4.1. Profit şi rentabilitate – concepte şi modalităţi de determinare
Profitul constituie, în economia de piaţă, raţiunea de a fi a oricărui agent economic, fiind
considerat un câştig ce remunerează factorii de bază, clasici ai producţiei: capitalul, pământul,
munca, fiind urmărit, din punct de vedere strategic pe două orizonturi de timp: termen scurt şi
termen mijlociu şi lung.
Rentabilitatea reflectă capacitatea firmei de a produce profit, oglindind într-o formă
sintetică eficienţa întregii activităţi economice a ei şi este una din formele de exprimare a
eficienţei economice.
Măsurarea eficienţei economice se face ţinând cont de anumite criterii de eficienţă (grad de
economisire, grad de valorificare, nivel de actualizare), în două variante:
- în mărime absolută, prin metoda diferenţei, obţinându-se soldurile intermediare de
gestiune: marja comercială, valoarea adăugată, EBE (excedentul brut din exploatare), profit din
exploatare, profit financiar, profit excepţional, profit net etc;
- în mărime relativă, cu ajutorul indicatorilor de eficienţă, obţinuţi prin raportarea
efectelor la efortul depus pentru obţinerea lor (efect util pe unitatea de cost antrenată) şi
viceversa (cost specific pentru obţinerea unei unităţi de efect util) – rate ale rentabilităţii.
Pentru exprimarea rentabilităţii unui agent economic, de o manieră generală, se utilizează
doi indicatori:
– profitul (rezultatul exerciţiului), ca mărime absolută a rentabilităţii;
– rata profitului (rata rentabilităţii), ca mărime relativă.
Rezultatul exerciţiului
Informaţiile necesare analizei privind rezultatul exerciţiului sunt preluate din contul de
profit şi pierderi – anexă la bilanţ – şi din bugetul de venituri şi cheltuieli (BVC), întocmit pentru
aceeaşi perioadă
Contul de rezultate, care grupează veniturile şi cheltuielile pe tipuri de activităţi: de
exploatare, financiară şi excepţională, este sursa primară de date în analiza rentabilităţii şi
permite determinarea indicatorului global al rentabilităţii: rezultatul exerciţiului (înainte şi după
impozitare) şi a trei indicatori parţiali:
1. rezultatul exploatării;

99
2. rezultatul financiar; (însumate aceste două rezultate formează rezultatul curent)
3. rezultatul excepţional, al cărei importanţă nu trebuie supraestimată deoarece, prin
definiţie, el nu are tendinţa să se reproducă şi nu poate ocupa un loc determinant în
analiză.
Astfel:
Rezultatul total = rezultatul din exploatare + rezultatul financiar + rezultatul excepţional
sau
Rezultatul total (Vtotale – Chtotale) = (Vexpl – C(costul mărfurilor vândute) – Chexpl) + (Vfinanc –
Ch urrent) + (Vexcepţ – Chexcepţ
Pentru analiza factorială sunt operaţionale următoarele modele factoriale:
a) analiza rezultatului la nivel de întreprindere
Pentru că prima dimensiune a rentabilităţii întreprinderii o reprezintă masa întregului
rezultat (înaintea impozitării) – rezultat brut (Rb) – analiza factorială surprinde acest aspect în
diagnosticul rentabilităţii globale.
(1) Rb = Vt t − Cht
n

∑ g × rbi i
(2) Rb = Vtt × rb, în care : rb = i =1
, unde:
100
Vtt – venituri totale
Cht – cheltuieli totale
rb - rezultatul mediu brut la 1 leu venituri totale:
Rb
rb =
Vt t

g i - structura veniturilor pe categorii de activităţi

rbi - rezultatul brut la 1 leu venituri pe categorii de activităţi:

vt i − chi
rbi =
vt i
b) analiza rezultatului exploatării
Rezultatul exploatării (Re) exprimă aprecierea efortului real al firmei fără a lua în
considerare modul de finanţare şi elementele excepţionale şi impozitele.
Sunt utilizate următoarele modele factoriale:
(1) Re = Vte − Che

(2)

100
Re = Vt e × re, în care :
Vt e = T × wh = N p × t × wh
n

∑g i × rei
re = i =1

100

Mf Mf ` Qe Ve Re
(3) Re = N p × × × × ×
N p Mf Mf ` Qe Ve
Ve Re
(4) Re = Ae × ×
Ae Ve
în care :
Vt e - venituri din exploatare

Che - cheltuieli pentru exploatare


T – fond total de timp de muncă (ore)
wh - productivitatea medie orară
N p - numărul mediu de salariaţi

t - timpul mediu de lucru pe salariat (ore)


re - rezultatul mediu al exploatării la 1 leu venituri din exploatare
g i - structura veniturilor din exploatare pe categorii de venituri de
exploatare/activităţi
rei - rezultatul exploatării la 1 leu venituri din exploatare pe categorii de venituri

Re i
de exploatare/activităţi: rei =
vt e i

Mf
- gradul de înzestrare a muncii
Np

Mf `
- ponderea mijloacelor fixe direct productive
Mf
Qe
- randamentul mijloacelor fixe direct productive
Mf `
Ve
- gradul de valorificare a producţiei exerciţiului
Qe
Ae - active de exploatare (imobilizate şi circulante)
Ve
- eficienţa activelor de exploatare
Ae

101
c) pentru că cifra de afaceri (Ca) deţine ponderea cea mai mare în structura veniturilor de
exploatare, indicatorii prezentaţi la pct. (1), (2), (3), (4) pot fi determinaţi luînd în calcul Ca în
locul Vte. În măsura în care se poate identifica pe unitatea de produs sau serviciu veniturile şi
costurile aferente, analiza poate fi detaliată pe baza următoarelor modele factoriale:
n n
(c.1) Re = ∑ qvi × pi − ∑ qvi × ci
i =1 i =1

∑ g ×r i ci
Re
(c.2) Re = Ca × rc , cu rc = i =1
= × 100
100 Ca
în care: rc - rata rentabilităţii comerciale (aferentă exploatării)

g i - structura cifrei de afaceri pe activităţi/produse

rci - rata rentabilităţii comerciale pe activităţi/produse.


Această rată se poate descompune în factori specifici fiecărei activităţi: preţul de vânzare
şi costul complet unitar pentru activitatea de producţie, rata marjei comerciale şi nivelul relativ al
cheltuielilor de circulaţie pentru activitatea de comerţ, încasarea medie şi costul mediu pe
unitatea de prestaţie în servicii etc.

Analiza rentabilităţii prin metoda ratelor


Rata rentabilităţii este o mărime relativă care exprimă gradul în care capitalul în întregul
său, capitalul permanent sau capitalul propriu, aduce profit. Diferitele modele utilizate au putere
informativă diferită, oglindind eficienţa diferitelor laturi ale activităţii economice a firmei şi vor
exprima fie interesele investitorilor (caz în care indicatorii vor fi construiţi în funcţie de capitalul
avansat), fie interesele managerului firmei (indicatorii vor fi construiţi pe baza resurselor
consumate).
Principalii indicatori sunt:
a) rata rentabilităţii economice (Re) – definită ca fiind raportul procentual dintre
rezultatul exerciţiului înainte de deducerea sarcinilor fiscale (Ptb) şi capitalul permanent (Kp),
propriu şi împrumutat:
Ptb
Re = × 100 , Kp = Kpr + D , în care:
Kp

Kpr – capital propriu


D – datorii.
În aprecierea rentabilităţii economice trebuie să se ţină seama de faptul că ea trebuie să
aibă o mărime care să permită întreprinderii remunerarea acţionarilor şi creditorilor, în
concordanţă cu nivelul de risc pe care aceştia şi l-au asumat investind în întreprindere sau

102
împrumutând-o. În aceste condiţii, rata rentabilităţii economice trebuie să fie egală cel puţin cu
costul mediu ponderat al capitalului (CMPC), calculat cu relaţia:
K pr D
CMPC = r1 × + r2 × , în care:
K pr + D K pr + D

r1 – rata de remunerare a capitalului propriu;


r2 – rata de remunerare a datoriilor;
Kpr – capitalul propriu;
D – datorii.
Rentabilitatea economică este suficientă dacă:
Re > CMPC
În lucrările de specialitate Re se mai întâlneşte şi sub forma :
Ptb
Re = × 100 în care :
At
At = active totale (fixe şi circulante).
Această rată arată performanţa economică a firmei independent de modul de finanţare şi
de sistemul fiscal.
Creşterea rentabilităţii economice se poate realiza, fie pe seama accelerării rotaţiei
activelor, fie prin creşterea marjei comerciale (diferenţa dintre cifra de afaceri şi costuri). În
practica economică aceste două posibilităţi sunt diferit valorificate în funcţie de natura activităţii.
De exemplu, pentru aceeaşi cifră de afaceri sunt necesare mai multe mijloace economice în
industrie decât în comerţ. În acelaşi sector, apar diferenţe semnificative între firme ca urmare a
strategiei specifice fiecăreia etc.
b) rata rentabilităţii financiare (Rf)
Este un indicator prin prisma căruia posesorii de capital apreciază eficienţa investiţiilor
lor, sau, după caz, oportunitatea menţinerii acestora. Se calculează în două variante:
b1) rentabilitatea financiară a capitalului propriu, ca raport procentual între profitul net
(rezultatul exerciţiului) şi capitalul propriu:
Pn
Rf = × 100
K pr

b2) rentabilitatea financiară a capitalului permanent, ca raport procentual între profitul


net şi capitalul permanent:
Pn
Rf = × 100 .
Kp

Analiza ratei rentabilităţii financiare se poate face şi prin descompunerea în rate


explicative după sistemul:

103
Pn Ca Pn
Rf = × 100 = × × 100 , în care
K pr K pr Ca

Ca
– rata de rotaţie a Kpr
K pr

Pn
× 100 – rata rentabilităţii comerciale.
Ca
Maximizarea rentabilităţii financiare presupune:
− maximizarea rezultatului exerciţiului pe seama creşterii volumului de active totale şi a
ameliorării marjelor, bazate pe optimizarea activităţii în domeniile organizării interne, gestiunii
stocurilor, calităţii produselor şi serviciilor, gestiunii comerciale etc.
− creşterea rentabilităţii capitalurilor investite prin folosirea intensivă a imobilizărilor
corporale şi reducerea nevoii de fond de rulment (în special prin reducerea stocurilor şi a
creanţelor clienţilor);
− minimizarea capitalurilor proprii angajate pentru un volum dat al capitalurilor
investite, cu condiţia ca venitul obţinut prin îndatorare să fie superior costului datoriilor.
Rentabilitatea financiară este principalul indicator privind performanţele firmei, care
depinde de justeţea politicii comerciale (rentabilitatea comercială), de eficienţa capitalului
avansat (rentabilitatea economică) şi de politica financiară a acesteia. Interdependenţa dintre cele
trei forme ale rentabilităţii este evidenţiată în relaţia:
⎡ D ⎤⎛ ci ⎞
R f = ⎢ Re + (Re − rd ) × ⎥ ⎜1 − ⎟ , în care:
⎢⎣ K pr ⎥⎦⎝ 100 ⎠

⎛ S (suma dobânzii ) ⎞
Rd – rata medie a dobânzii la capitalul împrumutat ⎜⎜ d ⎟⎟ ;
⎝ D (datorie ) ⎠
D
– rata levierului financiar;
K pr

ci – cota de impozit/profit.
c) rata rentabilităţii resurselor consumate (Rc) se stabileşte ca raport între rezultatul
aferent cifrei de afaceri a întreprinderii şi costul mărfurilor vândute:

Rc =
Pc
× 100 =
∑q v × p − ∑ qv × c
=
∑ q ( p − c ) , în care:
v

∑ qv × c ∑q v ×c ∑q ×c v

∑q v × p – producţia vândută exprimată în preţ vânzare, exclusiv TVA;

∑q v × c – producţia vândută în cost de producţie.

Factorii care influenţează această rată sunt:


- structura vânzărilor pe grupe de produse;

104
- costurile de producţie;
- preţurile de vânzare.
d) rata capitalului avansat (ocupat) ca raport între rezultatul curent al exerciţiului (fără
rezultatul excepţional) şi capitalul avansat (fix şi circulant).
e) rata rentabilităţii comerciale, ca expresie a politicii comerciale a firmei (în mod
deosebit în firmele cu profil comercial), calculată în următoarele variante:
P
(1) rc = × 100 , în care:
Ca
P – profit (brut sau net, aferent vânzărilor sau activităţii, după caz) ;
Ca – cifra de afaceri.
n

∑g i × rci
(2) rc = i =1
, în care:
100
gi – structura vânzărilor pe grupe de produse(servicii, activităţi);
rc – rentabilitatea comercială aferentă fiecărei grupe de produse(servicii, activităţi).
i

(3) rc = (K − Nch ) , în care:

Adaos com.
K – cota medie de adaos comercial ( K = × 100 );
Ca
Nch – nivelul relativ al cheltuielilor.
Comparând acest indicator cu indicatorii similari ai firmelor concurente se poate aprecia
în ce măsură firma a valorificat potenţialul pieţei şi schimbările intervenite în cadrul acesteia şi
eficienţa aplicării politicilor de piaţă şi preţuri.
Principalele rezerve de creştere a ratei rentabilităţii comerciale vizează:
− sporirea vânzărilor;
− creşterea puterii de negociere a firmei cu furnizorii şi obţinerea unor preţuri de
achiziţie a materiilor prime şi materialelor, serviciilor avantajoase, ameliorarea structurii
vânzărilor în sensul creşterii ponderii celor cu o marjă comercială individuală mai mare,
accelerarea rotaţiei stocurilor, optimizarea cheltuielilor, maximizarea preţurilor de vânzare etc.
Se recomandă a se acţiona asupra rezervelor potenţiale de creştere a rentabilităţii:
sporirea cifrei de afaceri ca factor cu cea mai mare însemnătate deoarece fiecare unitate de marfă
vândută este purtătoarea unui venit brut, mai ales dacă ritmul desfacerilor depăşeşte pe cel al
costurilor, eficientizarea consumului de resurse, orientarea corespunzătoare a politicii şi logisticii
comerciale etc.

105
Pentru exemplificarea analizei factoriale avem următoarele date ipotetice (pentru o
unitate comercială) referitoare la structura cheltuielilor pe categorii de cheltuieli şi pe sectoare de
activitate, structura desfacerilor de mărfuri pe grupe de mărfuri etc.:

Situaţia principalilor indicatori de calcul ai rentabilităţii


Nr. Indicatori Valori ale perioadei Modificarea Indice
crt. 0 1 absolută(mii lei) (%)
1. Cifra de afaceri totală 320.000 396.800 +76800 124,0
(mii lei) din care:
- sector A 160.000 238080 +78080 148,8
- sector B 160.000 158720 -1280 99,2
2. Structura cifrei de afaceri 100 100 - –
(%) din care:
- sector A 50 60 +10 -
- sector B 50 40 -10 -
3. Adaos comercial (mii lei) 70.400 75.392 +4992 107,1
din care:
- sector A 32000 35712 +3712 111,6
- sector B 38400 39680 +1280 103,33
4. Cota medie de adaos (%) 22 19 -3 -
din care:
- sector A 20 15 -5 -
- sector B 24 25 +1 -
5. Cheltuieli de circulaţie 60.800 69018 +8218 113,52
(mii lei) din care:
- sector A 24000 30950,4 +6950,4 128,96
- sector B 36800 38067,6 +1267,6 103,44
6. Nivelul cheltuielilor de 19 17,3936 -1,6064 -
circulaţie (%) total, din
care:
- sector A 15 13 -2 -
- sector B 23 23,9841 +0,9841 -
7. Cheltuieli fixe total 16000 15872 -128 99,2
(mii lei)
8. Nivelul cheltuielilor fixe
(%) 5 4 -1
9. Cheltuieli variabile(mii
lei) totale, din care: 44800 53146 +8346 118,62
- sector A 16000 21427 +5427 133,91
- sector B 28800 31719 +2919 110,13
10 Nivelul cheltuielilor
variabile (%) totale, din 14,0 13,3936 - 0,6064 -
care:

106
- sector A 10,0 8,9999 - 1,0001 -
- sector B 18,0 19,9842 +1,9842 -
11 Rezultatul activităţii(mii
lei) total, din care: 9600 6374 -3226 66,39
- sector A 8000 4761,6 -3238,4 59,52
- sector B 1600 1612,4 +12,4 100,77

12 Rata rentabilităţii(%),
total, din care: 3,0 1,6 -1,4 -
- sector A 5,0 2,0 -3 -
- sector B 1,0 1,0158 +0,0158 -

Modelul factorial luat în considerare este:


⎡ n ⎤
⎢ ∑ g i × ki ⎥
Ca ⎢ i =1 − ( Nchv + Nchf )⎥
⎢ 100 ⎥
Ca × rc Ca( K − Nch) ⎢⎣ ⎥⎦
P= = = =
100 100 100
⎡ n ⎛ n ⎞⎤
⎢ ∑ g i × k i ⎜ ∑ g i × nchvi Chf ⎟⎥
Ca ⎢ i =1
− ⎜ i =1
+ × 100 ⎟⎥
⎢ 100 ⎜ 100 Ca ⎟⎥
⎢ ⎜ ⎟⎥
⎣ ⎝ ⎠⎦
=
100

Abaterea totală:
ΔP = P1 – P0 = 6374 – 9600 = – 3226 mii lei
în care:
1. – influenţa modificării volumului desfacerilor (Ca):
Ca1 × rc 0 Ca 0 × rc 0 rc 0 (Ca1 − Ca 0 ) 3,0 × 76800
ΔP(Ca ) = − = = = +2304,0 mii lei
100 100 100 100
2. – influenţa modificării ratei medii a rentabilităţii comerciale (rc):
Ca1 × rc 1 Ca1 × rc 0 Ca1 (rc 1 − rc 0 ) 396800(1,6063 − 3,0)
ΔP(rc ) = − = = = −5530,2
100 100 100 100
mii lei
ΔP = ΔP(Ca ) + ΔP(rc ) = +2304 − 5530,2 = −3226,2 mii lei

dar rc = K − Nch ⇒ P =
(
Ca K − Nch )
100
2.1. influenţa modificării cotei medii de adaos comercial ( K ):
Ca1 ( K 1 − K 0 ) 396800(19 − 22)
ΔP( K ) = = = −11904 mii lei
100 100

107
n

∑ (g × k ) i i
dar K = i =1

100
2.1.1. influenţa modificării structurii vînzărilor (gi):

n n

∑ ( g i1 × k i 0 ) ∑ (g i0 × ki0 )
Ca1 × i =1
Ca1 × i =1

ΔP( g i ) = 100 − 100 = 85708,8 − 87296 = −1587,2


100 100
mii lei

2.1.2. influenţa modificării cotei de adaos comercial pe grupe de mărfuri (ki):

n n

∑ (g i1 × k i1 ) ∑ (g i1 × ki0 )
Ca1 × i =1
Ca1 × i =1

ΔP(k i ) = 100 − 100 = 75392 − 85708,8 = −10316,8


100 100
mii lei
ΔP ( K ) = ΔP ( g i ) + ΔP (k i ) = −1587,2 − 10316,8 = −11904 mii lei

2.2. influenţa modificării nivelului relativ al cheltuielilor (Nch):

− Ca1 ( Nch1 − Nch0 ) − 396800(−1,6064)


ΔP( Nch) = = = +6374,19 mii lei
100 100

ΔP(rc ) = ΔP( K ) + ΔP( Nch) = −11904 + 6374.19 = −5529.81 ≅ −5530 mii lei

dar Nch = Nchv + Nchf

2.2.1. influenţa modificării nivelului relativ al cheltuielilor variabile (Nchv):

− Ca1 ( Nchv1 − Nchv0 ) − 396800(−0,6064)


ΔP ( Nchv) = = = +2406,19
100 100
mii lei

∑ (g i × nchvi )
dar Nchv = i =1

100

2.2.1.1. influenţa modificării structurii desfacerilor (gi):


n n

∑ ( g i1 × nchvi 0 ) ∑ (g i0 × nchvi 0 )
− 396800(−80)
− Ca1 ( i =1
− i =1
)
ΔP( g i ) = 100 100 = 100 = +3174,4
100 100
mii lei
108
2.2.1.2. influenţa modificării nivelului relativ al cheltuielilor variabile pe grupe de
mărfuri (nchvi):

n n

∑ ( g i1 × nchvi1 ) ∑ (g i1 × nchvi 0 )
− 396800(+19,36)
− Ca1 ( i =1
− i =1
)
ΔP(nchvi ) = 100 100 = 100 = −768,20
100 100
mii lei

ΔP( Nchv) = ΔP( g i ) + ΔP(nchvi ) = +3174,4 − 768,2 = +2406,2 mii lei

2.2.2. influenţa modificării nivelului relativ al cheltuielilor fixe (Nchf):

− Ca1 ( Nchf1 − Nchf 0 ) − 396800(−1)


ΔP( Nchf ) = = = +3968 mii lei
100 100

ΔP(Nch) = ΔP(Nchv) + ΔP(Nchf) = + 2406,2 + 3968 = + 6374,2 mii lei

Chf
dar Nchf = × 100
Ca

2.2.2.1.influenţa modificării volumului cheltuielilor fixe (Chf):

Chf1 Chf 0
− Ca1 ( × 100 − × 100)
Ca 0 Ca 0 − 396800(−0,04)
ΔP(Chf ) = = = +158,72
100 100
mii lei

2.2.2.2. influenţa modificării volumului desfacerilor (Ca):

Chf 1 Chf 1
− Ca1 ( × 100 − × 100)
Ca1 Ca 0 − 396800(−0,96)
ΔP(Ca ) = = = +3809,2
100 100
mii lei

ΔP( Nchf ) = ΔP(Chf ) + ΔP(Ca ) = +158,72 + 3809,28 = +3968 mii lei

ΔP = ΔP(Ca) + ΔP(gi) + ΔP(ki) + ΔP(gi) + ΔP(nchvi) + ΔP(Chf) + ΔP(Ca) =

= +2304 + (-1587,2) + (-10316,8) + 3174,4 + (-768,2) + 158,72 + 3809,2 =

= - 3225,8 mii lei (- 3226 mii lei)

Concluzii
Se constată reducerea rentabilităţii întreprinderii atât prin reducerea profitului cât şi a
ratei rentabilităţii. Principala cauză pare a fi creşterea cheltuielilor de circulaţie (cheltuielile
109
întreprinderii exclusiv costul de achiziţie al mărfurilor) +13,52%, mai mult decât creşterea
adaosului comercial, +7,1%, datorată practicării unei cote de adaos diminuate cu 3% şi pe acest
considerent a unor preţuri relativ mai mici în măsură să crească cererea (cifra de afaceri creşte cu
24%). Creşterea volumului vânzărilor a fost însă insuficient pentu a susţine creşterea cheltuielilor
de circulaţie (variabile) şi a determina sau măcar menţine un ritm crescător indicatorilor de
rentabilitate.
Acţiune favorabilă asupra rentabilităţii firmei au urrnătorii factori:
- volumul de activitate (Ca) influenţează rezultatul activităţii atât direct (ΔCa = +2304
mii lei), cât şi indirect, prin nivelul costurilor fixe (ΔCa = +3809,2 mii lei), reprezentând astfel
factorul cu cea mai puternică influenţă pozitivă. Acest lucru este posibil deoarece se ştie că în
condiţiile în care rata rentabilităţii comerciale se menţine constantă, orice spor al cifrei de afaceri
se materializează într-o creştere a rezultatului exploatării. Indirect, creşterea volumului de
activitate în contextul unei baze materiale şi structuri organizatorice date, deci a unor costuri de
structură constante, conduc la diminuarea nivelului mediu al costurilor fixe, respectiv a nivelului
mediu al cheltuielilor totale.
- evoluţia cheltuielilor (totale şi pe categorii de cheltuieli: variabile şi fixe) atât în mărime
absolută cât şi ca nivel relativ. Acest lucru a fost posibil ca urmare a unui ritm de creştere al
cheltuielilor (totale, variabile) mai mic decât al volumului desfacerilor şi al reducerii cheltuielilor
fixe.
Negativ a acţionat asupra diminuării profitului reducerea cotei de adaos comercial cu 3%
la nivelul firmei şi cu 5% la nivelul produsului A care a dus la diminuarea profitului cu 10316,8
mii lei.
Structura vânzărilor a acţionat asupra profitului atât prin intermediul cotei medii de adaos
comercial, cât şi al nivelului mediu al cheltuielilor variabile, generând rezultate diferite. Astfel,
creşterea ponderii sectorului A, care are o rată de adaos mai mică decât a sectorului B (şi în
scădere) şi decât rata medie la nivelul firmei, a acţionat nefavorabil asupra rentabilităţii
(diminuînd profitul cu 1587,2 mii lei). Dar, sectorul A înregistrează totodată un nivel mai mic al
cheltuielilor variabile; ca atare, modificarea de structură a condus la diminuarea nivelului mediu
al cheltuielilor variabile şi, în final, la sporirea rezultatului (din perspectiva evoluţiei cheltuielilor
variabile) cu 3174,4 mii lei.
Ce anume a determinat reducerea cotei de adaos comercial, ca politică comercială a
firmei, este întrebarea care se poate pune, răspunsurile putând fi tot atâtea soluţii de redresare a
activităţii, mai ales în comercializarea produsului A.

110
]2.4.2 Analiza pragului de rentabilitate
Într-o economie concurenţială producătorul, în interesul său pentru a obţine profit, nu
poate influenţa nici preţul cu care cumpără factorii de producţie (mijloace, forţă de muncă,
obiecte ale muncii) şi nici preţul de vânzare al bunurilor pe care le produce vinde. Ceea ce poate
controla sunt costurile activităţii sale şi poate contribui cu decizii optime la diminuarea lor.
Dacă se admite că orice proces se concepe ca o contribuţie a factorilor de producţie,
pentru a constitui o structură optimă de producţie cu costuri minime unitare, atunci singura
variabilă asupra căreia producătorul poate acţiona, este nivelul activităţii sale, obiectivul fiecărui
întreprinzător fiind maximizarea profitului.
Ce se întâmplă însă în rezultatele financiare ale firmei dacă nivelul prestabilit al
activităţii, ca volum sau valoare, se modifică (fluctuează)? 35 Managementul firmei, în interesul
realizării acţiunilor propuse, se confruntă mai ales cu analiza consecinţelor acestora: Care ar fi
efectul asupra profitului dacă s-ar reduce preţul de vânzare şi s-ar vinde mai multe produse? Ce
volum al vânzărilor ar trebui realizat pentru a se acoperi costurile fixe generate de dezvoltarea
firmei prin achiziţionarea unor noi echipamente?
Schimbările în dimensiunea nivelului de activitate (Q) afectează, în mod evident:
dimensiunea costurilor variabile (Chv) şi fixe (Chf); volumul vânzărilor (qv) şi al cifrei de
afaceri (Ca); nivelul profitului (P).
În teoria şi practica economică studiul relaţiei dintre costuri - volum de activitate - profit
reprezintă conţinutul analizei cu acelaşi nume. Cunoaşterea acestei relaţii face capabil
managementul firmei de a-şi exercita atributele în virtutea unor informaţii absolut necesare, în
special cele privind: nivelul de activitate la care nu se obţine profit (pragul de rentabilitate),
nivelul de activitate care poate asigura profitul dorit; nivelul de activitate corespunzător
profitului maxim.
Comportamentul celor trei variabile cost - volum de activitate - profit a fost studiat de
economişti şi este oferit ca model de analiză oricărui producător (firmă) pentru a identifica
nivelele critice ale activităţii sale.
Se numeşte prag de rentabilitate cantitatea de produse (Q) sau cifra de afaceri (Ca)
dincolo de care firma înregistrează profit. Însăşi creşterea firmei este impusă de faptul că
funcţionarea acesteia devine rentabilă de la un anumit nivel minim al activităţii.
Pornind de la evoluţiile specifice ale costurilor medii (totale, fixe şi variabile), corelate cu
variaţiile ofertei firmei, pot fi identificate două puncte marcând niveluri critice ale activităţii –
pragul de închidere (Pî) şi pragul de rentabilitate (PR). Punctul mort sau punctul critic reprezintă
nivelul de activitate (cifra de afaceri) care absoarbe în totalitate cheltuielile de exploatare ale

35
C.Rusu, Op. cit., pg. 138;

111
unei perioade iar rezultatul este nul. Punctul mort, denumit şi „prag de rentabilitate", evidenţiază
nivelul minim de activitate la care trebuie să se situeze întreprinderea pentru a nu lucra în
pierdere. Depăşind acest nivel, activitatea societăţii devine rentabilă, deci riscul economic va fi
cu atât mai mic cu cât nivelul punctului mort va fi mai redus. Determinarea pragului de
rentabilitate se poate face, după caz, în unităţi fizice, valorice sau în număr de zile, pentru un
singur produs, sau pentru întreaga activitate a întreprinderii.
Prin relevarea corelaţiilor existente între cost, preţ şi volum al desfacerilor, analiza
pragului de rentabilitate permite clarificarea unor aspecte referitoare la: importanţa relativă a
diferitelor categorii de costuri; felul în care acestea variază în funcţie de volumul producţiei,
precum şi modul în care respectivele variaţii pot fi controlate: anticiparea influenţelor exercitate
de modificările de structură ale producţiei, ale preţurilor şi ale costurilor, asupra profitabilităţii
firmei; determinarea capacităţii de producţie necesară atingerii rentabilităţii maxime;
oportunitatea acceptării, sau nu, a unor contracte de o anumită mărime ori natură etc.
În esenţă, calcularea pragului de rentabilitate conduce la determinarea volumului minim
al producţiei, sau al desfacerilor, de la care o firmă începe să realizeze profit. Totodată, se poate
identifica şi volumul maxim recomandat al desfacerilor, până la care firma trebuie să-şi extindă
producţia pentru a maximiza profitul, în raport cu capacitatea de producţie instalată sau cu
investiţia efectuată.
În funcţie de conţinutul indicatorilor economico-financiari consideraţi şi de reprezentarea
grafică utilizată, se disting două variante ale pragului de rentabilitate 36: modelul liniar (figura 1)
şi modelul neliniar (figura 2).

Ch/Vt Vt

Cht

pierderi
profit

Chv

Chf

Fig. 1 Modelul liniar al pragului de rentabilitate


Sursa: Georgeta Vintilă, Op. cit., pg. 174;

36
Mircea Coşea, Luminiţa Nastovici, Evaluarea riscurilor, Metode şi tehnici de analiză la nivel micro şi
macroeconomic, Ed. Lux Libris, Braşov, 1997, pg. 31;

112
Figura 1 prezintă modelul liniar, corespunzător căruia evoluţiile preţului (ale venitului),
ale costurilor fixe şi ale celor variabile, se aproximează sub forma unor drepte.
Ipoteza liniarităţii funcţiei costului variabil introduce în modelul de analiză a pragului de
rentabilitate ideea profitului maxim infinit continuu pentru un volum infinit al producţiei
vândute 37.
Spre deosebire de această manieră de abordare, în modelul neliniar de analiză operează
criteriul de maximizare a profitului cunoscut în teoria microeconomică sub forma egalităţii dintre
venitul marginal şi costul marginal. Reprezentarea grafică, în acest caz, evidenţiază două puncte
de echilibru (ce definesc un domeniu de profitabilitate 38), datorită caracterului progresiv pe care-
l dobândesc unele costuri variabile ca urmare a acţiunii legii randamentelor
descrescânde.Volumul optim al producţiei Qo va fi cel corespunzător căruia diferenţa dintre
veniturile şi costurile totale este maximă.
Figura 2 vizualizează modelul neliniar, cel mai adecvat analizei marginale.

Ch/Vt Ch
pierderi

Pr2 Vt
profit
pierderi

Pr1

Chf

Fig. 2 Modelul neliniar al pragului de rentabilitate


Sursa: Georgeta Vintilă, Op. cit., pg. 178;

Modelul liniar al pragului de rentabilitate


Ipotezele pe care se bazează acest model se referă la:
- un cost variabil unitar constant (cv) în raport cu creşterea volumului producţiei ceea ce
înseamnă că, indiferent de volumul fizic al producţiei vândute (Qv), cheltuielile variabile pe
unitatea de produs sunt constante, variind în schimb volumul total al acestora (Chv);

37
Marilena Mironiuc, Analiza performanţelor economico-financiare ale întreprinderii, Ed. Junimea, Iaşi, 1999, pg.
220;
38
Toader Gherasim, Op. cit., vol. 2, pg. 50;

113
- un preţ unitar de vânzare constant (p) indiferent de volumul produselor fizice vândute
(Qv), altfel spus, piaţa absoarbe toată producţia la acelaşi preţ.
Se disting trei situaţii, corespunzător a trei tipuri de întreprinderi, astfel:
a) La întreprinderile monoproductive (fabrică un singur produs) pragul de rentabilitate în
unităţi fizice se determină cu relaţia:
Chf Chf
Qv pr = =
p − cv mcv
în care:
Qvpr = volumul fizic (critic) al producţiei vândute pentru a atinge pragul de rentabilitate;
p – cv = marja asupra cheltuielilor variabile (mcv) sau marja brută de acumulare pe
unitatea de produs;
Se remarcă faptul că de cele mai multe ori se lucrează cu un nivel al preţului având
mărimea: p = cv(1 + m), în care m – marjă care dă posibilitatea întreprinzătorului să–şi
recupereze inclusiv costurile fixe şi să obţină un profit normal, deşi, în cazul concurenţei
imperfecte, volumul vânzărilor este dependent de nivelul preţurilor, între cele două mărimi
existând un raport invers proporţional şi, se pune astfel problema determinării preţului la care
capacitatea de producţie se va folosi, cel puţin la nivelul normal, ceea ce face necesară
cunoaşterea funcţiei cererii (lucru care se întâmplă foarte rar).
Analiza stabilităţii profitului evidenţiază următoarele aspecte:
- în Qvpr întreprinderea nu degajă nici profit nici pierdere. Instabilitatea profitului este cu
atât mai mare cu cât întreprinderea este mai aproape de punctul său critic. Când nivelul de
activitate (Ca) se situează în vecinătatea punctului critic, o mică variaţie a cifrei de afaceri
antrenează o mare variaţie a profitului;
- Când Qv < Qvpr costurile depăşesc Ca, iar întreprinderea lucrează în pierdere;
- Când Qv > Qvpr costurile sunt compensate de o cifră de afaceri suficient de mare pentru
a degaja şi profit.
Cu cât Qv (producţia vândută) este mai mare faţă de acest punct critic, cu atât mai mult
profitul va creşte, înglobând marjele unitare brute aferente vânzărilor suplimentare (cheltuielile
fixe sunt absorbite deja de vânzările realizate până la punctul critic).
Punctul de echilibru nu este un concept static, nu există un punct critic absolut, ci un prag
de rentabilitate cu un anumit orizont de calcul. Acest lucru are în vedere următoarele elemente:
cheltuielile fixe, repartizate asupra întregii producţii, fiind cu atât mai reduse pe unitatea de
produs cu cât volumul producţiei este mai mare, vor fi recuperate prin vânzările iniţiale (vânzări
realizate până la atingerea punctului critic).

114
În realitate însă, cheltuielile fixe nu prezintă o anumită constanţă pentru toate nivelurile
de activitate, şi de aceea, chiar dacă costurile variabile respectă regula proporţionalităţii,
modificarea costurilor totale determină apariţia unui nou prag de rentabilitate.
Totodată, în realitatea economică, preţul de vânzare nu poate rămâne constant, deoarece
concurenţa oferă situaţii diverse. Astfel, în cazul scăderii cererii pe piaţă (neprevăzută de
întreprindere), preţurile vor scădea. Acest fenomen va fi însoţit de întârzierea plăţilor, creşterea
stocurilor, a provizioanelor pentru exploatare cât şi a celor pentru riscuri şi cheltuieli. Drept
urmare, cheltuielile relativ constante sporesc considerabil, iar profitul va înregistra o scădere
semnificativă.
În consecinţă, va creşte nivelul pragului de rentabilitate, iar în reprezentarea grafică
acesta se va deplasa spre dreapta pe axa absciselor. În cazul în care cererea de produse pe piaţă
creşte, preţurile şi implicit profitul vor creşte, determinând o scădere a punctului critic, deci o
deplasare spre stânga pe axa absciselor.
Pentru a determina pragul de rentabilitate în unităţi valorice (Capr), la întreprinderile
monoproductive, se înmulţeşte pragul de rentabilitate în volum (Qvpr) cu preţul de vânzare unitar
(p) obţinându-se următoarea relaţie:
Chf
Ca pr = p × Qv pr = ×p
mcv
mcv
dar: × 100 = Rmcv
p
Chf
atunci: Ca pr =
Rmcv
în care, Rmcv – rata marjei asupra costului variabil unitar.
Potrivit ultimei relaţii, pragul de rentabilitate reprezintă valoarea cifrei de afaceri pentru
care suma cheltuielilor fixe este egală cu marja absolută asupra costului variabil.
b) Pentru unităţile care produc şi comercializează o gamă variată de produse
(poliproductive – celelalte ipoteze menţinându-se), calculele vor avea în vedere mărimi medii ce
caracterizează întreg ansamblul, iar pragul de rentabilitate valoric pentru întreaga activitate a
firmei, stabilit pe baza contului de profit şi pierdere, are următorul model:
Chf (absolute)
Ca pr =
MCV (%)

în care: MCV(%) - rata marjei asupra cheltuielilor variabile la nivel de firmă;


c) Pentru unităţile din sectorul de comercializare a mărfurilor, pragul de rentabilitate se
determină în mod similar, luându-se în calcul toate cheltuielile unităţii, inclusiv costul mărfurilor

115
vândute la preţul cu amănuntul. Particularităţile în stabilirea relaţiilor de calcul se referă la
indicatorii utilizaţi diferiţi faţă de cei ai firmelor productive pentru că în acest sector de activitate
nu se creează noi valori materiale, ci doar se sporeşte valoarea mărfurilor vândute. Dacă se are în
vedere mecanismul specific de asigurare a profitului din adaosul comercial (Ac) cuprins în preţul
de vânzare cu amănuntul, atunci pragul de rentabilitate se determină pe baza relaţiei 39:
RE = 0 ⇒ Cht = Ca, unde:
Cht = Cm + Chc, iar
Ca = Cm + Ac
unde: RE - rezultatul exploatării; Cm - costul de cumpărare al mărfurilor; Chc - cheltuiala
comerciantului, numită uzual cheltuiala de circulaţie;
Ac - marja comercială (adaos comercial), adică valoarea pe care o adaugă comerciantul la
valoarea produselor achiziţionate pentru a fi revândute.
Din relaţiile de mai sus rezultă:
Cm + Chc = Cm + Ac ⇒ Chc = Ac
Chc = Chv + Chf, Chv = Ca × Nchv
Nchv – nivelul relativ al cheltuielilor variabile
Ac = Ca × K , K - cota medie de adaos comercial (rata marjei comerciale)
înlocuind Chc, Chv şi Ac în relaţia Chc = Ac rezultă:
Ca × Nchv + Chf = Ca × K ⇒ Ca × ( K - Nchv) = Chf
În aceste condiţii cifra de afaceri prag va fi dată de relaţia:
Chf
Ca pr =
K − Nchv
Având în vedere că diferenţa ( K - Nchv) este rata marjei nete Rmn, adică marja negrevată
de cheltuieli raportată la cifra de afaceri, ultima relaţie se mai poate scrie astfel:
Chf
Ca pr =
Rmn
Se observă că cifra de afaceri prag pentru întreprinderile din sfera distribuţiei creşte direct
proporţional cu cheltuielile fixe şi scade atunci când creşte rata marjei nete.
În procesul decizional, prezintă interes deosebit, stabilirea pragului de rentabilitate în
zile, având semnificaţia datei calendaristice la care pragul de rentabilitate este atins (exemplu:
dacă PRzile = 51 zile, înseamnă că cifra de afaceri corespunzătoare pragului de rentabilitate a
fost atinsă pe data de 20 februarie). Aceasta se stabileşte astfel:

39
D. Mărgulescu, M. Niculescu, V. Robu, Diagnostic economico-financiar, ED. Romcart, Bucureşti, 1994, pg. 244;

116
Ca pr
Przile = × 365
Ca realizata
Acest model are o serie de ipoteze ideale cum ar fi:
- cheltuielile variabile sunt proporţionale cu volumul producţiei, deci randamentele
factorilor de producţie sunt considerate constante. În realitate însă, numai o parte dintre
cheltuielile variabile sunt proporţionale;
- veniturile totale sunt de asemenea, considerate liniare, ceea ce semnifică fie că
produsele sunt de cerere infinit elastică fie că preţul este fix concurenţă pură şi perfectă);
- producţia este considerată absolut omogenă şi de serie mare şi nu prezintă modificări
structurale importante.
În ciuda acestor imperfecţiuni, graficul se constituie într-un instrument important de
adoptare a unor decizii privind momentul alegerii unor investiţii de extindere sau de
modernizare.
Modelul neliniar al pragului de rentabilitate
Modelul neliniar de analiză pleacă de la premisa mult mai realistă că în realitate costurile
variabile nu evoluează strict proporţional cu evoluţia volumului producţiei (activităţii), fie din
raţiuni tehnice, fie din raţiuni financiare. Costurile variabile sunt funcţii crescătoare de volumul
producţiei(activităţii), dar este posibilă diminuarea costurilor variabile începând de la un anumit
volum al producţiei(activităţii) şi, în consecinţă, costurile totale nu vor mai fi reprezentate grafic
printr-o dreaptă. De asemenea, diminuarea preţului de vânzare poate provoca o creştere
nonproporţională a volumului vânzărilor care, mai departe, determină întreprinderea să-şi
utilizeze la maximum sau să-şi extindă capacitatea de producţie (activitate) existentă, cu
consecinţe asupra majorării costurilor variabile.
Acest model de reprezentare al pragului de rentabilitate pune în evidenţă amploarea şi
sensul schimbărilor survenite în mărimea componentelor costului de producţie, corespunzător cu
modificările intervenite în volumul total al producţiei.
Spre deosebire de ipoteza liniarităţii funcţiei costului variabil, care introduce în modelul de
analiză a punctului de echilibru ideea profitului maxim infinit continuu pentru un volum infinit al
producţiei vândute, în modelul neliniar de analiză operează criteriul de maximizare a profitului
cunoscut în teoria microeconomică sub forma: venitul marginal egal cu costul marginal.
Reprezentarea grafică evidenţiază două puncte de echilibru, unul inferior şi altul superior,
un ”domeniu de rentabilitate”, în care întreprinderea obţine profit dacă va vinde o cantitate din
producţia sa care se situează între cele două puncte de echilibru. Cu alte cuvinte, rezultă că
pentru ca o firmă să obţină profit maxim este necesar ca producţia sa, ca nivel optim, să fie
cuprinsă între două limite (qPR1, qPR2) care desemnează nivelurile critice aferente celor două

117
puncte de echilibru (Pr1, Pr2). Pentru a realiza acest volum optim al producţiei este nevoie de o
capacitate de producţie de o anumită mărime ce defineşte dimensiunea optimă a firmei.
Un alt avantaj al acestui model - comparativ cu modelul liniar - îl constituie marcarea
precisă a punctului de echilibru Pr2 care indică mărimea optimă a volumului producţiei - şi,
implicit al desfacerilor - pentru care firma îşi maximizează profiturile.
În cazul modelului liniar, profitul maxim obtenabil - reprezentat de suprafaţa încadrată
între dreapta corespunzătoare venitului şi cea corespunzătoare costului total - pare a fi limitat
doar de capacitatea de producţie instalată, adică de cantitatea şi calitatea mijloacelor de
producţie şi a forţei de muncă, în care s-au materializat investiţiile iniţiale.
În realitate, atingerea şi menţinerea - pe perioade mai îndelungate de timp - a acestei
limite, are ca efect o creştere substanţială a costurilor de producţie, existând riscul, ca la un
moment dat firma să înregistreze pierderi financiare.
Justificarea rezidă - la nivelul producătorului - în creşterea inerentă, atât a cheltuielilor de
întreţinere şi de reparaţii, cât şi salariilor directe şi indirecte, proporţional cu efortul suplimentar
făcut (regimul intensiv de utilizare al mijloacelor de producţie conducând la căderi accidentale
mai frecvente, intervenţii preventive - efectuate la perioade mai scurte de timp - de reglare şi de
întreţinere a utilajelor; stimularea materială a personalului în vederea creşterii productivităţii
muncii, sau a efectuării de ore şi/sau schimburi suplimentare etc.).
Un alt aspect, deloc de neglijat, este conferit şi de modificările intervenite în mediul
exogen, reprezentat de piaţă, mai ales în condiţiile existenţei unei puternice concurenţe.
Schimbarea raportului cerere-ofertă, în detrimentul celei din urmă (cerere inferioară ofertei), va
conduce la scăderea preţurilor practicate pe piaţă. Consecinţa va fi, evident, diminuarea marjei
brute de contribuţie la profit, în condiţiile menţinerii constante a costului de producţie.
Calculul şi analiza pragului de rentabilitate poate fi reluat ori de câte ori survin
modificări ale factorilor endogeni şi/sau exogeni. Doar în acest fel se pot obţine informaţiile,
precise şi corecte, necesare luării de decizii - prompte şi eficiente – privind costurile şi preţurile.
Cele două modele ale pragului de rentabilitate, au calitatea de a se completa reciproc,
oferind informaţii deosebit de importante în procesul de control al costurilor, informaţii care nu
ar putea fi fumizate printr-o abordare separată şi unilaterală.
Avantajele utilizării pragului de rentabilitate
Utilizarea celor două nivele ale pragului de rentabilitate şi a diagramei nivelelor critice
oferă două mari categorii de informaţii:
I. informaţii – şi, în acelaşi timp, principii - ce ţin regulile de bază ale profitabilităţii
oricărei activităţi economice şi anume:

118
- o firmă care nu produce, înregistrează pierderi financiare egale cu cheltuielile sale fixe
totale;
- pentru perioade limitate de timp o firmă poate supravieţui, dacă veniturile sale brute
sunt cel puţin egale cu valoarea costurilor variabile totale (deci, preţul de vânzare trebuie să fie
cel puţin egal cu cheltuielile variabile unitare);
- acceptarea unor contracte ale căror comenzi însumate nu angajează capacitatea de
producţie instalată, la a realiza un volum de producţie superior primului punct de echilibru (PEI),
este echivalentă cu a lucra fie în pierdere, fie cu profit zero;
- zona de maximă profitabilitate, în raport cu investiţia făcută într-o afacere, este cuprinsă
între volumele de producţie corespunzătoare celor două puncte de echilibru (PE1 şi PE2); această
zonă corespunde intervalului în care curba costului marginal este situată sub dreapta venitului
marginal;
- cu cât volumul producţiei depăşeşte mai mult punctul de echilibru (PE2), cu atât mai
mari vor fi şi pierderile financiare, diminuându-se astfel, în mod corespunzător, profitul obţinut
până la acel punct; decizia de a se proceda la o asemenea sporire a volumului producţiei, poate fi
justificată - numai în cazul firmelor puternice - de adoptarea unei strategii agresive de piaţă, cu
scopul penetrării şi al acaparării zonelor tradiţionale de desfacere ale concurenţei.
II. informaţii cu caracter specific, ce evidenţiază consecinţele eventualelor modificări -
dorite, sau impuse de mediul extern - ale componentelor structurii costului, a preţului sau a
producţiei.
Alte avantaje - cu caracter general - conferite de analiza pragului de rentabilitate şi a
diagramei nivelelor critice, rezidă în:
- caracterul de instrument relevant de informare şi decizie, la nivelul conducerii
superioare, de urmărire şi control - a cheltuielilor şi a realizărilor - la nivelul conducerii
operative;
- prezentarea şi înţelegerea eficientă a corelaţiilor existente între cheltuieli şi venituri;
- posibilitatea diferenţierii profiturilor realizate ca urmare a volumului activităţii, de cele
obţinute ca rezultat al eficienţei acesteia;
- asocierea clară a costurilor variabile la diferitele bunuri realizate, costurile fixe
nemaifiind considerate ca nemijlocit legate de producerea lor;
- posibilitatea elaborării unor norme de control a activităţii de producţie, caracterizate
prin conciziune şi claritate, tocmai datorită renunţării la repartizarea cheltuielilor fixe pe articole
de fabricaţie;
- depistarea produselor sau a activităţilor care nu sunt rentabile şi identificarea
posibilităţilor de creştere a profiturilor.

119
(Metodologia de calcul se va exemplifica la seminar pe baza datelor din tabelul anterior.)

CAPITOLUL 3
DIAGNOSTICUL FINANCIAR AL AFACERII

Orice afacere, orice organizaţie prezintă aspecte financiare care determină decizii
financiare punându-se problema alegerii şi a alocării resurselor financiare.
Diagnosticul financiar (parte componentă a diagnosticului global, economic al firmei)
este definit în literatura de specialitate 40 drept „studiu metodic a situaţiei şi evoluţiei unei
întreprinderi sub aspectul structurii financiare şi a rentabilităţii, plecând de la bilanţ, contul de
rezultate şi alte informaţii oferite de întreprindere, mai ales din anexe şi raportul anual”.
Acest diagnostic răspunde mai multor obiective:
- permit la intervale regulate să se facă o analiză asupra gestionării trecute, asupra
realizării echilibrului financiar, asupra rentabilităţii, solvabilităţii, lichidităţii şi riscului financiar
al întreprinderii.
- stau la baza deciziilor luate atât de direcţia generală cât şi de direcţia financiară cu
privire la investiţii, finanţare, distribuţia dividendelor etc.;
- constituie baza previziunilor financiare;
- servesc ca instrument de control de gestiune.
Pentru administratori, importanţa diagnosticului dat prin analiza financiară este
fundamentală, deoarece aduce clarificări necesare luării deciziilor, nu numai în politica
financiară ci şi în politica generală a întreprinderii.
Cu utilitate în gestiunea financiară pe termen lung (deciziile privind investiţiile,
finanţarea şi repartizarea profitului) dar şi pe termen scurt (deciziile de trezorerie, gestiunea
trezoreriei şi a ciclului de exploatare), acest diagnostic (cunoscut în literatura de specialitate sub
numele de management financiar) determină judecăţi asupra sănătăţii financiare a întreprinderii,
punctelor forte şi slabe ale gestiunii financiare prin care se pot aprecia riscurile trecute, prezente

40
Willi Păvăloaia, Marius Paraschivescu, C. Cojocaru, Analiza financiară, Ed. NEURON, Focşani, 1994, pg. 7;

120
şi viitoare ce decurg din situaţia financiară şi răspunde nevoii managerului în a avea informaţii
despre afacerea sa legate de: 41
- creştere: cum s-a desfăşurat activitatea întreprinderii în perioada examinată şi care a
fost ritmul creşterii acesteia în raport cu ritmul sectorului, dacă întreprinderea are sufuciente
resurse pentru investiţii şi un necesar de fond de rulment satisfăcător prntru activitatea curentă
fără riscul de a dezechilibra structurile financiare;
- rentabilitate: dacă rezultatele obţinute sunt pe măsura mijloacelor folosite şi dacă
creşterea a fost însoţită de o rentabilitate suficientă;
- echilibru: care este structura financiară a întreprinderii şi dacă aceasta este echilibrată,
în sensul aptitudinii întreprinderii de a face faţă angajamentelor pe termen scurt şi lung, în
contextul raportului între masele de capitaluri: proprii sau împrumutate;
- riscuri: care sunt ele, dacă întreprinderea prezintă puncte de vulnerabilitate şi dacă
există un risc de faliment crescut sau nu.
Informaţiile necesare acestui diagnostic se obţin din documentele de sinteză – Bilanţ,
Contul de profit şi pierdere, Situaţia modificării capitalului propriu, Situaţia fluxurilor de
numerar, adaptate şi prelucrate în funcţie de obiectivele vizate prin diagnostic.

L Decizia de investire se referă la plasarea capitalurilor într-o anumită operaţiune în

anumite condiţii de cost al capitalului utilizat (propriu sau împrumutat) şi de rentabilitate


scontată.
Costul capitalului utilizat este preţul pe care trebuie să-l plătească întreprinderea pentru
a se aproviziona cu capitaluri şi, în acelaşi timp, rentabilitatea minimă cerută de aducătorii de
fonduri (acţionari, creditori) pentru a finanţa proiectele întreprinderii. Dacă întreprinderea
investeşte în proiecte cu rentabilitate mai mică decât costul capitalului va fi sancţionată de piaţă
astfel încât într-o finanţare prin îndatorare va obţine pierderi contabile în măsura în care
rezultatele financiare sunt mai mici decât cheltuielile financiare (rata plus dobânda) sau, dacă
întreprinderea este finanţată prin capital propriu pierderile contabile se recuperează
micsorându-l pe acesta. În schimb, dacă întreprinderea investeşte în proiecte cu rentabilitate
mai mare decât costul capitalului, indiferent de maniera de finanţare, nu nunmai că nu va avea
probleme cu suportarea cheltuielilor financiare, dar se creează şi posibilităţi reale de creştere a
volumului capitalului propriu.
Se poate aplica în decizia de investiţii umătorul raţionament:
- toate investiţiile a căror rentabilitate ≥ costul capitalului pot fi acceptate
- toate investiţiile a căror rentabilitate < costul capitalului trebuie respinse

41
Silvia Petrescu, Diagnostic economic-financiar, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2004, pg. 15;

121
Decizia de finanţare reprezintă opţiunea întreprinderii în acoperirea nevoilor de
finanţare a proiectelor avute în vedere fie prin fonduri proprii fie prin împrumuturi. Oricare ar
fi însă structura financiară ea va înregistra rezultate pozitive dacă rentabilitatea obţinută sau
previzionată este superioară costurilor de finanţare.
Într-o abordare generală, pentru afacerile aflate în derulare, diagnosticul financiar
cuprinde 42:
1. Un studiu al bilanţului, (static şi dinamic, pe orizontală şi pe verticală, fiecare punând
în evidenţă corelaţii cu semnificaţii deosebite în aprecierea situaţiei financiare a întreprinderii);
2. Un studiu al contului de rezultat pentru a studia performanţele degajate de
întreprindere.
3. Analiza planului financiar pentru afacerile aflate atât la debut (cu rolul de a
documenta, justifica şi convinge) cât şi pentru cele în derulare (în vederea unor noi investiţii).
Notă: În general fiecare indicator analizat se va compara cu minimum trei repere:
- nivelul înregistrat în anii anteriori pentru a se constata evoluţia indicatorului în sensul
reducerii sau creşterii;
- nivelul înregistrat ca o medie în sectorul de activitate în care acţionează întreprinderea
analizată;
- nivelul înregistrat de cel mai important concurent din sectorul de activitate respectiv,
care se constituie ca „ ţintă”.

3.1. Diagnosticul financiar pe baza informaţiilor degajate de bilanţ


“Bilanţul este considerat “fotografia” întreprinderii, care indiferent de forma de
prezentare, trebuie să ofere răspuns la o serie de întrebări specifice celui care efectuează
analiza”. 2
Aceste întrebări decurg din modul în care se realizează egalitatea între activele şi
pasivele bilanţului, egalitate care transpune o identitate fundamentală între două reprezentări
diferite ale aceleiaşi mărimi economice, sursele fondurilor (originea lor), trebuind să
corespundă cu utilizările (necesităţile) cărora le au fost efectuate.
Bilanţul contabil constituie un document de sinteză care pune în evidenţă situaţia
patrimonială a întreprinderii la un moment dat prin intermediul ecuaţiei 3:
Situaţia netă a patrimoniului (capitaluri proprii) = Activ bilanţier – Datorii bilanţiere
Acest document prezintă mărimea resurselor şi utilizărilor la care a recurs un agent
economic în cursul unei perioade de gestiune.
42
Petre Brezeanu (coord), Diagnostic financiar – instrumente de analiză financiară, Ed. Economică, Bucureşti, 2003,
pg.366-367;
2
Petrescu, S., “Diagnostic economic financiar”, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004, p. 203
3
Cistea, M., “Contabilitatea întreprinderii”, vol. I, Bucureşti, 1997, p. 460

122
În plan mondial există în principal două abordări în ceea ce priveşte analiza statică a
bilanţului contabil 43:
● optica funcţională (bilanţ funcţional sau economic): având la bază perspectiva
continuităţii activităţii, posturile de activ şi pasiv sunt grupate ţinând cont de funcţiile principale
ale unităţii: de investiţii, de exploatare şi finanţare;
● optica financiară (bilanţ financiar): având la bază perspectiva încetării activităţii,
posturile de activ sunt grupate după gradul de lichiditate, iar posturile de pasiv după criteriul
exigibilităţii.
Indiferent de abordarea aleasă (financiară sau funcţională) analiza statică a bilanţului
se bazează pe prelucrarea bilanţului contabil astfel încât să se ajungă la un bilanţ retratat ce
urmează să pună în evidenţă modul în care este asigurat echilibrul la nivelul firmei, prin
indicatori precum: fond de rulment (FR), necesar de fond de rulment (NFR), trezoreria (T).
3.1.1. Echilibrul financiar exprimat prin indicatorii: fond de rulment (FR), necesar de
fond de rulment (NFR), trezoreria (T).
Echilibrul financiar al bilanţului contabil presupune un echilibru între cele două
componente ale sistemului: utilizări (nevoi) şi resurse. Pentru a se asigura o stare de echilibru
perfect, ar trebui ca activele şi pasivele să fie perfect corelate din punct de vedere al
„maturităţii”, respectiv:
• Active cu lichiditate peste un an = Pasive cu exigibilitate peste un an;
• Active cu lichiditate sub un an (cu excepţia celor de trezorerie) = Pasive cu exigibilitate
sub un an (cu excepţia celor de trezorerie);
• Active de trezorerie = Pasive de trezorerie.
O astfel de gestiune ar presupune ca toate scadenţele plăţilor şi ale încasărilor să fie
perfect corelate, respectiv zilnic să se poată asigura un echilibru perfect între încasări şi plăţi.
Bineînţeles că, în practică rareori se va putea asigura această stare de echilibru. În aceste
condiţii, se recomandă să se înregistreze un sold de trezorerie pozitiv (dar nu de mari
dimensiuni), pentru a se putea face faţă eventualelor crize de lichiditate.
Analiza pe baza bilanţului financiar îşi propune, înainte de orice, evidenţierea acestei
stări de echilibru. Se poate afirma că această opţiune este specifică mai mult instituţiilor bancare
şi mai puţin managementului financiar al firmei.

43
Revista “Gestiunea şi contabilitatea firmei”, nr.6, iunie 2004, p. 28
‫٭‬
retratarea reprezintă actualizarea valorii activului şi pasivului prin neluarea în considerare a acelor posturi
considerate “fictive”, care figurează în bilanţ din motive tehnic contabile şi de echilibru aritmetid al bilanţului.( P.
Brezeanu, Op. Cit., pg. 247)

123
Analizând pe orizontală bilanţul financiar, se consideră că “menţinerea echilibrului
financiar se realizează atunci când resursele permanente finanţează utilizările permanente iar
resursele temporare finanţează utilizările temporare” 16.
Pornind de la un anumit echilibru care trebuie să existe între durata unei operaţii de
finanţat şi durata mijloacelor de finanţare corespunzătoare, bilanţul financiar pune în evidenţă
două reguli principale ale finanţării, respectiv (1) nevoile permanente de alocare a fondurilor
băneşti vor fi acoperite din capitaluri permanente, îndeosebi din capitaluri proprii, în timp ce
(2) nevoile temporare vor fi, în mod normal, finanţate din resurse temporare. Nerespectarea
regulilor de finanţare va determina o situaţie de dezechilibru financiar, care se va manifesta fie
printr-un stres (presiune) pentru managerul financiar, care va fi obligat să asigure finanţarea unor
active ce trebuie să se afle permanent la dispoziţia firmei din pasive temporare, fie un cost prea
ridicat al procurării de capiatluri, dat fiind faptul că, în principiu, capitalurile pe termen lung
prezintă un cost mai ridicat.
Cele două părţi ale bilanţului financiar, cuprinzând elemente de activ în strânsă
corespondenţă cu cele de pasiv, reflectă echilibrul financiar pe termen lung şi echilibrul
financiar pe termen scurt.
Când sursele permanente sunt mai mari decât necesităţile permanente de alocare a
fondurilor băneşti, întreprinderea dispune de un fond de rulment (FR). Acest excedent de
resurse permanente degajat de ciclul de finanţare al imobilizărilor poate fi utilizat sau „rulat”
pentru reînnoirea activelor circulante. Deci, fondul de rulment apare ca o marjă de securitate
financiară care permite întreprinderii, să facă faţă, fără dificultate, riscurilor diverse pe termen
scurt 44. Această marjă de securitate financiară garantează solvabilitatea întreprinderii permiţând
acesteia, în caz de probleme comerciale sau la nivelul ciclului financiar al exploatării,
conservarea unei anumite autonomii, respectiv a unei independenţe financiare faţă de creanţierii
săi. Noţiunea de fond de rulment poate avea mai multe formulări, însă două dintre ele prezintă
interes în mod deosebit. Este vorba de fondul de rulment net sau permanent, pe de o parte, şi
fondul de rulment propriu pe de altă parte. Fondul de rulment permanent pe baza bilanţului
financiar constituie un fond de rulment lichiditate sau fond de rulment financiar „FRF” şi poate
fi stabilit prin două modalităţi 45:
1. FR = CAPITALURI PERMANENTE 46 - NEVOI PERMANENTE(active imobilizate)
(exclusiv amortizările de activ) (în valoare netă)

16
Georgescu, N., “Analiza bilanţului contabil”, Bucuraşti, 1999, p. 94
44
V. Dragotă şi Colectiv, Management financiar – Analiza financiară şi gestiune financiară operaţională – vol.1,
Ed. Economică, Bucureşti, 2003, pag. 155 şi următ.
45
G. Vintilă, Diagnosticul financiar şi evaluarea întreprinderilor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998,
pag. 23.
46
Capitalurile permanente exclusiv amortizările de activ, dacă bilanţul este exprimat în valori brute.

124
În această abordare fondul de rulment financiar este o parte a capitalurilor permanente
degajată de etajul superior al bilanţului pentru a acoperi nevoile de finanţare din partea de jos a
bilanţului (a activelor circulante), rămasă după finaţarea imobilizărilor.
2. FR = ACTIV CIRCULANT NET 47 - DATORII MAI MICI DE UN AN
(cu lichiditate < 1 an) (inclusiv creditele bancare curente)
În această ipoteză, fondul de rulment financiar evidenţiază surplusul activelor circulante
nete în raport cu datoriile temporare, sau partea activelor circulante nefinanţată de datoriile pe
termen scurt.
Prima modalitate de exprimare este specifică practicii şi literaturii de specialitate din
Franţa, iar a doua, ţărilor anglo-saxone. Dar, trebuie menţionat că, indiferent de modalitatea de
calcul, în logica financiară nu există decât un singur fond de rulment financiar.
În funcţie de mărimea celor două mase bilanţiere din partea de sus a bilanţului financiar,
pot fi puse în evidenţă următoarele trei situaţii:
- Capitaluri permanente > Activ imobilizat net => FRF > 0.
Deoarece fondul de rulment financiar este pozitiv, capitalurile permanente finanţează o
parte din activele circulante, după finanţarea integrală a imobilizărilor nete. Această situaţie pune
în evidenţă fondul de rulment financiar ca expresie a realizării a echilibrului financiar pe termen
lung şi a contribuţiei acestuia la înfăptuirea echilibrului financiar pe termen scurt.
- Capitaluri permanente < Activ imobilizat net => FRF < 0.
Valoarea negativă a FRF reflectă absorbirea unei părţi din resursele temporare pentru
finanţarea unor nevoi permanente, contrar principiului de finanţare: nevoilor permanente li se
alocă resurse permanente. Această situaţie generează un dezechilibru financiar, care trebuie
analizat în funcţie de specificul activităţii desfăşurate de întreprinderea respectivă. Dezechilibrul
poate fi considerat o situaţie periculoasă, alarmantă în cazul întreprinderilor cu profil industrial,
fiind o situaţie permisă întreprinderilor cu activitate comercială, pentru care datoriile faţă de
furnizorii de mărfuri pot fi asimilate resurselor permanente.
- Capitaluri permanente = Activ imobilizat net => FRF = 0.
Această situaţie mai puţin probabilă, implică o armonizare totală a structurii resurselor cu
necesităţile de alocare a acestora.
Pornind de la a doua modalitate de calcul a fondului de rulment financiar, pe baza
elementelor din partea de jos a bilanţului, pot fi evidenţiate de asemenea trei situaţii:
- Activ circulant net > Datorii pe termen scurt => Capitaluri permanente > Activ
imobilizat net => FRF > 0.

47
Provizioanele pentru deprecierea activului circulant nefiind considerate resurse permanente, în mod corespunzător
activele circulante vor fi preluate în calculul FRF la valoarea netă corespunzătoare valorii reale a acestora.

125
Această situaţie reflectă o perspectivă favorabilă întreprinderii sub aspectul solvabilităţii
sale.
- Activ circulant net < Datorii pe termen scurt => Capitaluri permanente < Activ
imobilizat net => FRF < 0.
Situaţia în care activele circulante transformabile în lichidităţi sunt insuficiente pentru
rambursarea datoriilor pe termen scurt şi reflectă, cel puţin la prima vedere, o stare de
dezechilibru, o situaţie nefavorabilă sub aspectul solvabilităţii. Dacă scadenţa medie a activelor
circulante este mai apropiată decât a datoriilor pe termen scurt, echilibrul financiar poate fi
asigurat şi în condiţiile unui FRF negativ. Acesta este cazul întreprinderilor cu activitate
comercială.
- Activ circulant net = Datorii pe termen scurt => Capitaluri permanente = Activ
imobilizat net => FRF =0.
În această situaţie, cel mai puţin probabilă, activele circulante acoperă „strict” datoriile pe
termen scurt, fără posibilitatea degajării unui excedent de lichiditate.
Se constată că ambele modalităţi de stabilire a fondului de rulment pun în evidenţă două
aspecte diferite dar complementare ale aceluiaşi indicator.
Fondul de rulment financiar poate fi analizat, în continuare, în funcţie de structura
capitalurilor permanente, analiză care pune în evidenţă gradul în care echilibrul financiar se
asigură prin capitalurile proprii. Indicatorul care relevă acest grad de autonomie financiară, sau
de libertate în luarea deciziilor de investiţii privind dezvoltarea întreprinderii, este fondul de
rulment propriu, adică excedentul capitalurilor proprii în raport cu imobilizările nete,
determinat conform relaţiei:
FR propriu = CAPITALURI PROPRII – IMOBILIZĂRI NETE
Un fond de rulment propriu negativ nu trebuie interpretat ca fiind o situaţie nefavorabilă,
cel puţin pe termen scurt, ci doar un potenţial semnal de alarmă pentru viitor.
Rezultatul negativ al următoarei relaţii de calcul, denumit fond de rulment împrumutat,
reflectă măsura îndatorării pe termen lung, pentru finanţarea nevoilor pe termen scurt:
FR împrumutat = FR – FR propriu
Dacă avem în vedere structura de finanţare a fondului de rulment financiar, constatăm că
existenţa acestuia (FR pozitiv) nu exprimă întotdeauna o situaţie de echilibru financiar în condiţii
de autonomie financiară (FR propriu - poate fi negativ), întrucât fondul de rulment financiar
poate fi constituit integral pe seama împrumuturilor pe termen lung (FR împrumutat - pozitiv),
iar marja de siguranţă pe care acesta o asigură pentru finanţarea nevoilor temporare protejează
întreprinderea de riscul insolvabilităţii numai până la scadenţa acestor datorii nu şi în
perspectivă.

126
Practica economică consideră că pentru societăţile cu profil industrial, fondul de
rulment ar trebui să reprezinte 1/3 din mărimea cifrei de afaceri.
Pornind de la un anumit echilibru care trebuie să existe între nevoile temporare şi
resursele temporare, bilanţul patrimonial pune în evidenţă un alt indicator de echilibru financiar
denumit nevoia de fond de rulment (NFR).
NFR = NEVOI TEMPORARE (active circulante+active de regularizare exclusiv
disponibilităţile) – RESURSE TEMPORARE (datorii curente, pe termen scurt+pasive de
regularizare exclusiv credite bancare pe termen scurt)
Dacă nevoia de fond de rulment este pozitivă, ea semnifică un surplus de nevoi
temporare, în raport cu resursele temporare posibile de mobilizat. Situaţia în care nevoia de fond
de rulment este pozitivă, poate fi considerată normală, numai dacă este rezultatul unei politici de
investiţii privind creşterea nevoii de finanţare a ciclului de exploatare. În caz contrar, nevoia de
fond de rulment poate evidenţia un decalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor şi creanţelor,
pe de o parte, şi exigibilitatea datoriilor de exploatare, pe de altă parte, respectiv încetinirea
încasărilor şi urgentarea plăţilor.
Valoarea sa negativă evidenţiază surplusul resurselor temporare, în raport cu nevoile
corespunzătoare de capitaluri circulante, sau necesităţi temporare mai mici decât sursele
temporare posibile de mobilizat. Asemenea situaţie poate fi apreciată favorabil, dacă este
rezultatul accelerării rotaţiei activelor circulante şi al angajării de datorii cu scadenţe mai mari,
adică s-au urgentat încasările şi s-au relaxat plăţile. Acesta este un caz frecvent întâlnit la
întreprinderile cu activitate comercială, datorită creditelor - furnizor mult mai mari decât
creditele - client. În acest caz, nevoia de fond de rulment negativă constituie o sursă temporară,
care nu trebuie finanţată, ci dimpotrivă, ea finanţează fondul de rulment şi trezoreria.
În caz contrar, nevoia de fond de rulment negativă evidenţiază o situaţie nefavorabilă,
datorată unor întreruperi temporare în aprovizionarea şi reînnoirea stocurilor, sau în activitatea
de producţie.
În cadrul analizei patrimoniale, diferenţa dintre fondul de rulment financiar şi nevoia de
fond de rulment reprezintă trezoreria netă (TN).
TN = FOND DE RULMENT – NEVOIA DE FOND DE RULMENT
Trezoreria netă pozitivă este rezultatul întregului echilibru financiar al întreprinderii.
Dacă trezoreria netă este pozitivă, atunci excedentul de finanţare, expresia cea mai
concludentă a desfăşurării unei activităţi eficiente, se va regăsi sub forma disponibilităţilor
băneşti în conturi bancare şi în casă. Înregistrarea unei trezorerii nete pozitive în cadrul mai
multor exerciţii succesive evidenţiază o rentabilitate economică ridicată şi posibilitatea plasării
rentabile a disponibilităţilor băneşti pentru întărirea poziţiei întreprinderii pe piaţă.

127
Trezoreria netă negativă semnifică un dezechilibru financiar, un deficit monetar acoperit
prin angajarea de noi credite pe termen scurt. Această situaţie evidenţiază dependenţa
întreprinderii de resursele financiare externe şi astfel se limitează autonomia financiară a
întreprinderii pe termen scurt. Această dependenţă financiară nu trebuie să fie interpretată
implicit ca o stare de insolvabilitate.
Echivalenţa între fondul de rulment financiar şi nevoia de fond de rulment corespunde
unei situaţii în care echilibrul trezorerie este perfect asigurat, fără excedent, sau fără deficit.
Aceasta înseamnă că fondul de rulment financiar permite finanţarea integrală a nevoii de fond de
rulment, şi atunci întreprinderea poate evita dependenţa sa faţă de resursele de trezorerie.
Din analiza evoluţiei trezoreriei de la un exerciţiu la altul, se desprinde un indicator cu o
deosebită putere de sinteză denumit cash-flow. Creşterea trezoreriei nete, pe perioada
exerciţiului contabil analizat, reprezintă cash-flow-ul perioadei (CF), determinat conform
relaţiei:
CF = TN1 – TN0 , unde
TN1 (TN0) - trezoreria netă la sfârşitul (începutul) exerciţiului contabil
Dacă cash-flow-ul perioadei este pozitiv, această situaţie reflectă o creştere a capacităţii
reale de finanţare a investiţiilor, în consecinţă o îmbogăţire a activului net real, o confirmare a
majorării valorii proprietăţii. O valoare negativă a cash-flow-ului, sugerează o situaţie inversă.

3.1.2. Analiza structurii financiare a întreprinderii


Analiza structurii financiare a patrimoniului întreprinderii urmăreşte reflectarea
raporturilor dintre elementele patrimoniale şi mutaţiile care au loc în cadrul resurselor şi a
utilizărilor permanente şi curente. Metoda utilizată în analiză este metoda „ratios” – a ratelor.
Ratele de structură financiară se stabilesc ca raport între un post (sau o grupă de posturi)
de activ sau pasiv şi totalul bilanţului, precum şi ca raport între diferite componente de activ sau
de pasiv. Deşi simplă din punct de vedere tehnic, această metodă furnizează informaţii
edificatoare privind situaţia financiară a firmei, mai ales în cazul analizelor comparative în timp
şi spaţiu.

3.1.2.1. Analiza ratelor de structură ale activului


a) Rata activelor imobilizate (RAi), calculată ca raport procentual între activele
imobilizate şi totalul bilanţului, reprezintă de fapt ponderea elementelor patrimoniale ce servesc
întreprindea în mod permanent şi reflectă gradul de investire a capitalului în întreprindere şi
gradul de imobilizare a activului

128
Active imobilizate
RAi = × 100
Activ total
Acest indicator măsoară gradul de investire a capitalului în întreprinderea respectivă.
Conţinutul diferit al componentelor imobilizate, precum şi reacţia nuanţată a acestor componente
la acţiunea factorilor tehnici, juridici, economici, justifică utilizarea în teoria şi practica
economică a unor rate complementare:
a1) rata imobilizărilor corporale (Ric) calculată cu relaţia:
Imobilizămi corporale
Ric = × 100
Activ total
Mărimea acestei rate este determinată, în primul rând, de natura activităţii. Rata este mare
pentru acele activităţi ce solicită echipamente importante ca volum sau costisitoare şi este mică
în acele activităţi care solicită o slabă dotare tehnică.
Pentru firmele din acelaşi sector de activitate, rata imobilizărilor corporale depinde de
opţiunile strategice ale fiecăreia, de politica de dezvoltare, de condiţiile concrete în care-şi
desfăşoară activitatea. Datorită condiţiilor variate care au incidenţă asupra acestui indicator, este
foarte dificil de stabilit o mărime optimă, o rată de referinţă. Totuşi, specialiştii apreciază că,
pentru firme comparabile, rata activelor imobilizate arată mărimea capacităţii acestora de a
rezista în cazul unei crize, de a se adapta la schimbarea bruscă a tehnicii sau a cerinţelor pieţei.
La firmele cu o pondere ridicată a imobilizărilor corporale, operează mai dificil o transformare a
activelor sale imobilizate în disponibilităţi.
a2) Rata imobilizărilor financiare (Rif) care exprimă intensitatea legăturilor şi relaţiilor
financiare pe care o firmă le-a stabilit cu alte unităţi, mai ales cu ocazia operaţiilor de creştere şi
se calculează astfel:
Im obilizari financiare
Rif = × 100
Activ total
Politica de investiţii financiare este strâns legată de mărimea firmei. Aceasta explică
valorile mici ale ratei imobilizărilor financiare în cadrul firmelor mici şi invers.
b) Rata activelor circulante (RAc) reprezintă ponderea activelor circulante în totalul
bilanţului şi se calculează cu relaţia:
Active circulante
R Ac = × 100
Activ total
Între RAi şi RAc se formează relaţia: R Ai + R Ac = 1 .

Pentru procesul de decizie sunt operaţionale ratele analitice ale activelor circulante
astfel:
b1) Rata stocurilor (Rs)

129
Rata stocurilor (Rs) reflectă ponderea celor mai puţin lichide active circulante în total
active circulante:
Stocuri
Rs = × 100
Activ total
Aceasta ia valori diferite de la un sector la altul în funcţie de natura activităţii: mai
ridicate la firmele din sfera producţiei şi distribuţiei de bunuri materiale şi foarte scăzută în sfera
serviciilor.
Interpretarea evoluţiei în timp a stocurilor, respectiv a ratei stocurilor, necesită corelarea
la nivelul activităţii, admiţându-se ca ecuaţie minimă de echilibru structural:
ICA>IS, unde, ICA – indicele cifrei de afaceri; IS – Indicele stocurilor.
Prin urmare, o creştere a volumului de activitate generează o sporire justificată a
stocurilor. Încetinirea rotaţiei stocurilor, formarea stocurilor fără mişcare sau cu mişcare lentă se
apreciază negativă datorită dificultăţilor de transformare în lichidităţi şi consecinţelor negative
asupra solvabilităţii firmei.
b2) Rata creanţelor comerciale (RC)
Gradul de lichiditate al creanţelor comerciale este mai mare decât cel al stocurilor.
Creante comerciale
Rc = × 100
Activ total
Mărimea acestei rate este determinată de natura relaţiilor firmei cu partenerii externi din
aval, de termenele de plată pe care le acordă clientelei sale. Ea înregistrează valori scăzute sau
nule în firmele aflate în contact direct cu o clientelă numeroasă ce-şi achită cumpărăturile în
numerar (comerţul cu amănuntul, prestări de servicii către populaţie).
b3) Rata disponibilităţilor băneşti şi a plasamentelor
Rata disponibilităţilor (RD,P) arată ponderea celor mai lichide active în totalul activelor
circulante, reflectând gradul de lichiditate imediată a activelor curente.
Disponibil + Valori mobiliare de plasament
RD , P = × 100
Activ total
şi în analitic, rata disponibilităţilor şi rata plasamentelor.
Rata disponibilităţilor reflectă ponderea disponibilităţilor în patrimoniul firmei,
informaţiile sale fiind însă deosebit de fragile, necesitând o interpretare nuanţată de la caz la caz.
Însăşi mărimea (nivelul) disponibilităţilor poate avea dublă semnificaţie. O valoarea ridicată a
disponibilităţilor poate reflecta o situaţie favorabilă în termeni de echilibru financiar, dar poate fi
şi semnul unor resurse ineficient utilizate, al unor resurse neproductive.
De asemenea, trebuie să ţinem seama de faptul că disponibilităţile pot înregistra variaţii
de mare amplitudine în intervale foarte scurte: în câteva zile încasările pot să crească foarte mult

130
datorită unor intrări importante de fonduri sau dimpotrivă, să scadă ca urmare a unor plăţi foarte
concentrate în timp.

3.1.2.2. Analiza ratelor de structură ale pasivului


Ratele de structură ale pasivului permit aprecierea structurii financiare, a politicii
financiare a firmei, prin punerea în evidenţă a compoziţiei pasivului relevând aspecte privind
stabilitatea şi autonomia financiară a acesteia.
a) Rata stabilităţii financiare (Rsf) reflectă legătura dintre capitalul permanent de care
firma dispune în mod stabil (pe o perioadă de cel puţin 1 an) şi patrimoniul total.
Capitalul permanent
Rsf = × 100
Pasiv total
b) Rata autonomiei financiare globale (Rafg)
Autonomia financiară exprimă aptitudinea întreprinderii de a face faţă angajamentelor
financiare, măsurându-se cu ajutorul unor rate care exprimă gradul de lichiditate – solvabilitate şi
gradul de îndatorare.
Capital propriu
Rafg = × 100 (rata solvabilităţii patrimoniale)
Pasiv total
sau
Datorii pe termen scurt
Rafg = × 100
Pasiv total
Ponderea capitalului propriu, respectiv a datoriilor în totalul pasivului diferă de la un caz
la altul, în primul rând, în funcţie de politica financiară a firmei respective, de condiţiile concrete
ale fiecărei firme, de eficienţa deciziilor financiare.
Anumiţi autori recomandă ca satisfăcătoare pentru echilibrul financiare, R afg ≥ 1 3 .

Prin urmare, existenţa unui capital propriu egal sau mai mare cu o treime din pasivul
firmei este o premisă a autonomiei financiare a acesteia.
În cadrul ratei autonomiei financiare globale, semnificaţie deosebită are:
b1) Rata autonomiei financiare la termen permite aprecierea mai precisă prin implicarea
structurii capitalului permanent.
Se poate calcula după relaţiile:
Capitalul propriu
(1) R Aft = × 100
Capitalul permanent
Specialiştii apreciază că, pentru asigurarea autonomiei financiare, capitalul propriu
trebuie să reprezinte cel puţin jumătate din cel permanent. Deci: R Aft (1) ≥ 0,5 .

Capital propriu
(2) R Aft = × 100
Datorii pe termen mediu şi lung

131
Acest raport exprimă gradul de independenţă financiară a firmei, independenţă asigurată
atunci când capitalul propriu este egal sau mai mare comparativ cu suma obligaţiilor la termen.
Prin urmare: R Aft (2 ) ≥ 1 .

c) Rata de îndatorare globală (Rig) măsoară ponderea datoriilor în patrimoniul firmei:


Datorii totale
Rig = × 100; Rig < 1
Pasiv total
Cu cât valoarea acestui indicator este mai îndepărtată de 1, cu atât creşte autonomia
financiară a firmei.
O semnificaţie deosebită în cadrul ratei de îndatorare globală are rata de îndatorare la
termen (Rit) care se calculează prin raportarea obligaţiilor (datoriilor) pe termen mediu şi lung fie
Datorii pe termen mediu şi lung
la capitalul permanent (1): Rit = × 100 , fie la capitalul propriu
Capital permanent
Datorii pe termen mediu şi lung
(2): Rit = × 100 .
Capitalul propriu
Rata de îndatorare, indiferent de forma sa de calcul, caracterizează dependenţa
(independenţa) financiară a firmei şi gradul de risc al politicii sale financiare.
În privinţa unor structuri structuri financiare ideale sau acceptabile există câteva principii
esenţiale, printre care amintim:
- activele stabile (ciclice sau aciclice) nu trebuie să fie finanţate din datorii pe termen
scurt (de trezorerie); numai activele ocazionale (nestabile) pot fi finanţate tranzitoriu din
asemenea datorii.
- finanţarea activelor stabile prin îndatorarea pe termen mediu şi lung este admisă cu
condiţia ca aceasta să nu reprezinte mai mult de 50% din capitalurile permanente şi să poată fi
rambursată progresiv prin autofinanţare până întreprinderea ajunge la autonomie financiară
(finanţarea din capitaluri proprii)

3.1.3. Solvabilitatea şi lichiditatea


În general ,“solvabilitatea reprezintă capacitatea unei persoane fizice sau juridice de a
stinge la scadenţă obligaţiile faţă de creditorii săi” 48, referindu-se în mod deosebit la obligaţiile
pe termen mediu şi lung.
Analiza solvabilităţii întreprinderii 49 urmăreşte capacitatea acesteia de a-şi achita
obligaţiile totale din resurse totale. Pa baza acestui indicator se poate evalua riscul incapacităţii
de plată pe termen lung. Din acest punct de vedere în aprecierea solvabilităţii se utilizează mai

48
Dobrotă, N., Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pg. 115;
49
Florea, C., Analiza economico-financiară. Teorie şi studii de caz, Editura Nevali, Cluj Napoca, 2002, pag: 52.

132
multe rate din structura pasivului ce caracterizează autonomia financiară şi îndatorarea
întreprinderii 50
Se adaugă acestora următoarele rate:
Capacitatea de rambursare a datoriilor(Crd) care arată măsura în care sursele potenţiale
de autofinanţare degajate din activitatea întreprinderii pot acoperi datoriile totale.
Capacitatea de autofinantare
Crd =
Datorii totale
Nivelul optim se consideră a fi de 1,00 însă doar sub nivelul minim acceptabil de 0,33
întrepriderea se află în pericolul incapacităţii de plată.
Capacitatea de rambursare a datoriilor cuprinde capacitatea brută de rambursare a
datoriilor (Cbrd) şi capacitatea netă de rambursare a datoriilor (Cnrd).
Capacitatea brută de rambursare a datoriilor (Cbrd) arată măsura în care sursele
potenţiale de autofinanţare degajate din activitatea de exploatare a întreprinderii pot să acopere
datoriile totale ale acesteia.
Excedent brut din exploatare
Cbrd =
Datorii totale
Capacitatea netă de rambursare a datoriilor (Cnrd) arată măsura în care autofinanţarea
netă poate acoperi datoriile totale ale întreprinderii. Practic, arată un raport între sursele proprii şi
cele împrumutate sau atrase.
Autofinantarea exercitiului
Cnrd =
Datorii totale
Rata cheltuielilor financiare 51(Rcf) arată măsura în care cheltuielile financiare consumă
numerar din acumulăriile brute ale activităţii de exploatare.
Rcf =
Cheltuieli financiare
Excedent brut din exploatare (rezultatul din exploatare, cifra de afaceri, productia exercitiului)
Nivelul maxim acceptabil este de 60%, peste acesta întreprinderea se va afla în pericolul
înregistrării de numerar negativ.
Se consideră, de asemeni, că întreprinderea este solvabilă în măsura în care activul real
este suficient pentru a-i permite plata tuturor datoriilor. Sunt operaţionale următoarele relaţii:
Rata solvabilităţii generale
Rata solvabilităţii generală (Rsg) arată măsura în care activele totale ale întreprinderii
pot acoperi datoriile totale ale acesteia. Practic arată măsura în care datoriile pot fi acoperite pe
seama activelor.

50
Silvia Petrescu, Op. Cit., pg. 239;
51
Mironiuc, M., Analiza financiară. Studii de caz, Editura Junimea, Iaşi, 2000, pag: 60.

133
Total activ
Rsg =
Datorii totale
Nivelul minim acceptabil este de 1,66, însă valoarea normală ar fi de cel puţin 2,00.
Raportul de solvabilitate generală (Rsg) mai arată ponderea activului contabil net
(negrevat de datorii) în total activ.
Activ net contabil
Rsg =
Total activ
În cazul acestui indicator nivelul normal este de cel puţin 50% , însă se acceptă un nivel
minim de 35%.

Rata solvabilităţii financiare


Rata de solvabilitate financiară (Rsf) arată măsura în care activele totale ale
întreprinderii pot acoperi datoriile financiare totale.
Total activ
Rsf =
Datorii financiare totale
Pentru a se situa în afara pericolului incapacităţii de plată, întreprinderea trebuie să
inregistreze un nivel minim acceptabil de 2,00

Pentru ca întreprinderea să fie într-o situaţie satisfăcătoare nu este suficient ca ea să-şi


poată achita datoriile (să fie solvabilă), ci trebuie să le poată achita la scadenţa convenită, adică
să posede suficiente lichidităţi pentru a respecta scadenţele.
Lichiditatea măsoară aptitudinea întreprinderii de a faţă obligaţiilor pe termen scurt şi
reflectă capacitatea de a transforma rapid activele circulante în disponibilităţi (bani).
Lichiditatea se referă deci la proprietatea elementelor patrimoniale de a se transforma în
bani, aceasta putând fi şi un criteriu de grupare a posturilor în bilanţ.
Bilanţul românesc sub formă verticală, legiferat prin O.M.F. nr. 94/ 20.02.2001, inspirat
din norma contabilă internaţională I.A.S.1, “Prezentarea situaţiilor financiare”, oferă date şi
informaţii în vederea determinării unor indicatori de lichiditate cum ar fi:
- Fondul de rulment;
- Lichiditatea generală (current ratio);
- Lichiditatea imediată (quick ratio).
Fondul de rulment 52 reprezintă acea sumă cu care totalul activelor circulante depăşesc
totalul datoriilor pe termen scurt.

52
Ionescu, C., Informare financiară în contextul internaţionalizării contabilităţii, Editura Economică, 2003, pg. 224;

134
Este un indicator important al lichidităţii datorită faptului că datoriile pe termen scurt
reprezintă obligaţii ce trebuie achitate într-o perioadă mai mică de un an, iar activele circulante
curente (pe termen scurt) reprezintă active ce trebuie transformate în bani sau consumate într-o
perioadă mai mică de un an sau decât ciclul normal de exploatare (dacă acesta are o durată mai
mare de un an).
Prin definiţie, aşa cum prezentam anterior, datoriile curente trebuie onorate din active
curente. Astfel, excesul de active circulante faţă de datoriile pe termen scurt, reprezintă active
circulante nete disponibile pentru continuarea activităţii economice.
Această diferenţă reprezintă fondul de rulment ce poate fi utilizat pentru cumpărarea de
stocuri, obţinerea de credite şi finanţarea unor vânzări în creştere.
Deci, lipsa fondului de rulment poate conduce chiar la falimentarea întreprinderii. Fondul
de rulment se determină cu relaţia:
Fond de rulment = Active circulante – Datorii pe termen scurt
Lichiditatea generală (current ratio)
“Lichiditatea presupune existenţa unor disponibilităţi băneşti suficiente pentru achitarea
la scadenţă a datoriilor întreprinderii (inclusiv dobânda pentru împrumuturile acordate de
creditori) dar şi pentru acoperirea unor nevoi neprevăzute de mijloace băneşti”. 53
Acest indicator, întâlnit în literatura de specialitate 43 şi sub denumirea de coeficientul
lichidităţii generale (working capital ratio), este strâns legat de fondul de rulment şi este
considerat a fi un bun indicator al capacităţii întreprinderii de a-şi onora facturile şi de a-şi
rambursa creditele contractate.
Lichiditatea generală (LG) arată marja conferită firmei de activele sale curente în
respectarea obligaţiilor curente. Se determină ca raport între activele circulante şi datoriile pe
termen scurt ale întreprinderii, cu relaţia:
Active curente (circulante)
LG =
Pasive curente
Mărimea acestei rate depinde de viteza de rotaţie a activelor curente. Se apreciază că
valoarea minimă admisă poate varia între 1,2 – 1,8, funcţie de sectorul de activitate. Dacă acest
indicator depăşeşte valoarea 1, atunci întreprinderea poate să-şi achite obligaţiile curente, pe
măsură ce devin scadente, fiind consecinţa unui fond de rulment pozitiv.
În caz contrar, lipsa de lichidităţi, consecinţa unui fond de rulment negativ poate conduce
la încetare de plăţi, echivalând cu risc de insolvabilitate (faliment).

53
Păvăloaia, W., Paraschivescu, M-D.,Cojocaru, C., “Analiza financiară şi modele de politică economică în
societăţile comerciale”, Editura Neuroni, Focşani, 1994, p. 21
43
Sava, S., coordonator pentru versiunea în lb. română, “Dicţionar MicMilan de economie modernă”, Editura Codecs,
Bucureşti, 1999, p. 63

135
De multe ori, însă, indicatorul lichidităţii generale poate conduce la concluzii eronate,
deoarece în calculul lui sunt folosite mărimile furnizate de către bilanţul companiei, care
reprezintă situaţia trecută a acesteia şi nu cea prezentă. Totodată, indicatorul nu ţine cont de
succesiunea şi frecvenţa în timp a plăţilor şi a încasărilor.
În activele curente (circulante) intră şi stocurile (mărfuri, produse finite) a căror
lichiditate nu este cunoscută cu certitudine, aspect care i-a determinat pe bancheri să calculeze
alţi doi indicatori de lichiditate: lichiditatea intermediară şi lichiditatea imediată.
Lichiditatea intermediară (Testul acid – Quick Ratio) (LI), nu ţine cont de stocuri şi
exclude din calcule creanţele incerte pentru că nu pot fi mobilizate rapid pentru a face faţă unui
necesar urgent de lichidităţi.
Active curente − Stocuri − Creante incerte Disponibilitati + Creante certe
LI = =
Pasive curente Pasive curente
Lichiditatea imediată (de trezorerie) (Li) confundată deseori cu lichiditatea
intermediară, reprezintă raportul dintre activele lichide şi pasivele curente.
Activele lichide sunt compuse din numerar şi majoritatea investiţiilor la termen care pot fi
rapid transformate în bani. Stocurile nu se pot include în categoria activelor lichide deoarece, ele
nu pot fi transformate imediat în bani.
Disponibilitati + Plasamente
Li =
Pasive curente (imediat exigibile)
Acest concept, chiar dacă este considerat o perfecţionare a indicatorului lichidităţii, nu
reprezintă decât o imagine completă şi adusă la zi a situaţiei curente a întreprinderii. De
asemenea, el ignoră intrările şi ieşirile de numerar, de mare importanţă pentru activitatea
companiei. Valoarea minimă a raportului cuprinsă între 0,2-0,3 reflectă o garanţie de lichiditate,
fiind asigurată achitarea obligaţiilor pe termen scurt.
Lichiditatea la vedere (Lv) apreciază măsura în care creditele bancare pe termen scurt
pot fi acoperite pe seama disponibilităţilor băneşti din casierie şi conturi bancare.
Disponibilitati banesti in casierie si conturi bancare
Lv =
Credite bancare pe termen scurt
Valorile de referinţă ale indicatorului sunt cuprinse în intervalul 0,85 – 1,15.
Pentru a obţine o informaţie în dinamică cu privire la lichiditate se impune calcularea
acesteia pe baza mai multor bilanţuri succesive, creîndu-se astfel posibilitatea exprimării unei
tendinţe.
Mai mult, bilanţul nu poate explica contribuţia diverselor activităţi desfăşurate de către
întreprindere la obţinerea lichidităţii constatate de acesta.

136
3.1.4 Indicatori de gestiune (de activitate)
O categorie aparte de indicatori utilizaţi în analiza financiară sunt indicatorii de gestiune
care furnizează informaţii cu privire la 54:
- viteza de intrare sau de ieşire a fluxurilor de trezorerie ale întreprinderii;
- capacitatea întreprinderii de a controla capitalul circulant şi activităţile comerciale de
bază ale sale;
- viteza de rotaţie a stocurilor (rulajul stocurilor) - aproximează de cîte ori stocul a fost
rulat de-a lungul exerciţiului financiar
Aceste rate măsoară gradul de eficacitate cu care firma utilizează resursele pe care le are
la dispoziţie, măsoară viteza de transformare a activelor în lichidităţi şi cea de reînnoire a
datoriilor, construcţia lor pornind de la ideea că trebuie să existe un echilibru raţional între cifra
de afaceri şi elementele de activ şi pasiv ale firmei.
Măsurarea vitezei de circulaţie (rotaţie) se realizează cu ajutorul a doi indicatori 55:
- numărul de rotaţii (Nr) care arată de câte ori se roteşte elementul de activ (A) sau pasiv
(P), analizat prin cifra de afaceri (Ca) în perioada de gestiune:
Ca
Nr =
A(P)
- durata în zile a unei rotaţii (Dz), care arată durata medie în care elementul analizat
parcurge întreg ciclul economic şi reapare în forma bănească iniţială:
A( P)
Dz = ×T
Ca
T= perioada de gestiune pentru care se face analiza, exprimându-se în numărul de zile
calendaristice ale perioadei respective (lună, trimestru, an).
Principalele rate analizate sunt:
a) Viteza de rotaţie a activului
Creşterea vitezei de rotaţie a activului semnifică creşterea gradului de lichiditate a
acestuia (reducerea duratei de recuperare sub formă bănească), îmbunătăţirea structurii activelor
în corelaţie cu specificul activităţii. Reducerea vitezei de rotaţie are ca efect principal creşterea
gradului de imobilizare a activelor. Aceste efecte sunt valabile atât pentru activele imobilizate
cât şi pentru cele circulante.
Problema care se pune în calcularea acestora din urmă, referitor la stocuri, este legată de
valoarea stocurilor, de faptul că în evaluarea stocurilor se utilizează metode de evaluare diferite

54
OMFP (Ordinul Ministerul Finanţelor Publice) 1752/nov. 2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile
conforme cu directivele europene, în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1080 din 30/11/2005
55
Dorina Nicoleta Lezeu, Analiza situaţiilor financiare ale întreprinderii, Ed. Economică, Bucureşti, 2004, pg. 171
şi urm.;

137
de la o întreprindere la alta şi denaturează rezultatele oricărei comparaţii, de faptul că cel mai
indicat este să se utilizeze o medie anuală a acestora şi că cifra de afaceri trebuie exprimată în
preţuri de achiziţie sau costuri de producţie, astfel încât, rata de rotaţie a stocurilor, calculată
pentru fiecare categorie de stocuri va fi dată de relaţiile:
• Rata de rotaţie a stocurilor de mărfuri:
Stocul mediu de mãrfuri
Rmf = × 360
Costul de achizitie a mãrfurilor vândute
• Rata de rotaţie a stocurilor de materii prime:
Stocul mediu de materii prime
Rmp = × 360
Costul de achizitie al materiilor prime ± DS
• Rata de rotaţie a produselor finite:
Stocul mediu de produse finite
Rpf = × 360
Productia vândutã (în cost complet)
b) viteza de rotaţie a capitalurilor proprii arată numărul de utilizări ale capitalului propriu,
modul de fructificare a resurselor permanente sau arată numărul de refaceri a surselor
împrumutate şi atrase pe seama cifrei de afaceri într-o perioadă de gestiune, respectiv numărul de
zile necesar pentru restituirea datoriilor pe seama cifrei de afaceri.

3.2. Planificarea financiară a afacerii


Activitatea financiară precede activitatea tehnico-organizatorică de creare şi punere în
funcţiune a unei întreprinderi. În mod obligatoriu la demararea unei noi afaceri este necesară o
prognoză a situaţiior financiare, „plan financiar”, care vor avea rolul de a documenta, justifica şi
convinge de viabilitatea şi eficienţa afacerii, devenind „cel mai important reper în evaluarea
atractivităţii afacerii” 56. Mai mult decât planul de afaceri, planul financiar constituie pilonul de
susţinere al întregii afaceri pentru că aici investitorul descoperă la ce nivel al câştigurilor se poate
aştepta iar creditorul cunoaşte capabilitatea debitorului de a se achita de obligaţii.
Managementul financiar solid este una dintre cele mai bune căi pentru ca afacerea să
rămână profitabilă şi solvabilă. Fiecare pas făcut cu succes în lumea afacerilor depinde de cât de
bine vei putea conduce afacerea din punct de vedere financiar pentru că în fiecare an mii de
afaceri cu un potenţial ridicat de succes dau faliment din cauza managementului financiar prost.
Această secţiune include în mod normal o previziune a contului de profit şi pierdere, a
bilanţului şi a fluxului de numerar (cash-flow).
Previzionarea contului de profit şi pierdere

56
Dumitru Porojan, Cristina Bişa, Planul de afaceri, Ed. IRECSON, bucureşti, 2002, pg. 167;

138
Previziunea contului de profit şi pierdere este precedată de previziunea vânzărilor, a
producţiei şi a cheltuielilor.
Punctul de plecare în previzionarea situaţiilor financiare îl reprezintă previziunea cifrei de
afaceri, în funcţie de mărimea căreia se poate determina necesarul de mijloace şi resurse necesar
derulării afacerii.
Estimarea cifrei de afaceri este un proces complex care terbuie sa aibă în vedere
obligatoriu elemente precum stabilitatea preţurilor şi capacitatea de producţie existentă.
Ca metode (simple) de previzionare a cifrei de afaceri sunt utilizate în practică:
a) Analiza dimensiunii pieţei prin : analiza nevoilor clienţilor, numărul cumpărătorilor
potenţiali, posibilitatea de a stabili legături pe termen lung cu aceştia, frecvenţa şi mărimea
comenzilor, cota de piaţă pe care o veţi deţine; analiza caracteristicilor produsului, a dinamicii
pieţei şi a strategiilor concurenţilor funcţie de care poate fi ajustată politica de preţuri. Dacă
firma este vulnerabilă la un atac din partea concurenţei sau la o schimbare bruscă în preferinţele
consumatorilor este indicat a verifica dacă există capacitatea de a depăşi astfel de situaţii.
b) estimarea de către fiecare agent de vânzări a cifrei de afaceri posibil de obţinut pe zona
sa şi cumularea acestor valori;
c) determinarea trendului cifrei de afaceri a firmei în ultimii ani şi a trendului industriei
respective, care prin agregare dă posibilitatea obţinerii cifrei de afaceri previzionate;
d) luarea în considerare numai a vânzărilor din ultimul an şi majorarea/micşorarea
acestora cu un anumit procent, funcţie de percepţiile referitoare la perioada următoare.
Previziunea producţiei arată care sunt cantităţile care pot fi fabricate din fiecare produs,
în funcţie de vânzările aşteptate şi de capacităţile de producţie. Prin simulări trebuie confruntate
previziunile vânzărilor cu constrângerile economice, tehnologice, financiare şi umane. Pentru
determinarea programului optimal de producţie se foloseşte adesea programarea liniară.
Planificarea producţiei porneşte de la confruntarea ansamblului previziunilor de vânzări
cu anumite constrângeri interne legate de producţie, cum ar fi:
• capacităţile de producţie sunt considerate nemodificabile pe termen scurt;
• resursele umane disponibile sunt limitate;
• anumite costuri de producţie nu trebuie depăşite;
• trebuie respectate anumite termene.
Previziunea cheltuielilor
Un volum mare al încasărilor nu este o realizare prea mare dacă nivelul cheltuielilor este
încă şi mai ridicat. Volumul cheltuielilor trebuie previzionat cu atenţie şi monitorizat pe tot
parcursul derulării afacerii. Cheltuielile pe care urmează să le angajaţi nu vor avea o structură

139
omogenă şi, din acest motiv, trebuie facută distincţie între diferitele destinaţii ale resurselor de
care dispuneţi.
O primă distincţie importantă este cea dintre cheltuielile iniţiale – care vor fi efectuate
pentru a pune în mişcare noua afacere – şi cele aferente activităţii curente după atingerea
parametrilor propuşi. Primele trebuie efectuate de regulă o singură dată, în perioada iniţială,
perioadă în care şi afacerea este mai vulnerabilă. Cea de-a doua categorie de cheltuieli va avea
un nivel mai stabil în timp, dar este şi mai îndepărtată în timp faţă de momentul întocmirii
planului de afaceri. Este foarte important să existe un grafic al celor două categorii de cheltuieli
şi să fie determinate cu precizie momentul în care afacerea va începe să funcţioneze la
capacitatea normală. În cazul în care acest moment este mai îndepărtat în realitate decât s-a
crezut iniţial, s-ar putea ca rentabilitatea afacerii să nu mai fie cea scontată. Atunci când
previzionaţi cheltuielile cu activitatea curentă, va trebui să determinaţi şi mărimea stocurilor
necesare. Un volum prea mare va ţine resurse imobilizate în mod inutil, în timp ce un volum prea
redus creează riscul unor întreruperi forţate ale activităţii. Va trebui să puteţi justifica nivelul
pentru care aţi optat.
O altă distincţie importantă este cea între cheltuielile fixe – cele care trebuie suportate şi
atunci când nu se desfăşoară vreo activitate “productivă” – şi cele variabile – de exemplu,
cheltuielile cu materiile prime sau salariile personalului direct productiv. Este recomandabil ca
această grupare a cheltuielilor să fie precedată de o analiză atentă – distincţia perfectă dintre cele
două categorii există mai degrabă în teorie decât în practică. De exemplu, banii investiţi într-un
utilaj specializat vor fi mai greu de recuperat decât cei investiţi într-un utilaj cu mai multe
întrebuinţări posibile în cazul eşecului afacerii, este mai uşor să reduceţi volumul
aprovizionărilor cu materii prime decât să concediaţi salariaţi, fie ei şi 'direct productivi”. Chiar
dacă formatele standard ale unui plan de afaceri nu includ astfel de detalii, ele sunt necesare în
formarea unei imagini realiste asupra viitorului afacerii. Mai ales în cazul în care aveţi mai multe
produse/servicii, este bine să determinaţi cheltuielile, veniturile şi rentabilitatea pe unitate de
produs.
Agenţia Naţională pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii recomandă pentru previziunea
Contului de Profit şi Pierderi următorul format:

CONTUL DE PROFIT SI PIERDERI – previziuni (adaptare)

An 1 An 2 An 3
ACTIVITATEA DE EXPLOATARE
Cifra de afaceri, din care:
- Vanzari existente (fara proiect)
- Vanzari generate de proiect

140
Cheltuieli de exploatare pentru realizarea cifrei de afaceri, din
care:
- Materii prime si materiale, cost marfuri
- Cheltuieli cu personalul direct productiv (inclusiv CAS)
- Cheltuieli cu personalul de conducere (inclusiv CAS)
- Alte cheltuieli cu personalul (inclusiv CAS)
- Chirii, redevente leasing operational
- Utilitati (combustibil, energie, apa, gaze etc.)
- Transport
- Costuri functionare birouri
- Reclama/Publicitate
- Deplasari
- Asigurari
- Intretinere si reparatii
- Servicii profesionale
- Impozite pe cladiri, terenuri, mijloace de transport etc.
- Amortizarea mijloacelor fixe
Alte venituri din exploatare
Alte cheltuieli de exploatare
Rezultat din exploatare (A-B+C-D) 0 0
ACTIVITATEA FINANCIARA
Venituri financiare total
Cheltuieli financiare, total din care: 0 0
- Dobanzi bancare
- Alte cheltuieli financiare
Rezultat financiar (F-G) 0 0

ACTIVITATEA EXCEPTIONALA
Venituri exceptionale
Cheltuieli exceptionale
Rezultat exceptional (I-J) 0 0
Profit brut (E+H+K) 0 0
Impozit pe profit
Profit net 0 0

Proiecţia fluxului de numerar este importantă pentru că arată surplusul/deficitul de


numerar ce va caracteriza afacerea în perioada previzionată., capacitatea firmei de a face faţă
costului finanţării.

FLUX DE NUMERAR (CASH FLOW) – previziuni (adaptare)

din care:
OPERATIUNEA TOTAL
trim. I trim. II trim. III trim. IV
1. Total incasari:
- din activitatea curenta (exploatare)
- din alte activitati
- din credite
2. Total plati:
- pentru activitatea curenta total, din care:
* materii prime si materiale

141
* utilitati
* salarii
* impozite si taxe
- pentru investitii;
-rambursari credite/leasinguri, existente,
din care:
* rate
* dobanzi
- rambursari credit solicitat, din care:
* rate
* dobanzi
- alte plati
3. Flux net de numerar al perioadei (1-2)
4. Disponibil de numerar al lunii
precedente
5. Flux de numerar cumulat

Bilanţul contabil previzionat contribuie la identificarea surselor şi utilizării fondurilor


pentru perioada următoare a cărui grad de detaliere depinde de necesităţile de informare a
utilizatorilor. Acest bilanţ trebuie întocmit în concordanţă cu contul de rezultat previzionat şi
proiecţia fluxului de trezorerie. Se consideră util următorul format:
BILANŢ previzionat (adaptare)
ACTIV suma PASIV suma
ACTIVE IMOBILIZATE CAPITALURI PROPRII
Imobilizări necorporale Capital social
Imobilizări corporale Prime legate de capital
Imobilizări financiare Diferenţe de reevaluare
Rezerve
Rezultatul reportat
Rezultatul exerciţiului
Subvenţii pentru investiţii
Provizioane reglementate
I Active imobilizate TOTAL I Capitaluri proprii TOTAL
ACTIVE CIRCULANTE II Provizioane pentru riscuri şi
Stocuri cheltuieli
Creanţe DATORII
Disponibilităţi Împrumuturi şi datorii asimilate
Furnizori şi conturi asimilate
Clienţi-creditori
Alte datorii
II Active circulante TOTAL III Datorii TOTAL
III Conturi de regularizare şi IV Conturi de regularizare şi
asimilate asimilate
TOTAL ACTIV (I+II+III) TOTAL PASIV (I+II+III+IV)

Previziunile financiare trebuie întocmite cu prudenţă pentru nu se strecura erori care ar


putea influenţa negativ finanţatorul. Cele mai frecvente erori sunt:
1. Neicluderea situaţiilor financiare (reale şi previzionale) în planul de afaceri sau
omiterea uneia dintre ele;

142
2. Prezentarea unor valori ale cifrei de afaceri şi profitului previzionat nerealiste şi
nefondate;
3. Omiterea ipotezelor privind proiecţiile financiare, ca explicaţii a originii cifrelor
avansate;
4. Subestrimarea cheltuielilor şi neincluderea unor cheltuieli aşteptate şi evidente;
5. Includerea unor valori exagerate ale salariilor şi cheltuielilor curente ale activităţii;
6. Obţinerea unui randament al uinvestiţiei neobişnuit pentru indistria respectivă;
7. ignorarea constituirii unor rezerve de siguranţă pentru situaţii neprevăzute;
8. Necorelarea informaţiilor prezentate în Bilanţ, Contul de Rezultat, Fluxuri financiare ;
9. Situaţii financiare care nu sunt realizate conform standardelor de prezentare obligatorii
etc
Pe baza acestor situaţii şi a indicatorilor calculaţi pot fi determinate riscurile asociate
afacerii astfel încât gestiunea financiară a acesteia să se desfăşoare fără probleme şi să fie
realizată strategia de dezvoltate economică şi socială a firmei.

3.3. Riscurile asociate afacerii


Într-o accepţiune sintetică „riscul inerent oricărei activităţi semnifică variabilitatea
rezultatului sub presiunea mediului”. 57
Noţiunea de risc este inseparabil legată de cea de rentabilitate. Rezultatul unei
întreprinderi este influenţat de factorii aleatorii care intervin în activitatea de aprovizionare,
producţie şi desfacere. Acest risc al activităţii economice se traduce, în general, prin
variabilitatea rezultatului. Astfel, variabilitatea rezultatului este cu atât mai stăpânită cu cât se
manifestă un grad mai mare de flexibilitate” 58.
Noţiunea de risc este substituită cel mai adesea cu noţiunea de flexibilitate definite prin
capacitatea întreprinderii de a se adapta şi a răspunde eficient la schimbările de mediu.
Delimitarea analizei riscului de analiza rentabilităţii conduce la concluzia că cele două aspecte
nu sunt independente. Rentabilitatea trebuie apreciată în funcţie de riscul suportat şi invers,
deoarece întreprinderile nu-şi asumă un risc decât în funcţie de rentabilitatea pe care o speră. De
altfel, în “teoria economică este tot mai frecvent acreditată ideea că echilibrul financiar este
respectat dacă rentabilitatea unei întreprinderi compensează riscul asumat, risc dependent în mod
egal de factori economici şi de politica financiară a firmei”. 59
În funcţie de formele pe care le îmbracă riscul, problematica analizei poate fi structurată
astfel:
- analiza riscului economic (de exploatare):

57
Niculescu , Maria, Diagnostic global strategic, Ed. Economică, Bucureşti, 1997, p.397
58
Paraschivescu, M.D, Păvăloaie, W., Metode de contabilitate şi analiza financiară, Ed. Neuron, Focşani,1994, p.534
59
Mărgulescu, D.,Niculescu,M.,Robu, V.Diagnostic economico-financiar, Ed. Romcart, Bucureşti, 1994,p.239

143
- analiza riscului financiar;
- analiza riscului de faliment.
Analiza riscului economic (de exploatare)
Riscul, în general, reprezintă posibilitatea apariţiei unui eveniment care să prejudicieze
activitatea întreprinderii. Într-o optică mai restrânsă riscul economic reprezintă “incapacitatea
societăţii de a se adapta la timp şi la cel mai mic cost la variaţiile condiţiilor de mediu (economic
şi social)”. Astfel, riscul economic exprimă volatilitatea rezultatului economic la condiţiile de
exploatare. 60
Rezultatul întreprinderii are la bază trei factori principali: cantităţile vândute, costul şi
preţul de vânzare. Fiecare factor este supus anumitor restricţii impuse de variaţia, modificarea
mediului economico-social, iar, pe de altă parte, fiecare factor, prin modificarea sa exercită o
influenţă diferită asupra rezultatului. După natura activităţii sale şi după poziţia în mediul său
economic, rezultatul întreprinderii este mai mult sau mai puţin sensibil la unul şi acelaşi
eveniment: modificarea preţului energiei şi materiilor prime, creşterea salariilor, accentuarea
concurenţei, inovaţia tehnologică. Gradul de sensibilitate al rezultatului face că orice acţiune
întreprinsă să devină mai mult sau mai puţin riscantă.
Riscul nu depinde numai de factorii principali, ci şi de structura costurilor, respectiv de
comportamentul lor faţă de volumul de activitate. Riscul activităţii economice sau riscul de
exploatare “prezintă de fapt riscul legat de încetinirea randamentelor de exploatare (de
producţie). El depinde în mod esenţial de gruparea cheltuielilor de producţie în fixe şi variabile şi
corecta lor determinare”.61
Relaţiile dintre costurile fixe, costurile variabile şi beneficiu (profit) sunt puse în evidenţă
prin analiza punctului critic (punct mort, prag de rentabilitate) care constituie un important
instrument financiar.
Analiza riscului economic este parte integrantă a analizei rentabilităţii şi constituie, în
special, o premisă a fundamentării strategiilor referitoare la: aprovizionare, gestionarea
capitalului tehnic, producţie şi comercializare. Interesaţi de rezultatele analizei riscului economic
pot fi managerii întreprinderii, investitorii, organizaţiile financiare în scopul acordării de credite,
etc. Baza de date necesară realizării acestui tip de analiză se regăseşte în Bilanţul patrimonial cu
anexele sale, contabilitatea de gestiune.
În analiza financiară s-a impus că o modalitate operaţională şi eficientă de evaluare a
riscului analiza pragului de rentabilitate. Pragul de rentabilitate este o măsură a flexibilităţii
întreprinderii în raport cu fluctuaţiile activităţii sale şi deci o modalitate de măsurare a riscului.

60
Cohen, E., Analyse financiere, Les Editions d`Organisation, Paris, 1995, p.295
61
Păvăloaie,W., Paraschivescu, M.D., Cojocaru, C, Analiza financiară şi metode de politică economică În
societăţile comerciale, Ed. Neuron, Focşani, 2004;

144
Denumit şi “cifra de afaceri critică” sau “ punct mort operaţional”, pragul de rentabilitate este
punctul la care cifra de afaceri acoperă cheltuielile de exploatare, iar rezultatul este nul. După
acest prag activitatea devine rentabilă. Altfel spus, dacă întreprinderea nu a atins pragul de
rentabilitate înregistrează piederi, dacă cifra de afaceri corespunde pragului de rentabilitate
profitul este nul, iar dacă cifra de afaceri depăşeşte pragul de rentabilitate se obţine profit.
Analiza riscului economic (de exploatare) se realizează cu ajutorul indicatorilor calculaţi
atât cu ajutorul pragului de rentabilitate, cât şi din perspectiva variabilităţii rezultatului de
exploatare.
Analiza riscului economic pornind de la pragul de rentabilitate se face calculându-se
următorii indicatori :
a) indicatorul de poziţie ( α ) al cifrei de afaceri faţă de pragul de rentabilitate care se
poate exprima astfel :
- în mărime absolută:
α = CA1 − CAPR
Indicatorul de poziţie exprimat în valori absolute se mai numeşte “flexibilitatea absolută”
şi exprimă capacitatea firmei de a-şi modifica producţia şi a se adopta la cerinţele pieţei. Cu cât
acest indicator este mai mare, cu atât flexibilitatea întreprinderii este mai mare, respectiv riscul
economic este mai redus
Gradul de flexibilitate este dependent de potenţialul tehnic al firmei (de starea şi calitatea
acestuia), de potenţialul uman şi de structura ei organizatorică.
- în mărime relativă :
CA1 − CAPR
α' = x100
CAPR
Indicatorul de poziţie în mărime relativă, având ca bază de calcul variaţia absolută a cifrei
de afaceri faţă de pragul rentabilităţii ( α ` ) se mai numeşte şi “coeficient de volatilitate” 62. El are
aceeaşi valoare informaţională ca şi indicatorul absolut.
Poziţia relativă faţă de pragul de rentabilitate se mai poate calcula şi cu relaţia :
CA
α'= x100
CAPR
Din studii statistice 63 s-a dedus că întreprinderile se pot găsi în următoarele situaţii:
- instabilă, când cifra de afaceri se situează cu până la 10% peste pragul de rentabilitate;

62
Coşea, M.,Nastovici, L., Evaluarea riscurilor, Ed.Lux Libris, Braşov, 1997, p.33
63
Vernimment, P.,Finance d`enterprise, Analyse et gestion, Ed. Dallez, Paris, p.212

145
- relativ stabilă, când cifra de afaceri este cu 20% mai mare decât cea corespunzătoare
punctului mort (reprezintă punctul în care cifra de afaceri acoperă cheltuielile de exploatare –
fixe şi variabile – dar şi cheltuielile cu dobânzile, iar rezultatul este nul ) ;
- confortabilă, când cifra de afaceri depăşeşte pragul de rentabilitate cu peste 20 %.
Structura costurilor, mai precis raportul dintre cheltuielile variabile şi cele fixe, situează
întreprinderea într-o poziţie mai mult sau mai puţin sensibilă în ceea ce priveşte variaţia cifrei de
afaceri, fapt ce generează un risc de exploatare mai mare sau mai mic. Aceasta este motivaţia
pentru care riscul de exploatare mai poate fi apreciat şi în funcţie de marja cheltuielilor variabile,
cu ajutorul indicatorului levier de exploatare (Le) sau coeficient de elasticitate, componentă a
riscului global 64.
Levierul exploatării (Le) măsoară sensibilitatea rezultatului exploatării (Re) (şi deci a
pierderilor posibile sau câştigurilor) la variaţia vânzărilor (volum fizic -Q, cifră de afaceri - Ca),
şi are la bază repartiţia cheltuielilor întreprinderii în fixe, sau structurale, şi variabile, sau
operaţionale.
În funcţie de cifra de afaceri levierul de exploatare este dat de raportul:
ΔRe
R Ca
Le = e = , în care:
ΔCa Ca − Ca pr
Ca

Re = Ca − (Chv + Chf ) = Ca − mCa − Chf = Ca (1 − m) − Chf


m – reprezintă coeficientul cheltuielilor variabile în totalul cifrei de afaceri, adică
raportul:
Chv
m=
Ca
ΔRe = ΔCa (1 − m) − ΔChf ;

ΔChf = 0 (Chf sunt constante)


ΔCa (1 − m) − ΔChf ΔCa(1 − m)
Ca (1 − m) − Chf Ca (1 − m) − Chf ΔCa(1 − m) Ca
Le = = = × =
ΔCa ΔCa Ca (1 − m) − Chf ΔCa
Ca Ca
Ca(1 − m) Ca (1 − m) Ca Ca
= = = =
Ca (1 − m) − Chf Chf Chf Ca − Ca pr
(1 − m)(Ca − ) Ca −
1− m 1− m

64
Georgeta Vintilă, Diagnosticul financiar şi evaluarea întreprinderilor, E.D.P., Bucureşti,1998, pag. 182;

146
Această relaţie dovedeşte dependenţa riscului economic de variaţia cifrei de afaceri şi de
poziţia ei faţă de pragul de rentabilitate. Cu cât cifra de afaceri realizată este mai îndepărtată de
pragul de rentabilitate, cu cât indicatorul de poziţie relativ şi absolut este mai mare, cu atât
coeficientul de elasticitate este mai mic iar întreprinderea mai puţin riscantă. În apropierea
pragului de rentabilitate elasticitatea rezultatului exploatării este mai ridicată iar riscul de
exploatare sporit.
Cu cât Le este mai mare decât 1, cu atât mai mult creşterea cifrei de afaceri este
generatoare de profit. Gravitatea riscului economic apare atunci când acest coeficient este mai
mic decât 1, pentru că rentabilitatea exploatării scade.
Conform analizei cost- volum – profit, Le poate fi determinat în funcţie de marja asupra
cheltuielilor variabile unitare (mcv) şi de volumul producţiei (Q):
ΔRe
R ( p − cv) × ΔQ − ΔChf Q ( p − cv) × Q mcv × Q
Le = e = × = = =
ΔQ ( p − cv) × Q − Chf ΔQ ( p − cv) × Q − Chf mcv × Q − Chf
Q
MChv MChv
= =
MChv − Chf Re
MChv = marja absolută asupra cheltuielilor variabile totale;
ΔChf = 0 (nu este influenţată de variaţia producţiei).
O valoare supraunitară a acestui coeficient evidenţiază faptul că o creştere cu un procent
a vânzărilor antrenează o creştere mai mare a rezultatului exploatării, deci un efect favorabil.
Efectele nefavorabile apar atunci când la o creştere cu 1% a volumului de vânzări rezultatul
sporeşte cu mai puţin.
Din această relaţie rezultă că pentru un nivel al producţiei dat (aceeaşi Ca), levierul de
exploatare este cu atât mai mare cu cât cheltuielile fixe sunt mai mari. Întreprinderea cu
cheltuieli fixe mai mari este mult mai riscantă şi mai puţin flexibilă la variaţia pieţei. Din acest
motiv ea trebuie să ofere acţionarilor săi o rată de rentabilitate financiară mai ridicată:
rentabilitate economică plus o primă de risc. În concluzie, levierul exploatării este determinat
atât de mărimea cheltuielilor fixe, cât şi de poziţia cifrei de afaceri în raport cu pragul de
rentabilitate.
În modul cel mai general, nu este bine pentru un agent economic de a se găsi foarte
aproape de punctul critic, aceasta situaţie fiind foarte riscantă. Pentru a-şi diminua riscul,
întreprinderea trebuie, în primul rând, să-şi reducă cheltuielile fixe.
Rolul contabilităţii de gestiune în prevenirea riscului de exploatare
Activitatea oricărei întreprinderi, în condiţiile economiei de piaţă, este expusă riscului.
Pentru manageri este deosebit de important să cunoască limitele acestuia .

147
Riscul de exploatare, care reprezintă una dintre limitele riscului, reprezintă incapacitatea
întreprinderii de a recupera prin vânzarea produselor totalitatea cheltuielilor efectuate cu ocazia
fabricării acestora. De fapt, este legat de incertitudinea randamentului activităţii de producţie.
La nivelul unui agent economic, riscul de exploatare depinde de o serie de factori, între
care pot fi enumeraţi :
- fluctuaţia costurilor de aprovizionare cu obiecte ale muncii, în raport de inflaţie şi de
alţi factori ;
- modificarea cererii, în sensul că la o cerere relativ constantă, atât din punct de vedere
cantitativ, cât şi al sortimentelor, riscul economic este mai mic;
- fluctuaţia preţului de vânzare, în sensul că o unitate care vinde produse pe pieţe
caracterizate prin variabilitatea preţului este expusă la un risc mai ridicat, decât atunci când
unitatea respectivă vinde produse pe pieţe stabile;
- calitatea actului managerial la toate nivelele ierarhice ale structurii organizatorice şi
funcţionale ale întreprinderii;
- nivelul şi ponderea cheltuielilor fixe în cheltuielile de exploatare totale ale unităţii, în
sensul că în situaţia în care cheltuielile fixe deţin o pondere ridicată şi nu pot fi diminuate când
scade cererea pentru întreprindere, riscul de exploatare este mare.
De aceea, pentru diminuarea şi evitarea riscului se impune stabilirea producţiei minime
care trebuie fabricată şi vândută în vederea acoperirii integrale a cheltuielilor de exploatare. În
acest sens, un rol deosebit îi revine contabilităţii de gestiune şi calculaţiei costurilor.
Regulamentul de aplicare a Legii contabilităţii nr.82/1991 prevede la articolul 105 că
“Modul de organizare a contabilităţii de gestiune este la atitudinea fiecărei unităţi patrimoniale,
în funcţie de specificul activităţii şi necesităţile proprii ale acesteia”, ceea ce înseamnă că fiecare
unitate patrimonială îşi poate alege metoda de contabilitate şi calculaţie a costurilor. Una dintre
aceste metode, care permite determinarea producţiei minime necesare pentru evitarea riscului de
exploatare este metoda direct- costing. Pentru determinarea producţiei minime, potrivit
metodologiei cerute de această metodă de calculaţie, se impune gruparea cheltuielilor de
exploatare în variabile şi fixe.
Caracterul variabil şi fix al cheltuielilor este legat de modul în care ele se comportă, în
raport cu oscilaţiile volumului fizic al producţiei. Cheltuielile variabile cuprind acele consumuri
care se modifică în raport cu volumul fizic al producţiei, cum sunt : materiile prime şi materialele
auxiliare directe, salariile personalului direct productiv, energia, aburul , apa şi combustibilul
folosite în scopuri tehnologice, cheltuielile cu reparaţiile şi întreţinerea utilajelor şi alte cheltuieli
de exploatare. Cheltuielile fixe sunt cele care au un nivel relativ constant, faţă de modificarea
volumului fizic al producţiei, că de exemplu : cheltuielile cu amortizarea mijloacelor fixe ale

148
unităţii, cheltuielile generate de administraţie, cheltuielile generale ale secţiilor de producţie, o
parte din cheltuielile de desfacere, etc.
Dar această grupare a cheltuielilor are şi un caracter relativ, datorat existenţei unor
cheltuieli care nu sunt nici fixe şi nici variabile. Ele sunt semivariabile, semifixe sau mixte,
evoluează în trepte, dacă volumul producţiei creşte sau scade. Acestea ar putea fi incluse, fie în
cheltuielile variabile, fie în cheltuielile fixe, pe baza unei analize a modului în care au evoluat
într-un interval de 3 – 5 ani. De asemenea, s-ar putea folosi procedeele statistico-matematice de
separare a cheltuielilor indirecte în variabile şi fixe (procedeul punctelor de maximum şi
minimum, procedeul celor mai mici pătrate, etc.) şi urmărind în timp evoluţia lor se pot stabili
ponderi pentru fiecare din cele două categorii, că de exemplu : 20% parte fixă şi 80% parte
variabilă. Ponderile respective se aplică la valoarea totală a cheltuielilor mixte şi se obţine cât
reprezintă partea de cheltuieli variabile şi respectiv, de cheltuieli fixe.
Reflectarea cheltuielilor variabile şi fixe în conturile din clasa ”Conturi de gestiune” a
planului de conturi general, necesită o dezvoltare în analitic a conturilor din grupa 92 “Conturi
de calculaţie”. Astfel, conturile analitice vor fi formate din mai multe cifre, prin adăugarea la
cifrele constante ale contului sintetic şi analiticelor deja stabilite a cifrei “1” pentru cheltuielile
variabile sau a cifrei “2” pentru cheltuielile fixe.
Contabilitatea de gestiunea poate oferi şi informaţii cu privire la venituri şi rezultatul
analitic, prin introducerea unor conturi corespunzătoare – de venituri şi rezultate pe locuri de
provenienţă a acestora. Esenţial este structurarea cheltuielilor în variabile şi fixe, pentru că
veniturile se calculează ponderând cantităţile cu preţurile aferente şi respectiv rezultatul brut al
exploatării, ca diferenţă între venituri şi cheltuieli.
Pentru manager este important să cunoască informaţiile privind cheltuielile variabile şi
fixe şi veniturile pentru stabilirea punctului de echilibru (pragului rentabilităţii) – care reprezintă
o modalitate importantă de măsurare a riscului. Punctul de echilibru este acea stare a
întreprinderii, în care veniturile obţinute din producţia fabricată şi vândută acoperă cheltuielile de
exploatare, determinate ca sumă a cheltuielilor variabile şi fixe aferente producţiei respective,
încât nu rezultă nici profit nici pierdere; deci veniturile din exploatare sunt egale cu cheltuielile
de exploatare.
Pe baza punctului de echilibru se pot adopta o serie de decizii de către manageri, cum
sunt :
- stabilirea cantităţii de produse necesară pentru acoperirea cheltuielilor de exploatare şi
obţinerea eventual a unui anumit nivel al profitului ;
- corelaţia dintre evoluţia producţiei şi a cheltuielilor ocazionate de aceasta;

149
- anticiparea gradului de utilizare a capacităţii de producţie, în corelaţie cu un anumit
volum al profitului ce urmează să se obţină, etc.
Contabilitatea de gestiune impune stabilirea unor standarde pentru cheltuielile variabile şi
pentru unele bugete de cheltuieli fixe, pe locuri de cheltuieli şi pe total exploatare. Introducerea
standardelor prezintă unele avantaje, în primul rând legate de simplificarea etapei de urmărire a
cheltuielilor, asigurarea de informaţii ample şi la timp cu privire la nivelul cheltuielilor pe feluri
şi pe locuri (centre), despre mărimea şi felul abaterilor. Astfel, managerul are posibilitatea de a
descoperi mai uşor cauzele generatoare de cheltuieli inutile, căile de risipă ce trebuie eliminate în
scopul maximizării profitului şi eliminării riscului pe linia apariţiei pierderilor.

Analiza riscului financiar


Acest risc priveşte structura financiară şi depinde de modul de finanţare 65 a activităţii.
Capitalul propriu (o parte a acestuia) împreună cu creditele (a căror proporţii variază), asigură
resursele necesare procurării unui activ economic: un utilaj, o linie tehnologică, etc. Prin
utilizare, exploatare, acesta degajă un rezultat economic. La rândul său acest rezultat se va
împărţi între protagonişti, acţionarii îşi însuşesc beneficiul ce conţine şi impozitul, iar cealaltă
parte, sub forma dobânzii, este folosită pentru remunerarea celor ce au acordat creditele.
Dacă afacerea este finanţată exclusiv din capitaluri proprii nu comportă nici un risc
financiar. Riscul financiar apare în momentul apelării la credite pentru a finanţa o activitate care
implică cheltuieli financiare şi influenţează rentabilitatea întreprinderii şi exprimă sensibilitatea
rezultatului curent înainte de deducerea impozitului pe profit (Ri) la o modificare prealabilă a
rezultatului exploatării (Re).
Analiza riscului financiar se poate face după o metodologie similară celei prezentate la
riscul de exploatare. Singura excepţie o reprezintă faptul că se impune luarea în calcul a
cheltuielilor financiare (dobânzi) care la un nivel dat de activitate (pentru o nevoie de capital
dată), sunt considerate cheltuieli fixe.
Relaţia de calcul este dată de raportul:
ΔRi
R Re
Lf = i =
ΔRe Re − Ch fin
Re

în care: Ri = Re – Chfin

65
Silvia Petrescu, Op. cit., pg. 223;

150
Riscul total (global economic-financiar) cumulează riscul economic cu riscul financiar
şi se măsoară cu ajutorul levierului total care apare ca o „compunere" a levierului de exploatare
cu levierul financiar. Relaţia de determinare este dată de produsul:
( p − cv) × Q ( p − cv) × Q − Chf
LT = LE × LF = × =
( p − cv) × Q − Chf ( p − cv) × Q − Chf − Ch fin
( p − cv) × Q MChv
= =
( p − cv) × Q − Chf − Ch fin Re− Ch fin

Coeficientul de elasticitate global, ca rezultantă a efectelor celor două structuri


(operaţională şi financiară) evidenţiază impactul celor două categorii de costuri fixe (structurale
şi financiare) asupra transformărilor cifrei de afaceri în profit curent (înainte de impozit). Luarea
în calcul a cheltuielilor financiare, care la un nivel dat de activitate (alocare de capital
împrumutat) sunt considerate fixe, conduce la determinarea unui prag de rentabilitate global,
conform relaţiei:

Chf + Ch fin
CaPr g =
MChv(%)

Riscul global combină riscul financiar, dependent de structura de finanţare, cu riscul pur
economic, de natură industrială şi comercială, generat de rezultatul exploatării neinfluenţat de
cheltuielile financiare şi de impozitul pe profit.
Poziţia relativă a agentului economic în raport cu punctul critic global αPrg se stabileşte
astfel:

Carealizata − CaPr g
α Pr g =
CaPr g

În concluzie, cu cât coeficientul de elasticitate global va fi mai ridicat, cu atât mai mare
va fi riscul. Un raport ridicat semnifică faptul că unei diminuări date a cifrei de afaceri (fără taxe)
îi corespunde o diminuare mai importantă a rezultatului net (variaţia fiind exprimată în
procente).
Noţiunea de risc este importantă nu numai pentru aprecierea performanţelor întreprinderii
pe plan economic ci şi pentru alegerea celor mai eficiente măsuri privind finanţarea creşterii sale
economice, deoarece pragul de rentabilitate realizează joncţiunea dintre strategia industrială şi
cea financiară. Dacă întreprinderea este într-o situaţie dificilă, strategia financiară ce trebuie
adoptată constă în reducerea pragului de rentabilitate făcându-se apel la capitalurile proprii
pentru finanţarea investiţiilor şi nu la angajarea de noi credite care, sporind nivelul cheltuielilor
fixe cu cuantumul dobânzilor, majorează pragul de rentabilitate. Din contră, dacă piaţa lasă să se

151
întrevadă o relansare a activităţii, deci o sporire substanţială a cifrei de afaceri, întreprinderea
poate să recurgă la credite noi, ca surse suplimentare pentru actul investiţional, care vor ridica
nivelul punctului critic fără consecinţe negative, întrucât volumul de activitate va înregistra o
creştere mai accentuată.
Analiza riscului de faliment
Riscul de faliment interesează atât investitorul potenţial cât şi managerul firmei. De
aceea, majoritatea organismelor financiare sunt preocupate de elaborarea unei metode de
predicţie a riscului de faliment, pornind de la o grupare de rate strâns corelate cu starea de
sănătate sau cu cea de slăbiciune a societăţii comerciale.
În principiu, se determină o funcţie care estimează probabilitatea ca o firmă să
înregistreze pierderi şi în consecinţă, să fie în imposibilitatea de a-şi onora clienţii şi băncile care
i-au acordat credite (firma să fie insolvabilă).
Solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a face faţă obligaţiilor scadente care
rezultă fie din angajamente anterioare contractate, fie din operaţii curente a căror realizare
condiţionează continuarea activităţii, fie din prelevări obligatorii.
În sistemul analizei financiar – patrimoniale, analiza aptitudinii întreprinderii de a fi
solvabilă, de a acţiona în condiţii de risc minim ocupă un loc central. Echilibrul financiar este un
imperativ pentru orice agent economic ,în sensul că menţinerea solvabilităţii este o restricţie ce
se impune întreprinderii în mod curent. Orice dereglare privind achitarea obligaţiilor generează
prejudicii şi necesită o corectură urgentă. Totodată, echilibrul financiar este un imperativ absolut,
adică nu poate fi omis sub nici o motivaţie. În practica economică se poate concepe, de exemplu,
că o întreprindere care cunoaşte o perioadă mai dificilă să renunţe la unele obiective de creştere,
obiective economice sau sociale. În schimb, ea nu poate renunţa la asigurarea obiectivului de
solvabilitate, care constituie condiţia financiară de supravieţuire.
Aprecierea capacităţii întreprinderii de a-şi regla în termen obligaţiile se apreciază
nuanţat în funcţie de condiţiile concrete economico – financiare în care-şi desfăşoară activitatea.
Astfel, o întreprindere poate avea dificultăţi temporare sau ocazionale, determinate de exemplu ,
de neacoperirea în termen a unei creanţe sau a accelerării plăţilor într-o perioadă de creştere
rapidă a activităţii. În acest caz, dificultăţile de plată apar că o expresie a unei neconcordanţe de
moment, care nu pune în pericol echilibrele fundamentale şi nu afectează imaginea firmei.
Soluţii simple pot permite trecerea peste aceste dificultăţi şi reinstaurarea continuităţii plăţilor :
obţinerea de termene suplimentare din partea furnizorilor, amânarea datoriilor financiare,
obţinerea de împrumuturi pe termen scurt.
Întreprinderea poate cunoaşte dificultăţi financiare periodice, ca de exemplu întârzierea
plăţilor în anumite momente ale anului sau în perioade de accelerare a creşterii. Chiar dacă

152
viabilitatea întreprinderii nu e pusă în pericol, imaginea sa se poate degrada datorită
perturbaţiilor periodice.
genera cel puţin două efecte :
- pe de o parte, anumiţi furnizori pot refuza continuarea livrărilor ;
- pe de altă parte, întreprinderera este nevoită să solicite credite de urgenţă şi să accepte
condiţii neavantajoase de creditare (durată mai scurtă, dobândă mai mare, etc).
Permanenţa unor dificultăţi de achitare a obligaţiilor este expresia unei fragilităţi
economice şi financiare structurale. Ele pot genera restrângerea activităţii, reducerea efectivului
de salariaţi, restructurarea sistemului de gestiune sau, în unele cazuri foarte grave, falimentul
întreprinderii.
Riscul de faliment poate fi analizat sub următoarele aspecte esenţiale pentru procesul
decizional :
• analiza statica a riscului de faliment pe baza bilanţului patrimonial ;
• analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor ;
• analiza funcţională a riscului de faliment ;
• analiza strategică a riscului de faliment.
(pentru detalii vezi literatura de specialitate)

153