Noul euxin 20 / 2020

Mesajul unui mirean

Răspunsul dat în situația dramatică în care s-a pus Biserica Ortodoxă Română în zilele
acestea mi-a demonstrat că nu mai pot avea încredere în ierarhii ei decidenți. Semnatarii
recentului document intitulat Hotărârile sinodului BOR privind sărbătorile Pascale îmi par –
vorba veche! – a-și fi tăiat craca de sub picioare!
Eliminarea mirenilor din spațiul eclezial sub presiunea politicienilor echivalează
pentru mine cu o trădare dureroasă, argumentele semănînd cu acelea (perfect întemeiate
rațional!) pe care le au mamele ce-și abandonează pruncii! Recunosc dezolat: diavolul a
repurtat în acest stadiu o victorie! Demult plănuise ruptura dintre cler și popor! Eșecul suferit
în timpul regimului comunist (aveam pe-atunci un preot Gheorghe Calciu, dacă vă mai
amintiți!) pare acum răzbunat.
Imaginea unui cler slujind cu botnițe și mănuși, dotat pe deasupra cu lingurițe „de
unică folosință“ (pe cînd, domnilor, și potire „de unică folosință“?!) mă obsedează coșmaresc.
Încerc să mă trezesc răsucind pe toate fețele refuzul „cu părere de rău“ al părintelui
meu duhovnic ca răspuns SMS la... SOS-ul meu privitor la spovedania din acest Mare Post,
dar recad în coșmar: politicosul, întemeiatul (desigur, pe ordonanțele date de guvernanți)
refuz rămîne tot refuz...
Ridicatul din umeri a neputință al părintelui paroh de care aparțin cînd merg la
Biserică duminica rămîne tot abandon, ca al mamelor care aleargă în Valea Plopului cu
pruncul abia născut!...
Cîte o alinare îmi aduc ba o predică precum cea a ieromonahului Macarie Banu, din
Duminica a patra din Post a Sfîntului Ioan Scărarul, ba o scrisoare deschisă adresată
patriarhului ca a preotului Ciprian Mega...
Mă trezesc dinaintea realității: „14. Orice act de indisciplină a clericilor (ierarhi, preoți
și diaconi) sau a credincioșilor mireni care afectează negativ imaginea Bisericii în societate,
deoarece, în timpul stării de urgență, toți avem obligația de a respecta dispozițiile autorităților
de stat, în caz contrar, vom suporta sancțiunile prevăzute de lege“ (Cf. „Hotărîrile...“)...
Ca mirean doar atît mai pot face scriind:
Deșteptarea! Spațiul eclezial nu-i doar al clerului! Fractura sacru-profan ce operează
diavolește în aceste zile în mințile reprezentanților puterii vremelnice Îl răstignește încă o dată
pe Iisus Hristos!
Aveți încredere, frați creștini mireni, Iisus Hristos a înviat!
 
P.S.: Politicienilor le azvîrl din acest final de pagină virtuală: nu vă bucurați
deocamdată: SÎNT ÎNCĂ VIU!
 
București, 9 prier 2020
Mihai Floarea

Despre o scrisoare deschisă

Am salutat și am răspîndit scrisoarea preotului Mega, deși n-am fost de acord cu

părerea lui despre referendum. Despre atacul lui Ilie Bădescu am doar o frază: omul e depășit
și încearcă să facă pe deșteptul pentru a-și salva imaginea (putea să evite răspunsul după sfatul
străvechi: „dacă tăceai filosof rămîneai“). Despre opiniile lui Călin Georgescu am o bună
părere: nu toți masonii sînt răi; istoria ne-a învățat, de pildă, că au contribuit și la Mica, și la
Marea Unire. Cred că ar face o treabă mai bună ca prim ministru decît Dăncilă sau Orban.
Marea mea problemă este că în învățămînt nu s-a vrut (de putut se putea: eu am făcut-o la
liceul meu!) educarea în duh și-n adevăr a tinerilor! „Literatura arestată“ de pildă, este infinit
mai ziditoare decît „O motocicletă parcată sub stele“ de Mircea Cărtărescu!... Educația făcută
precar în Școală (las᾽ că și-n familie e la fel, uneori chiar mai rău!!) e problema-problemelor
României actuale! Dacă Școala ar fi funcționat cu „motoarele în plin“ din momentul 1990,
altundeva am fi ajuns astăzi... Revenind la Sfintele Paști fără participarea credincioșilor, am
preluat și am semnat inițiativa constănțenilor ca să mă amăgesc puțin că „n-am stat cu mînile-
n sîn“. Batjocura oficialităților continuă: după cum știți, la ora aceasta starea de urgență s-a
prelungit cu încă 30 de zile. Consider că, în continuare, doar cîteva lecții de nesupunere civică
ar trebui aplicate curajos acestor indivizi fără Dumnezeu. Eu am inițiat un protest mut, în
fiecare Duminică și sărbătoare la care s-a săvîrșit Sfînta Liturghie fără să pot lua parte: m-am
prezentat mereu dinaintea ușilor închise și cîteva minute am rămas rugîndu-mă. De Paști am
să merg din nou și probabil nu voi mai fi singur. În asemenea condiții protestul meu ar putea
dura mai mult decît cîteva minute. Continui să mă rog, după slabele-mi puteri: dă-ne,
Doamne, răbdare să ducem pe umeri și povara acestor ispite fără seamăn pînă acum! Ajută-ne
să nu deznădăjduim! Dă-ne putere să ne rugăm și pentru conducătorii pe care-i avem!
Luminează-ne pe toți, după marea-Ți milă! (15 prier 2020).

Mărturisirea ieromonahului Petroniu și împotrivirea sfinției sale, cu prețul

vieții, față de lucrarea păgubitoare a masoneriei
Preot Claudiu

Dacă veți rămîne în cuvîntul Meu,  sînteți cu adevărat ucenici ai Mei; și veți cunoaște
adevărul, iar adevărul vă va face liberi  (Ioan, 8, 31-32).
Această mărturisire pe care o voi prezenta în scris sosește, din păcate, cu întîrziere,
trebuia făcută mai demult.  Este vorba despre situația în care ne aflăm noi acum.
Observ de ani buni și consider că poporul nostru este împins să meargă pe un drum
greșit, într-o direcție din care întoarcerea pare foarte  greu de realizat. Faptul care m-a făcut să
mă hotărăsc pentru această mărturisire este moartea. Am ajuns de mai multe ori în vecinătatea
ei.  Am pipăit-o. Și nu aș vrea să iau cu mine în mormînt această mărturisire.
 Mă numesc Socaci Călin Bogdan, cu numele de călugărie Petroniu, am 55 de ani, sînt
monah de aproape 20 de ani și hirotonit preot și duhovnic de mai mult de 10 ani. În prezent,
fac parte din Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, la o mănăstire cu cămin de bătrîni.
Anterior, am mai fost detașat în Arhiepiscopia Iașilor.
În toată această perioadă am avut timp să cunosc bine și să îmi dau seama cu multă
durere de problemele, slăbiciunile și greșelile oamenilor, în general, dar mai ales ale
creștinilor, credincioșilor, în particular. Și vă mărturisesc că nu doresc nicidecum ca aceste
rînduri să devină vreun act de acuzare sau ceva demascator împotriva acestor slăbiciuni și
probleme, ci un strigăt de durere și de alarmare, de trezire de conștiințe, dacă este posibil. Și,
mai ales,  încerc să fac acest lucru din poziția de preot al Bisericii lui Iisus Hristos.
În ultimii ani, viaţa și sănătatea românilor este atacată într-un mod din ce în ce mai
agresiv de un CANCER cu tendințe evidente de metastază, care se întinde și cuprinde ușor,
ușor, pe acuns, toate părțile importante ale societății și ale vieții oamenilor: politicul, justiția,
armata, presa, învățământul, economia, socialul, credințele. Este vorba despre masonerie.
Aceasta se străduiește să pătrundă în toate segmentele vieții omului. Se folosește de
orice metodă legală sau ilegală spre a controla conducerile tuturor acestor părți ale societății și
de a le face să lucreze în interesul lor, nesocotind așezămintele și legile ţării. Masoneria este
în același timp o mișcare îndreptată împotriva lui Hristos și a omului creat de Dumnezeu.
Scopul acestei mișcări este unul luciferic: de a stăpîni și conduce creația lui Dumnezeu, de
a-L îndepărta pe Dumnezeu din creația Lui, de a uzurpa prezența lui Dumnezeu.
Îmi amintesc că în perioada în care eram presat să intru acolo, am cercetat în această
problemă pe marele Duhovnic și Părinte al nostru, Arsenie Papacioc. Cuvintele lui mi-au
rămas în suflet pentru totdeauna. Mi-a zis așa: „Părinte, masoneria este o altă religie și ei au
alt dumnezeu! Nu ne putem înscrie acolo. Îți spun despre cazul unui om care a făcut parte din
ea. La intrare, la înscriere, se face promisiunea ca cei care devin membrii să-și poată păstra
credința cu care vin: musulmani, evrei, budiști, creștini. Mai apoi, la gradele mai înalte, sunt
presaţi să se lepede de credința lor și să rămînă doar cu masoneria. Să vezi ce a pățit acest fiu
duhovnicesc: la o așa zisă înaltă inițiere, i s-a poruncit să traverseze rapid o cameră care avea
două uși, de intrare și de ieșire. A făcut omul așa și, mergînd repede prin cameră, a observat
sub picioarele lui, lipită pe podea,  o fotografie mare cu chipul Mîntuitorului. Așadar, l-au
făcut să calce peste Hristos, adică să își calce în picioare credința, crezul și pe Dumnezeul lui.
Iar în acea clipă, omul s-a înspăimîntat și a plecat de acolo. Așa a ajuns să vină să se
spovedească la mine. Așa l-am cunoscut“.
Nu doresc să acuz oameni, ci doar această ideologie eretică. E adevărat însă că
oamenii care au ales să facă parte din această mișcare au greșit grav, nedîndu-și seama de
consecințe. Poate unii au ales să intre acolo din cauza fricii, din cauza unor presiuni, alții din
oportunism, pentru funcții importante, putere și pentru avantaje materiale, iar unii, pur și
simplu, au fost amăgiţi și au făcut acest pas din simplitate prostească. Cea mai gravă este
situația creștinilor, membrii Bisericii lui Hristos. Unii ca aceștia au devenit duplicitari faţă de
Hristos… Observ și vă mărturisesc cu durere cum acești creștini singuri pierd darul lui
Dumnezeu și, în timp, își urîţesc chipul.
Revenind la situația mea, aș vrea să vă mărturisesc că de-a lungul timpului am fost și
eu ademenit cu diferite avantaje și funcții înalte. Prețul era de a deveni mason. Cu ajutorul lui
Dumnezeu, însă, mereu m-am împotrivit oricărei colaborări cu ei. Iar acest lucru a început să
mă coste, deoarece au început să mă prigonească. Am fost izgonit din unele mănăstiri, mi s-au
adus fel de fel de acuze neadevărate cu scopul de a mă compromite. În același timp, unii
dintre oamenii care mă cercetau ca duhovnic pentru spovedanie erau intimidaţi sau chiar
hărţuiţi. Într-un final din cauza poziției mele de a sta hotărît împotriva planurilor lor de a se
infiltra în viața bisericii m-au condamnat la moarte în cadrul unui ritual ucigaș, numit „arderea
între coloane“.
 Până în acest moment s-a încercat uciderea mea prin otrăvire. Numai Dumnezeu știe
cîtă suferință mi-a adus otrăvirea, căci, vă spun, otrava provoacă niște dureri foarte greu de
suportat, timp de multe ore. Simți efectiv cum te afli la limita dintre viaţă și moarte. Faptul că
mă aflu încă în viață se datorează milostivirii Bunului Dumnezeu, Care mi-a dat zile. Pînă și
ei se mirau că nu mor. I-am auzit vorbind între ei și spuneau despre mine că m-am obișnuit cu
otrava și am devenit imun.
De curînd, am fost avertizat că se vor încerca asupra mea și alte metode de ucidere. De
aceea, doresc să vă spun că nu am de gînd cu niciun chip a mă sinucide sau scrie bilete de
rămas bun. Nu intenționez să mor cu niciun chip. Mă simt foarte bine, cu ajutorul lui
Dumnezeu, în putere.
Îmi asum responsabilitatea pentru cele mărturisite în această scrisoare. Am preferat să
nu dau niciun nume pentru a nu supăra pe nimeni. Rămîne ca Dumnezeu Atotștiutorul să-i
judece pe acești oameni dimpreună cu faptele lor.
În încheiere, rog autoritățile să scoată această mișcare, plină de ilegalități, în afară
legii. Consider că poporul nostru are cu adevărat nevoie de ajutor. Amin!
Ieromonah Petroniu
PS. Scrisoarea părintelui Petroniu Socaci am primit-o pe adresa de mail direct de la
autorul ei, ieromonahul Petroniu, cu recomandarea de a fi publicată.
Domnul să vă întărească, să vă lumineze și să vă îndulcească cu roua Harului Său,
PĂRINTE pătimitor!
Nota redacției: Articolul este preluat la inițiativa domnului Mihai Caba, de pe
https://ortodoxiamarturisitoare.wordpress.com/2017/11/17/marturisirea-ieromonahului-petroniu-si-impotrivirea-
sfintiei-sale-cu-pretul-vietii-fata-de-lucrarea-pagubitoare-a-masonerie/amp/

Am primit de la Dorina Cardan în Asociatia Avangarda de Sacrificiu 26 aprilie la 16:14 ·

Florin Palas 25 aprilie la 20:33

„A știut să plîngă pe lanțurile lui Radu Gyr!”

Mărturisitoarea Aspazia Oțel Petrescu despre o întîlnire minunată cu
familia Poetului temnițelor comuniste

„Am vrut să pun hîrtia (manuscrisul poeziei Scrisoarea tatii – nota mea) într-o folie,
pentru că era obosită. Și am observat două pete, care erau exact pe cuvântul «lanțuri». Cum
am izbucnit în plîns, două lacrimi au căzut pe lanțurile lui Gyr din poezie, exact pe cuvîntul
«lanțuri». I-am spus Simonei (fiica lui Radu Gyr – nota mea): «Vedeți, lanțurile aici de-aia
sînt subliniate, pentru că au fost chinul cel mai mare pentru Radu Gyr». El era hemofilic. Și la
el rosăturile de lanțuri nu s-au vindecat niciodată. El a purtat lanțuri pe răni și le-a purtat
foarte mult, cel puțin perioada cît a fost condamnat la moarte, a stat tot timpul în lanțuri. L-au
umilit și l-au durut. Și aceste două păcătoase și nevrednice lacrimi ale mele au căzut exact pe
durerea lui Radu Gyr. Simona a spus: «Cineva a știut să plîngă pe lanțurile lui Radu Gyr!». A
fost ultima mea uluire cu privire la miracole. Simona, fără să spună niciun cuvînt, cînd a văzut
cît sînt de emoționată, a luat poezioara din mîna lui Radu (nepotul poetului – nota mea) și mi-
a dat-o cu mîna ei. Era cu adevărat ceva ce n-am visat, nici nu m-am gîndit!“.

Scrisoarea tatii
 Fiule, fiule, lungă e calea...
Ca-n basm pîn’ la tine sînt mări şi ţări,
trenuri, păduri, jandarmi şi ocări,
şi stele ce nu ne ştiu jalea.
Dorul de tine mi-e aşa, ca o furcă
proptită cu dinţii în beregată.
Din fundul Aiudului, ochii tăi urcă
pe cer, ca doi luceferi de piatră.
Mănînc: eşti în lingura mea. Fac un pas:
şchioapeţi alături în fiare.
Aprind o văpaie la iconostas:
cad lacrimile tale din lumînare.
Prin somn, vine lanţul tău, blestematul,
cu mari zornăieli să mă scoale.
– Lanţule, lanţule, lasă-mi băiatul,
ferecă-mi mie gleznele goale.
Cum să-ţi strămut în carnea mea chinul?
Cum să-ţi beau, fiule, osînda toată?
Plecat peste neagra-i fîntînă sărată,
seca-i-aş, goli-i-aş veninul...
Uneori noaptea, maică-ta vine,
cu paşi de iarbă din ţintirim:
– Ia-ţi plînsul, bătrînule, şi haide cu mine,
temniţa-n lacrimi adînci s-o topim...

Genocidul ce ni s-a pregătit

Îmi aduc aminte în zilele acestea groaznice de o poveste în care un împărat oarecare a
dat ordin să fie omorîți toți bătrînii din ținutul ocîrmuit de el. La acest genocid s-a opus un
singur tînăr, care, milos și iubitor, și-a ascuns bine tatăl. Peste un timp, un alt împărat, mai
puternic, cu spioni eficienți și cotropitor, a venit amenințător asupra împărăției fără bătrîni.
Pentru că nu avea motive de a-i cuceri țara, l-a somat printr-un sol pe tînărul deținător de
coroană și ocupant de tron că, dacă nu va rezolva în trei zile o șaradă anume, „unde-i stau
picioarele îi va sta și capul“. Neînțelptul și deloc întîmplător prost sfătuitul tînăr neaflînd de la
niciunul dintre tinerii lui sfetnici soluția salvatoare, „a dat sfară-n țară“ încercînd ieșirea din
impas. Timpul se scurgea implacabil și nimeni nu venea cu răspunsul, dar în ultimul moment
unicul fiu care-și cruțase tatăl își amintește de el, îl întreabă ce să facă, bătrînul găsește pe dată
calea de urmat, răspunsul corect e dat vicleanului cotropitor, iar tînărul neghiob ocupant de
tron rămîne mai departe cu capul pe umeri, probabil cu circomvoluțiunile cenușii un picuț mai
dezvoltate după această pătăranie, iar țara lui tiranic-genocidar întinerită nu e ștearsă de pe
fața pămîntului...
Analogiile sînt tulburătoare: consilierii împărătești de pe vremea aceea sînt globaliștii
de azi, de bună seamă unii dintre ei fiind adepți #rezist, #stamacasa ș.a.m.d. Păgînătatea la vîrf
a ipoteticului stat despotic în virtutea căreia a fost posibil genocidul e echivalentă cu
„libertatea conștiinței“ propovăduită de aceiași iconoclaști care au pus la cale atacarea fără
precedent a Bisericii Ortodoxe, asmuțind poliția asupra credincioșilor și alungîndu-i de la
rugăciuni comune sub pretextul protecției. Provocarea vicleanului vecin echivalează cu
păienjenișul legislativ al UE care paralizează mintea și voința liderilor naționali. În loc de a se
debarasa urgent de ateii și de liber cugetătorii care-i conduc la depunerea fără luptă a armelor
dinaintea agresorilor economici (așa numitele „multinaționale“ care jefuiesc cu acte-n regulă
bogățiile țării) și ideologici (programul „gender“ și „corectitudinea politică“), românii
așteaptă minuni dinafară (mulți mergînd să muncească acolo, ori tot încercînd să
„implementeze“ ceea ce-i străin pămîntului și-n răspăr cu mentalitatea româneacă – forme
fără fond)...
Precum unii dintre bunicii noștri îi așteptau zadarnic odinioară pe salvatorii americani,
chiar și astăzi mai sînt naivi care speră că „elita“ mondială n-are intenții genocidare, că ne
vrea binele, că acționează moral și chiar dezinteresat. E drept că acum nu mai sînt întemnițați
de-a valma studenți, profesori de toate nivelurile, filosofi, medici, juriști: acum s-au găsit
„specialiști“ care recomandă segregarea societății pe criterii de vîrstă (argumentul ipocrit este
că oamenii peste șaizeci și cinci de ani sînt „vulnerabili“ și „trebuie protejați“!), fie prin
izolare la domiciliul lor, fie prin „carantinarea“ (sic!) în spații speciale. Din fericire, în mintea
cuiva cu rudimente de cultură din „staful“ puterii s-a aprins un beculeț de tip „dejà vu“ și
mîneca prezidențială a fost scuturată cu putere, așa încît propunerea a fost dezavuată; ba chiar
s-a produs și o demitere, ambele măsuri cu semnificația surprinsă excelent paremiologic în
ironica expresie „a drege busuiocul“...
Mă întorc însă la izvorul discriminatoriu pe criterii de vîrstă, amintindu-mi mai întîi de
imbecila C. L., directoare a unei sinistre organizații, care, la cei peste șaizeci și doi de ani pe
care-i împlinise la data declarației sale se credea, desigur, o jună speranță a finanțelor
mondiale! În articolul lui Teodor Palade Când ipocrizia este ridicată la nivel de politică
globală se face un fel de rechizitoriu la adresa ideologilor genocidari ai lumii. Reproduc un
pasaj semnificativ: Conform jurnalistului Robert Frank, cel care a scris în The Wall Street
Journal articolul „Billionaries Try to Shrink World’s Population“ („Miliardarii încearcă să
reducă drastic populația lumii“), au fost prezenți la întîlnirea de la New York [din 2009 –
precizarea mea, M. F.] următorii: Bill Gates (66 ani); Warren Buffet (90 ani); David
Rockefeller (94 ani atunci, decedat cinci ani mai târziu); Eli Broad (87 ani); George Soros
(90 ani); Ted Turner (82 ani); Oprah Winfrey (67 ani); Michael Bloomberg (79 ani) și alții
cam din aceeași generație.
Intriga poveștii de la care am pornit aceste însemnări avea o explicație în imaturitatea
criminalilor-tirani. Ceea ce se organizează sub ochii noștri scapă de sub o așa-zisă scuză, este
un genocid fără precedent în timpuri de pace.
Doar rugăciunea neîntreruptă și, într-o mult mai mică măsură, literatura ce se
plămădește stîngaci pe această temă mai pot stăvili iluzoriu tăvălugul prăvălit asupra noastră.
Două exemplificări dintre multe altele posibile:

Plînsul unui bătrân...

De ce mă vreți închis în casă?

Ce v-am făcut? Cu ce-am greșit?
E vina mea că sînt bătrîn,
Că sînt de viață copleșit?
E vina mea că boala asta
A-ntors cu susu-n jos pămîntul?
Că sînt spitalele prea pline?
Nu-i vina mea! O știe Sfîntul!
Am înțeles: o lună, două
Să stau în casă ca și voi...
De ce mai mult? Eu n-am nevoie
Să-mi bucur sufletul de ploi?
Și oare nu mi-ar prinde bine
Prin parcuri să mă plimb un pic
Să mă-ncălzească blîndul soare
Cît încă pot să mă ridic?
Nu v-am cerut să-mi dați pomană
Cu bani puțini m-am descurcat
Dar azi mi-e teamă... Ce-am făcut
Să fiu respins și încuiat?
Maria Luca

Pagină de jurnal
Marți 24 mărțișor 2020: Am ieșit azi
Un vînt rece, păgubos, scuturînd fără milă florile copacilor care, agățate cu disperare
de crengi, mai nădăjduiau absurd în salvarea întru rodire, mi-a vîjîit dușmănos în auzul
lăuntric: „v-am învins, naivilor! Pustiirea v-o aduc! Credeați că scăpați? Voiați primăvară,
așa-i? Vîjjj!... Săturați-vă!!...“
Mi-am împins și mai bine șapca și m-am trezit rugîndu-mă: Doamne, Iisuse Hristoase,
miluiește-ne! Apără-ne de uneltirile celor răi după voia celui viclean!... Mama Unicului Fiu al
lui Dumnezeu, Fecioară Preacurată și grabnic ajutătoare Marie, care Buna vestire cu smerenie
o ai primit, nu lăsa pustiită Grădina ta! Ajută neamul românesc să învingă toate răutățile
potrivnicului, luminează pe uneltele sale să-și vadă jalnica lucrare și să se căiască pentru
obediența de pînă acum!...
Un miros morbid, apăsător, mă învăluia insistent – poate de la desinfectante, mi-am zis
– și puținătatea oamenilor întîlniți în drum spre piață îmi inducea sentimentul abandonului
după o luptă scurtă, decisivă. Gustam din plin lașitatea, frica și obediența ca semne clare ale
victoriei celor ce plănuiseră și înfăptuiseră experimentul încornorării planetare (nu mă pot lăsa
înșelat de numele aureolat parcă al virusului / gazului de luptă de laborator prăbușit asupră-
ne! Nu de coroană e vorba, ci de coarne satanice!). Mă îndreptam învins spre piață („ai s-o
găsești închisă“ – mă prevenise soția). Oricum, aveam de ridicat și de la poștă cartea lui
Sergiu Ciocârlan; găsisem avizul în cutia poștală cînd plecasem de acasă. Totuși, am găsit
pîine ardelenească – era deschis magazinul –, legume la puținii țărani-vînzători curajoși și
chiar pește preparat de harnicul bucătar-vînzător în laboratorul situat la demisol, într-o latură a
amplasamentului din strada „Străduinței“ (o denumire tonică, tocmai bună în vremuri de
restriște!).
M-am întors aș zice victorios, încărcat cu noi provizii: pîine, doi păstrăvi (mîine e
dezlegare la pește), măsline, spanac, țelină, ceapă verde, ardei capia, ciuperci, struguri
moldovenești, trei rădăcini de pătrunjel și lobodă.
În plus, aveam la piept cartea trimisă de la Brăila de bunul prieten Sergiu!...
Doamne, Îți mulțumesc pentru toate! Slavă Ție!
Mihai Floarea

Crucea*
Afirmînd că Pacea este Iisus Hristos, Avva Dorotei nu îl contrazice pe Sfîntul Ioan
Scărarul pentru care Pacea este Duhul Sfînt. Completîndu-se, cei doi Sfinți Părinți contribuie
la îmbogățirea sensurilor Crucii. Asemenea jaloanelor situate pe marginea drumului,
simbolurile Bisericii Ortodoxe protejează dreptcredincioșii de la derapaje, însă deasupra
oricărui simbol se află Crucea (Adevărul, Viața și Calea), Ființa, Chipul (Supraforma), Triplul
Ipostas și Revelația Divinității. De aceea, Crucea nu încape în dicționarele de simboluri,
întrucît mărturisește prezența, puterea și lucrarea Chipului și Numelui Dumnezeului Celui viu,
astfel revelat. Mai mult decît orice simbol Crucea nu sugerează, ci constituie Realitatea
Absolută, Chipul Preasfintei Treimi, de Care a binevoit Cel de Sus a ne împărtăși.
Neînțelegerea sau necunoașterea simbolurilor creștine duce la ignorarea lor, de unde
nu mai este decît un pas pînă la hiposemantizarea Suprasimbolului Crucii, la instituirea unor
false raporturi cu realitatea și la confuzia totală. Adevărata cunoaștere, avînd Crucea ca
referențial absolut, călăuzește omul spre Viața veșnică, deosebindu-se fundamental de
cunoașterea redundantă a „binelui și răului“. Scris este: „Și aceasta este viața veșnică: să Te
cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis“ (Ioan
17, 3). Dacă „omul este măsura tuturor lucrurilor“ (Protagoras), măsura omului este crucea.
Meșterul Manole și soția sa locuiesc în noi, identificîndu-se cu destinul nostru în tendința de a
clădi sufletului un adăpost nepieritor, o „citadelă“ (Saint Exupery), o biserică. „Citadelă te voi
clădi în inima omului“ scrie Antoine de Saint Exupery (Citadela, București, Editura RAO,
1993, p. 13).
Paradigma manoliană împarte oamenii în două categorii: categoria perdanților
(pasivilor) care, spre deosebire de meșterul Manole, se resemnează renunțînd, întrucît nu țin
seama de cuvintele Mîntuitorului: „fără Mine nu puteți face nimic“ (Ioan 15, 5) și categoria
lucrătorilor, care pun rugăciunea la temelia demersului lor existențial. Diferența pune în prim
plan necesitatea înțelegerii corecte a jertfei din perspectiva duhovnicească neo-testamentară,
pentru că altfel, luat ad literam, sacrificiul meșterului Manole este de neînțeles. [...]
Crucea nu este un semn născocit de om, ci descoperit acestuia de Creator, mărturie a
prezenței, puterii divine, lucrării mîntuitoare și a Chipului. Fiind cu totul altceva decît
simbolurile în șirul cărora este încadrată, Crucea nu doar sugerează, ci chiar este puterea
atotstăpînitoare a realității vizibile și invizibile, Totul în Unu, Unul în Tot, Creatorul și
creația, Împărăția Sa, Adevărul absolut, depășind în chip tainic funcția de a sugera a
simbolului. De altfel, nu există simbol care să nu fie susținut, atît în conținut, cît și în formă,
de coordonatele spirituale nevăzute ale Crucii. Întreaga realitate văzută și nevăzută nu poate fi
abordată în afara coordonatelor Ei, atît „cartografice“, cît mai ales spirituale.
În realitatea tangibilă, crucea este o simplă figură geometrică, sau cea mai simplă
lucrare în lemn. O altă dispunere a celor două părți ale ei nu spune nimic. Ca figură
geometrică o vedem la tot pasul, iar în trecutul îndepărtat a fost utilizată ca instrumant al
pedepsei capitale. „Întîlnirea“ Mîntuitorului cu disprețuita cruce, odată cu Revelarea sensului
Ei soteriologic avea să șteargă definitiv orice conotație profană. Elementara lucrare, prin
învierea sensului ei, s-a arătata fi expresia împreună-lucrării divino-umane a mîntuirii. O
întreagă literatură filocalică ne arată că Sfinții Părinți ai Răsăritului Creștin prin „lucrare“
înțeleg mîntuirea, întrucît „Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său ca să judece lumea, ci ca să se
mîntuiască prin El lumea“ (Ioan 3, 17). Extrema simplitate a Crucii ne trimite cu gîndul către
un început, către o temelie dar și către un sfîrșit („Eu sînt Alfa și Omega“, zice Domnul –
Ioan, Apoc. 1, 8).
De ce alegerea divină s-a oprit tocmai asupra unui obiect pe care erau răstigniți
tîlharii-călcători de lege? Crucea nu este rezultatul unei alegeri divine, ci al revelării
adevăratei Sale semnificații. Datorită acesteia am putut vedea că cei ce încalcă Legea Divină
sînt pedepsiți pe însăși temelia lucrării lor existențiale ignorate. De aceea și „Domnul se mira /
Ș-apoi îi mustra / (...) Să-i puie de vii / Chiar în temelii“ (M. M. Bălașa, Pasărea măiastră,
București, Editura Minerva, 1998).
Crucea este temelia ființei umane-lucrătoarea propriului ei destin. Dacă pentru unii
rămîne o „piatră de poticnire“, asta nu schimbă cu nimic datele Adevărului. În „sufletul și
străfundul sufletului, ascuns și inexprimabil precum Dumnezeu“ (Rudolf Otto, Despre
Numinos, Cluj, Editura Dacia, 1996, p. 46), singurul și fundamentalul reper al acestui „grande
profundum“ (Fer. Augustin) este crucea.
Dispariția barierelor de comunicare dintre om și Dumnezeu, precum și restabilirea
dialogului întrerupt, resimțită ca o străfulgerare, clarificare, intuiție, vedere are loc în această
cămară de nuntă a unirii sufletului cu Dumnezeu, care este crucea persoanei. Crucea este
articulația ontologică a tuturor oamenilor, indiferent de credință. Dealul Căpățînii, la care
duce Drumul Calvarului, al purtării pe umeri a Crucii de către Mîntuitorul, e locul Marii
Opriri pe Calea către Slavă.
Înlăturînd semnificația infamantă la care ajunsese Crucea, Iisus Hristos îndreaptă
întreaga semantică, restaurînd puterea cuvîntului. Învierea Sensului Îi redă Crucii cotele
Slavei. Dacă rațiunea vede în Cruce un „semn“ sau un „simbol“ (Sfîntul Nicolae Velimirovici,
Simboluri și semne, București, Editura Sofia 2009, p. 117), neexcluzînd aceste conotații,
apelativul „Supersimbol“ O situează deasupra, identificînd-O cu puterea Tripersonală a
Vieții veșnice. Argumente ale polisemiei Sale sînt: trecerea de la obiecte precum Scara lui
Iacob, Toiagul lui Moise, „lemnul de viață mirositor, visteria minunilor“ (Ac. Sf. Cruci, Icosul
1) acceptarea Ei ca semn „al adevăratei bucurii“ (idem, Icosul 2), dar, totuși, „semn
dumnezeiesc“ (idem, Condacul 7), ceea ce Îi ridică în alt registru pragul semnificației și chiar
ca simbol: „Bucură-te, că împreunezi pe cele de pe pămînt cu cele de sus“ (idem, Icosul 8).
[...]
Adrian Harghel

*Nota redacției: Textul face parte din vol. aflat în manuscris Meșterul Manole al Crucii (pp. 74-75, 78-80), fiind
publicat cu acordul autorului, căruia îi mulțumim.

Nicolae Rusu văzînd (și) Cu ochii celuilalt

Înscris în admirabilul, patrioticul proiect-unionist „Românii din jurul României“

coordonat de Vasile Șoimaru, romanul lui Nicolae Rusu Cu ochii celuilalt1 debutează cu o
mărturisire-mulțumire: Autorul își exprimă recunoștința pentru materialele de arhivă oferite
de către doamnele Mariana S. Țăranu, doctor în științe istorice, și Larisa Turea, autoarea
volumului „Cartea foamei“ (p. 5).
Talentatul prozator evocă de astă dată2 anii de groază postbelici din istoria Moldovei
răpite – o istorie prea puțin cunoscută în Occidentul care pare a-și fi uitat hotărîtorul concurs
politic la instaurarea experimentului bolșevic din Rusia extins și-n statele din estul Europei
între care și România... Foametea provocată genocidar de regimul stalinist în 1946-1947 3,
1
Chișinău, Editura Serebia, 2019, redactor Vlad Pohilă, lector Veronica Boldișor, procesare computerizată
Ludmila Iliina, design Alexandru Roșca Ceban, 130 p.
2
Dintre celelalte cărți ale sale – romane, povestiri, nuvele etc. – enumăr romanele: Lia (1983), Totul de repetă
(ed. I 1988; ed. a II-a 2018), Șobolaniada (ed. I 1998; ed. a II-a 2013), Marginea lumii (2001), Al șaptelea simț
(2013), Pușlamielul (2017). Am scris pentru cititorii revistei noastre cronici la Totul de repetă
(https://limbaromana.org/revista/homo-sovieticus-modernizat-puslamielul/ reluat și pe blogul lui Vasile Șoimaru
la http://www.romaniidinjurulromaniei.ro/uncategorized/3222/un-roman-de-tinerete-al-lui-nicolae-rusu-totul-se-
repeta/), Șobolaniada (https://limbaromana.org/revista/sobolaniada-sau-lumea-paralela/ reluat și pe blogul lui
Vasile Șoimaru la http://www.romaniidinjurulromaniei.ro/articole-blog/3166/sobolaniada-sau-lumea-paralela/) și
Pușlamielul (https://limbaromana.org/revista/homo-sovieticus-modernizat-puslamielul/).
3
Extrag din articolul apărut în 25.08.2017 1946- 1947 Marea foamete din Basarabia care a ucis 10% din
populație (peste 300.000 de victime): Nadejda, 79 de ani, Condrăteşti, raionul Ungheni: „De la floarea-
subiect tabu în majoritatea variantelor manualelor de istorie, este abordată literar cu
mijloacele realismului, perspectiva narativă fiind dublă și abil întrețesută: atît obiectivă, cu
omnisciența și omniprezența marcate de persoana a treia, cît și fantastic-subiectivă, persoana
întîi fiind în această situație justificată ingenios (unghiul de vedere e al unei ciori, botezate
Carla). Ambele perspective glisează pe o axă temporală de aproximativ opt decenii – e vîrsta
protagonistului, Petru Păpădie, rememorîndu-se selectiv copilăria, tinerețea, maturitatea și
senectutea acestuia – capătul cel mai apropiat de cititor fiind (dacă am calculat bine!) 2015. E
perioada groaznicelor frămîntări din estul european, abandonat politic, cum afirmam,
intereselor rusești.
Naratorul își concentrează finul obiectiv perceptiv al evenimentelor și trăirilor
personajelor sale pe un traiect aparent imparțial, lăsînd necomentate unele documente și
mărturii dezvăluite, sporind halucinant verosimilitatea (se admite curent că adeseori realitatea
întrece mult imaginația artistică!), astfel încît, terminînd prima lectură a micului roman Cu
ochii celuilalt, nu m-am putut așeza dinaintea calculatorului să înnod măcar cîteva fraze,
necum să-mi compun analiza critică, așa cum cred că merită orice scriitură de valoare.
Blocajul psihic mărturisesc a-mi fi fost mie însumi inexplicabil pe moment, deoarece mă
ocupasem îndelung, după 1990, de memorialistică – metaforic zis de „literatura arestată“, cum
mi-am subintitulat și manualul terminat de mai bine de un deceniu (netipărit încă, nefiind,
desigur, „corect politic“!) dedicat fenomenului concentraționar declanșat în România strașnic
înșfăcată de... ghiarele „drăgăstoase“ ale „prietenei“ de la răsărit după 1945... De unde vine
efectul acestei lecturi (care, cum s-ar spune colocvial, te lasă fără grai) îmi e clar abia acum:
ajuns la maturitate artistică deplină, Nicolae Rusu reușește să realizeze în puținele pagini ale
cărții (abia o sută treizeci la număr) o frescă zguduitoare analoagă acelora ale Judecății de
apoi imaginate de zugravii moldoveni și munteni pe zidurile bisericilor. (Cine a ajuns să le

soarelui, are inima aceea albă, de aceea mînca lumea... Şi mînca strejii de la păpuşoi, de la porumb, mîncam
din băţul acela alb, mîncam buruieni, scoteam mărar, cîte o rădăcină de sfeclă din pămînt îngheţată şi mîncam.
Babuşca mea a murit de foame, ne-am culcat seara şi a doua zi nu s-a mai sculat...“ [...] Valentin Kîrlov,
Partidul Socialist al Rep. Moldova: „Responsabilitate de bază poartă toată nomenclatura sovietică din
Republica Moldova, din Moldova Sovietică, numai aceste persoane... N-au fost ordine, au fost indicaţii, dar
indicaţii[le] au avut un caracter general. Personalităţile oficiale din Moldova Sovietică au fost obligate să
comunice cel puţin la Moscova că noi avem probleme [serioase cu roada, cu recolta], noi nu putem îndeplini
aceste indicaţii. Dar ei au spus «Da, facem» şi au făcut cu preţ absolut anti-omenesc şi cine a reacţionat la
această situaţie? Moscova, Moscova a reacţionat. De aceea datele acumulate de Ministerul Sănătăţii la nivelul
unional a constatat creşterea [bruscă a mortalităţii]. Şi această întrebare a fost pusă la discuţie la Moscova“. În
Moldova s-a deplasat o delegaţie de la Kremlin. Dar soluţia găsită – accelerarea intrărilor în colhoz – a dus la
reducerea suplimentară a populaţiei. (Cf. https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/100-de-ani-de-
comunism/1946-1947-marea-foamete-din-basarabia-care-a-ucis-10-din-populatie-783033).
Date zguduitoare găsim și în articolul lui Alexandru Moraru Canibalismul provocat de sovietici în Basarabia:
Este binecunoscut faptul că foamea din 1947 a fost un rezultat al deciziilor și acțiunilor regimului sovietic.
Oricît s-a străduit istoriografia comunistă să dea vina pe o consecință a fascismului și a „secetei din 1945 -
1946“, n-a izbutit să justifice politica antinațională și antiumană a regimului stalinist în așa numita Republică
Sovietică Socialistă Moldovenească. În 1947, cînd de acum mureau de foame zeci de mii de basarabeni,
industria alimentară din RSSM a depășit planul anului 1946 la fabricarea untului cu 33,2 la sută, a uleiului cu
39,5, a cărnii cu 32,5, a conservelor cu 101,9 procente. Acest lucru îl aflăm din sursa oficială – gazeta
„Moldova Socialistă“ din 28 ianuarie 1947. Este evident că aceste produse alimentare  proveneau din
producția sechestrată de la țărani și se exporta în URSS, în timp ce producătorii din Moldova mureau de foame.
Canibalismul în RSSM  era un secret de stat. Era categoric interzis de a vorbi sau scrie despre cruzimea NKVD-
iștilor și a activiștilor sovietici care luau toate rezervele de hrană ale băștinașilor, măturîndu-le podurile... Nu
veți găsi nicio gazetă sau revistă sovietică din acei ani, în care să se menționeze, cel puțin statistic, cazurile
multiple de canibalism. Secretul de stat era păstrat cu strictețe. (Cf.
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/canibalismul-provocat-de-sovietici-in-basarabia).
vadă, chiar cu o minimă pregătire cultural-teologică fiind, a rămas adeseori uluit nu atît de
perfecțiunea artistică iluminată dumnezeiește, cît de adevărul teribil mărturisit mural!).
Cum deja am dat de înțeles, tema principală a cărții e foametea provocată de mintea
satanică a fiului de cizmar tarat psihic din pruncie, ajuns din oportunism seminarist la Tiflis
dar exmatriculat și intrat în politică după
stagii de bandit notoriu, criminal și
pușcăriaș de drept comun, cu pseudonimul
său caraghios ca al oricărui om complexat
(chipurile, el se credea „oțelit“!). Odioasa
creatură cu chip uman ar fi răspuns unui
consilier îngrijorat de numărul imens de
îndreptățite plîngeri: „Asta încă nu e
foamete, dragul meu tovarăș... Doar atunci
cînd oamenii vor începe a se mînca unii pe
alții, doar atunci am putea lua-o în serios“
(cf. p. 92). Aflu, grație documentării
autorului romanului, că procedura aplicată
deliberat în 1946-1947 părții de Moldovă
furată fusese experimentată și-n Ucraina, în
1932-1933, unde căpătase și o denumire
holodomor (cf. p. 90). Din dorința de a-mi
menaja cititorii pe cît e cu putință abordînd
asemenea subiect istoric, nu voi prelua decît
două exemple, unul din Ucraina: mama mi-
a mărturisit odată că, după ce a văzut cum
tatăl ei a tăiat-o pe bunica, să le dea
copiilor de mîncare, a fugit de acasă (cf. p.
92), altul din Moldova de peste Prut
boșevizată, cu o femeie care amăgea copii
de cinci-șase ani, le dădea o bomboană și-i
ademenea în casă unde îi omora, hăcuindu-
i cu toporul. Făcea din carnea lor cîrnați și
răcituri, pe care le vindea la gară, iar pe banii cîștigați cumpăra grăunțe, grîu, făină. Pînă la
urmă consătenii au zăpsit-o și, împreună cu o ladă plină cu carne, căci tocmai omorîse o
fetiță de cinci ani, au dus-o la sovietul sătesc (cf. idem).
Titlul micii bijuterii literare e o invitație la un exercițiu intelectual-afectiv – pedagogic,
modalitatea aceasta de abordare a realității se numește asertivitate și implică empatia – pe
care-l ilustrează ingenios, la un moment dat, un personaj al cărții, în încercarea de a împăca
două puncte de vedere aparent ireconciliabile:
Aliona [...] sări sprintenă de la masă, găsi o gazetă pe pervaz și o rupse în două. Apoi
așeză o jumătate pe masă, între Ștefan și Ruslan, își scoase din poșetă rujul și desenă pe ea
un ou.
– Ce am desenat? îi întrebă ea și ambii au răspuns la fel:
– Un ou...
Ea mai făcu o mișcare repezită și adăugă oului un fel de trompă:
– Iar acum ce avem?
– Nouă, răspunse Ștefan.
– Șase, îl contrazise Ruslan.
– Cine are dreptate? își ghionti ea tatăl.
– În situața asta... cum am mai spus... și unul... și altul...
 – Exact. Ei văd același număr, dar din partea lui Ștefan se vede nouă, iar din punctul
de vedere al lui Ruslan e șase. Și fiecare dintre ei are dreptate. Iar pentru a se convinge
fiecare că și oponentul său are dreptate, ce trebuie să facă și unul, și altul?
– Nu știu... zău, strînse el încurcat din umeri. E prea complicat pentru mintea mea...
– Tată, dar nimic nu e complicat! Pune-te în locul celuilalt, privește cu ochii celuilalt,
din punctul lui de vedere, și atunci toate devin clare și de înțeles. (Cf. p. 111).
Situația nu e aici deloc comică, precum a fost gîndită în piesa lui I. L. Caragiale O
noapte furtunoasă sau Numărul nouă. Cei doi frați, Ștefan și Ruslan, sînt înrăiți adversari,
ilustrînd tragismul la nivel familial / personal al străvechii metode politice exprimate latinește
prin divide et impera. Primul apără punctul de vedere al Rusiei, susținătoarea Transnistriei
împotriva Chișinăului, al doilea – perspectiva Ucrainei în confruntatea cu cei din Donețk.
Sora lor, Aliona, informată și înțelepțită, reușește pentru scurtă vreme să-i facă să recunoască:
– Da, Kievul a cam sărit peste cal...[...]
– Și noi, aici, ne-am cam aprins... (Cf. p. 112).
Concluzia transpare clar:
Privind lucrurile dintr-o parte, așa cum stăm la masa asta, ironiză Aliona, cred că...
nu voi v-ați aprins, ci alții v-au aprins... din același interes, desigur, cu care a fost aprins și
focul de pe malul stîng al Nistrului... (Cf. idem).
O a doua temă a cărții este dragostea, cuplurile urmărite fiind Petrea-Ilinca și... Carl-
Carla. Dacă despre dragostea dintre oameni cu ale ei bucurii, neîmpliniri, suferințe, paliative
adulterine, despărțiri, taine revelate abia în preajma morții etc. s-a scris enorm pînă acum,
despre un cuplu de păsări nu am bănuit că se poate nara așa de interesant precum o face
Nicolae Rusu folosind „ochii celuilalt“ – mai bine formulat ar fi „ai celeilalte“, perspectiva
propusă fiind a Carlei, adică a unei ciori personificate, dar depășind mult formula fabulelor.
Unghiul de privire e folosit sapiențial, scriitorul realizînd memorabile pagini comparative
ciori-oameni. Iată două dintre ele: Ciudați mai sînt oamenii! Păsările nu se deosebesc
aproape cu nimic de om, deși el se crede rege al naturii. Avem și noi, ca omul, un cap, o
inimă, o gură, doi ochi, două picioare, două urechi, doar că în loc de aripi omul are mîini.
Avantajul nostru din această deosebire e că noi cu cele două aripi putem zbura, iar omul cu
cele două mîini ale sale nu e în stare de așa ceva, în schimb meșterește cu ele o mulțime de
lucruri, pe care noi cu aripile nu avem cum le face. Totuși, omul ar trebui să înțeleagă și să
recunoască faptul că lumea păsărească este diferită: pasăre este și găina, și ciocîrlia, și
struțul, dar neamul din care face parte cioara este unul cu totul diferit. E adevărat, nici noi
nu sîntem la fel, căci ne sînt rude și corbii, și stăncile [i.e. stăncuțele], și vulturii, și
coțofenele, dar neamul nostru, oricum, este unul deosebit, unul ales de Dumnezeul nostru a fi
de-asupra (sic) tuturor celorlalte păsări. Anume din acest motiv nu-i pot ierta lui Petrea
crima de a-l ucide pe Carl al meu. Deși îl înțeleg, iar în locul lui aș fi procedat, probabil, la
fel, căci era vorba de supraviețuire. Însă credința neamului nostru de păsări deosebite mă
obligă să-mi duc răzbunarea pînă la capăt, să-mi respect principiul, pe care-l au și unii
oameni și de la care l-am preluat: ochi pentru ochi și dinte pentru dinte. [...] Oamenii habar
n-au că dintre toate vietățile Pămîntului numai noi, ciorile, avem grijă de părinții bătrîni și-i
hrănim ca pe niște copii mici. E adevărat că și unii oameni se aseamănă cu noi în această
privință, dar cei mai mulți își lasă bătrînii de izbeliște sau îi adună în case speciale unde alții
au grijă de ei. Nu în zadar sîntem considerate în China și Japonia drept simbol al
recunoștinței filiale, iar în Grecia antică eram emisarii consacrați ai Zeiței Atena și ai Zeului
Apollo [...] (Cf. pp. 12-13). Latura ironic-moralizatoare reiese și din: Rezervele de grăunțe, pe
care unii reușiseră să le ascundă, fuseseră găsite și duse la punctul de colectare de la gară.
Le-au găsit, însă, ușor, pentru că activiștii dădeau cîte o căldare de grîu celor care scoteau în
vileag locul de păstrare al cerealelor. Astfel, unii și-au trădat vecinii, prietenii, rudele, doar
ca să obțină ceva de pus copiilor pe masă. Oricum, majoritatea dintre ei mureau ca muștele,
iar activiștii aveau vara o căruță și iarna o sanie cu care cărau morții umflați de foame. Îi
duceau la cimitir într-o groapă comună, iar după ce astupau săpau alta. În neamul nostru
cioroiesc nu există asemenea activiști și cred că asta-i marea deosebire dintre noi și oameni.
Noi nu avem calitatea omului de a visa, de unde nici turnători de vise nu există printre noi.
Deși, dacă am avea și noi vise, am toată convingerea că nu s-ar găsi nicio cioară să
procedeze ca nesimțitul cela de vecin [care-l pîrîse rușilor pe cel ce-i mărturisise că] se visase
înțolit în uniformă de soldat neamț, că avea și o medalie pentru vitejie în luptă. (Cf. pp. 116 și
115).
Absurditățile dramatice precum aceea la care se face referire în pasajul citat (naivul
povestaș de vis se alesese cu o condamnare la zece ani de lagăr!) se împletesc cu ticăloșiile.
Personajele schițate de Nicolae Rusu ne sînt binecunoscute din memorialistica ivită ca dat al
neuitării după revoluția-lovitură statală din 1989: Panait îi zicea, un derbedeu și coate-goale,
ajuns un sărăntoc pentru că era un lenos (sic) și jumătate. Noua putere, bineînțeles, l-a ales
să conducă satul și primii pe care s-a răzbunat pentru sărăcia sa au fost gospodarii satului.
Anume acestora le-a măturat podurile, le-a scuturat pînă și hainele să nu fi ascuns vreo mînă
de fasole sau de semințe de floarea-soarelui prin buzunare. O femeie, al cărei bărbat căzuse
pe front, găsi cum să ascundă vreo zece pumni de grîu, turnîndu-l în două perne și culcîndu-
și pe ele cei doi copii ai ei, o fată de cinci și un băiat de șapte ani. Dar Panait n-ar fi fost
președinte, dacă nu le găsea. Copiii se agățaseră de perne, țipau cît îi țineau puterile, dar
zelosul activist dădea în ei cu picioarele, pînă le-a luat grîul, aproape o căldare, pentru
livrările suplimentare către stat. Din familia ceea a supraviețuit doar băiatul, pentru că
fusese dus la orfelinat. (Cf. p. 95). Biografia acestui Panait poate fi socotită emblematică
pentru clasa politică românească: fiica a terminat medicina, lucrînd nu în vreun spital, ci în
ministerul de profil, iar băiatul a ajuns un îmbogățit parlamentar, șef de facțiune (politică),
răspunzînd senin celui care i-a dezvăluit grozăviile tatălui său: „Toate astea-s chestii de-ale
tatei... Iar copiii nu răspund pentru părinți și nici părinții pentru faptele copiilor... Că nu
sîntem pe vremea lui Stalin...“ (Cf. pp. 95, 96). Arestarea abuzivă a lui Petrea odată cu
pădurarul care l-a înfiat e justificată în cheie ideologică de un tinerel care credea sincer că
omul nou, sovietic, va ajunge un material ordinar, precum cărămizile și lemnul, care n-au
nevoie de apă și hrană [...]:
– Cetățene Bujor Tudose, ai la dispoziție 15 minute [...]. Împreună cu cetățeanca
Bujor Emilia aveți dreptul să vă luați doar bagaj de mînă. De celelalte va avea grijă puterea
sovietică. Îl văzu pe băiat doar în cămașă și izmene, tremurînd de frică în pragul casei și se
răsti la cei doi activiști: Cine-i ăsta?
Bărbia pătrată a unuia dintre ei zvîcni în direcția lui Tudose, urmată de o voce
bălmăjită:
– Argat la el...
– Care argat, zăludule? se împotrivi pădurarul. E băiatul nostru, luat de suflet...
– Nu, nu-s argat se grăbi și Petrea să confirme cu voce stinsă.
– Atunci sus în mașină! ordonă militarul.
Celălalt activist, fără uniformă, se vede că era șef pe comsomolul din sat, încercă să
pună la îndoială ordinul superiorului.
– Dar în lista noastră ei sînt doar doi...
– Ai uitat, îl întrerupse militarul, că în familia Verdeș lipsesc trei ticăloși? Au reușit
să fugă, spurcăciunile! Așa că în afară de ăsta va trebui să mai găsim pe cineva. Altfel, nu
facem planul, după care mai adăugă răstit, cu voce de ghiață: În măreața noastră țară orice
plan al partidului trebuie să fine îndeplinit și depășit! Sîntem stahanoviști! (Cf. pp.70-71).
Cînd demagogia de acest soi se combină și cu ignoranța, ticăloșia atinge contururi
grotesc-amuzante, ca în împrejurarea demnă de teatrul absurdului în care Petrea și Ilieș stau la
coadă pentru primirea ajutoarelor distribuite de o femeie cu o față butucănoasă, ochi
bulbucați și nasul un pic lățit [care] umplea un căuș de tablă, cam de vreo jumătate de
kilogram și vărsa boabele în ceea ce avea fiecare la el săculeț, traistă, sac, gavanos ori
căldare. Era ajutată de un ins uscățiv care ținea de gura sacului. Cînd aude pe cineva de la
rînd zicînd:
– N-ar mai ajunge ziua de mîine acest Sarsailă de Stalin, că din mila lui mi-a murit
bărbatul pe front, conștiința civică a ticăloasei se trezește:
Deodată din tindă se iți căpățîna activistei cu căușul în mîna dreaptă și vocea ei
răgușită, ca de bărbat, îi făcu pe toți să amuțească:
– Cine nu încape aici de tătuca Stalin? Văzînd că toți o privesc înmărmuriți, ea se
răsti: Voi știți cine-i Stalin Iosif Visarionovici? Dacă nu avea el grijă de voi, ați fi pierit cu
toții! El, tatuca vostru, v-a trimis aceste pomeni. Voi trebuie să-i pupați mîinile și să strigați
în fiecare dimineață, în loc de „Tatăl nostru“, ceea ce scrie sus, pe placat!
Abia atunci el descoperi deasupra intrării, pe perete, o fîșie de stofă de vreo doi metri,
de o culoare roșie-spălăcită, pe care se deslușeau niște litere de culoare albă. Placarda
aproape că se contopea cu peretele scorojit care nu mai fusese văruit de ani buni și era
numai pete de lut cafeniu-deschis.
– Hai, insista activista, mătăhăind cu căușul, citiți ce scrie și strigați toți odată, cu
voce revoluționară, hai, analfabeților și berbeci grei de cap ce sînteți...
El încercă să citească, doar știa și literele românești și pe cele aduse de sovietici, dar
oricît ar părea de ciudat nu înțelegea nimic și la un moment dat avu impresia că visează...
Apoi, ca într-o străfulgerare, se dumeri că placarda fusese atîrnată cu susul în jos și
înțelesese că analfabeți sînt cei doi activiști trimiși din raion să-i miluiscă pe fiecare cu cîte
un pumn de grăunțe.
– Dacă noi nu știm limba rusă, avu curaj să-i răspundă femeia cu batistă.
– Boi și vaci ce sînteți, aici e scris pentru voi, în limba moldovenească: „Trăiască
Stalin, tatăl nostru!“ (Cf. pp. 53-54). Scena continuă cu strigătele obligate ale înfometaților,
ca-ntr-un cor sinistru dirijat de o activistă analfabetă avînd drept baghetă un polonic...
Talentul narativ se vădește peste tot; fie în dialoguri precum cel deja citat, fie în pasaje
cu bogate enumerații (Hotărî să se țină mai mult prin păduri, de-a lungul Prutului. Știa că o
pădure te poate hrăni, adusese acasă de multe ori, de cum se topea omătul pînă cădea din
nou toamna și hațmațuchi, și baraboi, și ciuperci, și leurdă, și fel de fel de pomușoare și
fructe de pădure [...] Era ca un lup singuratic și evita întîlnirile cu hoinari ca el, aceștia
ținîndu-se în grupuri de doi-trei-patru oameni – cf. pp. 37, 38), fie în descrieri ce pot inspira
cineaștii (Deși-s pasăre, o cioară ca atîtea altele, tot una nu pot uita hărmălaia și vacarmul
care se crease atunci în gară. În vagon urcase o femeie în vîrstă, iar jos, în spatele soldaților,
îi rămăseseră copiii, care aveau deja familiile lor. În alt caz, jos răcneau părinții, iar în
vagon strigau feciorii sau fiicele lor, de jos țipau membrii familiei, iar din vagon striga tatăl.
În același timp și soldații urlau la toată lumea, le țineau hangul și cîinii-lup, toți se
îmbrînceau, se văietau, plîngeau fără încetare, se căutau unii pe alții cu priviri deznădăjduite
– cf. p. 72) etc.
Inserțiile onirice pe fundalul cruntei foamete au rol premonitoriu: Și se făcea că se
află într-o grădină cu pomi în floare. În jur e multă lumină, ciripesc păsărele, zumzăie albine
și se zbenguie fluturași în culori neobișnuit de vii. El șade la o masă încărcată cu bucate și
înfulecă hulpav, știind că cineva urma să vină pentru a lua tot ce era acolo [...] Apoi apare de
undeva un bătrîn în alb cu un coș în mînă și-i vorbește cu voce blîndă [...]
– Băiete, băiete, oftează bătrînul, dacă vrei să știi, te așteaptă un drum lung, de multe
zile și nopți, vei trăi un timp într-un grajd, aolo te vei hrăni alături de dobitoacele pe care le
vei îngriji, te vei statornici pe alte meleaguri și vei munci fără să vezi lumina soarelui (cf. pp.
27, 29). Analogia traiectoriei personajului cu aceea a fiului celui rătăcitor din Biblie se poate
face doar parțial (căci el se poate întoarce doar în vis la Tatăl) și poate fi extinsă tragic la
nivelul vastului fost lagăr sovietic amputat ideologic.
Terminînd de scris acest mic eseu critic în timpul odioasei „pandemii“ puse la punct ca
terorism biologic la nivel planetar, nu pot trece peste asemănările dintre ideologia globalist-
antihristică, animată de false mesaje „salvaționiste“ gen „stați acasă“, „protejați-vă“, „spălați-
vă mîinile“ etc. în numele binelui colectiv și stahanovismul bolșevic, obsesiv preocupat de
aberanta depășire a planului și pus în practică prin excesul de zel al unor inși degenerați în
numele unei iluzorii bunăstări general-proletar-ateiste...
Ca în celelalte romane ale lui Nicolae Rusu pe care le-am analizat pînă acum, ne
întîmpină și în Cu ochii celuilalt o bogăție lexicală specifică geniului limbii române:
căzmăluise, chișcătură, ciocleji, cobur, se cuprind, helge, jivălaie, melesteul, de-a mijatca,
mătăhăind, omulean, șotioasă, strășnicii, țivlit, tiful, vălurat, zăpsește etc. Erorile
tehnoredacționale, de punctuație ori gramatical-stilistice sînt puține și se pot elimina cu
ușurință la o eventuală reeditare a cărții4.
Cartea e o reușită radiografie literară prin odiosul experiment totalitarist bolșevic
zadarnic camuflat de nemernicii lui strategi dar și un serios avertisment la adresa
„păpușarilor“ contemporani: oricît de bogați și de puternici v-ați crede și voi sînteți muritori și
va trebui să dați socoteală dacă nu dinaintea Dreptului Judecător în Care nu credeți, măcar
dinaintea posterității.
(București, 25-30 prier 2020)
Mihai Floarea

Doamne, nu le trece lor aceasta...

Noaptea Învierii, 18-19 prier 2020

Am ieșit din arestul la domiciliu la 23,14. În bloc – tăcere, semiîntuneric de cimitir.

Afară – pustietate sfîșiată de trecerile fantomatice, din cinci în cinci minute, fără vreun
pasager, ale autobuzelor și
troleibuzelor. Ironic luminînde
alternînd rogvaiv instalațiile
subterane din părculețul din fața
blocului subliniau stranietatea
prevestitor, a piază rea.
Pe scara cu trei trepte de la
ieșirea din bloc am zărit o femeie
singură, cu o lumînare neaprinsă-n
mînă. O vedeam pentru prima oară-n
viața mea. Trecută de patruzeci și
cinci de ani, cu părul bogat legat
într-o coadă de cal, purtînd niște
pantaloni înflorați, o bluză de
culoare închisă și niște teniși în ton
cu pantalonii, mi s-a părut că mă privește cu o licărire de nădejde: „Oare o fi posibil?...“

4
De exemplu toate astea nu era o noutate pentru el (p. 20), exemplul ce mai viu (p. 26), primul lucru care-l făcu
după ce... (p. 44), șansă de reușită (p. 59), să se prefacă cîteva zile bolnav (p. 81) etc.
 O salutasem șoptit, cu o clătinare ușoară a capului și nu-i auzisem răspunsul; scena
părea de vis, ca atunci cînd vrei să vorbești, să mergi, să faci ceva și nu poți, nu poți...
Biserica mută, pustie, așteaptă Învierea.
Peste drumul circulat nu numai de mijloacele constant goale ale STB-ului ci și de
automobile, taxiuri, mașini ale poliției și ale salvării, la poarta închisă a Bisericii Sfinții Trei
Ierarhi Vasile cel Mare, Grigore Teologul și Ioan Gură de Aur adăsta pe trotuar o mașină albă,
cu portiera deschisă. N-avea însemnele instituției numărul unu în țară în aceste vremuri
încornorate – vreau să scriu de prigoană a creștinilor –, dar rolul ei preventiv era vizibil. Trei
bărbați vorbeau destul de tare, în picioare, lîngă ea.
Peste cinci minute de la ieșirea și instalarea mea instinctiv ușor camuflată de un arbore
falnic al părculețului, rămas ca printr-o minune încă în
picioare – deși cu crengile mutilate de edili, după măsura
dictată de la centrul de comandă al lumii în curs de
supertehnologizare –, o mașină cu girofarurile roș-
albastre aprinse a oprit lîngă zidul dinspre „Bery fitness &
spa“ al Bisericii. Din ea a coborît un polițist în uniformă
completă, inclusiv cu vesta vernil-fosforescentă a
coordonatorilor de trafic și s-a îndreptat spre mașina cea
albă, intrînd în vorbă preț de trei-patru minute cu bărbații
ce păzeau poarta Bisericii de asaltul eventualilor
infractori creștini. Parcă alungați de plictiseală s-au
îndreptat apoi cu toții spre mașina de poliție, căreia i se
stinseseră din fericire obositoarele lumini alternînd
amenințător.
M-am deplasat urmat de femeie spre străduța Rîul
Tîrgului, perpendiculară pe strada principală Turnu
Măgurele, în dreptul magazinașului instalat în colțul
blocului. O dubiță îmi ascundea prezența. Îi priveam pe polițiști parțial prin parbrizul
vehiculului. Conștientizam lucrarea instinctului prevăzător, dar nu mi-era jenă: la vremuri
imprevizibile, prudența nu strică. Nu mă gîndeam totuși la statutul de infractor căpătat în mod
automat la coborîrea mea din bloc, potrivit cavalcadei dispozițiilor polițienești.
Mi-am consultat ecranul telefonului: 23,24. Am aruncat o privire spre tăcuta
necunoscută însoțitoare nocturnă.
– Vă e frică? mă întrebă ea. Am evitat răspunsul:
– Aștept creștinii la slujba de Înviere. În alți ani, la ora asta era plină curtea Bisericii și
strada. Acum e pustiu. Lumea se conformează dispozițiilor... Dacă jumătate dintre locuitorii
blocului nostru cu 590 de apartamente ar fi coborît în stradă, nici zece echipaje de poliție n-ar
fi avut ce ne face... Blocul S2, geamăn, cu tot atîtea garsoniere, cele șapte-opt blocuri turn, cu
cîte patruzei și patru de apartamente cu două și trei camere, cele cinci-șase blocuri cu patru
etaje, neamipunînd la socoteală casele din împrejurimi ar fi umplut strada, trotuarele și curtea
Bisericii, așa cum se întîmpla în anii trecuți... Dar acum – nici țipenie...
– Am fost la opt, zise interlocutoarea mea, scuturîndu-și coada de cal spre Biserică.
Mi-a zis să aștept voluntarii...
...care or fi venit, de vreme ce n-au mai venit – îi continuai în gînd vorbele,
parafrazîndu-l pe Ion Creangă.
Oare cum ar fi procedat fostul diacon, ori prietenul lui Mihai Eminescu, dacă li s-ar fi
ticluit și lor o asemenea „pandemie“?...
Între timp, lîngă mașina care-și stinsese girofarurile a poposit o alta, și-aceea cu
girofaruri, sfîșiind și ea un timp clarobscurul creat de iluminatul stradal. Un ocupant a coborît
și s-a alăturat grupului, aprinzîndu-și țigara. Vorbeau tare, rîdeau satisfăcuți ca niște stăpîni pe
moșia proprie, ce puseseră la cale o bună afacere. Nu puteam descifra vreun alt înțeles
atitudinii lor, căci nu prindeam în plasa auzului vreun cuvînt la cei cincizeci-șaizeci de metri
care mă despărțeau de ei.
Pe stradă continuau să circule goale autobuzele și troleibuzele STB, creîndu-mi
impresia unei imense jucării stricate, uitate în priză de stăpînul ei pedepsit să purceadă la
culcare în camera lui pentru cine știe ce boacănă... Era o imagine dinamic-absurdă din acelea
care apar în coșmaruri ori în filmele de groază, sugerînd o catastrofă atomică...
La un moment dat, din blocul nostru a coborît o pereche de tineri în haine sport negre,
animînd încremenirea Nopții Sfinte. S-au îndepărtat însă grăbit pe o alee...
La scurt timp, a mai ieșit un tînăr care, spre deosebire de mine, de femeia ce încă mai
aștepta sperînd și de tinerii ce dispăruseră fantomatic, purta botnița protectoare a
conformismului.
Cînd văd obiectul, mi-e imposibil de-acum înainte să nu-l asociez cu strigătorul la Cer
afiș conceput prostește și difuzat săptămîna trecută de unul dintre salariații probabil mai
școliți ai instituției cu fotografia mutilată și mutilantă a lui Mihai Eminescu mascat! Că dintr-
un organism social care ar fi trebuit să ne asigure protecția, poliția a devenit astăzi la comandă
politică un realmente opresor ca în statele totalitare pot înțelege – doar și miliția de odinioară
tot asta era; mi-e însă cu neputință să-i înțeleg pe salariații instituției pe seama cărora se
făceau o puzderie de bancuri, ca supapă defulatorie la nivelul mentalului colectiv, de a emite
acum pretenții cultural-educative eșuînd lamentabil într-un asemenea sacrilegiu coșmaresc-
propagandistic!...
– Eu am primit de la două femei întîlnite pe stradă, cînd mă duceam la cealaltă
Biserică, lumină și „paști“ – zise tînărul, continuînd cu amabilitate: Le am sus... Dacă vreți vă
dau și dumneavoastră...
– Eu am coborît la Înviere – i-am spus – să primesc de la preot lumina... Măsurile
administrative despre care vorbiți n-au legătură cu trăirea religioasă... Sînt niște palitative sau
înlocuitori anticipînd Taina... Pentru mine credința e altfel...
Mă privea fără să înțeleagă: se înfiripase un dialog de surzi, ca atîtea altele în aceste
vremuri amestecate. Gîndea: „acestea sînt măsurile concepute de autoritățile care ne vor
binele! Ce e de comentat în această privință?“ Spusele lui mi-au confirmat parțial intuiția:
– De ce judecați așa? Cei care au fost numiți să aducă la oameni lumină și „paști“ nu
sînt creștini?
– Sînt, dar pentru mine eforturile lor au doar valoare administrativă, sînt periferice
trăirii religioase... Sînt, desigur, fapte bune socialmente, lăudabile la acest nivel, dar nu țin de
Biserică; pot fi bifate, desigur, de poliție și de primărie... Dar eu am nevoie de slujba de Paști,
de a retrăi Învierea Domnului...
Tînărul era, pe bună dreptate, contrariat. Judeca la fel ca majoritatea celor de vîrsta lui,
ca mulți alți concetățeni, în ultimă instanță ca autoritățile: ca să fie fericiți, oamenilor le
trebuie pîine și circ... Cu întristare am constatat adeseori că, fiind adepți ai unei vieți plate (ei
o denumesc eufemistic „normale“), materialist-consumiste (i.e. „cu oferte diversificate“),
mulți dintre acești semeni ai mei n-au dezvoltată în cortex aria perceperii transcendenței, a
relaționării omului nu numai pe orizontală, cu oamenii ceilalți, ci și pe verticală cu Creatorul
și cu Cele Sfinte... E ca în povestioara pe care am citit-o demult, cînd, odată, un tată hoț și-a
luat cu el copilul, să-l inițieze în domeniu. Înainte de a fura și a dosi ceea ce-și propusese, a
privit preventiv în dreapta, în stînga, în spate, înainte... Glasul copilului era menit de astă dată
să-l trezească: „Tată, dar în sus nu te uiți?“
Înainte de a-mi trece prin minte să-i mulțumesc pentru oferta făcută, împreună cu
femeia care nu se amestecase în dialog, tînărul mascat a dispărut. Am rămas în continuare
singur să aștept trecerea puținelor minute pînă la miezul nopții de Înviere a anului 2020 în
care chemarea preoțească de obște „Veniți de luați lumină!“ pentru mine nu se voia auzită...
 Vehiculele STB își încetaseră circuitul bezmetic – în fine, pedepsitorii odraslei
neascultătoare scoseseră din priză jucăria abandonată...
Mi-am consultat ecranul telefonului: 23:43.
Un autovehicul bej a oprit la trei metri în fața mașinii de poliție fără însemne în care
rămăsese cineva, probabil neavînd chef de șuetă. Un bărbat a coborît din automobilul bej, s-a
adresat paznicului focului sacru din candelele puse pe postamentul-brîu al gardului Bisericii,
și-a aprins candela proprie și s-a urcat la volanul mașinii cu care venise, plecînd într-ale sale.
Meditam la alte vremuri, în care auzeam cutremurat tropare și condace precum:
Cînd Te-ai pogorît la moarte, Cel Ce eşti Viaţa cea fără de moarte, atunci iadul l-ai
omorît cu strălucirea Dumnezeirii; iar cînd ai înviat pe cei morţi din cele de dedesubt, toate
Puterile cereşti au strigat: Dătătorule de viaţă, Hristoase, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!...
Toate tainele tale sînt mai presus de cuget, toate sînt preaslăvite... Cu curăţia fiind
pecetluită şi cu fecioria păzită, cu adevărat Maică te-ai cunoscut, născînd pe Dumnezeu cel
adevărat; pe Acela roagă-L să mîntuiască sufletele noastre!
Înviat-ai din mormînt, Mîntuitorule Atotputernice, şi iadul văzînd minunea, s-a
spăimîntat şi morţii s-au sculat și făptura văzînd, se bucură de Tine şi Adam împreună se
veseleşte şi lumea, Mîntuitorul meu, Te laudă pururea...
Ecranul telefonului îmi arăta 23,55...
Altădată, parcă-n altă viață, mă pregăteam înfiorat să-nceapă Utrenia Învierii din
cadrul Slujbei Învierii: Învierea Ta, Hristoase, Mîntuitorule, îngerii o laudă în ceruri și pe
noi pe pămînt ne învrednicește cu inimă curată să Te slăvim (...) Slavă Sfintei și Celei de-o
ființă și de viață făcătoarei și nedespărțitei Treimi, acum și pururea (...).
Unul cîte unul, cele două vehicule cu însemnele poliției ce staționaseră, ca o piază rea,
lîngă gardul dinspre altar al Bisericii au plecat. Deviza „încredere și siguranță“ îmi devenise
OPRIMARE FĂRĂ DE SPERANȚĂ. Cu gîndul la chemarea Veniți de luați lumină și
intonînd în gînd Hristos a înviat, m-am îndreptat spre Biserica de unde nu se ivea niciun
semn. Am traversat tacticos pe trecerea de pietoni, deși pe stradă nu se mai vedea niciun
vehicul în mișcare și m-am apropiat calm de poarta închisă a lăcașului încremenit în tăcere și
întuneric. Din mașina cea albă a coborît alb la față de surpriză, cu mască un bărbat cam de
patruzeci de ani, îmbrăcat în uniformă de polițist.
– Nu, nu e voie... N-aveți voie – a îngăimat el.
– E noaptea de Înviere. Sînt redactor. Vreau să fac o poză acestei porți regulamentar
închise...
Mi-am îndeplinit imperturbabil operația, în timp ce omul aflat la doi pași de mine
rămăsese ca tranchilizat de Arhanghelul Mihail și de Îngerul meu păzitor. A zis, ca un robot:
– N-aveți voie să ieșiți... Mergeți la domiciliu!...
– Vreau acum să-mi aprind lumînarea, căci văd că preotul, deși e miezul nopții, n-a
mai ieșit cu lumina, conform dispozițiilor voastre...
Înainte de a-mi încuviința gestul, am făcut doi pași spre gardul bisericii unde erau
așezate două candele galbene cu înscrisul „Ajutorul tău pentru Catedrala Mîntuirii Neamului“,
mi-am scos din buzunar lumînarea cu care venisem, am aprins-o și, făcînd mîna căuș pentru
a-i proteja primele pîlpîiri (semănau cu respirația unui abia născut!), am răspuns unui nou
îndemn automat „Mergeți la domiciliu!“ privind către cerul întunecat:
– Fiecare vom da socoteală pentru fiecare gest, pentru fiecare cuvînt rostit în viața
aceasta...
 N-am simțit deloc nevoia să mulțumesc Altcuiva decît Celui Înviat a treia zi din
mormînt, precum și Arhanghelului Mihail, Îngerului Păzitor și Maicii Domnului, Care m-au
călăuzit clipă de clipă în Noaptea de Înviere a anului de pomină 2020.
Abia traversînd am conștientizat că un tremur ușor mă cuprinsese, ca după trecerea
unui examen din puzderia prin care trecusem de-a lungul vieții. Fusese totuși un examen mai
greu, special; unul mărturisitor, făcut din postura de infractor. Mi s-a năzărit pentru o secundă
că, după îndeplinirea celor scrise mie pentru noaptea cea Sfîntă, Cei de Sus Își luaseră grija de
la mine, așa cum face un părinte care-și ia mîna de pe ghidonul bicicletei puștiului cînd vede
că el a deprins mersul. Mi-am luat seama și cu mai multă grijă am pășit protejînd trofeul
galben-pîlpîitor.
La intrarea în bloc, mi-am dat seama că mă înșelasem, căci în pustietatea aceea
înfricoșată ușa mi-a fost deschisă miraculos de un bărbat, nemaifiind nevoie să mă cotrobăi
prin buzunare după chei și, inevitabil, să clatin și să ameninț via dovadă a participării mele
mistice și solitare la momentul miezonoptic tradițional. Omul era urmat de o femeie cu o
lumînare stinsă-n mînă. I-am întins lumina mea, bucurîndu-mă de minunea comuniunii pe
care mi-o rezervase Cel Înviat rostind:
– Hristos a înviat!
– Adevărat a înviat, răspunse ea și apoi mă întrebă dacă nu e nimeni la Biserică.
– Nu, în afară de părintele care slujește împreună cu diaconul cu ușile închise nu se
află nimeni, i-am spus.
– De ce n-a instalat boxele, să auzim și noi slujba de la ferestre?
– Nu știu de ce; dar sper că la anul va fi altfel, doamnă! Vă urez sănătate, pace și
bucurie, alături de cei dragi!
– Și dumneavoastră la fel!
Am deschis ușa garsoneirei noastre și i-am spus din prag soției:
 – Hristos a înviat! Era a doua oară cînd aveam prilejul de a rosti Adevărul nostru de
credință în Noaptea de Înviere a lui 2020!
– Adevărat a înviat – mi-a răspuns ea.
I-am rezumat cele petrecute. Fusese altfel decît mi-am dorit; lumina o luasem
omenește singur – puteam face liniștit abstracție de robotul în uniformă („la datorie, coane
Iohannis, la datorie!“), el se afla în afara comuniunii creștine –, fără chemarea și
binecuvîntarea preoțească, fără salutul creștinesc obișnuit de 2020 de ani: „Hristos a înviat!“
urmat de răspunsul: „Adevărat a înviat!“... Totuși Domnul fusese cu mine; aveam dovezi
palpabile!...
Cînd, în sfîrșit, mi-am găsit liniștea și am pus capul pe pernă, un șuvoi cald mi-a
năvălit pe obraji, ceva mai vîscos decît mi se întîmplase alteori: „Sînge?...“ – gîndii preț de o
clipă. Mi-am pipăit ochii cu o mînă iar cu cealaltă am aprins veioza: erau doar lacrimi
obișnuite...
– Păcat, mi-am șoptit. Merita să fi fost lacrimi de sînge...

Mihai Floarea

†
Ilustrațiile coperților:
♦coperta 1 – imagine trimisă prin e-mail de Mihaela Pușcaș odată cu textul:

Hristos a Înviat!
Aici, în rostul firii străbune de țărani, unde pămîntul are mireasmă de hrană sfîntă de mii de ani, duhul smerit se
odihnește peste cernite vremi, cu flori de pomi în sărbători de primăveri. Așa, statornicit-a un neam, nu de azi,
nu de ieri, ci din vecii o rînduială sfîntă: aici fiecare piatră, copac, ori fir de iarbă răspund în taină:
Adevărat a Înviat!

♦coperta 2 – Mărturisitoarea Aspazia Oțel Petrescu, țînînd în mînă manuscrisul Scrisoarea tatii de Radu Gyr.

†
Colectivul redacțional: Mihai Floarea, Liana Floarea, Adrian Harghel, Alexandru Nedelcu