Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi

Camil Petrescu

Camil Petrescu este unul dintre cei mai importanti reprezentati ai directiei
moderniste in literatura romana. Romanele sale “Ultima noapte ….” si “Patul lui Procust” au
ca principala trasatura autenticitatea data de discursul narativ la persoana I. In epoca
interbelica a avut loc polemica intre Camil Petrescu in calitate de reprezentat al directiei
romanului modern si George Calinescu sustinator al romanului realist obiectiv. In articolele
sale, Camil Petrescu sustine ca romanul romanesc ar trebui sa se sincronizeze cu ceea ce se
scria in literature occidentala. Astfel in lucrari precum “ De ce nu avem roman” sau “ Noua
structura si opera lui Marcel Procust” romancierul considera ca in roman trebuie sa se renunte
la perspectiva omniscienta asupra lumii iar discursul narativ sa fie indreptat spre perspectiva
interioara a individului. In acest sens el afirma:” Sa nu descriu decat ceea ce vad[…] ceea ce
aud, ceea ce inregistreaza simturile mele. Eu nu pot vorbi onest decat la persoana I.”
Romanul “Ultima noapte …” este un roman interbelic(1930) modern
subiectiv.Camil Petrescu este adeptul scrierii la persoana I ca sursa de autenticitate, fiind in
acelasi timp un autor anticalofil. Romanul este alcatuit din doua parti:1. Ultima noapte de
dragoste si 2. Intaia noapte de razboi, alcatuite la randul lor din capitole ce poarta titluri
semnificative.
Una dintre problemele esentiale ale artei narrative a lui C. Petrescu este problema
temporalitatii naratiunii.
In romanul modern si mai ales in cel subiectiv, naratorul nu mai respecta cronologia
obiectiva a evenimentelor ci prezinta faptele intr-o cronologie sentimentala in functie de
impactul pe care intamplarile l-au avut asupra spiritului sau. In ceea ce priveste timpul
naratiunii , metoda lui C. Petrescu este influentata de teoria lui Bergson, a timpului obiectiv si
a celui subiectiv.
Discutia de la popota ofiterilor unde se discuta un fapt din presa vremii(un barbat
care isi ucisese sotia fusese achitat) fixează timpul obiectiv în perioada Primului Război
Mondial : “În primăvara anului 1916 , ca sublocotenent proaspăt , întâia dată concentrat ,
luasem parte (...) la fortificarea Văii Prahovei”. In acest context se isca o discutie despre
iubire. Intervntia lui Stefan Gheorghidiu in aceasta discutie reprezinta conceptia lui despre
iubire: “O iubire mare e mai curand un proces de autosugestie[…] Că acei care se iubesc au
drept d viata si de moarte unul asupra celuilalt”.
Capitolele “Intre oglinzi paralele”, “Diagonalele unui testament”, “E tot filosofie”,
“Asta-i rochia albastra”, reprezinta evocarea povestii dintre Stefan Gheorghidiu si sotia sa ,
Ela:”Eram insurat de doi ani si jumatate cu o colega de a Universitate si banuiam ca ma
inseala”.
Din punct de vedere compositional , romanul se distinge prin prezenta a doua planuri
narrative: planul iubirii si planul razboiului.
Evolutia povestii este surprinsa in trecutul ei(caP. II – V) dar si in present ( cap VI –
XIII ). Primul capitol al romanului este un artificiu narativ prin care naratorul face legatura
dintre planul razboiului si planul iubirii. S-a spus despre romanele lui C. Petrescu(mai ales de
“Patul lui Procust”) ca sunt “dosar de existente” deoarece naratorul aduna aici experiente
individuale care marcheaza destinul personal al personajului. Este un roman al experientei in
masura in care tot ceea ce tine de experienta razboiului este inspirat din jurnalul de front al
autorului participant in Primul Razboi Mondial. Atat in drame cat si in roman,C. Petrescu
ilustreaza ca tip de personaj modelul intelectualului obsedat de ideile absolute. Intr-un text din
volumul de poezii al autorului “Versuri.Ideea.Ciclul mortii”, C. Petrescu , autoportretizandu-
se , ilustra astfel imaginea acestui tip de personaj:” Eu sunt dintrE acei/Cu ochi halucinati si
mistuiti launtric/Cu sufletul marit/Caci am vazut idei”.