Sunteți pe pagina 1din 5

1. Ce este dezvoltarea psihică?

 Dezvoltarea este un proces prin care organismul şi psihicul se schimbă pe parcursul


întregii vieţi si presupune un ansamblu de transformări cantitative şi calitative;
 Dezvoltarea psihica ar putea fi definita ca un proces de formare a unor noi seturi de
procese, însuşiri şi funcţii psihice ce determină o mai bună adaptare
 Dezvoltarea psihică însoţeşte persoana de-a lungul existenţei sale, fiind, în
acelaşi timp, un dat natural (ne naştem cu un program de dezvoltare) şi un
element determinat social (dezvoltarea se produce datorită unei stimulări sau
provocări specifice).

2. Cine influenţează dezvoltarea psihică?

 Factorii dezvoltării psihice reprezintă influenţele constante, profunde, esenţiale în


devenirea fiinţei umane.
 Psihicul uman este rezultatul interdependenţei dintre factorii naturali (ereditatea) şi cei
sociali (mediul şi educaţia).

Ereditatea
 este însuşirea fundamentală a materiei vii de a transmite de la antecesori la succesori
mesajele de specificitate sub forma codului genetic.
Se transmit :
1. trăsături ale speciei (caracteristici comune tuturor oamenilor – mersul biped, configuraţia
organismului, gândirea, limbajul),
2. ale grupului (culoarea pielii şi a părului, forma ochilor, caracteristici fiziologice)
3. şi ale individului (talie, culoarea ochilor, tip temperamental).

 Suportul mesajelor ereditare se regăseşte intracelular la nivelul nucleului şi al


citoplasmei, formând genotipul. În urma interacţiunii primare cu mediul genotipul
devine fenotip (ca variantă posibilă a genotipului) care exprimă totalitatea
caracteristicilor unui individ prin raportare la mediu.
 Ereditatea oferă unicitatea biologică, premisă a unicităţii psihice. Pe baza caracteristicilor
biochimice şi morfologice exprimate la nivelul analizatorilor are loc dezvoltarea dimensiunilor
aptitudinale ale personalităţii.
 Informaţii genetice reprezintă un potenţial, în sensul că talentele şi geniile pot să nu se
manifeste niciodată dacă nu le sunt oferite condiţii favorabile de mediu şi de dezvoltare.
 Trebuie făcută diferenţierea între ceea ce este ereditar şi ceea ce este congenital (la
nivel congenital fiind vorba de trăsături dobândite în urma influenţelor mediului exercitate
înaintea naşterii – de exemplu o deficienţă de intelect poate fi ereditară atunci când este
moştenită de la antecesori sau dobândită în perioada prenatală ca urmare a acţiunii unor
factori teratogeni);
 Ereditatea umană conferă cea mai mică „încărcătură” de comportamente instinctive
in sensul ca rolul instinctelor care mai „acţionează” în cazul speciei umane
(instinctul de conservare, de perpetuare a speciei, instinctele parentale) fiind preluat
de diverse programe sociale sau culturale care dirijează comportamentul;
 Ereditatea oferă un „orar” al proceselor de creştere şi maturizare, creând premisele
unor momente de optimă intervenţie din partea mediului şi educaţiei – aşa numitele
„perioade sensibile” sau „critice”. (ex: achiziţia mersului, a limbajului);
 Unele aspecte ale vieţii psihice poartă mai puternic amprenta eredităţii (temperament,
aptitudini, emotivitate), iar altele mai puţin (atitudini, voinţa, caracter);
 Aceeaşi trăsătură psihică poate fi, la persoane diferite, rodul unor factori diferiţi.
Pentru anumite persoane, hotărâtoare este ereditatea, în timp ce pentru altele
hotărâtor poate contribui mediul sau educaţia.

Mediul
 este constituit din totalitatea elementelor cu care individul interacţionează, direct sau
indirect, pe parcursul dezvoltării sale.
 Are un rol umanizator- dacă un copil este privat în primii cinci ani ai vieţii de educaţie,
umanizarea şi dezvoltarea psihică vor fi profund şi poate iremediabil compromise.
 Pentru a fi considerat mediu al dezvoltării, un element nu trebuie să constituie o simplă
prezenţă, ci să existe o interactiune intre individ şi mediu. Factorul de mediu neutru sau
indiferent subiectului dezvoltării este inert din perspectiva dezvoltării (lumea sunetelor,
oricât de complexă şi stimulativă ar fi ea, nu reprezintă factor de dezvoltare pentru o
persoană surdă întrucât nu generează o reacţie cu semnificaţie în planul dezvoltării
psihice).
 Exista mai multe tipuri de mediu:
a. după conţinut: mediu natural geografic sau mediu social sau informaţional;
b. după acţiune: mediu cu acţiune directă (alimentaţie, climă) sau indirectă (nivel de
trai, grad de civilizaţie);
c. după apropierea influenţei: mediu proximal (obiecte, persoane, situaţii zilnice) sau
distal (războiul din Irak, prăbuşirea turnurilor gemene).
 Întrucât modul de acţiune al mediului este foarte diferit de la o cultură la alta şi de la o
vârstă la alta, s-a considerat necesară o operaţionalizare a conceptului de mediu.prin
conceptul de nişă de dezvoltare. Nişa de dezvoltare reprezintă totalitatea elementelor cu
care un copil intră în relaţie la o vârstă dată.
Structura unei nişe de dezvoltare vizează:
a) obiectele şi locurile accesibile copilului la vârste diferite;
b) răspunsurile şi reacţiile anturajului faţă de copil;
c) cerinţele adultului faţă de copil (competenţe cerute, vârsta la care
se aşteaptă manifestarea acestora, nivelul de performanţă solicitat);
d) activităţile propuse, impuse sau acceptate de copil.
Elementele nişei de dezvoltare sunt diferite la vârste diferite sau la aceeaşi vârstă în
culturi diferite. La 2-3 ani, nişa de dezvoltare tradiţională are un caracter mai stimulativ pentru
dezvoltarea copilului decât cea occidentală. După această vârstă, însă, structura nişei occidentale
devine mult mai complexă, în timp ce în nişa arhaică nu mai apar foarte multe elemente.
 Tipul de acţiune al mediului este, ca şi în cazul eredităţii, unul probabilist iar rolul pe
care îl are mediul în dezvoltare este cel de cadru social şi natural al dezvoltării. El
„şlefuieşte” materia primă oferită de ereditate, fără a se cunoaşte, însă, modul cum va arăta
rezultatul final.
Educaţia
 reprezintă activitatea conştientă, organizată, specializată exercitată asupra unei generaţii
cu scopul dezvoltării potenţialului individual în sensul unei adaptări cât mai eficiente la
realitate.
 Prezentă ca activitate specific umană, educaţia acţionează, ca şi mediul, în sensul
umanizării persoanei. Însă ea s-a dezvoltat ca urmare a încercării umanităţii de a reduce
caracterul aleatoriu al acţiunii mediului şi eredităţii
 Acţiunea educaţiei are loc sub trei forme:
1. educaţia formală: influenţele intenţionate şi sistematice realizate în cadrul
unor instituţii specializate;
2. educaţia nonformală: totalitatea influenţelor educative ce se derulează în afara
clasei – de exemplu excursii, cercuri pe discipline, olimpiade etc. (rolul
cadrului didactic este unul de mediator);
3. educaţia informală: totalitatea informaţiilor neintenţionate, difuze cu care se
confruntă o persoană în mod cotidian – de exemplu mass media (la acest
nivel, iniţiativa de organizare, selectare, evaluare a informaţiei revine
persoanei).
 Invăţarea dirijată este promotor al dezvoltării psihice. Educaţia este cea care are rolul
de a organiza învăţarea, conferindu-i caracterul raţional şi conştient care antrenează
dezvoltarea psihică. Preocupările educative în acest domeniu se raportează atât la ceea ce
trebuie învăţat (cunoştinţele şi organizarea lor) cât şi la cum trebuie învăţat (deprinderile
intelectuale rezultate în urma practicilor educaţionale). În acest sens educaţia actuală
acordă o atenţie sporită metodelor de predare care, prin interiorizare, devin operaţii
mentale.

 Prin raportare la ceilalţi factori, educaţia este cea care îşi propune în mod explicit
dezvoltarea persoanei exercitând cerinţe care să valorifice atât ereditatea cât şi mediul
propriu.
 Educaţia nu poate elimina importanţa celorlalţi doi factori. Acţiunea educaţiei se
raportează la aceştia şi este dependentă de ei (educaţia nu poate compensa o ereditate
profund afectată şi nici nu poate suplini sau reorienta un mediu prea puţin prielnic
dezvoltării). Însă acţiunea ei se orientează explicit spre dezvoltarea psihică a persoanei.
 Tipul de acţiune al educaţiei este unul determinant, datorită caracterului său conştient şi
sistematic.
 Rolul în dezvoltare al educaţiei este cel de factor conducător al dezvoltării.

 La nivel ştiinţific, este cunoscută disputa care a avut loc intre diferite curente teoretice cu
privire la dominanţa influenţei în dezvoltare a celor trei factori. Exista trei modele
teoretice explicative.
- modelul ereditarist – pune pe primul loc ereditatea şi mediul (determină
scepticismul pedagogic (schimbarea pe care o poate face educaţia este redusă);
- modelul ambientalist – pune pe primul loc educaţia (dezvoltarea este
exclusiv rezultatul stimulării şi al învăţării); determină optimismul pedagogic);
- modelul interacţionist – nu consideră oportună clasificarea factorilor
(dezvoltarea este rezultatul interacţiunii în proporţii variabile a celor trei factori);
determină realismul pedagogic
 Adoptarea unuia sau altuia dintre modelele teoretice menţionate generează o anumită
atitudine pedagogică faţă de educabilitatea fiinţei umane “Este fiinţa umană
educabilă?”. Se pot contura trei răspunsuri corespunzând celor trei atitudini diferite:
 “Da” (optimism pedagogic),
 “Nu” (scepticism pedagogic) şi
 “Depinde” (realism pedagogic).

Fiecare societate a adoptat sau adoptă unul dintre aceste modele în funcţie de promotorii
lor ştiinţifici. În acest mod este cunoscut faptul că sistemul de învăţământ american se raportează
la modelul ambientalist al dezvoltării, în timp ce modelul european ia drept element de reper
modelul interacţionist. De asemenea fiecare educator (părinte, cadru didactic) îşi construieşte
demersul didactic pornind de la una dintre cele trei orientări atitudinale (conştientizate sau nu).