CURRICULUMUL EDUCATIONAL

CURRICULUM ÎN SENS LARG

 Uncurriculum este un proiect educativ care defineşte:

•a) ţelurile, scopurile şi obiectivele unei acţiuni educative;
•b) căile, mijloacele şi activităţile folosite pentru a atinge aceste
scopuri;
• c) metodele şi instrumentele pentru a evalua în ce măsură
acţiunea a dat roade (L. D’Hainaut, 1981).

 În sens larg, curriculumul se referă la programul activităţii

educaţionale, la ansamblul proceselor educative, la activităţile de
învăţare, la evenimentele care se petrec în clasă şi pune accent pe
articularea componentelor procesului de învăţământ:
obiective, conţinuturi, metode de învăţare, metode şi tehnici de
evaluare (M. Ionescu, 2000).
 Analizând comparativ diferitele accepţiuni privind sensul larg al
conceptului de curriculum, se pot desprinde două perspective
principale de abordare (F. Voiculescu, 2007):
 a) o abordare care subliniază caracterul structural şi
integrativ al curriculumului, accentuând interdependenţele şi
legăturile funcţionale dintre componentele ce alcătuiesc procesul
educativ. Din această perspectivă, curriculumul se defineşte ca
ansamblul integrativ şi coerent al componentelor
procesului educativ: obiective, conţinuturi, forme de
organizare, metode de predare şi învăţare, metode şi forme
de evaluare.
 b) o abordare care subliniază caracterul procesual şi
operaţional al curriculumului, accentuând procesele, activităţile,
etapele prin care este organizată experienţa de învăţare a
elevilor în cadrul sau în afara şcolii. Din această perspectivă,
curriculumul se defineşte ca ansamblul activităţilor educative,
al evenimentelor şi etapelor prin care sunt organizate
experienţele de învăţare ale elevilor pe durata parcursului
şcolar, pentru realizarea scopurilor şi obiectivelor
procesului educativ.
 CURRICULUM ÎN SENS RESTRÂNS

 În sens restrâns, curriculumul cuprinde însuşi conţinutul

procesului de învăţământ, care se concretizează în
ansamblul documentelor şcolare de tip reglator:
planuri de învăţământ, programe, manuale şcolare, ghiduri
şi îndrumări metodice, materiale-suport (M. Ionescu,
2000).

 În sens restrâns, curriculumul cuprinde ansamblul acelor

documente şcolare de tip reglator în cadrul cărora se
consemnează datele esenţiale privind procesele educative
şi experienţele de învăţare pe care şcoala la oferă elevului.
Acest ansamblu de documente poartă, de regulă,
denumirea de curriculum formal sau oficial (CNC).
 Sintetizând, se pot desprinde două abordări ale sensului restrâns
al conceptului de curriculum:
 a) o abordare care pune accentul pe conţinutul învăþării,
considerat drept elementul central al oricărui curriculum şi a cărui
importanþă este atât de mare încât, în sens restrâns, curriculumul
este asimilat cu conţinuturile învăþării şi modul de organizare a
acestora. Din această perspectivă, sensul restrâns al conceptului
de curriculum desemnează ansamblul coerent al
conţinuturilor, organizate logic, psihologic şi cronologic,
care fac obiectul predării şi învăþării pe parcursul
procesului educativ;
 b) o abordare care pune accentul pe caracterul oficial al
curriculum-ului şi pe rolul reglator al documentelor oficiale
prin care curriculumul este aplicat şi monitorizat în sistemul de
învăþământ. Din această perspectivă, curriculumul în sens
restrâns desemnează ansamblul documentelor oficiale care
stabilesc şi reglementează cadrul de referinþă unitar
privind obiectivele, conţinuturile, activităţile de învăţare şi
de evaluare în baza cărora este organizat procesul educativ
în instituţiile de educaţie.
 ABORDAREA COMPREHENSIVĂ*
 Pentru abordarea comprehensivă a termenului de curriculum, D.
Potolea (Suport de curs, 2012) propune trei premise:

 a) să admitem că noţiunea de curriculum este

multidimensională, că presupune mai multe planuri de analiză;

 b) să acceptăm, în mod ipotetic, că acest concept se poate defini

printr-o familie de termeni, în cadrul căreia fiecare termen îşi
are o anumită legitimitate, dar niciunul, în mod izolat, nu este
suficient, pentru a exprima esenţa curriculumului;

 c) să adoptăm o perspectivă interpretativă istorico-dinamică,

curriculum nu este un concept static, ci unul care cunoaşte
creşteri şi îmbogăţiri succesive.

*COMPREHENSÍV, -Ă, comprehensivi, -e, adj. Care înțelege repede și corect;

inteligent, pătrunzător. – Din fr. compréhensif, lat.comprehensivus. 
 Abordarea multidimensională a curriculumului presupune trei
planuri de analiză: planul structural, planul procesual şi planul
produsului.

 1. Planul structural indică componentele centrale ale

curriculumului şi relaţiile dintre acestea, putând fi decelate două
modele: (a) modelul triunghiular, (b) modelul pentagonal.

 2. Planul procesual exprimă trei procese: proiectare,

implementare şi evaluare. Prin intermediul acestora intenţiile
sunt unificate cu acţiunea şi acţiunea cu evaluarea. Cele trei
procese, la rândul lor, pot fi situate în trei perspective de analiză: ca
obiect de cercetare, ca produs teoretic şi ca practică efectivă.

 3. Planul produsului indică rezultatele aşteptate ale

proiectării curriculare (principale – plan de învăþământ,
programă şcolară, manual, precum şi auxiliare – ghiduri
metodologice pentru cadrele didactice, caiete de muncă
independentă pentru elevi, pachete de învăţare, seturi multimedia,
softuri educaţionale).
 Modelul triunghiular al curriculumului

Finalităţi

Disciplina
şcolară

Timp Conţinuturi
Modelul pentagonal al curriculumului
CORE CURRICULUMUL SI VARIANTELE SALE

 Core curriculumul desemnează componenta comună,

standardizată şi obligatorie a curriculumului global
proiectat şi aplicat la nivelul unui sistem de educaţie (de
învăþământ). Două note caracteristice ale conceptului de core
curriculum:
 a) una constituită pe axa comun/diferenţiat, core
curriculum desemnând baza comună a oricărei diferenţieri
curriculare, premisă a diferenţierii dar şi limită raţională a
acesteia, aşa încât core curriculum nu are sens decât în cadrul
unor programe de studii care permit un minim (optim) de
diferenţiere (într-un sistem de învăământ centralizat, cu planuri şi
programe unice, core curriculum-ul nu are sens);
 b) cealaltă constituită pe axa obligatoriu/opţional, core
curriculum desemnând segmentul obligatoriu pe care se pot
construi parcursurile opţionale, aşa încât core curriculum-ul
nu are sens în sistemele de învăţământ care funcţionează exclusiv
cu conţinuturi standardizate şi obligatorii.
 Variante ale core curriculumului
 1) curriculumul nucleu, alcătuit din obiectivele, conţinuturile
şi elementele de gestionare a timpului cu caracter comun şi
obligatoriu pe ansamblul sistemului şcolar şi în jurul căruia sunt
elaborate celelalte structuri sau tipuri de curriculum (extins,
aprofundat, opţional, complementar, adiţional etc.);

 2) curriculumul central (centralizat) definit prin raportare la

curriculumul local (descentralizat), alcătuit din conţinuturile
comune şi relativ standardizate, elaborate „de la centru” de către
organisme specializate în materie de curriculum naţional (comisii,
consilii, minister) şi transmise cu titlu oficial tuturor instituţiilor
şcolare integrate în sistemul de învăþământ, împreună cu normele
şi procedurile de proiectare, aplicare şi evaluare;
 3) curriculumul obligatoriu, definit în două sensuri:
• curriculumul obligatoriu structural care vizează ariile
curriculare, structura pe discipline şi conţinuturile disciplinare
obligatorii pentru toate instituţiile din cadrul aceluiaşi ciclu şi al
aceluiaşi profil;
• curriculumul obligatoriu cantitativ, care vizează numărul
minim/maxim de ore alocate învăþării şi, uneori, numărul
minim/maxim de discipline corespunzătoare fiecărui ciclu sau
domeniu curricular.
 4) curriculumul comun, definit:în două sensuri:
• curriculum comun ca totalitate a disciplinelor şi activităţilor de
învăţare care sunt comune pentru toate instituţiile care
şcolarizează la acelaşi nivel şi în acelaşi profil de studii,
curriculum-ul comun fiind în acest caz baza compatibilităţii
studiilor în sistemul de învăþământ;
• curriculum comun ca totalitate a disciplinelor şi activităţilor de
învăţare parcurse de toţi elevii în cadrul unei instituţii sau al
unui proces de învăþământ, curriculum-ul comun fiind în acest
caz baza de pregătire comună necesară diferenţierii studiilor
atât ca nivel, cât şi ca profil.
 CURRICULUMUL DIFERENŢIAT ŞI
VARIANTELE SALE
 Curriculum-ul diferenţiat reprezintă a doua componentă importantă a
curriculumului global în baza căruia se desfăşoară procesul de
învăþământ. Este de remarcat că noţiunea de curriculum diferenţiat
nu are sens decât în raport cu noţiunea de core curriculum. Şi
acesta întrucât curriculum-ul diferenţiat rezultă printr-un proces de
diferenţiere a ceva care este comun înainte de a fi diferenţiat sau a
ceva care rămâne comun indiferent de gradul şi sensul diferenţierii.

 problema principală a elaborării curriculum-ului diferenţiat este a

criteriilor, procedurilor şi gradului de diferenţiere, iar în funcţie de
acestea rezultă şi principalele variante de curriculum diferenţiat.
Oricare dintre aceste variante se raportează însă întotdeauna la un
curriculum nucleu (de bază, central, general, comun) pe fondul
căruia are loc diferenţierea.
 1. Curriculumul diferenţiat ca metodologie reprezintă probabil
varianta de diferenţiere cel mai larg utilizată şi cu cea mai lungă
istorie, ea fiind de fapt aplicată cu mult timp înainte de elaborarea
teoriei curriculum-ului. Această variantă constă, în esenþă, în
menţinerea neschimbată, sub raport structural şi cantitativ, a
conţinuturilor curriculare şi în intervenţia la nivelul metodologiei
pedagogice (de predare/învăţare) şi al formelor de organizare a
activităţilor (experienţelor) de învăţare ale elevilor. Temeiul
diferenţierii metodologice a curriculum-ului constă în principiul
potrivit căruia aceleaşi conţinuturi pot fi prezentate în
moduri diferite (semantic, simbolic, iconic, acţional, obiectual) şi
pot fi învăţate/predate prin metode şi prin forme de organizare
diferite. Este implicat aici procesul de transpunere didactică a
conţinuturilor, ceea ce presupune operarea pe conţinuturile date
în sensul adaptării lor cu metodele didactice folosite şi cu formele
de organizare a activităţii de predare/învăţare.
 2. Curriculum-ul diferenţiat ca nivel este menit să rezolve una dintre
problemele cele mai dificile privind conţinuturile învăþării, şi anume
problema accesibilităţii. În ce constă această problemă? Pentru a
răspunde trebuie să pornim de la premisa că orice sistem şi orice proces de
învăþământ trebuie să aibă un minimum/ optimum de conţinuturi comune,
adică un curriculum comun care, de regulă, este şi obligatoriu. Dar, în timp
ce curriculum-ul poate fi comun, elevii sunt diferiţi, aşa încât acelaşi
curriculum nu este în fond acelaşi pentru fiecare dintre elevii sau dintre
categoriile de elevi cărora li se adresează. Accesibilitatea este un raport
între nivelul de dificultate a conţinuturilor şi nivelul capacităţilor de învăţare
ale elevilor, fiind implicate şi motivaţiile învăþării diferite de la un elev la
altul.
 Prin urmare, accesibilizarea conţinuturilor comportă două aspecte:

• unul de creştere a dificultăţii pentru elevii cu aptitudini speciale sau/ şi

puternic motivaţi în raport cu anumite conţinuturi (discipline);

• celălalt de reducere a dificultăţii pentru elevii cu capacităţi de învăţare

mai reduse şi care nu fac faþă nivelului mediu şi ritmului mediu de
predare/ învăţare a conţinuturilor comune.
 3. Curriculumul diferenţiat prin aprofundare reprezintă o soluţie de
diferenţiere a curriculumului comun destul de asemănătoare cu diferenţierea
ca nivel de dificultate, fără ca totuşi cele două soluţii să fie identice.
Deosebirea principală constă în faptul că diferenţierea prin aprofundare
presupune modificări ale timpului de predare/ învăţare (creşteri sau
descreşteri ale numărului de ore), în timp ce diferenţierea ca nivel se
realizează în cadrul timpului alocat prin planul de învăþământ.

 Curriculumul diferenţiat aprofundat poate fi elaborat, în funcţie de sensul

aprofundării, în două moduri principale:

• prin aprofundarea de conţinut, ceea ce presupune dezvoltarea

cantitativă şi calitativă (ca nivel de abordare) a temelor din programa
şcolară;

• prin aprofundarea învăþării, ceea ce presupune alocarea plajei orare

pentru asimilarea temeinică a conţinutului programei şcolare,
acordându-se un număr mai mare de ore pentru temele cu dificultate
ridicată şi care nu pot fi învăţate, de către unii elevi, în cadrul timpului
repartizat pentru temele obligatorii din programa şcolară.
 4. Curriculumul diferenţiat prin extensiune este o variantă ceva mai
radicală de diferenţiere întrucât el vizează atât conţinutul şi structura
programelor şcolare, cât şi structura de ansamblu a conţinuturilor
curriculare. Asemănător diferenţierii prin aprofundare, diferenţierea prin
extensiune presupune existenţa unei plaje orare, situată între un număr
minim de ore corespunzător temelor obligatorii din programa fiecărei
discipline şi structurii obligatorii a disciplinelor din planul de învăþământ şi
un număr maxim de ore rezervat tocmai pentru diferenţierea prin extensiune
a curriculum-ului comun sau /şi obligatoriu. În funcţie de modul în care se
face extensiunea, curriculumul extins se poate elabora prin:
• extensiune intradisciplinară , ceea ce presupune introducerea de noi
teme, de noi capitole în programa şcolară, peste segmentele obligatorii
şi neobligatorii prevăzute în cadrul acesteia;
• extensiune disciplinară, ceea ce presupune introducerea de noi
discipline în structura planurilor de învăþământ;
• extensiunea interdisciplinară, ceea ce presupune abordarea unor
teme în manieră interdisciplinară, inclusiv prin introducerea unor obiecte
de învăþământ cu caracter explicit interdisciplinar (de exemplu:
informatică economică, biofizică, geofizică, geochimie etc.).
 CURRICULUMUL NUCLEU
SI CURRICULUMUL LA DECIZIA ªCOLII

 Una dintre modalităţile larg utilizate de organizare a conţinuturilor curriculare,

practicată şi la noi în noul curriculum naţional pentru învăþământul obligatoriu,
dar aplicată într-o formă specifică şi în învăþământul secundar şi în cel superior,
vizează caracterul obligatoriu sau opţional al conţinuturilor prevăzute în
programele şcolare sau al disciplinelor prevăzute în planurile de învăþământ.
Această modalitate de organizare conduce practic la constituirea a două tipuri
structurale de curriculum:

• un curriculum comun şi obligatoriu pe ansamblul sistemului de

învăþământ;

• un curriculum diferenţiat la nivelul instituţiilor şcolare.

 Sub aspect terminologic, Consiliul Naţional pentru Curriculum a optat pentru
termenii de curriculum nucleu şi curriculum la decizia şcolii, termeni
consacraţi prin documentele oficiale care reglementează aplicarea
Curriculumului Naţional.
 Această organizare a curriculumului este menită să rezolve două
probleme:

• a) una este aceea a compatibilizării planurilor de învăþământ

pe ansamblul sistemului şcolar, prin stabilirea unui trunchi
comun de discipline obligatoriu pentru toate unităţile de
învăþământ care şcolarizează la acelaşi nivel (ciclu) şi în acelaşi
profil, ca bază a recunoaşterii studiilor şi a egalităţii şanselor
pentru toţi elevii, indiferent de şcoala pe care au frecventat-o;

• b) cealaltă se referă la posibilitatea particularizării

(descentralizării) curriculumului, în funcţie de cerinţele şi
aşteptările comunităţii sociale concrete, de opţiunile elevilor şi de
decizia şcolii, ca bază a diferenţierii ofertei de studii şi a
integrării mai directe a şcolii în mediul social apropiat.
 Diferenţele, dar şi conexiunile, dintre curriculumul nucleu si curriculumul la
decizia şcolii se stabilesc prin folosirea a patru pârghii principale:
• ariile curriculare care, prin specificarea disciplinelor obligatorii, dar şi a
variantelor de discipline sau teme opţionale, permit restrângerea sau
extinderea opţională a fiecărei arii, precum şi intersecţia tematică a unor arii
diferite;
• numărul de ore alocat săptămânal fiecărei discipline şi arii curriculare care,
prin stabilirea limitelor minime şi a celor maxime, respectiv a plajei orare,
permite opţiunea între numărul minim de ore (cel corespunzător trunchiului
comun şi obligatoriu de pregătire) şi numărul maxim de ore (corespunzător
deciziei şcolii de a extinde sau nu programa unei discipline sau gama
disciplinelor unei arii);
• programele şcolare care, fiind la rândul lor structurate pe segmente
obligatorii şi pe segmente neobligatorii, permit opţiunea între parcurgerea
strictă a conţinutului standard obligatoriu şi abordarea, prin extindere sau
aprofundare, a părţilor neobligatorii, inclusiv a unor teme nespecificate în
programele oficiale;
• manualele alternative care, pe fondul conţinutului standard (corespunzător
segmentului obligatoriu al programelor şcolare), oferă extinderi suplimentare
(opţionale), accente sau abordări diferite, care permit de asemenea moduri
diferite de acoperire a distanţei dintre obligatoriu şi neobligatoriu.
 În funcţie de modul şi măsura în care şcolile şi profesorii folosesc pârghiile
men?ionate anterior, curriculumul real pe baza căruia se desfăşoară
procesul de învăþământ este alcătuit din:
• Curriculumul nucleu corespunde trunchiului comun obligatoriu de
pregătire a elevilor şi care, la limita minimă, cuprinde: disciplinele
obligatorii prevăzute în fiecare arie curriculară, numărul de ore minim
stabilit pentru fiecare disciplină obligatorie, conţinutul corespunzător
segmentului obligatoriu al programelor şcolare ale disciplinelor
obligatorii.
• Curriculumul la decizia şcolii, care poate fi numit şi curriculum de
extensiune, corespunde marjei de abatere opţională de la curriculumul
nucleu lăsată la decizia şcolii şi care, sub aspect cantitativ, corespunde
diferenţei dintre numărul maxim şi numărul minim de ore prevăzute în
planul-cadru de învăþământ, iar sub aspect calitativ poate merge de la
variantele de completare sau aprofundare a curriculumului nucelu, până
la varianta unui curriculum de extensiune propriu-zis, adică prin
adăugarea unor discipline nespecificate în ariile curriculare sau
abordarea unor domenii sau teme integratoare cu caracter inter, pluri
sau transdisciplinar.
 În funcţie de situaţia concretă a fiecărei şcoli, de nivelul general al
elevilor, de motivaţiile şi aşteptările elevilor, familiei, comunităţii
sociale, dar şi în funcţie de resursele umane şi materiale ale fiecărei
instituţii de învăþământ, se poate opta între următoarele variante de
curriculum la decizia şcolii:

• 1. Curriculumul nucleu aprofundat;

• 2. Curriculumul nucleu extins;

• 3. Curriculumul elaborat în şcoală.

 1. Curriculumul nucleu aprofundat constă în alocarea numărului
maxim de ore pentru însuşirea de către elevi a conţinutului obligatoriu al
programelor şcolare. Cu alte cuvinte, diferenţa dintre numărul minim şi
numărul maxim de ore (adică plaja orară) nu este folosită pentru
extinderea conţinuturilor, ci pentru aprofundarea şi diversificarea
activităţilor de predare şi învăţare a conţinuturilor obligatorii.
• această opţiune se adresează în primul rând elevilor cu dificultăţi de
învăţare care nu pot asimila suficient de temeinic şi complet
conţinutul obligatoriu al programelor în cadrul numărului minim de
ore alocat disciplinei.

• opţiunea pentru un curriculum nucleu aprofundat poate fi, de

asemenea, o soluţie necesară pentru pregătirea examenelor de
absolvire sau de admitere, pentru disciplinele ce sunt probe în
cadrul acestor examene. Îndeosebi în clasele terminale, plaja orară
poate fi integral atribuită aprofundării segmentelor obligatorii ale
programelor şcolare, având în vedere că acestea constituie sistemul
unic de referinþă pentru toate evaluările externe cu caracter naţional
 2. Curriculumul nucleu extins constă în alocarea diferenţei dintre
numărul minim şi numărul maxim de ore pentru predarea/învăţarea
segmentelor neobligatorii din programele şcolare.

 Întrucât segmentele neobligatorii din programele şcolare conţin atât

extinderi cantitative (adăugarea de informaţii suplimentare), cât şi
aprofundări calitative (niveluri de abordare şi de dificultate sporite),
este evident că această opţiune se adresează elevilor cu aptitudini
şi orientări motivaţionale puternice pentru o anumită disciplină sau
grupuri de discipline conexe.

 Curriculumul extins pe disciplină vizează înalta performanþă şi, în

situaţii de excepţie, el poate să includă şi numărul de ore alocat
opţionalelor din cadrul ariei curriculare, prin abordarea unor teme
necuprinse în programa extinsă a disciplinei.
 3. Curriculumul elaborat în şcoală reprezintă, în fapt, oferta opţională de
învăţare pe care şcoala o pune la dispoziţia elevilor săi şi prin care poate şi
trebuie să răspundă aşteptărilor comunităţii sociale în care şi pentru care
funcţionează. Dintre variantele pentru care şcoala poate să opteze, sunt de
menţionat:
• a) opţionalul la nivelul disciplinei, care presupune abordarea unor
teme şi obiective care depăşesc programa şcolară (inclusiv partea
neobligatorie) şi numărul de ore maxim alocat disciplinei în cadrul ariei
curriculare, fie prin extinderea şi aprofundarea capitolelor sau temelor
programei, fie prin abordarea unor teme noi, nespecificate în programă;
• b) opţionalul ca disciplină distinctă, care presupune introducerea
unei discipline noi în planul de învăþământ, alta decât cele nominalizate
în aria curriculară (de exemplu, a doua limbă străină în aria „Limbă şi
comunicare”, informatica în aria „Matematică-ªtiinţe ale naturii” etc.);
• c) opţionalul ca domeniu de sinteză (integrator) la nivelul ariei
curriculare, constând într-o abordare interdisciplinară ce înglobează
două sau mai multe discipline din cadrul ariei;
• d) opţionalul ca temă integratoare a mai multor arii curriculare,
constând în abordări tematice pluri sau transdisciplinare.
 CURRICULUM FORMAL, NONFORMAL ªI INFORMAL
 1. Curriculumul formal este curriculumul în baza căruia se organizează
educaţia formală, realizată în instituţii de educaţie integrate în sisteme de
educaţie (de învăþământ), în baza unor reglementări administrative care impun
un grad mai mic sau mai mare de centralizare, de standardizare sau cel puţin de
coerenþă internă la nivelul sistemului.
• Curriculumul formal este prin excelenþă un curriculum oficial,
instituţionalizat, având implicaţii nu numai asupra conţinuturilor, dar şi în plan
organizaţional şi administrativ, influenþând structurarea sistemului de
educaţie şi a instituţiilor educative, condiţionând structura şi numărul
posturilor didactice, parcursul şi programul şcolar al elevilor etc.
• Curriculumul formal este, pe ansamblul său, un curriculum obligatoriu,
chiar dacă prevede şi componente opţionale: structura de ansamblu este
impusă iar marja opţională trebuie să se înscrie în această structură.
• Curriculumul formal este un curriculum scris, redactat sub forma unor
documente oficiale (planuri de învăþământ, programe şcolare, ghiduri de
utilizare ş.a.) care sunt transmise instituţiilor de învăþământ din sistem,
urmând ca aspectele de particularizare, de concretizare la nivelul instituţiilor
şi al proceselor de învăþământ să îmbrace tot o formă scrisă (documentele
de proiectare ale şcolii, ale catedrelor şi ale profesorilor).
 2. Curriculumul nonformal este curriculumul vizat de modalităţile educaţiei
nonformale realizate în şcoală sau în afara şcolii, dar păstrând anumite
filiaţii cu educaţia şcolară. În mod evident, el preia caracteristicile educaţiei
nonformale, fiind mai puţin (sau deloc) reglementat oficial, mai dinamic, mai
flexibil şi mai adaptabil la context decât curriculum-ul formal.
• Curriculumul nonformal este prin excelenþă un curriculum opţional
sau facultativ, dependent de disponibilităţile şi motivaţiile profesorilor şi
elevilor, de deciziile luate la nivel local şi instituţional. El nu mai este
obligatoriu, dar poate să se impună prin caracterul său necesar sau/şi
prin voinţa „actorilor” sociali de a depăşi constrângerile formale sau de a
ameliora educaţia formală.
• Curriculumul nonformal poate să apară ca o actualizare sau recuperare
a curriculumului absent, acesta din urmă desemnând partea
nerealizată sau insuficient realizată din curriculumul formal „ca urmare a
unor limite apărute în procesul de predare-învăţare-evaluare.” (S.
Cristea, 2000).
• Curriculumul nonformal poate să evolueze ca o actualizare a
curriculumului latent (în sensul dat de G. De Landsheere) ce poate să
rezulte din „explozia” acumulărilor de insatisfacţii generate în rândul
elevilor, al profesorilor sau în comunitatea socială de rigiditatea,
formalismul, conservatorismul, centralismul etc. excesive ale
curriculum-ului formal.
 3. Curriculumul informal este curriculumul ce ar putea fi identificat ca realizat
(sau realizabil) prin influenţele educative cu caracter informal. El cuprinde
informaţii, opinii, reprezentări sociale, valori, atitudini, comportamente pe care
individul le asimilează şi care îi influenţează formaţia, în fluxul natural al
interacţiunilor sociale, al convieţuirii şi comunicării, în relaţie cu mass-media, cu
familia, cu grupul de prieteni, cu variatele contexte socio-culturale pe care
individul le traversează de-a lungul vieţii sale.
• Curriculumul informal acţionează în bună măsură ca un curriculum
implicit, care se constituie prin interferenþă directă sau indirectă cu
curriculumul explicit, în şcoală sau în afara acesteia. Acest curriculum
implicit rezultă din modul particular în care profesorii îl pun în practică pe
cel explicit, cu referire la la accentele, extinderile sau omisiunile ce pot să
apară pe parcursul procesului educaţional concret, la toate celelalte efecte
secundare neintenţionate, neprevăzute şi deseori necunoscute pe care
predarea şi interacţiunea concretă dintre predare şi învăţare le generează
şi care se situează în afara şi, uneori, împotriva curriculum-ului explicit.
• Într-o anumită măsură, curriculumul informal poate fi considerat un
curriculum ascuns, în sensul că el nu este declarat sau explicitat, ci se
impune în mod difuz, insesizabil sau care poate fi sesizat doar prin efectele
sale, nu şi prin scopurile şi conţinuturile care îl alcătuiesc.
 CURRICULUM PREDAT ?I CURRICULUM ÎNVĂ?AT

 1. Curriculumul predat este forma concretă pe care curriculumul formal

sau, în anumite situaţii, curriculumul nonformal o îmbracă în procesul
educaţional concret, în actul de predare şi evaluare realizat de profesor la o
anumită disciplină, la o anumită clasă de elevi sau în alte contexte concrete
(de pildă, activităţile cu cercurile de elevi, consultaţiile ş.a.).,
 Curriculumul predat se prezintă în două ipostaze: ca intenţie şi ca realizare:
• ca intenţie, el este curriculumul proiectat de profesor, având un
caracter explicit şi, în mare parte, o formă scrisă (documentele de
proiectare a activităţii didactice);
• ca realizare, el este curriculumul efectiv pus în practică prin activitatea
de comunicare şi prin organizarea reală a experienţelor de învăţare şi,
desigur, prin antrenarea elevilor în comunicare şi în parcurgerea
experienţelor respective.
 Mai trebuie menţionat că, deşi curriculumul predat este, în cea mai mare
parte, un curriculum explicit şi formal, el poate conţine - şi de regulă conţine
- şi elemente implicite şi informale. Aceasta înseamnă că ceea ce „ajunge la
elevi” în actul predării nu sunt doar elementele pe care profesorul le
proiectează şi le controlează în mod intenţionat, ci şi o serie de elemente
neproiectate, imprevizibile, care scapă controlului sau care nu sunt (nu pot
fi) nici măcar conştientizate, dar care acţionează în câmpul atât de complex
al interacţiunii pedagogice dintre profesor şi elevi.
 2. Curriculumul învăţat este alcătuit din ceea se constituie în achiziţie
efectivă a elevilor ca urmare a multiplelor acţiuni şi influenţe educative ce se
exercită asupra lor. Dacă în cazul curriculumului predat se puteau stabili
anumire relaţii cu celelalte tipuri curriculare (formale, explicite, implicite etc.),
în cazul curriculumului învăţat aceste relaţii sunt mult mai dificil de stabilit,
întrucât curriculumul efectiv învăţat de elevi este, în fapt, un curriculum
agregat ori un curriculum fuzionat, care rezultă din combina?ia complexă ?i
variabilă a celorlalte tipuri de curricula.
 Raportându-ne totuşi la principalele tipuri de curriculum şi în mod deosebit la
curriculumul şcolar, se poate aprecia că în curriculumul învăţat, în măsura în
care acesta poate fi identificat şi delimitat în plan real, pot fi prezente două
componente principale:

• o componentă alcătuită din efectele produse de educaţia formală (şi,

parţial, nonformală), produse în interiorul şcolii şi al procesului de
învăþământ;

• o componentă alcătuită din efectele educaţiilor „paralele” (informală şi

nonformală) produse în interiorul sau în afara şcolii şi procesului de
învăþământ.
 CURRICULUMUL PERSONALIZAT
 Curriculumul personalizat, în sensul său strict, este un curriculum centrat
maximal pe cel care învaþă. Fire?te, aceasată centrare maximală pe elev nu
este, în plan real, totală. Practic, curriculumul personalizat se poate constitui în
două sensuri:
• a) curriculumul personalizat se poate constitui prin diferenţierea, chiar
individualizarea unor curricula prestabilite, sensul personalizării fiind de
la obiectivele şi conţinuturile date către elev şi nu invers;
• b) curriculumul personalizat se poate constitui prin personalizarea
construcţiei curriculare, sensul personalizării fiind de la elev către
obiectivele şi conţinuturile curriculare, într-un mod analog cu proiectele
individualizate practicate în asistenţa socială a copilului.
 Curriculumul personalizat, în realitatea sa actuală, ca şi în accepţiunile
conceptuale cele mai răspândite, corespunde primului dintre cele două sensuri
de mai sus, fiind în fapt un curriculum diferenţiat pe categorii (grupuri de nivel
sau/şi de interese) de elevi, dar numai în limitele marjei de flexibilitate permise
de curriculumul oficial (comun, obligatoriu). Pe scurt, curriculumul personalizat
este un curriculum adaptat, care păstrează caracteristicile de bază ale tipului
de curriculum din care este extras, nefiind, în fapt, o categorie distinctă de
curriculum.
 CURRICULUMUL ASCUNS
un tip special de curriculum

 Ideea că există un curriculum ascuns, cu sensul de nedeclarat, mascat

sau nesesizabil pentru cei aflaţi în afara lui este, probabil, foarte veche. Cu
certitudine însă că nu numai ideea sau ipoteza, dar mai ales realitatea
existenţei unui curriculum ascuns sau, mai degrabă, a unor curricula
ascunse, s-au impus în strînsă legătură (dar deseori în cadrul unor relaţii
de sens contrar) cu instituirea şi evoluţia curriculumului formal, oficial şi
relativ omogenizator, impus unor „mase” mari de elevi.

 Explicaţia mecanismelor prin care apare şi se impune curriculumul ascuns

poate fi foarte simplă: orice impunere generează, la cei vizaţi de ea, o
reacţie de sens contrar. Există însă şi explicaţii mai profunde şi mai
apropiate de realitate, ce pot fi regăsite în interesul sporit al oamenilor, al
grupurilor şi comunităţilor faþă de educaţie, faþă de rolul ei în destinul
individului şi al societăţilor. Din această perspectivă, existenţa (şi forţa) unor
curricula ascunse este un indicator de maturitate pentru „societatea civilă” şi
un avertisment pentru sistemele formale de educaţie.
 1. Una dintre accepţiunile cu care termenul de curriculum ascuns este larg
utilizat în literatura de specialitate este cea circumscrisă de atributele:
subliminal, informal sau nonformal. Referindu-se la această accepţiune, I.
Negreţ-Dobridor (2001) arată că termenul de curriculum ascuns (hidden
curriculum) „desemnează valorile asimilate „subliminal” de către tineri prin
influenţe de tip informal sau nonformal”, fiind un curriculum care “nu este
specificat în planurile de învăþământ sau programele şcolare”, dar care
acţionează în plan real datorită faptului că „familia, strada, comunitatea
desfăşoară o educaţie tenace, prin care sunt transmise reguli, ritualuri,
cutume şi obiceiuri specifice, cu efecte care pot fi mai semnificative decât
cele oferite de şcoală sau alte instituţii educative oficiale.”
 2. Un alt sens al curriculumului ascuns trebuie dezvăluit pe axa explicit-
implicit, cu referire în mod special la dinamica raporturilor dintre scopurile
explicite şi scopurile implicite ce acţionează în „câmpul” concret al acţiunii
educaţionale. Este vorba despre faptul că, deseori, ceea ce este „ascuns”
într-un curriculum - de orice tip ar fie el - nu sunt conţinuturile sau modurile de
organizare, ci scopurile care îl orientează şi îl susţin, iar în spatele scopurilor,
nevoile, valorile sau/şi interesele celor generează ori încurajează acţiunea
unor curricula mai mult sau mai puţin „ascunse”.
 3. În sfârşit, un al treilea sens al termenului de curriculum ascuns, strâns
legat de sensul prezentat anterior, este surprins foarte bine de sintagmele
curriculum obscur şi curriculum disimulat, dar şi de expresia mai puţin
folosită de curriculum manipulat, care relevă, într-o manieră sugestivă,
caracterul intenţionat al „ascunderii”, precum şi conştiinţa faptului că scopurile
sau conţinuturile curriculare ce trebuie „ascunse” prezintă anumite
inconveniente sau anumite riscuri, ele ar putea să trădeze (sau să „demaşte”)
intenţii care nu trebuie cunoscute sau care, dacă ar fi cunoscute, ar deveni
irealizabile.
 Este de remarcat că această ipostază a curriculumului ascuns apare în
legătură directă cu curriculumul oficial (explicit), dar nu în cadrul unei relaţii
fireşti între formal şi informal, ci, în cazuri extreme, în cadrul unei relaţii
„răsturnate”, în care caracterul explicit al curriculumului formal sau, cel puţin,
unele elemente explicite ale acestuia, au rolul de „a ascunde”, de masca sau
de a disimula curriculumul real (cel „ascuns”) sau, cel puţin, unele elemente
ale acestuia. În mod evident, sub acest aspect, curriculumul ascuns nu mai
este o variantă a curriculumului informal, ci poate să apară ca o variantă
netipică, dar posibilă, a unui curriculum formal implicit, în raport cu care
curriculumul oficial explicit nu mai este altceva decât mijlocul prin care poate
fi impus, pe o cale oficială, un curriculum ascuns ale cărui scopuri şi
conţinuturi nu ar putea fi explicitate şi acceptate într-un mod oficial deschis.
Vă mulţumesc!