Sunteți pe pagina 1din 6

1.

Inteligenţa – perspective clasice şi actuale

A. Perspectiva clasică

Teoria biologică a inteligenţei

• Această perspectivă a fost formulată de A. Binet, E. Stern şi Ed. Claparède ca


funcţie generală de adaptare la mediu.,
• Datorita lor a fost posibilă elaborarea şi măsurarea cu teste specifice a unui indice
general al inteligenţei – coeficientul de inteligenţă generală (QI).
• Cel mai cunoscut instrument este scala metrică a inteligenţei elaborată de A. Binet
şi T. Simon (1905) care conţinea 30 de probe prin care copiii erau diferenţiaţi ca
având o inteligenţă mai ridicată sau mai scăzută.
• Coeficientul de inteligenţă presupune raportarea vârstei cronologice a copilului la
vârsta sa mentală (rezultată în urma efectuării testului). Dacă un copil de 4 ani
reuşeşte să rezolve toate probele corespunzătoare vârstei de 5 ani, atunci vârsta sa
mentală va fi de 5 ani. Formula de calcul a QI, propusă de A. Binet şi simplificată de
W. Stern este:
QI= vm (vârsta mintala x100
v (vârsta cronologică)
• Valorile unui QI de 100 corespund unei inteligenţe normale
• Sub 70 o inteligenţă redusă,
• peste 130 o inteligenţă foarte dezvoltată (“dotaţii”),
• peste 140 “supradotaţii”,
• iar peste 170 “geniile”
Limitarea acestei teorii constă în faptul că, deşi sublinia caracterul nativ al inteligenţei, ea
nu a putut explica procesualitatea acestei aptitudini.
Teoria bifactorială a inteligenţei

• Spearman a cercetat cu ajutorul analizei factoriale fenomenul inteligenţei şi a ajuns


la concluzia ca:
- fiecare persoană posedă o aptitudine generală (factorul g) care îi permite să
vadă relaţiile dintre lucruri, indiferent care ar fi domeniul de activitate.
- aptitudini specifice (factorii s) care indică nivelul abilităţii într-un anumit
domeniu (verbal, matematic, tehnic).
• Pentru inteligenţa generală se utilizează teste de inteligenţă generală iar pentru
factorii s există teste specifice domeniului respectiv.

Teoria plurifactorială a inteligenţei

• Thurstone consideră că la baza inteligenţei stau o serie de abilităţi primare care nu


corelează între ele respectiv opt factori
▪ comprehensiune verbală V şi fluenţă verbală W,
▪ raţionament deductiv D şi inductiv I,
▪ aptitudinea numerică N,
▪ memoria reproductivă M,
▪ rapiditatea percepţiei P,
▪ abilitatea spaţială S.
Pentru identificarea lor este utilizată o baterie de teste specifice (la noi este utilizată Bateria de
Teste Psihologice pentru Aptitudini Cognitive – BTPAC).

Deşi surprind diferite faţete ale inteligenţei, perspectivele clasice delimiteaza inteligenţa de spaţiul
social, deşi teoriile recunosc faptul că inteligenţa este un factor important pentru adaptarea socială şi
nu se poate dezvolta în afara spaţiului social.
B. Teoria inteligenţelor multiple (H. Gardner)

• Această nouă perspectivă a pornit de la o critică a sistemului de învăţământ actual


care promovează preponderent valorizarea capacităţilor logico-matematice si
lingvistice
• Se subliniază faptul că şcoala este uniformă, presupunand un set de competenţe şi
informaţii de bază pe care orice individ trebuie să le asimileze. În acest mod, şcoala
le permite celor mai inteligenţi să se dezvolte ca elite, iar elevilor medii le oferă
posibilitatea de a dobândi cunoştinţe de bază în modul cel mai eficient. Această
orientare spre eficienţă duce la uniformizare, existând un acelaşi curriculum pentru
toţi, aceleaşi metode de predare şi aceleaşi metode de evaluare.

• Realitatea demonstrează însă că un QI ridicat nu garantează succesul şi în viaţa reală


(socială, profesională), de multe ori predicţiile făcute de şcoală fiind contrazise de
alţi factori care compensează lipsa unor aptitudini.
• Totodată neurobiologia a pus în evidenţă faptul că sistemul nervos puternic
diferenţiat, existând la nivelul creierului zone implicate în activităţi foarte specifice.
Argumentul pe care îl aduce în acest sens H. Gardner îl constituie cazurile
persoanelor cu retard intelectual care au abilităţi deosebite într-un anumit domeniu
(calculatori celebri, muzicieni).
• Capacitatea cognitivă a omului este descrisă printr-un set de abilităţi sau deprinderi
mentale numite de H. Gardner „inteligenţe”. Toate persoanele posedă aceste
inteligenţe însă se diferenţiază prin gradul în care sunt ele dezvoltate şi combinate.
• Teoria inteligenţelor multiple pleacă de la două postulate:
1. o inteligenţă trebuie să fie probată de existenţa unei zone de reprezentare specifică pe creier;
2. inteligenţă trebuie să posede un sistem propriu de expresie
Pornind de la aceste afirmaţii H. Gardner a determinat 8 tipuri de inteligenţă:
1. Inteligenţa lingvistică: capacitatea de a rezolva probleme şi de a crea produse
cu ajutorul limbajului;
2. Inteligenţa logico-matematică: capacitatea de a grupa şi ordona date precum şi
a le interpreta;
3. Inteligenţa spaţial vizuală: capacitatea de a rezolva probleme şi de a crea
produse cu ajutorul reprezentărilor spaţiale şi a imaginii;
4. Inteligenţa muzicală: capacitatea de a rezolva probleme şi de a crea produse cu
ajutorul ritmului şi al melodiei;
5. Inteligenţa corporal-kinestezică: capacitatea de a rezolva probleme şi de a crea
produse cu ajutorul mişcării;
6. Inteligenţa naturalistă: capacitatea de a rezolva probleme şi de a crea produse
cu ajutorul clasificărilor /taxonomiilor şi a reprezentărilor mediului înconjurător;
7. Inteligenţa interpersonală: capacitatea de a rezolva probleme şi de crea
produse prin cunoaşterea şi interacţiunea cu ceilalţi;
8. Inteligenţa intrapersonală: capacitatea de a rezolva probleme şi de a crea
produse prin cunoaşterea de sine.
La aceste opt inteligenţe se mai adaugă, conform ultimelor cercetări în domeniu, şi
inteligenţa filosofică, caracterizată prin capacitatea de a rezolva probleme şi de a
crea pornind de la concepte şi relaţii abstracte între obiecte şi fenomene.
• Anumite inteligenţe sunt mai dezvoltate, iar altele sunt mai puţin dezvoltate iar
combinaţiile dintre ele diferenţiază copiii între ei. Aceste potenţialităţi sunt modelate
ulterior de mediu şi educaţie.
• Utilizarea teoriei inteligenţelor multiple în şcoală presupune cunoaşterea profilului de
inteligenţă al elevilor şi, în special, aflarea punctelor ”tari” şi „slabe” facand necesara:
- implicarea elevilor în moduri şi medii diferite de învăţare ce exprimă cele opt
inteligenţe.
-. observarea comportamentului elevilor
1. Determinarea profilului de inteligenţă este posibilă începând cu şcolarul mic putandu.se
identifica urmatoarele stadii:
1) capacitatea de a modela rudimentar în domeniul specific unei anumite
inteligenţe (a rezolva probleme fără a pleca de la un model sau fără a folosi
instrumentele cele mai eficiente);
2) însuşirea sistemului simbolic specific (dobândirea limbajului specific unui
domeniu al inteligenţei);
3) reprezentarea în sistemul noţional specific (integrarea cunoştinţelor din
diferite domenii în sistemul specific al inteligenţei „tari”);
4) exprimarea în registrul de roluri sociale şi profesionale (stadiu care
corespunde adolescenţei şi vârstei adulte).

C. Teoria triarhică a inteligenţei (J. R. Sternberg)

Conform acestei teorii inteligenţa presupune trei aspecte:


1) componentă naturală (internă),
2) activitatea de învăţare şi
3) modul de raportare la context.
Fiecare dintre cele trei componente este tratată separat într-o „subteorie”.
1. Subteoria componentelor prezintă cele trei componente procesuale ale inteligenţei.
Astfel, pentru a rezolva o sarcină orice persoană utilizează:
a) acţiuni de ordin I: planificare, control şi evaluare a modului de rezolvare a problemelor
(numite metacomponente);
Exemplu: profesorul care îşi pregăteşte ora îşi stabileşte tema, obiectivele lecţiei, metodele
pe care le va folosi în predare, strategiile de evaluare pentru a afla dacă elevii au înţeles
conţinuturile.
b) acţiuni de ordin II: rezolvare efectivă a sarcinii care pun în aplicare comenzile venite de
la metacomponente (componentele performanţei);
Exemplu: profesorul aplică ceea ce şi-a propus în etapa anterioară, obţinând performanţe
mai ridicate sau mai scăzute
c) procese de învăţare a modului cum trebuie rezolvată pentru prima dată o problemă
(componentele achiziţiei de cunoştinţe);
Exemplu: dacă este pentru prima dată când trebuie să susţină o astfel de lecţie, profesorul se
va documenta despre cum au realizat alţii acest lucru, va studia manuale care oferă repere în acest
sens (didactici speciale) sau va inventa el însuşi un scenariu specific.
2. Subteoria experienţei vizează faptul că o persoană care are de rezolvat o sarcină se va
referi întotdeauna şi la experienţa sa anterioară cu sarcini similare. O persoană este cu atât mai
inteligentă cu cât este mai capabilă să activeze automatisme (deprinderi) deja existente în situaţii
noi.
De exemplul a susţine o lecţie nouă presupune din partea cadrului didactic activarea unor
automatisme de relaţionare cu elevii, de organizare şi prezentare a materialului didactic, de
formulare a întrebărilor etc. Dacă nu a mai susţinut niciodată o lecţie, experienţa socială
anterioară îi poate oferi bagajul de deprinderi necesare în acest sens. Trebuie doar să-şi
amintească situaţii în care a trebuit să vorbească în public, să prezinte un proiect, să explice ceva
anume şi să activeze automatismele pe care şi le-a format rezolvând sarcinile respective.
3. Subteoria contextului surprinde faptul că o persoană va alege un anumit mod de
rezolvare a sarcinii în funcţie de contextul social şi cultural în care s-a dezvoltat. Astfel,
societatea sau cultura în care s-au născut poate valoriza rutina şi nu valorizează originalitatea.
• a doua alternativă la adaptarea la mediu este şi selecţia mediului prin renunţarea la un
mediu în favoarea altuia care îi permite persoanei să-şi valorifice modul de a rezolva
problemele şi experienţa.
În esenţă, aceasta teorie consideră inteligenţa atât un dat natural cât şi capacitate de învăţare
şi de colectare a experienţei şi instrument de integrare în mediu.

D. Teoria inteligenţei emoţionale (D. Goleman)

• este o dezvoltare prin aprofundarea inteligenţei intra şi interpersonale propuse de teoria


inteligenţelor multiple, dar explorează explicit emoţia ca dimensiune a inteligenţei
interpersonale.
• Inteligenţa emoţională are cinci dimensiuni sau domenii:
a. cunoaşterea emoţiilor personale
b. gestionarea emoţiilor;
c. motivarea de sine;
d. recunoaşterea propriilor emoţii la ceilalţi – empatia
e. manevrarea relaţiilor (competenţa socială – arta de a stabili relaţii).
• Teoria inteligenţei emoţionale subliniază faptul că succesul într-un anumit domeniu nu
este determinat întotdeauna de inteligenţa generală (QI), existând situaţii în care
inteligenţa emoţională, prin factorii săi compensatori, poate duce la performanţe mai
ridicate decât cea academică.