Sunteți pe pagina 1din 10

Percepţia şi î nva ţ area percepţiva .

Aţenţ ia şi rolul ei î n î nva ţ are

Ce este percepţia?

• Învăţarea nu poate fi posibilă fără cunoaşterea senzorială, cunoaşterea


directă a realităţii, care se realizeaza cu ajutorul senzaţiilor, percepţiilor şi
reprezentărilor.
• Percepţia este procesul psihic de reflectare a obiectelor şi fenomenelor
în totalitatea însuşirilor lor senzoriale în momentul când acestea
acţionează direct asupra receptorilor.
• La baza percepţiilor stau senzaţiile ca modalităţi de reflectare sub forma
unor imagini simple şi primare a însuşirilor concrete ale obiectelor şi
fenomenelor.
Exemplu: Atunci când ne raportăm la realitate prin intermediul
senzaţiilor vom cunoaşte aspecte separate ale acesteia, fără ca să rezulte o
imagine unitară a stimulului: despre o floare vom putea spune că este
ceva alb şi ceva galben şi ceva verde, cu aspect tactil catifelat şi structură
moale, dar fără a putea identifica floarea pe baza acestor caracteristici.
Atunci când ne vom raporta la aceeaşi realitate prin intermediul
percepţiei, toate însuşirile receptate prin percepţii vor forma o imagine
unitară care va putea fi identificată drept floare, poate chiar margaretă.
Caracteristici ale percepţiei:
1. Caracterul sintetic
Percepţia nu este doar o sumă de senzaţii, ci presupune si o restructurare şi
reorganizare a informaţia primită pe baza experienţei anterioare a persoanei, a
preferinţelor, obişnuinţelor sale.
Exemplu: chiar daca dintr/un cuvant lipseste o litera xxperienţa anterioară şi
obişnuinţa de a sesiza aceste structuri ca întregi determină completarea lor.
2. Caracterul selectiv
• Percepţia realizează întotdeauna o selecţie la nivelul stimulilor care

1
acţionează asupra analizatorilor, unele fenomene sunt percepute clar şi
devin obiectul percepţiei, iar altele sunt percepute mai vag, devenind
fondul percepţiei. Cele două componente ale percepţiei sunt reversibile:
ceea ce constituie la un moment dat obiect al percepţiei poate deveni
fond şi invers.
• Din acest punct de vedere caracterul selectiv al percepţiei dobândeşte o
importanţă sporită pentru actul educativ (profesorul însuşi poate fi obiect
al percepţiei sau fond al percepţiei în momente diferite ale lecţiei)
• Cerinţe psihopedagogice legate de selectivitatea percepţiei:
• percepţia elevilor să fie orientată către elementele de detaliu ale
obiectului percepţiei;
• elementele care formează obiectul percepţiei să trezeasca
curiozitatea elevilor;
• numărul mic elementelor intuite în unitatea de timp (altfel apare
oboseala şi orientarea atenţiei spre alte obiecte).

3. Rolul experienţei anterioare în percepţie

• În formarea percepţiei intervin şi :


o imagini ale percepţiilor anterioare (reprezentări).
o operaţii ale gândirii (analiza şi sinteza, comparaţia), a
o atitudini,
o cunoştinţele pe care le avem deja în domeniul respectiv.
Ex. Un specialist în domeniul calculatoarelor va percepe mult mai
multe lucruri atunci când i se prezintă un calculator nou decât un
specialist în domeniul psihologiei.

4. Rolul acţiunii

Percepţia unui obiect devine mai bogată dacă avem posibilitatea să interacţionăm
cu obiectul respectiv, de aceea o condiţie necesară a învăţării eficiente este

2
interacţiunea cu obiectele ce trebuie percepute, astfel încât să fie posibilă percepţia
cu cât mai mulţi analizatori.

5. Rolul limbajului

. Rolul cuvântului în percepţie se concretizează în:


o orientarea percepţiei spre obiectul care urmează a fi observat (reglarea
percepţiei);
o recunoaşterea obiectului pe baza identificării însuşirilor verbalizate
sau memorate anterior (identificare);
o integrarea percepţiei noi în structura informaţională anterioară (fixare şi
asimilare);
o prelucrarea informaţiei percepute (la nivel de gândire, memorie,
reprezentare).
o Prin intermediul cuvântului percepţia se transformă în
observaţie, intervenind o formă specială de învăţare – învăţarea
perceptivă.

Ce este învăţarea perceptivă?

• Omul nu se naşte cu anumite capacităţi perceptive, ci acestea sunt


cultivate de-a lungul existenţei. Astfel, dacă unui copil mic i se arată cu
degetul luna, el nu va privi luna, ci vârful degetului
• Importanţa învăţării perceptive este relevată şi în interiorul
anumitor profesii, care n-ar putea exista în afara acestui tip de învăţare.
Învăţarea percepţiei nuanţelor este deosebit de importantă în pictură.
• Prin învăţarea perceptivă se urmăreşte :
o dezvoltarea percepţiei intenţionate, dirijate (observaţia),
o dezvoltarea aptitudinii specifice (spiritul de observaţie)
o evitarea iluziilor perceptive
o Chiar daca invăţarea perceptivă poate avea loc şi în mod spontan, de cele

3
mai multe ori este necesara organizarea ei cu ajutorul cuvintelor, deci observatia.
• Observaţia vizează perceperea sistematică, organizată, dirijată de gândire
spre examinarea aspectelor esenţiale ale realităţii şi sesizarea relaţiilor
dintre fenomene.
o Utilizarea observaţiei determină cultivarea spiritului de observaţie –
capacitatea de a sesiza aspectele importante, esenţiale ale obiectelor şi
fenomenelor în raport cu scopul urmărit dar nu neapărat cele mai evidente.
Antrenarea spiritului de observaţie la elevi se realizează prin :
o observarea obiectului sau fenomenului atât vizual,
cât şi auditiv, tactil, olfactiv
o şi prin manipularea activă a obiectelor.
Condiţiile unei invatati perceptive eficiente sunt:
- In alegerea materialului didactic: elevilor trebuie să li se prezinte
exemplare reprezentative, pentru o clasă de obiecte în vederea elaborării
schemelor perceptive generalizate (hărţi reprezentative, mulaje, scheme, imagini).
- În observarea materialului didactic: se realizează împreună cu elevii
comparaţii, grupări, separări şi evaluări ale însuşirilor obiectelor percepute;
- În acţiunea cu materialul didactic: se elaborează un ghid de explorare în
condiţii de percepţii cu ajutorul mai multor analizatori;
- În raportarea materialului didactic la realitate: se compară obiectele
originale cu scheme, fotografii, modele;
- În integrarea cognitivă a materialului didactic: se exersează integrarea în
scheme unitare cu relevarea însuşirilor semnificative în contexte şi situaţii diferite;
- În prezentarea materialului didactic: Este indicată prezentarea graduală a
materialului didactic, cunoscut fiind faptul că prezentarea simultană a unei
cantităţi foarte mari de material vizual poate genera inhibiţie.

Invăţarea prin condiţionare clasică

Plecând de la experimentele realizate cu ajutorul animalelor, fiziologul rus a


evidenţiat faptul că prin asocierea repetată a unui stimul luminos sau auditiv cu

4
imaginea mâncării se ajunge la o substituire a acesteia din urmă, în sensul că
reacţiile specifice de salivare apar ulterior şi numai la aprinderea luminii sau la
auzirea sunetului respectiv.
Învăţarea prin condiţionare clasică se caracterizează şi prin prezenţa unor
legităţi:
1. legea stingerii (dacă SC este prezentat de câteva ori fără a fi însoţit de
hrană, răspunsul condiţionat se va stinge);
2. legea generalizării (RC poate să apară şi la stimuli asemănători stimulului original)
3. legea discriminării (subiectul poate învăţa să răspundă diferenţiat la doi stimuli
asemănători).
În concluzie, învăţarea de tip condiţionare clasică creează în mintea subiectului o
relaţie de tipul
dacă (semnal: se aprinde lumina) atunci (reacţie: salivez).

. Deşi nu implică o procesare logică a informaţiei, condiţionarea clasică este


o formă răspândită de învăţare datorită semnalelor care sunt prezente peste tot în
jurul nostru. Culoarea semaforului este semnalul pentru „stai” sau „mergi”,
• Aceste semnale sunt cele care modifică percepţia noastră în raport cu ceea ce în
psihologie este cunoscut sub numele de legea semnificaţiei - tot ce are
semnificaţie pentru o persoană se impune în câmpul său perceptiv
contrazicând legea fizicii referitoare la relaţia dintre mărimea cauzei şi
mărimea efectului (chiar dacă nu este cea mai înaltă persoană sau cea mai
strident îmbrăcată, o persoană care are semnificaţie pentru noi va ieşi imediat în
evidenţă din mulţimea de pe peronul unei gări).
• Cel mai adesea, la nivelul clasei de elevi, învăţarea de tip condiţionare clasică
este cea care influenţează în primul rând comportamentul emoţional al elevilor.
Dacă un anumit subiect predat sau dacă imaginea unui anumit profesor se
asociază cu o stare emoţională astfel încât reactualizarea acelui subiect sau
acelei imagini generează oricând starea emoţională respectivă, atunci spunem că
s-a realizat o învăţare prin condiţionare clasică.

5
De ce este important exerciţiul?

Mecanismul de bază al învăţării prin condiţionare clasică – exerciţiul -


intervine în mod special în formarea deprinderilor.
Deprinderile sunt componente automatizate ale activităţii formate în mod
constient, prin exerciţiu, dar desfăşurate fără control conştient permanent (ex. cât
de dificilă este pentru şcolarii mici activitatea de scris şi cât de uşoară devine
pentru şcolarii mari.
• Datorită automatizării, activităţile devenite deprinderi se desfăşoară
cu mult mai puţin efort, făcând posibilă desfăşurarea simultană a mai
multor activităţi (în timp ce ia notiţe la curs, poate, în acelaşi timp, să
înţeleagă ceea ce spune profesorul. Prin exersare, 80% din activităţile
noastre devin deprinderi.
Cum se formează deprinderile? –
Procesul formării deprinderilor include exerciţiul şi presupune parcurgerea a
cinci etape:
1. Orientarea şi familiarizarea
• Familiarizarea cu acţiunea prin demonstrarea ei de către
profesor,
• elaborarea unui program
• efectuarea câtorva exerciţii pregătitoare
2. Învăţarea analitică, pe operaţii – se învaţă, pe rând, fiecare acţiune sau
operaţie.
3. Organizarea şi sistematizarea elementelor acţiunii – se exersează
operaţiile şi acţiunile parţiale în vederea eliminării erorilor. Se conştientizează în
continuare elementele acţiunii.
4. Sintetizarea şi integrarea informaţiilor într-o acţiune unitară – atenţia
este orientată spre execuţia acţiunii în întregul ei
Prin exerciţiu erorile vor dispărea.
5. Perfecţionarea deprinderii – presupune combinarea operaţiilor în noi configuraţii
• Prin achiziţionarea şi utilizarea mai multor deprinderi are loc

6
dezvoltarea priceperilor, combinaţii optime de deprinderi care sunt
structurate rapid în vederea adaptării la situaţii noi Un exemplu elde
pricepere îl constituie conducerea în trafic a unui autovehicul, situaţie
în care toate deprinderile parţiale prin care este controlată maşina
sunt activate simultan şi utilizate pentru adaptarea la condiţiile de
trafic.
• deprindere frecvent utilizată poate de veni obişnuinţă. Obişnuinţa
este o deprindere asociată cu trebuinţa efectuării ei (obişnuinţele care
vizează igiena corporală, lectura, ieşirile în natură

Atentia

• Atenţia este o condiţie esenţială a oricărei învăţări, făcând parte din categoria
fenomenelor psihice care susţin activitatea.
• Ea exprimă starea de concentrare şi orientare selectivă a proceselor senzoriale
şi cognitiv-superioare în direcţia unor fapte, fenomene, informaţii, în vederea
desfăşurării optime a activităţii.

Care sunt tipurile de atenţie pe care le putem utiliza?

În funcţie de efortul voluntar depus pentru focalizarea proceselor


cognitive, literatura de specialitate identifică trei tipuri de atenţie:
1. atenţia spontană, involuntară (declanşată din exterior
sau de către factori interni, fără ca persoana să depună un efort
pentru a fi atentă);
2. atenţia intenţionată, voluntară (orientarea proceselor
cognitive în mod deliberat, pe baza unui efort voluntar);
3. postvoluntară (deprinderea de a fi atent: utilizarea
repetată a atenţiei voluntare generează un anumit grad de
automatizare al acesteia transformând-o în deprindere; datorită
faptului că a devenit deprindere, se realizează fără efort voluntar).

7
Cum putem „trezi” atenţia involuntară a elevilor?
1. Prin factorii externi – caracteristicile stimulilor –
− natura stimulilor (intensitatea stimulilor, caracterul de imagine)
• lExemplu: un sunet intens captează mai uşor atenţia
decât unul slab ,un stimul-imagine este mai atractiv
decât unul scris
− poziţia stimulului în câmpul perceptiv (stimulii cu poziţie centrală
atrag atenţia mai degrabă decast cei cu poziţie periferică);
▪ Exemplu: un panou publicitar aşezat deasupra
drumului ne atrage atenţia mai uşor decât cel postat
lateral
− caracterul dinamic, mobil al stimulului (mişcarea şi deplasarea în spaţiu a
obiectelor);
▪ Exemplu: stimulii reprezentati de tv, computer
− fenomenele de contrast (stimulii mai contrastanţi atrag mai uşor atenţia);
Exemplu: dacă de pildă, elevii discută în timp ce profesorul a
început predarea noii lecţii, atunci nu tonul său ridicat, ci întreruperea
expunerii, totala sa tăcere de câteva secunde, poate avea un efect mai
puternic de captare a atenţiei decât observaţia făcută pe un ton răstit.
− noutatea (aspecte neobişnuite şi elemente surpriză din mediu,
schimbările neaşteptate încomportamentul celor din jur atrag mai uşor
atenţia)
Exemplu: utilizarea unei glume poate readuce în clasă mai uşor
atenţia elevilor decât continuarea cu orice preţ a traseului didactic început
2. În categoria factorilor interni
− se includ trebuinţele dominante trăite de elevi (nevoia de comunicare,
de informare, de securitate psihică),
− interesul existent pentru ceea ce învaţă, aşteptările, aspiraţiile elevului.
Exemplu: Curiozitatea provoacă şi menţine un timp îndelungat atenţia şi
conduce la o receptare mai completă, la o înţelegere şi reţinere foarte bună
în memorie.

8
Cum putem determina şi susţine atenţia voluntară?

• Profesorul poate utiliza diverse metode pentru a stimula atenţia voluntară:


o precizarea clară a scopului învăţării,
o metode care implică elevul în activitatea didactică,
o material intuitiv variat şi bine selectat, p
o precizarea verbală a sarcinilor ce au de îndeplinit elevii,etc..
• Atenţia voluntară este avantajoasă prin eficienţa sa dar duce la oboseală.
Ea poate fi uşurată prin îmbinare cu momente de atenţie involuntară, dar şi
prin exersarea ei până la obţinerea unei reale deprinderi de a fi atent. O
asemenea atenţie exersată devine atenţie postvoluntară.
• In desfăşurarea activităţii de învăţare, elevii îmbină toate cele trei forme
ale atenţiei, asigurând astfel, în fiecare moment, cea mai economică şi cea
mai eficientă energie psihonervoasă.
• Diferenţele intre elevi in ceea ce priveste atentia acordata invatarii o
constituie calităţile diferit dezvoltate ale atenţiei.

. Aceste calităţi pot fi pozitive sau negative, facilitând sau perturbând activitatea
şcolară:
- volumul: numărul de obiecte care pot fi cuprinse simultan şi cu acelaşi
grad de claritate în câmpul atenţiei. Acesta creste odata cu varsta adult:
7+/-2obiecte percepute simultan
- concentrarea: delimitarea între o dominantă a activităţii psihice şi alte
activităţi care sunt inhibate – factorii perturbatori. Opusă concentrării
este distragerea şi oscilaţia atenţiei.
- stabilitatea: menţinerea orientării şi concentrării atenţiei într-un
anumit interval de timp. Depinde de importanţa obiectului atenţiei,
caracterul atractiv al activităţii, durata activităţii dar şi de vârsta
subiecţilor. Astfel, dacă la şcolarul mic atenţia poate fi stabilă doar 20-
25minute, la şcolarul mare ea este de 50 de minute.

9
- distributivitatea: -capacitatea de a desfăşura concomitent două sau
mai multe activităţi, cu condiţia ca măcar unele dintre ele să fie relativ
automatizate
- mobilitatea: deplasarea atenţiei de la un obiect la altul în intervalele
cerute de desfăşurarea activităţii
. Educarea diferitelor însuşiri ale atenţiei contribuie la educarea generală a
ei.

10