Sigiliile urbane din spațiul românesc din Evul Mediu

Sigilografia sau sfrragistica este o știință auxiliară a istoriei care se ocupă cu cerectarea
sigiliilor. Temenul sigliu provine din latinescul sigillium și din grecescul sfragis și înseamnă
sigiliu sau pecete. Sigiliul este un semn probator al unui document, îl reprezintă pe emitent și are
rolulu de a conferi autenticitate unui act. Sigilografia începe să fie utilizată încă din Evul Mediu
din necesitatea de a diferenția documentele autentice de cele falsificate, sigiliile având rolul de a
verifica originalitatea documentelor. Așadar, se afla în strânsă legătură cu diplomația, fiind o
parte integrantă a acesteia. Importanța sigiliilor în cadrul diplomaticii este evidențiată de către
Jean Mabillon, fondatorul diplomaticii, în lucrarea sa De re Diplomatica. În secolul al XVIII-lea
se pun bazele sigilografiei ca știință auxiliară a istoriei, cercetările cu privire la sigilografie fiind
din ce în ce mai multe, ducând la apariția a numeroase albume și cataloage sigilografice formate
de colecționari. Întemeietorul sigilografiei este J.S.Heineccius(Heineck). Ca urmare a publicării
lucrării sale De veteribus Germanorum aliarumque nationum sigilis, numărul studiilor
în domeniu a luat amploare. În secolele al XIX și al XX-lea au fost publicate o serie de manuale
sigilografice. De asemenea, în domeniul sigilografiei, se remarcă Ioan Bogdan, Vasile
Alexandrescu Urechia, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Dimitrie Alexandru Sturdza și Constantin
Moisil1.

De asemenea, sigilografia se ocupă de colecționarea sigiliilor propriu-zise sau a mulajelor

acestora care stau la baza studierii problemelor de ordin juridic și administrativ. În plus, sigiliile
sunt valorificate și din perspectivă artistică. Folosirea sigiliilor este regăsită încă din antichitate.
Motivul pentru care era utlizat, era, cum am menționat anterior, verificarea autenticității
diferitelor În Evul Mediu au avut același scop, însă în acel moment avea o anumită valoare,
reprezentând un rang sau o slujbă înaltă. Astfel, aveași rolul de întărire a unui document2.

1
https://ro.wikipedia.org/wiki/Sigilografie
2
Adina Berciu-Drăghinescu, Ștințele auxiliare ale istoriei, București, 1994
 La un sigiliu pot fi analizate mai multe componente, cum ar fi textul emblema, scutul și
ornamentele, cât și întrebuințarea. Textul gravat de jur împrejur al sigiliului poartă denumirea de
legendă, aceasta la rândul ei fiind precedată de invocația simbolică. În Țara Românească, cele
mai vechi legende de pe sigilii erau scrise în limba latină, rareori în slavonă. În Moldova este
utilizată limba slavonă. Există și sigilii cu legende scrise în alte limbi, cum ar fi, greacă, turcă, iar
de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, limba română. Legenda cuprinde numele domnului,
precedat de apelativul sigilar și atributul ,,Io,, sau ,,Ioan,,, la care se adaugă titlul de voievod,
numele domnului respectiv fiind însoțit și de formula ,,Din mila lui Dumnezeu,,. În cadrul
sigiliului, se găsește stema sau emblema țării, ori reprezentarea unui monument istoric. În spațiul
rămas liber, pot fi întalnite diverse tipurid e ornamente vegetale, geometrice de pe tiparul sigilar 3.
Atât legenda, cât și emblema sigiliului erau gravate în adâncime în sens invers sau negativ,
rezultatul fiind pozitiv și în relief. Cittirea se realiza dinspre centru spre exterior, începând cu
invocația simbolică. Tiparele sigiliilor erau confecționate de niște meșteșugari specializațti-
gravori, printre metalele utilizate se numărau bronzul, fierul, câteodată oțelul. Tiparul sau
matricea este legat de un suport de forme diferite, sau este fixat pe un inel în cazul sigiliilor
inelare.

Sigiliile diferă sub mai multe aspecte. Astfel, sunt clasificate în funcție de mărime: sigilii
mari, mici sau inelare. În funcție de formă, pot fi: rotunde, ovale, orizontale sau octogonale. În
funcție de procedeul de aplicare: atârnate sau legate, timbrate sau aplicate. Iar după tip: heraldice
sau iconografice.

Sigiliile asupra caror mă voi opri sunt sigiliile vechilor orașe din Moldova și Țara
Românească. La început, târgurile și orașele din Țara Românească și Moldova erau dependente
direct de domn, regimul feudal fiind bine consolidat. Acestea făceau parte din ,,dominium
plenum,, al domnului. Mai târziu, odată cu trecerea timpului, prin acordarea unor privilegii
domnești, deși limitate, structurile urbane au primit dreptul la autonomie locală. Odată cu
acordarea drepturilor respective, acestea au putut să se auto-administreze, creându-și prorpiile
instituții, alese de comunitate. În Țara Românească, reprezentantul comunităților orașelor poartă
denumirea de județ, iar în Moldova, șoltuzul, la care se adaugă un fel de consiliu fromat din
pârgari. Stabilirea instituțiilor însemna emiterea de acte proprii de către cancelariile orășănești,

3
Eva Mârza, Introducere în științele auxiliare ale istoriei, p. 43-44
era deci nevoie de un semn care să confere autenticitate documentelor și care să demonstrze că
actul aparținea comunității. În acest fel, orașele primesc dreptul de sigiliu. Sigiliu se schimba
odată cu evoluția orașului, iar prin iconografia acestuia poate fi identificat proprietarul având în
vedere faptul că mai târziu, datorită privilegiilor, apar târguri mănăstirești și boierești. Forma și
aspectul acestor sigiliile erau alese de comunitate4.

Dan Cernovodeanu a identificat două perioade de evoluție a sigiliilor urbane.Prima

perioadă, numită clasică, corespunde secolelelor XIV-XV. În această perioadă mobilele din
armele orașelor au fost inspirate din heraldica, fiind bine executate și având valoare artistică.
Perioada modernă este asociată cu înceoutul secolului al XVI-ea, în cadrul căreia se observă un
regres al modalității de realizare a sigiliilor, punându-se mai degrbă accent pe realiatatea
materială. De-a lungul timpului, se încearcă imitarea modelelor vechi, însă rezultatele nu sunt
mereu fidele originalului, prezentând dificultăți în descifrarea și înțelegerea acestora5.

Țara Românească

Sigiliul aparținea comunității și conferea un caracter oficial documentelor emise de

autoritățile orașului. Era aplicat pe acte de întărire, cărți de judecată, hotărniciri, mărturii, acte
trimise domnului sau altor orașe. Sigiliile erau timbrate sau imprimate. Cele timbrate erau puse
în ceară, de cele mai multe ori se folosea ceară neagră, verde sau albă. Mai rar se folosea ceara
roșie deoarece se putea face confuzie cu sigiliul domnesc. Începând cu secolul al XVI-lea.sunt
mai des imprimate, puse în tuș negru sau în fum, cu precădere actele mai puțin valoroase. În ceea
ce privește mărimea, erau mijlocii și mici, de aprox 3-4 cm, forma fiind rotundă. De obicei,
sigiliul era ținut în casa județului sau mai putea fi păstrat în biserica orașului. Orașele dețineau un
singur exemplar, iar la un momentdat, acesta era înlocuit, urmărindu-se tiparul original. Legenda
orașelor mai vechi cuprinde fie numele orașului, fie un text religios în cazul sigiliilor de
inspirație religioasă, aceasta necuprinzând numele județului sau a pârgarilor. Cel mai greu de
interpretat erau sigiliile ce aparțineau orașelor cele mai vechi. Un exemplu în acest sens este
sigiliul orașului Câmpulung. Care a fost restaurat în secolul al XVII-lea după modelul din secolul

4
Dan Cernovodeanu, Știința și arta Heraldica în România, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977, p.
183-184
5
Dan Cernovodeanu, op. cit., p.184
al XIV-lea. Legenda era în limba latină, scutul rotund, de tip germanic și cuprindea
reprezentarea unei păsări, posibil o acvilă și o stea cu șase raze. Datorită faptului că a fost păstrat
în biserica catolică din oraș, se poate deduce că a aparținut unei comunități de sași. Este stabilită
o conexiune între sigiliul orașului Câmpulung și emblema Țării Românești. Sigiliul orașului
Argeș face referire la spațiul bizantin și cuprinde reprezentarea unei acvile bicefale. Textul
legendei este scris în limba slavonă, fiind o copie a sigiliului din sec XV sau XVI. De asemenea,
legenda orașului Târgoviște se aseamnănă cu cea a Argeșului, singura diferență este că în Argeș
este menționat numele domnului, Neagoe Basarab, în timpul căruia probabil au fost refăcute
sigiliile6.

Moldova

La fel ca orașele din Țara Românească, și orașele din Moldova au avut sigilii care
confereau autenticitate actelor emsie de autoritățile locale, în acest caz șoltuzii și pârgarii. În cele
mai vechi siglii din moldova este utilizată limba latină, fiind atribuite de cele mai multe ori
orașelor locuite în preponderență de sași și unguri, de ex, la Baia, Roman, Neamț, Cotnari.
Anumite sigilii cu legenda în limba latină s-au pierdut, fiind traduse ulterior în limba slavonă sau
română. Un exemplu este sigiliul Siretului, ce prezintă imaginea Sfântului Ioan Botezătorul
căruia îi era închinată o biserică catolică. La fel s-a întâmplat și la Suceava-traducere din limba
latină. Sigiliile din Moldova erau tot de mărime medie, 3-4 cm, puse în ceară neagră sau verde,
în cazuri mai rare roșie ( Baia și Cotnari). Au existat și sigilii mari, 5-5,5 cm la Baia, Cotnari,
Vaslui, Neamț, Suceava (pierdut). Din acest fapt s-ar putea deduce că orașele dețineau două
sigilii, unul mare și unul mic. Sigiliile mai vechi erau timbrate ( timbrul fix sau mobil), ulterior
fiind aplicate în fum sau cu tuș negru, cel de la Baia este singurul atârnat și este cel mai vechi
păstrat din orașele din Moldova, din 1421. Cuprindea un cap de cerb tăiat cu un crucifix între
coarne. A fost subliniată o conexiune cu stema Moldovei7.

Emblemele sigiliilor urbane fac referire la religie ( sigilii icongrafice) și au legătură cu

perioadele de început ale orașelor sau cu anumite ocupații ale locuitorilor. La Siret-Sf Ioan
Botezătorul, Baia-cerbul Sf. Hubert, Suceava-Sfântul Gheorghe omorând balaurul, la Huși-o
carte, care putea simboliza Biblia, Lăpușna-o cruce, Hotin- crucea Golgotei suprapusă de o
6
Laurențiu Rădvan, Orașele din Țările Române în evul Mediu, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași.
2011, p. 192-194
7
Laurențiu Rădvan, op. cit., p. 423-425
săgeată. Reprezentări ale animalelor sălbatice: la Roman-un cap de mistreț, care face referiere la
vânătoare, la Piatra-o capră, la Tecuci-un iepure. Animale domestice: la Iasi-un cal sau o vită,
Cernăuți-o vită, apoi o floare, Orhei-o vită, Botoșani-păsări ( păun), Târgu Frumos-o pasăre,
barză sau acvilă, La Bârlad, Vaslui și Galați-pești,la Galați peștii sunt înlocuiti cu albine. Alte
sigilii fac trimitere la ocupații din cadrul comunității: la Trotuș-un braț ținând un ciocan de
miner, la Adjud- o scoabă, un clește și trei cuie8.

Sigiliile sunt diverse din punct de vedere al tipologiei, astfel încadrându-se atât în
categoria însemnelor cu caracter heraldi, dar și iconografic.

Bibliografie

Adina Berciu-Drăghinescu, Ștințele auxiliare ale istoriei, București, 1994

Dan Cernovodeanu, Știința și arta Heraldica în România, Editura Științifică și Enciclopedică,

București, 1977

Eva Mârza, Introducere în științele auxiliare ale istoriei

Laurențiu Rădvan, Orașele din Țările Române în evul Mediu, Editura Universității „Alexandru
Ioan Cuza” Iași. 2011

https://ro.wikipedia.org/wiki/Sigilografie

8
Ibidem, p. 424-425