1. Comunicarea cu mass-media.

Interconexiunea specialiştilor în
relaţii publice şi jurnalişti. Particularităţile activităţii profesionale a
specialiştilor în relaţii publice şi media. Interferenţe şi conflicte de interese.
Serviciul de presă: misiuni funcţionale şi activităţi specifice. Relaţiile cu
mass-media.
2. Instrumentarul serviciul de presă. Fişierul de presă. Comunicatul de
presă. Dosarul de presă. Conferinţa de presă. Revista presei.
3. Elaborarea fişierelor de presă. Studii de caz şi analiza lucrărilor.
4. Întocmirea dosarelor de presă. Studii de caz şi analiza lucrărilor.
5. Conceperea şi desfăşurarea conferinţei de presă. Studii de caz şi
analiza lucrărilor.
6. Redactarea revistei presei. Studii de caz şi analiza lucrărilor.
 Ştiinţele comunicării, ca ştiinţe închegate şi autonome, sunt relativ noi, datând de
cel mult o jumătate de secol. Putem însă afirma că preocupările vizând comunicarea
interumană, ideile ce-i stau la bază au cunoscut o anumită permanenţă, urcând departe în
timp, unele chiar spre începuturile civilizaţiei umane. Secolul nostru înregistrează o
revigorare a studiilor în domeniul comunicării, preocupări intense manifestându-se mai
ales în ultimele decenii. Ele aduc contribuţii substanţiale în ceea ce priveşte: structura
actului comunicării, factorii implicaţi direct şi de context, principiile care guvernează
activităţile umane de acest fel, tipurile de comunicare etc.
Este îndeobşte acceptat ca în definirea unui concept să se recurgă şi la explicarea
etimologică a denumirii acestuia. În cazul nostru originea termenului de „comunicare”
posedă valenţe ce ne oferă posibilitatea prezentării unor interpretări şi conexiuni
interesante. Originea cuvântului se găseşte în verbul „comunico-are” ce provine la rândul
său din adjectivul „muni,-e” cu semnificaţia de „care îşi face datoria, îndatoritor,
serviabil”. Include deci, ideea unei aplecări, deschideri către un / alţi indivizi. Analiza
relaţiilor de comunicare interpersonală evidenţiază faptul că acestea sunt interacţiuni
psihologice desfăşurate pe fondul unui schimb de mesaje care intermediază şi
condiţionează raporturile umane1.
Conform punctului de vedere al specialiştilor în domeniu, cuvântul a pătruns în
limba română mai întâi preluat din latina populară (cu transformări fonetice specifice
tranziţiei), cu forma „cuminecare”, preluând, se pare, un sens mai profund al cuvântului,
acela de a „împărtăşi, a face ceva să devină prin luarea de cunoştinţă un bun comun, a
deveni părtaş la ceva, a unifica”2.
Deci, sensul lui este de a se împărtăşi de la, împărtăşi întru ceva. Pe lângă acest
cuvânt străvechi, cu încărcătura sa de sacralitate, există în limba română şi dubletul
etimologic „comunicare” preluat din limba franceză, o dată cu valul de neologisme din
1
Dumitru Cristea - „Tratat de Psihologie Socială”, Ed. Protransilvania, Cluj-Napoca, 2000, pg. 179;
2
Idem, pg. 188;
ultimul secol şi jumătate şi care defineşte acţiunea ce stă la baza organizării întregii
existenţe sociale prin realizarea mijlocirii raporturilor între fiinţele umane. Existenţa
societăţii umane nu poate fi concepută în afara comunicării, de care este dependentă.
Tocmai datorită rolului ei major, existenţial, problema definirii comunicării umane a
suscitat şi continuă să suscite interesul cercetătorilor care au propus diferite rezolvări, de
la cele mai simple – comunicarea considerată ca transmitere şi schimb de informaţii –
până la cele mai ample, punând în lumină imensa complexitate a actului comunicării.
Astfel, în limba de toate zilele, folosirea cuvântului comunicare nu se loveşte de
probleme speciale. Majoritatea vorbitorilor se gândesc la „a aduce la cunoştinţă, a da de
ştire, a informa, a înştiinţa, a spune (despre oameni, comunităţi sociale etc.) a se pune în
legătură, în contact cu, a vorbi cu, a duce la3 ... La rândul său, Webster, 1981, defineşte
termenul de comunicare ca fiind „un act / situaţie de transmitere; un mesaj verbal sau
scris; un schimb de informaţii, un proces prin care se realizează un schimb de sensuri
între indivizi cu ajutorul unui sistem comun de simboluri” 4. Referindu-se la definirea
comunicării, R. Adler şi G. Rodman o consideră „un proces ce implică răspunsul
fiinţelor umane la comportamentul simbolic (inter-personal) al altor indivizi 5”. Definiţia
introduce relaţia „proces – interacţiune comportamentală” ca fiind existentă în procesul
de comunicare.
Fără a ne propune să surprindem totalitatea diversităţii punctelor de vedere
exprimate în această problemă, am încercat să punctăm câteva înţelesuri ale conceptului
de comunicare. În acest sens, Level şi Galle încearcă o comprimare a multitudinii de
aspecte îmbinate în sistemul procesului de comunicare, considerând comunicarea
eficientă ca fiind „o comunicare a inteligenţilor cu scopul de a transmite informaţia, a
inspira o credinţă, a induce o emoţie, sau a da la iveală un comportament 6”. Această
definiţie încearcă să acrediteze ideea că o comunicare ce se doreşte eficientă trebuie
considerată atât ca proces (schimb de simboluri şi stimuli scrişi/vizuali / non-verbali-

3
DEX, 1979, pg. 205;
4
Webster, apud. Sergiu Tămaş, „Dicţionar Politic – Instituţiile democraţiei şi cultura civică”, Editura
Academiei Române , Bucureşti, 1993, pg. 120;
5
R. B. Adler, B. Ronald şi G. Rodman, „Understanding Human Comunication” – Ed. Harcourt College,
New York, 1985, pg. 4;
6
D.A. Level, David Jr, W.P.Galle si P. William Jr - „Managerial Communication”, Ed. Plano, Texas, 1988,
pg. 11;
vocali/ auditivi etc.), cât şi ca interacţiune comportamentală considerată ca rezultat al
acestui proces.
Încercând un demers de compatibilizare şi de sintetizare a diverselor definiţii,
considerăm oportună evidenţierea notelor definitorii ale acestui fenomen, mai ales a celor
care interesează analiza noastră. În consecinţă, comunicarea presupune transmiterea de
informaţie, interacţiune umană şi influenţare reciprocă în cadrul unui proces complex şi
de o mare amplitudine.

1.1.1. Structura sistemului de comunicare

Definiţiile prezentate relevă faptul că actul comunicării umane este considerat un
proces manifestat printr-un sistem constituit dintr-un ansamblu de elemente între care
există desigur relaţii de interdependenţă, având ca obiectiv transmiterea de informaţii.
Folosind ca model schema generală a proceselor comunicative, aşa cum a fost concepută
de întemeietorii teoriei comunicării, Shannon şi Weaver, constatăm în structura
sistemului existenţa următoarelor elemente:
a) Sursa emiţătoare / Emiţător;
b) Aparatul şi canalul de transmitere / Transmiţător;
c) Semnalul transmis / Mesajul;
d) Aparatul de recepţie / Receptor7.
Comunicarea nu se încheie o dată cu preluarea sau receptarea informaţiei.
Informaţia poate exercita o influenţă efectivă asupra opiniilor, ideilor sau
comportamentelor pe care le receptează, procesul purtând numele de efect al comunicării.
Dacă un emiţător doreşte să transmită o informaţie unui receptor, aceasta trebuie să fie
inteligibilă. Emiţătorul trebuie să-şi găsească cuvintele, să se exprime. Pentru a se face
înţeles, oral sau în scris, el trebuie să-şi codeze mesajul. O dată codat, mesajul este
transpus în semnale care pot străbate canalul spre receptor. Receptorul trebuie să
decodeze mesajul transpus în semnale şi să-l interpreteze. În fine, comunicarea poate fi
îngreunată de un surplus irelevant de informaţie sau de zgomotul de fond. Un exemplu îl
oferă distorsiunea mesajelor radiofonice din motive atmosferice.

7
C.E. Shannon şi W. Weaver - „The Mathematical Theory of Communication”, Ed. University of Illinos
Press, Illinos, 1949, pg. 188;
 Modelul elementar al comunicării8

informaţie informaţie

emiţător canal receptor efect

zgomot de fond
(fig. 1)

Aşadar, sub aspectul interacţiunilor elementelor care participă la actul

comunicării, acesta cuprinde:
1) persoana care iniţiază şi formulează mesajul, declanşând actul comunicării;
2) transmiţătorul prin intermediul căruia se codifică mesajul devenind semnal verbal,
grafic, impuls etc.;
3) canalul / calea de comunicaţii prin care pătrund şi se propagă semnalele;
4) aparatul de recepţie care preia semnalele şi le codifică;
5) destinatarul care înţelege şi interpretează mesajul dat.
Cu alte cuvinte, mesajul generat de emiţător ca sursă de informaţii este codificat
de un transmiţător sub forma unui semnal care circulă pe un canal până la receptorul care
îl decodifică şi restabileşte forma iniţială a mesajului, făcând să parvină la receptor, deci
la destinaţie (fig. 1).
Din punct de vedere al relaţiilor de interdependenţă ce se realizează între
elementele sistemului putem semnala:
 între emiţător şi receptor se stabileşte o relaţie reversibilă, esenţa comunicării
umane fiind dialogul;
 mesajul este „vehiculat” de parteneri în procesul comunicării, el conţinând
informaţia;
 existenţa în continuare a „codurilor” manifestate independent de parteneri, dar
conştientizate de aceştia;
8
I. Chiru - “Comunicarea interpersonală”, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2003, pg. 9;
  rolul contextului este fundamental, mesajele fiind integrate acestuia, de unde
fenomenul dependenţei de context şi / sau necesitatea adaptării la acesta;
 implicarea experienţei anterioare a emiţătorului / receptorului în codificarea /
decodificarea mesajului.
Comunicarea ca proces se desfăşoară în patru etape succesive ce pot fi uşor
determinate:
 codificarea mesajului de către sursă;
 transmiterea mesajului de către sursă spre receptor;
 recepţionarea mesajului de către receptor;
 decodificarea mesajului de către receptor.
După cum spune I. Ursu9 „rezultatul final al comunicării este marcat prin semnul
întrebării. Este întrebarea pe care şi-o pune atât sursa, dacă a fost înţeleasă, cât şi
receptorul, dacă a înţeles ceea ce i s-a spus”.
Alături de aspectele procesuale şi comportamentale prin care se caracterizează
actul comunicării, trebuie menţionat şi rolul interpretării. Prin interpretare ne referim la
ceea ce, în termeni comuni, numim „înţelegerea” mesajului, a ceea ce este comunicat.
Ion Ovidiu Pânişoară, consideră: „Mesajul presupune un mozaic de informaţii
obiecticve, judecăţi de valoare care privesc informaţiile şi judecăţi de valoare şi trăiri
personale în afara acestor informaţii10”.
Interpretarea este pasul intermediar între transmiterea unui mesaj şi reacţia
comportamentală indusă de acesta. Este activitatea de procesare, de punere în context a
ceea ce este comunicat. În acest scop, sunt luate în considerare circumstanţele în care se
situează comunicarea respectivă, normele şi valorile implicate (atât interne, personale, cât
şi externe, sociale).
Din alt punct de vedere „mesajele includ datele trannsmise şi codul de simboluri
care intenţionează să ofere un înţeles specific, particular acestor date11”.
La rândul lor, T.K. Gamble şi M. Gamble afirmă că mesajele „sunt transmise prin
mai multe canale; astfel nivelul şi forma interacţiunii sunt diferite de caracteristicile
9
I. Ursu, E. Năstaşel - „Argumentul sau despre cuvântul bine gândit”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşri, 1980, pg. 25;
10
I.O.Pânişoară - “Comunicarea eficientă”, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, pg. 48;
11
D. Hellriegel, J.W. Slocum & R.W. Woodman – “Management des organisations” – Ed. DeBoeck
Universite, Paris, 1992, pg. 131;
contextului”12
Întrucât celelalte două aspecte ale comunicării sunt caracterul interpretativ şi
caracterul interactiv-comportamental şi dat fiind că acestea sunt dificil de disociat, este
necesară o reprezentare a acestora care să le cuprindă pe amândouă şi care poate fi
prezentată astfel:

Interpretarea şi interacţiunea comportamentală sunt reprezentate de feed-back-ul

ce ajunge la emiţător şi care evidenţiază eficienţa comunicării.
„Diversitatea cauzelor care determină dificultăţile şi perturbările aferente
procesului de comunicare face obligatorie exitenţa, în cadrul respectivului sistem a
posibilităţilor de reglare de adaptare şi de transformare13”
Cunoaşterea scopurilor comunicării este determinantă. O înţelegere a ei
independent de scopurile pe care le sprijină, şi în virtutea cărora există, ar fi limitativă şi
inadecvată. Ar însemna o delimitare de context, care anulează însăşi funcţia acestui act:
de a iniţia acţiuni, de a realiza conexiuni intra - şi inter-comunitare (atât la scară macro,
cât şi micro: familie, grup de prieteni etc.). Revenind la scopurile comunicării, acestea
pot fi dintre cele mai diverse şi depind, în general, de intenţiile utilizatorilor (în special,
ale emiţătorului) şi de contextul în care are loc. Se pot distinge patru mari categorii de
scopuri:
 achiziţionarea de informaţii;
 procesarea de informaţii;
 generarea de informaţii;
 diseminarea de informaţii.

12
T.K. Gamble şi M. Gamble – “Communication Works”, Ed. McGraw Hill, New York, 1993, pg. 126;
13
I. Chiru – “Comunicarea interpersonală”, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2003, pg. 11;
 Informaţia este materialul de bază cu care operează comunicarea, ceea ce trebuie
transmis, dat mai departe; reprezintă „unitatea de operare” sau „celula” care face
comunicarea să existe. Conform DEX „informaţia constă în comunicare, veste, ştire care
pune pe cineva la curent cu o situaţie ...”14
Dacă nu ar fi informaţia, ce ar fi de comunicat? Aşa cum vom vedea mai departe,
informaţia îmbracă mai multe forme şi influenţează în mod direct caracterul comunicării.

1.1.2. Caracteristici ale comunicării

În definirea comunicării, a naturii sale, sunt evocate două caracteristici:
 conţinutul activităţii de comunicare;
 caracterul procesual al comunicării15.
Comunicarea interumană se desfăşoară permanent şi continuu, individul porneşte
de la propria sa experienţă şi de la ceea ce este considerat fapt cunoscut, şi asimilează
prin mesaje noi cunoştinţe ce vor prezenta un fundament pentru următoarele, realizând
astfel o înaintare în cunoaştere.
Apoi, comunicarea umană se efectuează în sisteme şi limbaje complexe, prin
gesturi, expresii afective standardizate, efectuarea de acţiuni, comportamente atitudinale
complexe etc. Prin urmare, comunicarea se realizează prin coduri care au caracter
simbolic, convenţional. Desigur, codul trebuie învăţat de fiecare persoană printr-un
proces de asimilare activă şi de selecţie, care va duce la constituirea unui sistem
individual, reţinând ceea ce este esenţial, astfel ca procesul de comunicare să aibă o bază
comună. Astfel, în continuare, fiecare partener foloseşte „limba internalizată” pentru a
transmite mesaje. Aceasta capătă valoare de comunicare în măsura în care se bazează pe
codul comun, dar sunt adaptate şi situaţii de comunicare dintr-un anumit moment al
contextului. Caracteristic comunicării umane este echilibrul în ceea ce este stabilit şi ceea
ce este variabil. În concluzie, mesajele pot fi corect codificate şi interpretate numai dacă
interlocutorii împărtăşesc acelaşi cod, dacă stăpânesc acelaşi sistem de semnale.
Comunicarea reprezintă ansamblul proceselor prin care se efectuează
schimburi de informaţii şi de semnificaţii între persoane aflate într-o situaţie socială
14
DEX, 1979, pg. 491;
15
I. Chiru - “Comunicarea interpersonală”, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2003, pg. 16;
dată. „Comunicarea între autorii implicaţi facilitează circulaţia informaţiilor pentru ca
prin interacţiunea lor, sub forma unor variate limbaje, să fie realizate obiectivele în
comun”16. Alţi autori consideră că: „Procesul de comunicare constă în ansamblul
operaţiunilor de transmitere şi primire a simbolurilor cu înţelesurile ataşate lor”17.
Comunicarea ca funcţie a managementului – „include aspecte complexe corelate
cu procesul de schimbare, nu numai în comunicarea internă, cu angajaţii, ci şi în
comunicarea externă, naţională şi internaţională, cu clienţii, furnizorii, investitorii sau
cu orice grup care are vreun interes în ceea ce priveşte organizaţia”.18
Orice comunicare este o interacţiune. Fiind o interacţiune, ea se prezintă ca un
fenomen dinamic care implică o transformare, cu alte cuvinte ea este subsumată unui
proces de influenţă reciprocă între mai mulţi actori sociali. Prin urmare nu avem de-a face
cu un emiţător şi un receptor, ci cu doi locutori aflaţi în interacţiune (doi interlocutori).
Comunicarea reprezintă, aşadar, „un act social, deliberat sau involuntar, conştient sau
nu. Ea este în orice caz unul dintre actele care stau la baza legăturii sociale” 19. Din
definirea comunicării reiese că întregul proces nu poate fi conceput decât avându-se în
vedere existenţa a doi poli: emiţător şi receptor. Bipolaritatea poate fi considerată o altă
trăsătură esenţială a comunicării.
În organizarea sa, emiţătorul este obligat a se adapta la receptor, alegând semnele
din sistemul (para)lingvistic cunoscut de partener, preferând valori cunoscute ca fiind
înţelese de acesta. Reiese astfel o nouă caracteristică a comunicării, şi anume,
adaptabilitatea. Ceea ce este interesant de subliniat este că, făcând acest efort de adaptare,
emiţătorul se lasă de fapt influenţat de receptor. La rândul său, însă, receptorul este
obligat să se adapteze emiterii, făcând efortul să cunoască prin sistemul de coordonate
reprezentat de emiţător, valorile atribuite subiectiv semnelor de către acesta. Adaptarea
partenerilor este conştient reciprocă în interesul comunicării eficiente. Cu precădere în
comunicarea interpersonală, rolurile de emiţător / receptor sunt complementare şi
reversibile, fiecare din cei doi subiecţi putând să funcţioneze ca emiţător şi receptor,

16
E. Joiţa - “Managementul educaţional”, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, pg. 115;
17
E. Burduş, G. Căprărescu - “Fundamentul managementului organizaţiei”, Ed. Economică, Bucureşti,
1999, pg. 422;
18
R. Cândea, D. Cândea – “Comunicarea managerială, concepte, deprinderi, strategie”, Ed. Expert,
Bucureşti, 1996, pg. 59;
19
J.C. Abric - „Psihologia comunicării. Teorii şi metode”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 15;
influenţându-se reciproc. Aceste acţiuni se petrec simultan, cel puţin la nivel non-verbal,
ceea ce înseamnă că fiecare persoană este influenţată pe de o parte de mesajele ce le
recepţionează din jur, iar pe de altă parte, de efectele ce le produc propriile mesaje asupra
conduitei celuilalt. Astfel ne putem referi la o altă caracteristică a comunicării:
bilateralitatea sau reversibilitatea. „Importanţa acestei caracteristici este relevată de
caracterul interactiv pe care orice act de comunicare îl presupune, chiar dacă în unele
cazuri (comunicarea în grup, la distanţă) apare mai puţin pregnant”20.
Nu poate fi ignorată nici flexibilitatea ca o caracteristică a partenerilor la
comunicare. Totodată, stabilirea unui caracter permanent şi continuu al comunicării are
rezultate benefice asupra modului de manifestare a interlocutorilor şi implicit a
comunicării însăşi. „Prelungită în timp, comunicarea duce la instalarea unei uniformităţi
pe plan cognitiv, pe planul atitudinilor şi comportamentelor manifestate, indivizii
continuând, apoi, să se influenţeze unii pe alţii pentru a menţine această uniformitate” 21.
Un alt aspect demn de menţionat este că din comportamentul sau din cuvintele
partenerilor de comunicare se pot descifra anumite atitudini, motivaţii ce ne conduc la
ideea că individul poate transmite ceea ce vrea, când vrea şi în modul în care îi este
propriu. Altfel spus, există o anumită intenţionalitate, aceasta constituind o nouă
caracteristică a comunicării. În termeni foarte generali un mesaj este transmis de emiţător
către o altă persoană-receptor, atunci când este considerat de emiţător ca o potenţială
sursă de satisfacţie prin cunoaştere reciprocă a informaţiei. Deci, emiţătorul acţionează ca
şi cum obiectivele sale proprii ar fi mulţumitoare dacă, atât el cât şi receptorul, ar dispune
după transmiterea mesajului, de aceeaşi informaţie. Egalizarea informaţiei reprezintă
deci, un mod de legătură între emiţător şi receptor, un mijloc de satisfacere a anumitor
trebuinţe. „Orice individ care comunică este direct implicat în situaţia de comunicare,
angajându-se în ea cu personalitatea sa şi cu propriul sistem de nevoi care îi determină
motivaţiile” 22.

1.1.3. Condiţii ale unei comunicări optime

20
I Chiru - “Comunicarea interpersonală”, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2003, pg. 14;
21
P. Golu - „Psihologie socială”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974, pg. 136;
22
J.C. Abric - „Psihologia comunicării. Teorii şi metode”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 16;
 În examinarea actului de comunicare dintr-o perspectivă mai pragmatică, o
importanţă covârşitoare o au condiţiile în care o asemenea acţiune se derulează optim.
„Situaţia cea mai propice pentru exprimarea celuilalt este aşadar situaţia în care el nu
se simte judecat, analizat sau interpretat, ci ghidat prin sfaturi şi nici manipulat şi
hărţuit prin întrebări”. 23
Astfel, pentru a realiza o comunicare optimă, partenerii vor trebui să
îndeplinească o serie de cerinţe / condiţii ce se manifestă pe tot parcursul procesului
comunicării, etapă cu etapă. Dintre acestea, se pot menţiona:
 activarea acelui canal sau metodă de comunicare (scrisă, orală, electronică etc.)
considerată cea mai adecvată conţinutului mesajului / tipului de interacţiune dorit. Se
ştie faptul că metoda de comunicare influenţează interacţiunea;
 realizarea stării de empatie în momentul codării mesajului;
 considerarea statutului personal (fizic/psihic) al interlocutorilor în momentul
comunicării (odihnit – obosit; relaxat – grăbit; preocupat – dezinteresat etc.) şi
realizarea pe cât posibil a armonizării acestuia;
 considerarea stărilor afective în sensul de a răspunde acelei necesităţi vizând existenţa
unui interes/preocupări reciproce manifestate între parteneri;
 transmiterea unui mesaj corect de la bun început, deoarece odată transmis şi receptat
în unele cazuri acesta este ireversibil;
 consistenţa în conţinut a mesajului – realizarea acestei cerinţe este dată de cantitatea
de informaţie de bază cuprinsă în mesaj şi care trebuie să fie semnificativă pentru
ambii parteneri;
 inteligibilitatea mesajelor comunicate – depinde atât de organizarea informaţiilor,
coeziunea şi claritatea lor, cât şi de nivelul de acces al interlocutorilor la acestea, de
compatibilitatea comunicativă / de registrul comun al partenerilor;
 expresivitatea comunicării – este asigurată prin calităţile de stil, intonaţie, pauze
logice ale partenerilor;
 receptarea/decodarea corectă a mesajelor non-verbale emise simultan/alternativ cu
cele verbale;

23
Idem, pg. 49;
 interpretarea corectă a feed-back-ului care uneori poate induce în eroare
intenţionat/neintenţionat;
 decodarea corectă a simbolurilor ce au un caracter arbitrar.
În concluzie se poate constata complexitatea şi amploarea procesului comunicativ cu
tot atâtea condiţii ce trebuie simultan şi spontan îndeplinite în scopul obţinerii unei
comunicări optime.

1.2. TEORII ALE COMUNICĂRII

Complexitatea activităţii de comunicare impune folosirea unor concepte

complementare, capabile să evidenţieze multiplele dimensiuni ale acestui proces:
dimensiunea informaţională, praxiologică, psihologică, sociologică, culturală.

1.2.1. Teoriile informaţionale 24 abordează comunicarea interpersonală din

perspectiva ciberneticii şi teoriei generale a sistemelor. Din această perspectivă,
comunicarea este înţeleasă ca un proces bilateral de transmitere şi recepţie de informaţie, în
care sunt implicate patru componente principale: (1) emiţătorul, care codifică informaţia
pe care doreşte să o transmită sub forma unui mesaj; (2) receptorul, cel care primeşte
mesajul şi îl decodifică; (3) limbajul, constând dintr-un sistem de semne împreună cu
regulile de combinare şi utilizare a acestora; (4) canalul, adică sistemul prin care circulă
masajele.
Studiul unui proces de comunicare implică identificarea emiţătorilor şi receptorilor,
determinarea naturii canalului de comunicare utilizat şi relevarea caracteristicilor
limbajului folosit pentru codificarea informaţiei. Din analiza acestor elemente, rezultă că
pentru realizarea unei comunicări eficiente se impun câteva reguli de bază:
 existenţa unor coduri comune ale emiţătorului şi receptorului, implicând
atât repertoriul de semne, cât şi regulile de codificare a informaţiei sub
formă de mesaje;
 mesajul trebuie să fie expresia unei noutăţi informaţionale pentru receptori,

24
D. Cristea - “Tratat de Psihologie Socială”, Ed. ProTransilvania, Cluj-Napoca, 2004, pg. 175;
 astfel încât asimilarea acesteia să conducă la reducerea gradului de
nedeterminare pentru o anumită situaţie, problematică;
 costurile comunicării să fie cât mai reduse, fără ca acest lucru să afecteze
acurateţea procesului de transmitere şi recepţionare a informaţiei (pentru
aceasta se poate stabili un coeficient optim de redundanţă a mesajului în
condiţiile utilizării unui anumit tip de limbaj, adecvat situaţiei concrete);
 sistemului de comunicaţie trebuie să i se asigure un cât mai înalt grad de
rezistenţă la perturbaţii, astfel încât să asigure o înaltă fidelitate a
informaţiei vehiculată în sistem.
După cum se poate observa, teoria generală a informaţiei pune accentul pe
aspectele formale ale procesului de comunicare şi pe modalităţile logice de structurare a
mesajului, fără a acorda o importanţă similară semnificaţiei acestora şi mecanismelor
psihologice implicate în desfăşurarea procesului. Deşi o asemenea perspectivă de
abordare se dovedeşte utilă în unele împrejurări, este necesar ca ea să fie dublată de o
analiză psihosocială a comunicării.
1.2.2. Teoriile constructiviste25 pun accentul asupra proceselor psihice prin care
informaţia structurează sau modifică sistemul de reprezentări ale subiectului,
intervenind direct în activitatea de construire a realităţii sociale. Din această
perspectivă, comunicarea este înţeleasă ca un proces de co-elaborare a realităţii, în care
locutorii îşi ajustează reciproc sistemele de reprezentări despre un anumit sector al
realităţii, constituind astfel chiar obiectul comunicării interpersonale. Legătura dintre
reprezentările sociale şi comunicare este atât de strânsă încât, după cum remarca
Moscovici, în absenţa comunicării, posibilitatea apariţiei şi vehiculării reprezentărilor ar fi
practic imposibilă, reprezentarea constituind cea mai importantă componentă psihologică
a informaţiei.
În acest context teoretic, B. Rime evidenţiază câteva dintre cele mai importante
aspecte ale procesului de comunicare:
 Factorii personalizării exprimării. Chiar în condiţiile echivalenţei
limbajelor şi informaţiilor disponibile, interlocutorii nu se vor
exprima niciodată la fel, personalizarea depinzând de o variabilă numită

25
Idem, pg. 183;
 gradul de libertate a locutorului. Libertatea locutorului este condiţionată
de obiectivele urmărite, raporturile dintre parteneri, constrângerile
normative ale situaţiei, distanţa faţă de referent, canalul de informaţie
utilizat.

 Modelul activităţii de codare-decodare. În cadrul comunicării are loc

o elaborare progresivă a structurilor de semnificaţii printr-un
proces continuu de traducere, construcţie, resemnificare şi acord al
reprezentărilor interlocutorilor. Reprezentarea apare ca principalul
element al schimbului informaţional în care reconstrucţia
intersubiectivă a câmpului de reprezentări este condiţionată şi de o
serie de factori afectiv-emoţionali, socio-culturali şi contextuali, alături de
cei logico-formali şi conceptuali.

 Nivelurile de elaborare discursivă a mesajelor. Comunicarea reprezintă

un act creator, în măsura în care locutorii îşi aleg, în funcţie de
obiectivul urmărit şi particularităţile interlocutorului, repertoriul
lingvistic, modalităţile de codificare verbală, nonverbală şi paraverbală
a informaţiei, precum şi formele de exprimare adecvate situaţiei. Astfel,
mesajele apar structurate pe mai multe niveluri semantice, permiţându-se
în acest fel controlul nuanţat al situaţiei comunicative şi ghidarea
comportamentului partenerului.26

1.2.3. Teoriile semiotice27 pun accentul asupra structurii şi funcţiilor limbajelor ca

instrumente esenţiale ale comunicării. Limba este definită ca un sistem complex de
comunicare socială, produs al evoluţiei istorice şi culturale a unei comunităţi. Fiind un
rezultat natural al coexistentei membrilor unei comunităţi, limba acumulează în
structura şi dinamica sa întreaga experienţă a generaţiilor care s-au succedat în plan istoric,
fiind atât consecinţa cât şi condiţia esenţială a oricărui progres social, cultural sau
tehnologic.
Structura limbii implică două dimensiuni principale: (1) lexicul, care reprezintă un
ansamblu de semne organizate şi combinate după anumite reguli şi având corespondenţe
26
B. Rime, apud. D. Cristea, “Tratat de Psihologie Socială”, Ed. ProTransilvania,Cluj-Napoca,2004, pg. 187
27
D. Cristea, “Tratat de Psihologie Socială”, Ed. ProTransilvania, Cluj-Napoca,2004, pg. 183
semantice determinate cu obiectele, fenomenele sau calităţile pe care le desemnează; (2)
sintaxa, constituită din regulile de combinare a elementelor lexicale în procesul de folosire a
limbii ca instrument de comunicare, orală sau scrisă. Lexicul împreună cu sintaxa formează
un cod prin care se asigură transformarea informaţiei în mesaj. În practica raporturilor
umane, limba se particularizează în act după anumite criterii profesionale, de grup sau
individuale, căpătând forma limbajului. Acestea sunt constructe psihosociale, constând
din sisteme naturale sau convenţionale de semne, semnale sau simboluri care mijlocesc
fixarea, păstrarea, prelucrarea şi transmiterea informaţiilor din mediul extern, precum
şi exprimarea stărilor, intenţiilor şi atitudinilor subiective. Din perspectiva semiotică,
comunicarea presupune punerea în legătură a două „universuri semantice", funcţionalitatea
relaţiei depinzând în mod esenţial de compatibilitatea limbajelor utilizate de colocutori, de
universul lor existenţial, precum şi suportul fizic utilizat.
1.2.4. Teoria comportamentală28 fundamentată de Şcoala de la Palo Alto, (un orăşel
situat la sud de San Francisco) desemnează un grup de cercetători din diferite domenii
care s-au aplecat asupra studiului comunicării, care presupune semnul egalităţii între
comunicare, mesaj şi comportament „Dacă amintim că, în cadrul unei interacţiuni, orice
comportament are valoare de mesaj, adică reprezintă o comunicare, reiese că, vrem nu
vrem, nu putem să nu comunicăm29”. În această viziune, în cadru interacţiunii umane,
orice comportament capătă valoare de mesaj, transmiţând implicit informaţii pe cale
verbală, paraverbală sau nonverbală. Comunicarea este un proces social permanent şi
integrativ, care înglobează o mare varietate de forme comportamentale: cuvântul, gestul,
privirea, mimica, pantomimica. Mesajele rezultate din integrarea dinamică a tuturor
componentelor menţionate, capătă sens numai în context relaţional, reprezentând simultan
atât un conţinut informaţional cât şi o forma de relaţie, desfăşurată la un anumit nivel al
unei structuri sociale. Şcoală de la Palo Alto proiectând organic comunicarea, va ajunge
imediat la teza: “totul este comunicare”. Comunicarea este noul termen care exprimă
relaţia omului cu lumea. Comunicarea furnizează regulile de înţelegere pentru toate
lucrurile din lume, deoarece ştiinţa, arta sau practicile cotidiene nu sunt decât sectoare
conţinute în comunicarea ce le înglobează. Comunicarea va reflecta întregul joc al raţiunii şi
al activităţilor ei.
28
Idem, pg. 183-185;
29
I.O. Pânişoară - “Comunicarea eficientă”, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, pg. 27;
 1.2.5. Teoria psihosocială 30 prezintă comunicarea ca una dintre dimensiunile
oricărei situaţii sociale, în care raporturile interpersonale implică cvasi-simultan
componente afective, de influenţă, co-acţiune şi comunicare; fiecare dintre aceste
componente este influenţată interactiv de celelalte componente, orice situaţie socială având
un caracter de unicitate şi irepetabilitate, datorită interacţiunii dinamice dintre o serie de
factori psihoindividuali, de grup, organizaţionali, instituţionali, socio-culturali şi
contextuali. În acest cadru teoretic, limbajul ca instrument esenţial de comunicare,
indiferent de forma sa, îndeplineşte o serie de funcţii psihosociale complementare:
1. Funcţia cognitivă. Limbajul intervine nemijlocit în activitatea de
cunoaştere, atât în plan individual, cât şi în plan interpersonal şi de grup. Pe de o
parte, prin intermediul limbajului informaţia se prelucrează, se păstrează, se
transmite selectiv şi adecvat cu situaţia problematică, iar pe de altă parte asigură
elaborarea în comun a unor strategii rezolutive şi de cunoaştere, care vor conduce
la obţinerea de noi informaţii.
2. Funcţia comunicativă.. În cadrul oricărei situaţii sociale, prin intermediul unui
sistem de limbaje, naturale sau artificiale, se transmit şi se recepţionează continuu
mesaje între persoane, grupuri, organizaţii şi instituţii sociale, fundamentându-se
astfel principalul mecanism al coeziunii şi funcţionarii sistemului social.
3. Funcţia expresivă. Prin intermediul limbajului se exteriorizează stările
emoţionale ale persoanelor aflate într-o anumită situaţie, realizându-se astfel o
„semnalizare socială" indispensabilă dezvoltării normale a raporturilor
interpersonale şi activităţilor de grup.
4. Funcţia persuasivă.. Relaţiile interpersonale, precum şi cele de grup sau de masă,
presupun exercitarea implicită a unor influenţe mai mult sau mai puţin
conştientizate asupra celor aflaţi în contact psihologic.
5. Funcţia reglatorie. Prin caracterul său discursiv analitic, limbajul este implicit
şi un instrument de autoreglaj comportamental. Prin limbaj se formulează
scopuri şi etape în activitate, se elaborează strategiile de acţiune, se formulează
criterii, se evaluează eficienţa şi se impun modificări în desfăşurarea
acţiunilor, intervenind astfel nemijlocit în structurarea conduitelor şi activităţilor

30
D. Cristea - “Tratat de Psihologie Socială”, Ed. ProTransilvania, Cluj- Napoca, 2004, pg. 183-186;
 individuale sau de grup.

6. Funcţia axiologic-existenţială.. Din perspectivă culturală, limba oferă cea mai

înaltă şi subtilă formă de valorizare existenţială a omului.
Deci, din perspectiva psihosocială, actul comunicării semnifică mult mai mult
decât simpla transmitere de informaţie. Prin intermediul limbajului interior, trăirile
psihologice cele mai subtile capătă consistenţă, formă şi valoare.

1.3. MODALITĂŢI DE COMUNICARE

1.3.1. Canale de comunicare
În vederea asigurării unui proces eficace şi eficient de comunicare, studiul şi
analiza diferitelor categorii şi forme de comunicare sunt importante. Folosind drept prim
criteriu scopurile comunicării în mediul organizaţional, comunicarea poate fi grupată în
următoarele categorii:
 operaţională internă;
 operaţională externă;
 interpersonală.
Comunicarea internă se referă la schimbul de mesaje ce se realizează în
interiorul organizaţiei, atât pe verticală cât şi pe orizontală. Într-o organizaţie se pot
identifica două tipuri de canale de comunicare: formale şi informale, acestea fiind mediile
(căile) prin care mesajele ajung de la emiţător la receptor.
Termenul formal este folosit pentru „a desemna faptul că există un sistem de
reguli sau pentru a arăta că acţiunile unui grup se conformează unui asemenea sistem” 31.
Comunicarea este formală atunci când mesajele sunt transmise pe canele prestabilite.
Atunci când informaţiile circulă pe canale „fără reglementări precise32”, ce nu se înscriu
în sfera relaţiilor de subordonare, comunicarea este informală.
Comunicarea operaţională internă include întreg ansamblul de mesaje ce-i leagă
pe angajaţii organizaţiei în acţiunile de înfăptuire a planului ei operaţional, respectiv
totalitatea procedurilor concepute pentru realizarea obiectului specific de activitate.
Comunicarea operaţională internă cuprinde:

31
C. Zamfir, E. Vlăsceanu „Dicţionar de sociologie”, Ed. Babel, Bucureşti, 1993, pg. 258;
32
Idem, pg. 258;
  ordine şi instrucţiuni date de supraveghetori lucrătorilor;
 dialogul oral între lucrători pe probleme de muncă;
 situaţii întocmite de personalul operativ în diferite domenii - producţie,
vânzări, finanţe, stocuri, întreţinere etc., prin care se raportează îndeplinirea
sarcinilor de muncă.
Comunicarea operaţională externă face legătura organizaţiei cu oameni şi
grupuri din afara ei, dar legat de misiunea şi obiectul activităţii sale, respectiv cu
furnizori, prestatori de diverse servicii, cu publicul. Procedurile de comunicare în
tranzacţiile directe de vânzare sau cumpărare, diferitele materiale scrise de prezentare a
produselor şi serviciilor, răspunsurile la solicitările telefonice, publicitatea şi reclama
prin toate mediile, utilizate potrivit specificului activităţii, sunt exemple ale comunicării
operaţionale externe. În această categorie se includ şi acţiunile pe care organizaţia le
întreprinde pentru a îmbunătăţi relaţiile sale publice, imaginea unui comportament plin de
solicitudine faţă de clienţi, responsabilitatea civică a managementului. Cu certitudine,
„succesul oricărei organizaţii, este dependent de oamenii şi grupurile din afara ei.
Satisfacerea nevoilor beneficiarilor trece obligatoriu prin abilitatea de a comunica efectiv
cu ei. Ca şi comunicarea operaţională internă, cea externă este vitală pentru organizaţie”33.
Comunicarea interpersonală este schimbul de informaţii şi simţăminte pe care
oamenii le angajează oriunde şi oricând sunt împreună, fără ca acestea să aibă neapărat
scopuri sau obiective precum cele ale organizaţiei. Tendinţa de comunicare, determinată de
natura socială a fiinţei umane, se manifestă chiar şi atunci când oamenii sunt complet
străini unul altuia, dar se află temporar împreună. De asemenea, nevoia de comunicare îi
face pe oameni să comunice şi în situaţii în care au puţin sau nimic de spus. Cheltuim
adesea mult timp comunicând cu prieteni sau cunoscuţi. Cu toate că această categorie de
comunicare nu face parte din planurile operaţionale ale organizaţiei, ea are influenţă asupra
atitudinilor lucrătorilor şi, prin urmare, un semnificativ efect asupra succesului acestor
planuri. După direcţia în care circulă informaţia, comunicarea poate fi ascendentă ,
descendentă şi pe orizontală. În primul caz, informaţia circulă de la bază spre vârful
organizaţiei; li se oferă astfel angajaţilor posibilitatea de a transmite propriile lor păreri sau
33
D.A.Level, David Jr. & W.P. Galle –„Managerial Communications”, Plano, Texas, Business Publications
Inc., 1998, pg. 89;
soluţii cu privire la problemele puse în discuţie la vârf. În comunicarea descendentă,
informaţia circulă de la nivelurile superioare ale organizaţiei spre bază; ea permite
explicarea regulamentelor, obiectivelor şi politicii organizaţiei, transmiterea dispoziţiilor etc.
Comunicarea pe orizontală permite circulaţia informaţiilor între departamentele
organizaţiei, în scopul coordonării activităţilor, sau între organizaţie şi alte entităţi.
După modul de transmitere a informaţiilor, comunicarea poate fi scrisă, orală
şi non-verbală. Comunicarea scrisă constă în note, planuri, decizii, rapoarte, referate etc.
Are avantajul de a fi bogată în informaţii sau doar concisă, de a fi diseminată cu uşurinţă
şi, spre deosebire de comunicarea orală, documentele scrise pot fi consultate şi folosite
în orice moment; mai mult, poate fi stocată în baze de date, în schimb, are un caracter
formal şi nu există un feed-back rapid. Comunicarea orală poate avea loc faţă în faţă sau la
telefon. Prezintă avantajele că este rapidă, feed-back-ul fiind asigurat imediat, permite
manifestarea şi receptarea sentimentelor, este directă şi neprotocolară, creează
participanţilor sentimentul de implicare la actul decizional etc. Are însă dezavantajul că
informaţiile transmise pot fi distorsionate sau incomplete, poate avea un caracter puternic
subiectiv. Comunicarea non-verbală constă în aspecte precum: expresia corporală, tonul
vocii, înălţimea vocii, tăcerea şi pauzele etc. şi însoţeşte de obicei comunicarea
orală. În scris, comunicarea non-verbală este reprezentată de stilul de exprimare, volumul
informaţiilor etc.
După relaţiile dintre participanţii la procesul de comunicare, reţelele de
comunicare pot fi descentralizate (participanţii sunt egali în procesul de comunicare),
centralizate (participanţii se află în relaţie de subordonare, mijloc care se regăseşte în cazul
stilului autoritar de conducere) sau multiple (fiecare comunică cu toţi ceilalţi, existând
astfel riscul întârzierii luării deciziilor)34.

A. Comunicarea formală
În raport cu sensul circulaţiei mesajelor şi poziţia emitentului faţă de receptor,
tipurile de comunicare formală în organizaţii sunt: descendente, ascendente şi
orizontale/oblice35.
34
Idem, pg. 97;
35
O. Nicolescu şi I. Verboncu – „Management”, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, pg. 467;
 Canalele formale de comunicare sunt create în mod deliberat prin stabilirea unui
sistem formal de responsabilităţi care respectă structura ierarhică a organizaţiei. Ele sunt
proiectate şi gestionate pentru a permite transferul de informaţii între niveluri (pe verticală)
şi departamente (pe orizontală). Astfel, direcţiile formale de comunicare respectă cu
fidelitate relaţiile stabilite în organizaţie, comunicarea desfăşurându-se în general, pe trei
direcţii principale: de sus în jos, de jos în sus, pe orizontală. Aceasta este situaţia ideală
de comunicare. De cele mai multe ori, în cazul organizaţiilor aflate în plin proces de
schimbare, comunicarea orizontală lipseşte cu desăvârşire sau este foarte lentă şi
ineficientă. De asemenea, comunicarea pe orizontală respectă exclusiv canalele informale,
ceea ce duce în mod inevitabil la scăderea exactităţii informaţiilor.
Această situaţie se datorează în mare parte faptului că, pe de o parte, nu se
conştientizează necesitatea circulaţiei neîntrerupte a informaţiilor între departamente, ca
fiind vitală pentru supravieţuirea organizaţiei în condiţii concurenţiale, şi pe de altă parte
faptului că în organigramele acestui tip de companii nu există posturi pentru specialişti în
comunicare.
Comunicarea de „sus în jos" este iniţiată de manageri (care de cele mai multe ori
sunt de formaţie tehnică şi nu se preocupă de aspectele legate de comunicare şi de modul
în care circulă informaţiile) şi este îndreptată către nivelurile subordonate. De obicei, este
folosită pentru transmiterea de dispoziţii şi directive, pentru explicarea regulamentelor
şi practicilor specifice organizaţiilor, ca şi pentru delimitarea responsabilităţilor
salariaţilor.
În cadrul organizaţiilor, comunicarea formală de sus în jos are ca scop atât
motivarea angajaţilor, cât şi punerea lor periodică la curent cu politica, scopurile şi strategia
aleasă. Ideea de periodicitate este de maximă importanţă pentru că asigură o anume
permanenţă şi fluiditate a comunicării. Din nefericire, în cadrul organizaţiilor în tranziţie,
chiar şi comunicarea de sus în jos suferă sincope, ea îndreptându-se preferenţial spre
anumiţi salariaţi (care au responsabilităţi considerate prioritare sau care, dimpotrivă, au un
anumit nivel de incompetenţă). Mai mult decât atât, ea nu se produce decât atunci când
managerul consideră că are de transmis ordine şi directive subordonaţilor, fără a se
preocupa de informarea permanentă a acestora cu privire la deciziile luate de eşaloanele de
conducere referitor la activităţile, politica şi strategiile organizaţiei.
 În mod normal, mai ales dacă avem de-a face cu o organizaţie în schimbare
(lucru inevitabil ţinând cont de contextul concurenţial), comunicarea formală de sus în jos
ar trebui folosită în principal pentru a influenţa opiniile, pentru a schimba atitudinile în
conformitate cu noua politică a organizaţiei, pentru a diminua teama şi reticenţa
generate de dezinformare sau de insuficienţa informaţiei, pentru a pregăti salariaţii cu
privire la schimbările din organizaţie.
Comunicarea de „sus în jos" trebuie folosită cu prudenţă pentru că prezintă
pericolul desprinderii managerilor de realităţile din organizaţie, din cauza lipsei de feed-
back.
Din acest motiv, comunicarea de „sus în jos” trebuie să fie completată de
comunicarea de „jos în sus", care are ca emiţători salariaţii şi ca receptori managerii.
„Aceştia din urmă intră în posesia reacţiei, a modului de receptare de către subordonaţi,
a mesajelor transmise de sus în jos, pe verticala sistemului de management”36.
În acest sens, receptorul (managerul) trebuie să cântărească foarte atent
informaţiile primite pe această cale, pentru că tendinţa firească a subordonaţilor este de
a filtra foarte puternic conţinutul mesajului pentru a apărea într-o lumină cât mai
favorabilă în faţa şefilor, în plus, în cazurile cele mai rele, poate apărea fenomenul
dezinformării intenţionate. Pentru a contracara toate aceste posibile efecte managerii
trebuie să promoveze un flux comunicaţional constant care să favorizeze crearea unei
culturi organizaţionale flexibile, centrată pe sentimentul valorii personale a salariaţilor
şi pe cel al apartenenţei acestora la valorile şi normele organizaţiei.
Un alt palier al comunicării formale îl constituie comunicarea pe orizontală, ce
se realizează fie între managerii aflaţi pe poziţii similare în interiorul organizaţiei, fie
între alte persoane din cadrul diverselor departamente, în general, acest tip de
comunicare are rolul de a realiza coordonarea activităţilor dintre departamente, mai
ales dacă acestea sunt interdependente. În ceea ce priveşte comunicarea orizontală (în
cazul fericit în care aceasta există şi nu este numai simulată), este constant trecută cu
vederea ideea transmiterii concluziilor la care s-a ajuns în urma discuţiilor purtate de şefii
de departamente, în plus, comunicarea între departamente este, de obicei, mediată (pe cale
formală), aproape în exclusivitate de manageri. Acestea sunt greşeli grave care provin din

36
Idem, pg. 467;
ignorarea faptului că salariaţii sunt de fapt purtătorii valorilor organizaţiei în exterior.
Insuficienţa comunicării formale nu are ca efect numai slaba coordonare a activităţilor
interne şi lipsa de eficienţă la nivel global, ci şi crearea unei imagini negative a
organizaţiei în exterior. Acest lucru este cauzat de faptul că, fiind greşit sau insuficient
informaţi asupra scopurilor, politicii şi valorilor pe care organizaţia doreşte să le
promoveze în exterior, salariaţii nu se pot constitui în transmiţători ai acestora..

B. Comunicarea orală, comunicarea în scris,

comunicarea non-verbală
O altă grupare, al cărei criteriu este media de transmitere a mesajelor, distinge:
„comunicarea orală, în scris şi non-verbală”. Analiza caracteristicilor, avantajelor şi
limitelor utilizării acestor forme, în diferite şi variate situaţii din activitatea organizaţiilor,
oferă multiple şi valoroase elemente de perfecţionare, selecţie, combinare, elemente ce pot
contribui substanţial la eficacitatea comunicării, a managementului în ansamblul său.
Comunicarea orală este principala formă de comunicare, ca pondere, într-o
organizaţie. „Comunicaţiile verbale – cele mai frecvente pun în valoare capacitatea
managerilor de a se exprima şi de a asculta şi îmbracă forma unei comunicaţii individuale
sau colective”37. Circa trei pătrimi din schimburile totale de informaţii al managerilor se
realizează oral; multe din ele sunt informale, de la individ la individ, însă la acestea se
adaugă variate tipuri formale de comunicare orală. Oamenii de afaceri au de făcut, din
când în când, prezentări formale (cuvântări, rapoarte orale, etc). De asemenea participă şi
conduc şedinţe ale diferitelor comitete, conferinţe şi discuţii de grup. Uneori îi intervievează
pe candidaţi la angajare, pe cei care părăsesc organizaţia sau pe lucrătorii aflaţi în evaluare.
Chiar şi o scrisoare sau un raport încep adesea prin dictare orală. Conform opiniilor unor
autori, comunicarea orală îndeplineşte şase funcţii: „funcţia referenţială, funcţia
expresivă, funcţia conativă, funcţia fatică, funcţia metalinvistică şi funcţia poetică” 38
Formele obişnuit utilizate în comunicarea orală interpersonală includ:
 individ - individ (faţă în faţă);
 telefonul;
37
Idem, pg. 468;
38
A.R. Stăiculescu şi D. Jelev - “Sociologie”, Ed. Ovidius University Press, Constanţa, 2002, pg. 498;
  şedinţa;
 prezentarea (expunerea).
Comunicarea individ - individ, directă, faţă în faţă, pentru un manager, este
potrivită în cazurile: delegarea sarcinilor, instruire (pregătire), disciplinare, informare, dare
de instrucţiuni, răspunsuri la întrebări, controlul progreselor în realizarea obiectivelor,
dezvoltarea şi menţinerea relaţiilor umane.
Telefonul, ca medie de comunicare, este folosit în proporţii foarte
diferite de la un tip de muncă la altul, făcând posibil un rapid schimb de
informaţii prin economisirea timpului necesar deplasării. Comunicarea prin
telefon (primirea unui apel, a unui mesaj, apelarea cuiva), în interiorul
organizaţiei şi în afara ei, necesită respectarea unor reguli şi proceduri,
importante atât pentru eficacitatea comunicării, cât şi pentru imaginea percepută
de interlocutor. De exemplu, la primirea unui apel, ridicarea receptorului la nu mai mult de
trei semnale şi exprimarea formulei: "Aici este compartimentul ... (organizaţia, dacă
apelul vine din afară), cu ce vă putem fi de folos?", este o procedură folosită de cei
instruiţi, formaţi să comunice într-o manieră profesională.
Şedinţele sunt forme de comunicare directă în cadrul organizaţiilor, de o mare
varietate. Tipice pentru manageri sunt şedinţele scurte, informale, cu doi sau mai mulţi
salariaţi. Coordonarea activităţii lor, delegarea de sarcini unui grup, soluţionarea conflictelor
dintre ei, schimbul de informaţii, coordonarea resurselor, dezvoltarea înţelegerii
reciproce şi a relaţiilor umane sunt obiectivele obişnuite ale acestei forme de
comunicare. Şedinţa, ca metodă managerială, poate fi definită ca fiind reunirea a mai
multor persoane pentru un scurt interval de timp, sub conducerea unui manager în vederea
soluţionării în comun pe baza comunicării a unor sarcini cu caracter informaţional sau
decizional39
Prezentările pe care managerii trebuie să le facă din când în când sunt, de regulă,
formale spre deosebire de sintagmele analizate anterior care, cel mai adesea, sunt informale.
Şansele de a avea o expunere ori cuvântare care să mărească audienţa şi interesul
publicului sau grupului vor spori cu siguranţă dacă este pregătit cu atenţie conţinutul
mesajului, în toate cele trei părţi ale sale: introducere, cuprins, încheiere. Pregătirea
39
O. Niculescu, M. Năstase - “Sisteme, metode şi tehnici manageriale ale organizaţiei”, Ed. Economică,
Bucureşti, 2000, pg. 427;
începe cu colectarea informaţiilor necesare pentru întreaga expunere. Introducerea are
drept scop pregătirea auditoriului pentru primirea mesajului. Totodată, introducerea
vizează şi creşterea interesului. Un interes scăzut la începutul prezentării măreşte
sensibil probabilitatea ratării comunicării efective a mesajului. Tehnicile de sporire a
interesului iniţial sunt limitate doar de imaginaţia noastră. O scurtă poveste interesantă, un
caz, o glumă, o snoavă, un proverb, o declaraţie de început ( o cifră, o situaţie) sunt doar
câteva modalităţi de a începe prezentarea.
Urmărind captarea atenţiei încă de la începutul expunerii, este potrivit să fie supusă
audienţei tema. În cazul în care audienţa este deja interesată de ceea ce se va spune, se poate
intra direct în subiect, sărind peste procedura de captare a atenţiei. Conţinutul sau corpul
prezentării va fi organizat, ca şi mesajele (rapoartele) scrise, în părţi comparabile.
Nivelul diviziunii va servi nevoii practice de sistematizare a informaţiilor şi de
comunicare coerentă şi va depinde de timpul disponibil, locul expunerii şi numărul de
probleme pe care tema le ridică.
Încheierea trebuie să reafirme, în final, scopul comunicării şi va include obişnuit trei
elemente: reamintirea temei (subiectului); o sinteză a punctelor cheie ale expunerii şi
concluzia, principalul mesaj al expunerii. Ca şi începutului comunicării, încheierii i se cere
să reţină atenţia auditorului, scop care va fi servit de cuvinte pline de forţă, ce pot rămâne
în memoria participanţilor. Odată expunerea pregătită, vorbitorul trebuie să opteze pentru
metoda de prezentare, care poate fi: liberă (aparent improvizată), memorată sau citită.
Prezentarea liberă este, de departe, metoda cea mai populară şi mai eficace. Cu
expunerea bine pregătită, în maniera descrisă mai sus, vorbitorul va folosi anumite însemnări
în timpul comunicării cu auditoriul, întregul mesaj trebuie să fie clar în mintea
vorbitorului, fără a fi însă memorat. Această metodă creează impresia de naturaleţe, de
spontaneitate chiar atunci când expunerea încorporează reacţiile ascultătorilor, deşi este
sau ar trebui să fie cu atenţie planificată şi prezentată.
Memorarea este pentru mulţi oameni dificilă. De cele mai multe ori sunt memorate
secvenţe de cuvinte şi nu idei. "Şansa" de a uita cuvinte poate induce confuzie în
înţelegerea ideilor, dacă nu a întregului mesaj. Cei care folosesc această metodă în
comunicarea cu grupul, fie că nu au încredere în capacitatea de a conserva ideile
mesajului folosind propriile cuvinte, fie lipsiţi de experienţă, se străduiesc prin
memorare să fie „la înălţimea" aşteptărilor auditorului. Este probabil ca nu puţini din cei
care apelează la această metodă să nu memorează întregul text, ci numai părţi, ajutându-
se de note în expunerea lor, rezultând astfel o combinaţie cu metoda expunerii libere.
Citirea este metoda utilizată, când vorbitorul doreşte să comunice întocmai un mesaj,
atât în conţinutul cât şi în forma sa. Riscul monotoniei, în cazul unor lectori mai puţin
înzestraţi sau antrenaţi să citească într-o manieră profesională, conduce la pierderea
interesului şi scăderea eficacităţii comunicării. Chiar şi atunci când vorbitorul alege să
citească expunerea, este necesar să se pregătească. Ascultarea propriei înregistrări este
folositoare pentru perfecţionarea procesului de comunicare.
„În pregătirea sa, managerul trebuie să ţină cont şi de tipurile de şedinte: de
informare, decizionale, de armonizare, de exploatare, eterogene, precum şi de
caracteristicile acestora.” 40 În pregătirea prezentării, vorbitorul trebuie să aibă în vedere
şi alte aspecte importante pentru succesul comunicării şi anume: caracteristicile
auditoriului, prezenţa şi imaginea personală, mediul fizic în care are loc expunerea.
Analiza auditoriului, în vederea adecvării discursului la caracteristicile acestuia, se face
atât înaintea prezentării, cât şi în timpul acesteia, înainte de a începe şedinţa de
comunicare, mărimea auditoriului, structura sa, sunt informaţii de mare utilitate
vorbitorului. De exemplu, în cazul în care grupul este mic, expunerea va fi mai degrabă
informală, spre deosebire de adresarea formală în situaţia unei audienţe largi. Vârsta, sexul,
educaţia, experienţa, cunoştinţele în domeniu, sunt importante pentru selecţia
cuvintelor, a ilustraţiilor şi a gradului de detaliere în prezentarea subiectului.
În timpul prezentării, atenţia, expresiile faciale şi alte elemente vizibile la
auditoriu, formează feed-back-ul ce aduce informaţii definitorii pentru
comunicare, respectiv dacă discursul prezintă interes sau nu, dacă sunt înţelese sau nu
ideile, dacă este acceptat sau nu mesajul. Se poate învăţa mult de la auditoriu, în
beneficiul unei mai bune comunicări. În ceea ce priveşte prezenţa şi imaginea personală,
vorbitorul nu poate ignora faptul că, în comunicarea orală, ele fac parte din mesaj.
Oamenii îi aud vorbele, privesc şi receptează imagini ale aspectului său fizic,
gesturilor şi mişcării sale, cât şi ale mediului fizic proxim în care se află. Sintetizând,

40
Idem, pg. 428
putem reţine că pe cale orală se realizează contactul direct între subiecţii comunicării,
comunicarea în această formă având următoarele avantaje:
 rapiditate şi reacţie imediată (feed-back);
 posibilitatea de a pune întrebări şi clarifica problemele;
 poate fi observat efectul produs de mesaj;
 sentimentul importanţei sau consideraţiei acordate interlocutorului
aflat(ţi) pe o treaptă inferioară în scara ierarhică.
Totodată, comunicarea orală are dezavantajul că deseori duce la risipă de timp şi,
desigur, de bani, iar acurateţea mesajelor nu poate fi clar şi precis (re)stabilită mai târziu.
Comunicarea în scris este potrivită pentru transmiterea informaţiilor de interes
general; a mesajelor care solicită acţiuni viitoare; a mesajelor oficiale, formale sau pe
termen lung; precum şi a mesajelor ce vizează un număr de oameni a căror activitate
este interdependentă. Cu toate că nu sunt prea mulţi cei care scriu, primesc şi citesc cu mare
plăcere mesaje, comunicarea în scris ocupă inevitabil o parte din timpul tuturor managerilor.
Şi este foarte probabil că nimic nu scoate mai clar în evidenţă punctele slabe ale cuiva,
decât carenţele evidente ale comunicării sale în scris. Abilitatea de a exprima cu claritate şi
corect gândurile într-un mesaj scris este evaluată şi judecată de oameni.
Referate, scrisori, rapoarte, memorii, buletine de informare, circulare, postere şi, tot
mai mult în ultima vreme, ecrane legate de computer, sunt câteva dintre cele mai utilizate
forme de comunicare în scris în organizaţii. Mesajele scrise care se transmit în afara
organizaţiei (scrisori, rapoarte) sunt redactate formal, în timp ce în cadrul organizaţiei
alcătuirea informală este preponderentă. Separat de unele aspecte de formă precum: antetul
(denumirea, adresa sediului social, telefoane şi fax, coduri E-mail, Internet),
destinatarul, emitentul, subiectul sau tema comunicării, data etc., în practica
managementului, în conceperea şi redactarea mesajelor scrise nu trebuie pierdut din vedere
scopul schimbului de informaţii.
Ca şi în cazul comunicării orale, mesajul scris trebuie să fie adecvat, adaptat la
caracteristicile cititorilor. Atunci când codificăm ideile, este necesar să "vizualizăm"
cititorul, imaginând ceea ce acesta ştie, gândeşte, simte. Dacă ne adresăm unui grup
eterogen din punctul de vedere al nivelului de educaţie şi pregătire în domeniu şi dorim să
comunicăm cu toţi membrii acestuia, vom scrie la nivelul celui mai modest membru.
Scriind la cel mai înalt nivel, îi vom "pierde " pe cei mai modeşti. Nu putem ignora însă şi
posibila "ofensă'" adusă celor înalt pregătiţi, printr-un mesaj la nivelul celor mai de jos.
Selectarea cuvintelor potrivite este componenta majoră a adaptării mesajului la
caracteristicile cititorului. În categoria celor mai potrivite cuvinte ce servesc comunicarea
sunt cuvintele familiare. Adică cele folosite în conversaţiile cotidiene, lipsite de
ambiguitate, cuvinte ce comunică rapid şi precis. Un cuvânt dificil va fi desigur folosit,
dacă el este necesar atingerii scopului comunicării şi nu alterează înţelegerea mesajului.
Selecţia cuvintelor va avea în vedere semnificaţia precisă pe care acestea trebuie să le
aducă întregului mesaj al comunicării. Studierea atentă a semnificaţiei precise a cuvintelor,
a nuanţelor ce diferenţiază semnificaţia este, deasemenea, o condiţie a calităţii mesajelor.
Pot fi găsite numeroase grupuri de cuvinte ce sunt folosite ca similare de către unii şi care
au semnificaţii sau, cel puţin, nuanţe diferite pentru alţii.

Cel mai important este că mesajele scrise pot fi păstrate. Acest fapt susţine
preocuparea pentru respectarea legalităţii. Atunci când deciziile, ordinele, instrucţiunile,
rapoartele etc., sunt transmise în scris, sentimentul răspunderii în ce priveşte corectitudinea
lor este mai pregnant pentru emitenţi. Mesajele scrise promovează uniformitatea în politici
şi proceduri pentru un mare număr de oameni şi în timp, învăţarea şi respectarea
procedurilor de acţiune la parametri precizaţi, în exercitarea sarcinilor posturilor identice
sau similare, într-o organizaţie, ar fi greu de imaginat fără existenţa unui suport scris. În
unele cazuri, comunicarea scrisă economiseşte timp şi reduce costul comunicării.
Totodată, comunicarea în scris prezintă limite care, în managementul unei
organizaţii, nu pot fi ignorate. Mesajul scris implică inevitabil existenţa unui suport,
cel mai obişnuit fiind hârtia. Logistica purtătorilor materiali de mesaje se realizează
adesea cu costuri ridicate. Apelul la comunicarea în scris în exercitarea managementului,
mai ales când depăşeşte anumite limite, este perceput ca expresie a unui stil birocratic. În
cazul unor emitenţi netalentaţi, inabili, mesajele sunt inexpresive şi puţin convingătoare.
Reacţia destinatarului nefiind imediată, comunicarea fie se va realiza cu întârziere, fie
incomplet sau deloc.
Comunicarea non-verbală este a treia formă prin care sunt transmise mesaje.
Eficacitatea sa implică faptul că a comunica înseamnă ceva complex, cu mult mai mult
decât a selecta cuvintele potrivite. În sens larg, „comunicarea nonverbală constă în orice
transmitere a informaţiilor, ideilor şi emoţiilor de la o entitate socială (persoană, grup,
colectivitate) la alta prin intermediul mesajelor” 41. De fiecare dată, în comunicarea
orală, directă, faţă în faţă, oamenii transmit mesaje prin intermediul expresiilor
faciale, modulaţiilor vocii, gesturilor şi poziţiei (posturii), care generic mai sunt numite
"limbajul corpului". „Termenul de comunicare nonverbală are o sferă mai largă decât
cel de comportament nonverbal care exprimă modificarea intenţionată sau
neintenţionată a poziţiei corpului unei persoane în raport cu un sistem de repere spaţiale
sau schimbarea poziţiei componentelor corporale ale acesteia (cap, trunchi, membre
etc.) în raport cu un sistem de axe rectangulare în afara acţiunii directe a altor
persoane”42.
Un aspect al strategiei comunicaţionale îl reprezintă adoptarea deciziei de a
comunica oral, în scris sau în ambele moduri. De asemenea, se pune problema deciziei
de a comunica faţă în faţă/unu la unu sau într-un grup mai larg. De exemplu, este posibilă
transmiterea unui mesaj personal, în scris fiecărei persoane cu care se doreşte a se
comunica, dar acest lucru cere mult timp. Alternativa este trimiterea aceluiaşi mesaj scris
tuturor persoanelor. Cu echipamentele de procesare actuale, această din urmă procedură
necesită puţin timp, dar are drept efect pierderea impactului personal pe care îl produce
un mesaj faţă în faţă/unu la unu. Pe de altă parte, este posibil, dacă se alege o strategie
comunicaţională orală, ca managerul să vorbească cu fiecare subaltern în parte. De
asemenea, managerul ar putea decide să îi adune pe oameni laolaltă şi să le furnizeze
informaţiile în cadrul unei şedinţe. Enunţând aceste aspecte, observăm că există argumente
pro şi contra acestor strategii - comunicare scrisă sau orală, faţă în faţă/unu la unu sau în
grup. Astfel, dacă există o procedură deschisă, orală de discutare cu grupul, avantajul
evident al comunicării în ambele sensuri este însă pierdut dacă nu este permis angajaţilor să
pună întrebări pentru clarificare. Managerul ar trebui să ţină cont de următorii factori în
luarea unei decizii cu privire la această strategie:
 timpul disponibil;
 importanţa mesajului;
 gradul de receptivitate/deschidere a receptorului;

41
S. Chelcea - “Comunicarea non-verbală în spaţiul public”, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2004, pg. 9;
45
Idem, pg. 9-10;
42
  abilitatea managerului de a prezenta în scris sau verbal.
Uneori este recomandabilă transmiterea unor anumite mesaje importante oamenilor
înaintea unei întâlniri deschise; acest lucru le permite să citească mesajul şi să se
pregătească pentru întâlnire. O astfel de procedură ar putea fi folosită şi în cazul întâlnirilor
faţă în faţă/unu la unu. O altă procedură des utilizată o reprezintă purtarea unei discuţii
deschise asupra unui aspect, clarificarea nelămuririlor şi încheierea unei înţelegeri, urmate
de redactarea rezumatului acestei înţelegeri.

C. Comunicarea informală
Comunicarea informală aşa cum am menţionat, se poate defini drept schimbul de
informaţii care are loc în afara canalelor oficiale de comunicare. Comunicarea informală
se desfăşoară în general prin canale şi contexte create spontan. Acestea apar şi există
în mod necontrolat, se modifică permanent şi operează la toate nivelurile. Se poate
spune că merg în paralel cu canalele formale de comunicare, mai ales dacă acestea din
urmă sunt ineficiente sau dacă informaţia care ajunge pe această cale este săracă. Este
din nou important de subliniat faptul că direcţiile formale de comunicare trebuie să
funcţioneze fără greşeală pentru că informaţia circulă oricum. Insă, dacă este mediată de
canalele informale de comunicare, există pericolul ca informaţia să se transforme în zvon
sau în bârfă ceea ce nu este de dorit nici pentru mediul intern de lucru, nici pentru
funcţionarea de ansamblu a organizaţiei. Ceea ce trebuie avut în mod special în vedere este
că aceste canale nu pot fi nici interzise, nici desfiinţate. Pentru buna funcţionare a
organizaţiei ele trebuie pe de o parte contracarate de informaţiile transmise prin intermediul
canalelor oficiale, iar pe de altă parte trebuie încurajate pentru că oferă un feed-back optim.
Este evident că şi canalele de comunicare formală de jos în sus sunt purtătoare de feed-back;
aceasta însă are o altă natură, oferind date despre activitatea organizaţiei, despre eficienţa
sau lipsa de eficienţă a acesteia, despre rezultatele obţinute în urma adoptării unei noi
strategii etc. Dimpotrivă, canalele informale au cel mai activ rol, mai ales în situaţii de
reproiectare a organizaţiei.
Comunicarea informală oferă un dublu avantaj: pe de o parte ea are o valoare
practică pentru organizaţie, contribuind la fluidizarea contactelor între salariaţi, iar pe de altă
parte are un rol „ terapeutic ". Contactele de tip informal sunt cele care asigură în modul
cel mai eficient legătura dintre salariaţii aceluiaşi departament sau între departamente
diferite; astfel, comunicarea informală în acest caz merge în paralel cu unele canale
transversale de comunicare, îndepărtându-se însă de circuitele complexe şi lente ale
comunicării formale. Salariatul va căuta informaţia de care are nevoie acolo unde ştie că
o poate găsi, fără a apela la reţelele formale pentru a ajunge la interlocutorul potrivit,
care nu este întotdeauna acelaşi cu cel stabilit de organigramă. Comunicarea informală
permite în acelaşi timp exploatarea ocaziilor de comunicare eficientă care se pot ivi şi
evitarea unor anumite riscuri legate de incompatibilitatea dintre organigramă şi situaţia de
fapt din organizaţie. Acest tip de comunicare se asociază cel mai bine cu o politică
managerială care încurajează iniţiativa şi autonomia, lărgind spaţiul „de joc" al
fiecărui „actor" al organizaţiei. Promovarea comunicării informale reduce riscurile
legate de conflictele de muncă, de greve, de fenomene de tipul contra-puterii, generate, de
obicei, de excesul de formalism.
În concluzie, pentru a funcţiona eficient, comunicarea organizaţională trebuie să
acopere atât registrul formal, cât şi pe cel informal. 43 Dacă informalul este încurajat,
el poate deveni sursă de inovaţie pentru formal, lucru foarte profitabil mai ales în momente
de restructurare a organizaţiei. Invers, promovarea exclusivă a comunicării formale va avea
ca efect dezordinea, dezorganizarea, imposibilitatea formulării de obiective pe termen
lung. În aceste condiţii, trebuie în primul rând create cadre formale de comunicare,
suficient de suple însă, pentru a putea permite fluxurile informale purtătoare de feed-back şi
de noutate.

D. Feed-back-ul în comunicare
„Feed-back-ul este procesul de verificare a mesajelor, a înţelegerii corecte a
semnificaţiei lor”44. În viaţa organizaţională actuală, angajaţii au învăţat să îşi mascheze şi
să îşi ascundă sentimentele, în special faţă de cei care ocupă poziţii ierarhice înalte. De
aceea, este dificil de ştiut care a fost adevăratul impact al mesajului asupra celorlalţi.
Rezultatul poate fi numai un zâmbet politicos, acordul verbal sau consensul aparent,
emiţătorul presupunând, în mod eronat, că aceste semne de feed-back extern din partea

43
R. Cândea şi D. Cândea – „Comunicarea managerială”, Ed. Expert, Bucureşti, 1996, pg. 47-49;
44
I. Stăncioiu şi G. Militaru –„Management. Elemente fundamentale”, Ed. Teora, Bucureşti, 1998, pg. 388;
receptorului reprezintă adevărul. Petre Anghel, defineşte feed-back-ul „ca fiind reacţia de
răspuns a receptorului la mesajul primit de la iniţiator. Este un mod de a ajuta pe cineva să
înţeleagă efectele pe care le produce un mesaj (acţiune, atitudine, comportament etc.)
asupra celui căruia i-a fost adresat mesajul respectiv”45. O persoană care dispune de bune
abilităţi de comunicare interpersonală poate determina şi verifica impactul real pe care
mesajele sale 1-au avut, putând stabili dacă eventuala problemă derivă dintr-o inabilitate
de comunicare sau din sistemul de filtrare al celorlalţi.
În procesul îmbunătăţirii performanţele legate de comunicare, probabil că nici o abilitate
nu este mai importantă decât aceea de a primi feed-back precis şi corect în ceea ce
priveşte impactul propriului mesaj asupra celorlalţi. Acest lucru necesită
sensibilitate, datorită faptului că, cei mai mulţi oameni se tem în faţa
confruntării directe cu cineva care îi întreabă despre performanţele lor. Nu este
uşor pentru o persoană aflată pe o poziţie ierarhică inferioară într-o organizaţie să se
confrunte cu o persoană cu un statut mai înalt, pentru a-i acorda un feed-back nesolicitat
şi probabil nedorit. Riscurile implicate, din perspectiva persoanei de pe nivelul mai scăzut,
sunt atât de mari, încât, dacă situaţia rămâne intolerabilă, cea mai sigură strategie este aceea
de a tăcea şi de a spera că trecerea timpului va îmbunătăţi condiţiile existente. Această
strategie tăcută a schimbării minimale, larg utilizată pentru rezolvarea problemelor cu cei
care au un impact negativ asupra noastră, maschează realitatea şi ţine ascunse frustrările,
însă, până în momentul în care adevărul iese la iveală, consecinţele negative ale unei
relaţii slab dezvoltate sunt dificil de monitorizat. Rolul consultanţilor în comunicare poate
fi uneori acela de a-i convinge pe membrii organizaţiei să adune date care să reprezinte feed-
back-ul necesar efortului de a scoate adevărul la suprafaţă. De aceea, vorbitorul, emitentul
mesajului, trebuie să încerce măcar să obţină feed-back-ul. Cum ar putea să facă acest
lucru? Întâi, printr-o atitudine deschisă pentru feed-back. Răspunsurile date cu răbdare
la întrebări şi explicarea lucrurilor îl fac pe interlocutor să se simtă confortabil psihic şi
emoţional. Tot astfel, prin toate formele comunicării non-verbale, vorbitorul trebuie să
încurajeze feed-back-ul şi nu să-l inhibe.
O altă cale de a obţine feed-back este aceea ca vorbitorul să pună întrebări
după ce a transmis mesajul, întrebări precise, ce vizează o anumită informaţie sau

45
P. Anghel - “Stiluri şi metode de comunicare”, Ed. Aramis, Bucureşti, 2003, pg. 61;
întrebări indirecte, de genul "dacă aţi fi în locul meu cum aţi explica ...?" Răspunsurile
primite vor atesta dacă audienţii au ascultat şi înţeles destul de bine ceea ce li s-a
comunicat, în cazul unor răspunsuri inadecvate, vorbitorul va repeta anumite părţi sau
întregul mesaj, va da mai multe exemple sau va aprofunda unele aspecte.
Modalitatea cea mai potrivită de a verifica dacă mesajul a fost recepţionat şi
înţeles corect este parafraza, adică, a solicita primitorului să reformuleze mesajul cu
propriile sale cuvinte. Modalitatea în care va fi formulată întrebarea va determina
atitudinea interlocutorului faţă de mesaj şi emitentul său. Spre exemplu, întrebarea "Vreţi
să-mi spuneţi ce urmează să faceţi pentru a fi sigur că am fost clar şi explicit?" va
conduce, foarte probabil, la o atitudine pozitivă.
Oferirea feed-back-ului. Salariaţii vor să ştie dacă lucrează bine sau nu, dacă
munca sau performanţele lor sunt apreciate. De aceea, ei aşteaptă să primească reacţia
managerului, reacţie ce joacă un rol esenţial în motivaţie.
Fiind unul din elementele cheie ale performanţelor înalte, feed-back-ul trebuie să
fie46:
 imediat - cât mai apropiat de momentul realizării performanţei. Impactul
asupra comportamentului se reduce pe măsura trecerii timpului. Recompensa oferită
la sfârşit de an, pentru o realizare a salariatului la începutul anului, va avea un
efect cu mult mai firav decât dacă ar fi fost acordată imediat;
 concret şi precis - generalităţile nu sunt de mare folos pentru salariaţi. De exemplu,
în loc de formularea: "întotdeauna dvs. faceţi erori", o mai mare utilitate ar avea:
"faceţi de obicei două erori şi anume...". Feed-back-ul vag, general, cu deosebire
când este negativ, poate crea probleme managerului în relaţiile cu subordonaţii;
 centrat pe performanţă - feed-back-ul trebuie să se concentreze pe sarcină şi
nu pe persoană. Se va face distincţie între salariat şi performanţa sa; De
exemplu, adresarea: "Sunteţi leneş (ă)", care este un atac la persoană, poate fi
înlocuită cu: "Performanţa dvs. în muncă este cu 20% sub normă".
 pozitiv - un feed-back pozitiv produce efecte superioare faţă de cel negativ. De
aceea, se recomandă ca feed-back-ul pozitiv să deţină ponderea (cca. 80%).

46
I. Petrescu, Gh. Seghete - „Fundamentele practicii manageriale", Editura Maiko, Bucureşti, 1994, pg. 308;
 Recompensarea salariaţilor pentru lucrurile bine făcute, conforme cu ceea ce
managerul le cere, îi încurajează să repete comportamentul performant.
Aşadar, comunicarea managerială este un proces fundamental de interacţiune
reciprocă bazată pe feed-back, în care managerii de orice fel, transmit idei, mesaje, decizii
subordonaţilor cu posibilitatea verificării manierei de receptare a mesajului de către aceştia.
Ea influenţează şi modifică percepţii, atitudini, comportamente, sentimente, opinii ale
indivizilor şi grupurilor, constituind astfel o cale prin care oamenii îşi controlează în mod
sinergie eforturile.

1.3.2. Reţele de comunicare

O analiză structurală a sistemului de comunicare dintr-o organizaţie pune în evidenţă
existenţa de grupuri de persoane ce comunică între ele. Reţelele de comunicaţii implică
fluxuri de informaţii sau de date existente între două sau mai multe persoane47.
Un manager trebuie să stabilească legături de comunicare cu o varietate de persoane
din interiorul organizaţiei cât şi din exteriorul acesteia. Caracterul dinamic al reţelelor de
comunicare în care managerul este implicat pune în evidenţă tendinţele de extindere laterală
şi verticală a lor. Mărimea grupului limitează posibilităţile de comunicare prin reţelele
configurate în cadrul lui.
În principiu, mărimea grupului poate creşte aritmetic, însă numărul relaţiilor de
comunicare ce pot să apară creşte exponenţial. Reţelele de comunicare sunt diferite şi
complexe într-un grup format din douăzeci de persoane faţă de un grup compus din trei
persoane. Teoretic, fiecare membru din grup poate comunica cu ceilalţi. Practic, numărul
canalelor de comunicare este limitat.
Reţelele de comunicare ce se pot configura, de exemplu, într-un grup compus din
cinci membri, cum ar fi o echipă de lucru, sunt:

Reţea în cerc Reţea în lanţ

47
I. Stăncioiu, G. Militaru – „Management. Elemente fundamentale”, Ed. Teora, Bucureşti, 1998, pg. 391;
 Reţea în Y Reţea în stea

 reţeaua „în cerc" - în acest tip de reţea, fiecare comunică cu alte două persoane.
Un nivel sensibil al descentralizării este asociat cu stilul participativ de
management:
 reţeaua „în lanţ” – nu există restricţii, toţi membrii putând comunica între ei
simultan;
 reţeaua în „Y" - un membru al reţelei, nu comunică direct cu şeful, ci prin
intermediul altui salariat. Astfel, se remarcă primul pas al descentralizării în ce
priveşte comunicarea, în ansamblu, sistemul centralizat şi stilul predominant
autocratic se menţin.
 reţeaua „în stea" - este cea mai restrictivă, toate fluxurile sunt controlate de
persoana de la centru, în reţeaua stea, satisfacţia medie a membrilor grupului este,
probabil, cea mai redusă în comparaţie cu celelalte reţele, dar nivelul de satisfacţie
 al fiecărui membru variază de la un individ la altul, astfel încât fluctuaţia este cea
mai ridicată în raport cu celelalte reţele.

După cum am mai arătat, după relaţiile dintre participanţii la procesul de

comunicare, reţelele de comunicare pot fi descentralizate (participanţii sunt egali în procesul
de comunicare), centralizate (participanţii se află în relaţie de subordonare, mijloc care se
regăseşte în cazul stilului autoritar de conducere) sau multiple (fiecare comunică cu toţi
ceilalţi, existând astfel riscul întârzierii luării deciziilor).
Reţelele descentralizate pot fi, la rândul lor, în cerc (apare în cazul stilului de
conducere democratic participativ, în cadrul lucrului în echipă, când părerea fiecărui
membru contează în mod egal) sau în lanţ (corespunde stilului de conducere laissez-faire,
când activităţile se desfăşoară de la sine). Şi reţelele centralizate pot fi, la rândul lor, de două
feluri: în Y (apare atunci când stilul de conducere este slab centralizat) şi în stea (când stilul
de conducere este puternic centralizat).
Sintetizând, reţinem că tipurile de reţele ce se pot forma într-un grup la nivel
organizaţional configurează diverse uniuni în raport cu structura firmei (departamentul),
pe de o parte, şi în raport cu interesele indivizilor (grupurile informale), pe de altă parte.
Avem astfel48:

TIP DE REŢEA CARACTERISTICI

 dezavantaj – distorsiunea mesajului
datorată serialităţii fluxului
Tip LANŢ informaţional

 două persoane au acelaşi statut

 feed-back rapid, eficient
Tip Y  număr redus de legături
 există un grad de centralizare

48
Paul Marinescu - „Managementul instituţiilor publice", Editura Universităţii din Bucureşti, 2003, pg 199-214;
  reducere grad de interacţiune grup – un
membru comunică doar cu alţi doi
Tip Cerc  feed-back dificil
 organizare stabilă, satisfacţie mare

 model centralizat de comunicare în

grup
 dependenţă mare de leader la calitatea
deciziei
Tip Roată  structură stabilă dar rapidă

 descentralizare comunicare
 informaţie liberă
 implicare egală între membrii – decizii
bune
Tip STEA  feed-back rapid şi eficient
 viteză transmitere informaţie mică
 1.3.3. Barierele comunicării
Funcţionarea eficientă a procesului de comunicare este adesea influenţată de apariţia
şi manifestarea a numeroase bariere, circumscrise factorilor perturbatori, „generaţi de
manageri (insuficienta documentare; tendinţa de supradimensionare a explicaţiilor
introductive; tendinţa de a transforma dialogul în monolog; utilizarea unui ton ridicat şi
marcat de iritare; limbaj neadecvat; rezistenţă la introducerea unei noi idei), precum şi de
subordonaţi (neimplicare, rezerva de a exprima opinii, convinderea că problemele lor nu
interesează pe şefi, lipsa de obişnuiţă în comunicare)”. 49
În opinia altor autori,aceste bariere îşi au originea în caracteristicile psihologice ale
emiţătorului şi receptorului, în maniera de comunicare, în nevoile, aspiraţiile şi motivaţiile
acestora, precum şi în caracteristicile situaţiilor concrete în care se derulează comunicarea.
Astfel, „cauzele care generează asemenea bariere sunt legate de emiţător, de
receptor, de mesaj, de canalul de comunicare, precum şi de contextul în care se desfăşoară
procesul de comunicare”50. Altfel spus, atât perturbaţiile externe, care ţin de mediul fizic
de comunicare, distanţă, timp, structura reţelelor de comunicare etc., cât şi perturbaţiile
interne care sunt legate de natura umană, percepţia mesajelor, tendinţa de evaluare a
mesajelor, limitele individuale etc., trebuie identificate, analizate, şi diminuate prin
măsurile adoptate în organizaţie, ceea ce va contribui la îmbunătăţirea comunicării.
Aşadar, principalele bariere care apar în toate componentele procesului de
comunicare includ: percepţia; emoţiile; încrederea şi credibilitatea; dificultăţile de
ascultare; filtrajul; supraîncărcarea; locul şi timpul; zgomotele şi media selectată.
Percepţia este o barieră de natură semantică ce apare datorită limitelor în
interpretarea codurilor prin care se comunică. Imperfecţiunile sistemului nostru senzorial
şi opţiunea pentru o semnificaţie inadecvată dată unui simbol într-o situaţie anume
conduc la înţelegerea greşită sau pur şi simplu la neînţelegerea mesajului. Interesele,
cunoştinţele, experienţele şi valorile proprii oamenilor afectează interpretarea mesajului. De
obicei, oamenii au tendinţa să perceapă mesajele din punctul lor de vedere. De exemplu,
schimbarea unei proceduri este văzută de manager ca un fapt pozitiv, o cale de creştere

49
C. Voicu şi F. Sandu – ‚Managementul organizaţional în domeniul ordinii publice”, vol. II, Ed. Ministerului
de Interne, Bucureşti, 2001, pg. 21-22;
50
O. Nicolescu şi I. Verboncu – „Management”, Ed. Economică, Bucureşti, 1995, pg. 469;
a productivităţii, în timp ce lucrătorul poate să o perceapă negativ, ca efort suplimentar ce
nu va fi compensat.
Pentru a depăşi această barieră, este necesar ca emitentul să codifice şi să transmită
mesajul în maniera cea mai favorabilă percepţiei primitorului. Controlul înţelegerii prin
feed-back poate ajuta la eliminarea problemelor create de percepţie.
Emoţiile oamenilor acţionează ca filtru aproape în întreaga lor comunicare.
Vedem şi auzim ceea ce suntem pregătiţi să vedem şi să auzim. Prin urmare,
comunicarea nu poate fi separată de personalitatea oamenilor. Fiecare trăieşte stări
precum: mânie, jignire, teamă, tristeţe, bucurie etc. Stăpânit de astfel de emoţii, este dificil
să fii obiectiv şi capabil să asculţi. Când comunicăm, trebuie să rămânem calmi şi atenţi
pentru a nu transmite interlocutorului(lor) stări emoţionale prin comportamentul nostru.
Dacă inevitabil subiecţii comunicării ajung la stări emoţionale este mai productiv ca
discuţia să fie amânată până ce le revine calmul. Încrederea şi credibilitatea, înţelesul şi
valoarea mesajului sunt influenţate de încrederea în emitent şi de credibilitatea lui.
Încrederea faţă de un lider sau un şef este determinată de integritatea lor. Receptorii vor
accepta sau respinge mesajul, după cum au sau nu încredere în emitentul său. Lipsa de
încredere nu face mesajul plauzibil, mai mult acesta poate fi interpretat drept demagogie.
Credibilitatea priveşte cunoştinţele, expertiza în domeniu ale celui ce oferă mesajul. Un
expert recunoscut are mai mari şanse să fie ascultat şi crezut decât un novice
neexperimentat.
Ridicarea nivelului de încredere necesită un comportament deschis şi onest în
comunicarea cu oamenii. Odată dovedit nesincer, este puţin probabil că oamenii îţi vor
mai acorda încredere, iar câştigarea credibilităţii necesită fapte ce probează
profesionalismul şi abilităţi într-un domeniu.
Ascultarea. O barieră importantă în comunicarea orală este incapacitatea de a
asculta, asociată deseori cu evaluarea prematură a mesajului şi emitentului. Sunt mulţi cei ce
vorbesc şi puţini cei ce ascultă. A asculta cere atenţie totală şi autodisciplină; a asculta nu
înseamnă numai a auzi. Ascultarea este un act conştient, pozitiv, care cere voinţă şi nu o
simplă şi pasivă descifrare de sunete. Ascultarea este esenţială pentru înţelegere, deci pentru
comunicare.
 Filtrajul este procesul de alterare sau distorsiune a informaţiei, cu scopul
proiectării unei imagini mai favorabile. Mai concret, accentuarea aspectelor pozitive şi
subaprecierea, chiar trecerea sub tăcere, a părţilor negative ale unei situaţii. Salariaţii
filtrează adesea informaţiile, încercând astfel să tăinuiască problemele unui şef, care
critică aspru aspectele negative din activitatea lor.
Distorsiunea prin filtraj sau erori datorate altor cauze este cu atât mai mare cu cât
informaţia traversează mai multe niveluri ierarhice. Se apreciază, pe baza cercetărilor
empirice, că se pierde aproximativ 10% din volumul informaţiilor în transmiterea de la un
nivel ierarhic la altul. Intr-o structură cu şase niveluri ierarhice, de exemplu, 41% din
volumul iniţial al informaţiei se va pierde, aşa cum rezultă din reprezentarea următoare:

PIERDEREA DE INFORMAŢIE
PRIN DISTORSIUNE ÎNTR-O STRUCTURĂ IERARHICĂ

1._______________100% informaţie iniţială

2.____________________90% percepţie
3.___________________________81% redare
4.__________________________________75%
5._______________________________________66%
6._____________________________________________ 59%

În general, greşelile, erorile sunt descoperite şi este mai bine ca acest lucru să se
întâmple cât mai devreme. Pentru aceasta, oamenii trebuie eliberaţi de teama de a releva în
comunicarea cu şefii lor şi aspectele şi rezultatele mai puţin reuşite din activitatea lor.
Managerul îi poate încuraja în această direcţie pe salariaţii săi, tratând erorile ca
experienţe din care se poate învăţa, decât ca ocazii de blamare şi critică la adresa lor.
Politica „ uşilor deschise " şi educarea capacităţii de a primi şi trata cu calm veştile negative
contribuie la dezvoltarea comunicării în ambele sensuri.
În opinia unor autori, o politică a uşii deschise trebuie să se ocupe de detalii,
deoarece simpla sa implementare nu va rezolva problemele comunicaţionale, mai ales în
următoarele condiţii:
  lipsa de încredere. Dacă subalternii nu au încredere în şeful lor, vor ezita să
treacă prin „uşa deschisă". Oamenii trebuie să simtă că managerul doreşte cu
adevărat să îi asculte, să le acorde timp şi să le dea răspunsuri la întrebări; Dacă
angajaţii nu au încredere în intenţiile managerului de a elabora o politică a
uşii deschise sau nu au încredere în implicarea managerului în
implementarea acestei politici, atunci această politică nu va conduce la
îmbunătăţirea comunicării.
 inaccesibilitatea. Dacă oamenii simt că managerul nu este niciodată
liber/disponibil să îi asculte sau este tot timpul prea ocupat, atunci această
politică nu are nici un impact real asupra activităţilor. Un manager
trebuie să-şi programeze timpul astfel încât să îşi îndeplinească
sarcinile şi să poată discuta şi cu subalternii săi;
 subminarea lanţului de comandă. Politica „uşii deschise” poate distruge
lanţul de comandă. „Dacă oamenii de pe orice nivel dintr-o organizaţie simt
că această politică le dă dreptul de a trece peste poziţia şefilor lor direcţi,
managerii pot fi supraaglomeraţi cu solicitări, fiind subminată, în acelaşi timp,
autoritatea şefilor direcţi”.51
Lanţul de comandă reprezintă un aspect real atunci când este folosită o politică
a uşii deschise. Dacă oamenii simt că nu sunt trataţi corect de către şeful lor direct,
atunci trebuie să existe posibilitatea de a fi primiţi în audienţă de către o persoană situată
mai sus în ierarhia organizaţiei. O politică des utilizată în cadrul marilor corporaţii
este aceea de a permite ca un angajat să poată discuta cu cineva situat mai sus în ierarhie
în situaţia în care îşi exprimă din timp această dorinţă. Uneori este necesar ca şeful direct
să fie înştiinţat de această întâlnire.
Supraîncărcarea informaţională. Toţi oamenii au o capacitate limitată de a
recepţiona, decodifica şi înţelege un volum de informaţii, într-un timp dat. Managerii
operează uneori cu filosofia că mai multă comunicare înseamnă o comunicare mai
bună.52 Ei oferă salariaţilor un volum enorm de informaţii, până ce aceştia găsesc că

51
Viorel Cornescu, Paul Marinescu, Doru Curteanu, Sorin Toma “Management de la teorie la practică”,
Editura Universităţii din Bucureşti, 2004, pg.208-214;
52
Idem, pg.211;
sunt copleşiţi de date, fără ca înţelegerea să se îmbunătăţească. Cheia unei comunicări mai
bune este calitatea, nu cantitatea.
Minimizarea supraîncărcării informaţionale este posibilă prin transmiterea
mesajelor în cantităţi ce pot fi decodificate de primitor. Verificarea din când în când, în
cazul unui mesaj lung, a decodificării de către primitor, prin întrebări şi parafraze, serveşte
la evitarea supraîncărcării şi, prin aceasta, la creşterea eficacităţii comunicării.
Media de comunicare. Dintotdeauna, managerii au fost preocupaţi de eficacitatea
comparată a diferitelor medii de comunicare. Folosirea unei medii inadecvate poate duce la
nerealizarea comunicării.

1.4. CONCEPTUL DE SOCIETATE CIVILĂ ŞI SPAŢIU PUBLIC

Termenul de societate civilă, era folosit, iniţial, pentru a desemna o anumită parte
a societăţii, care nu cuprindea organizaţiile militare şi era sinonim cu cel de „societate
politică”. Odată cu evoluţia componentei politice, termenul care provine din limba latină
(civilis societas) cunoaşte şi el modificări de esenţă, desemnând acele instituţii sociale şi
economice, diferite de cele statale.

O primă definiţie a conceptului de societate civilă este dată de către Cicero, el

consideră că „nu trebuie să cuprindă numai statul şi indivizii, dar şi condiţiile de viaţă
ale comunităţii suficient de civilizate şi dezvoltate care să cuprindă oraşe şi legi proprii,
relaţii sociale cu deliciile şi libertăţile unei „vieţi civilizate” şi unei economii de piaţă”53.
Pentru John Locke societatea civilă sau politică se „opune autorităţii paternale şi stării
de natură ce este un factor, generator de progres şi de ordine bazată pe lege”. 54
O definiţie ştiinţifică a Societăţii Civile este cea dată de Sergiu Tamaş. În viziunea
lui „Formarea Societăţii Civile este rezultatul unei mişcări spontane şi creatoare a
cetăţenilor care instituie în mod benevol diverse forme de asociere politică, economică,
culturală. În cadrul Societăţii Civile cetăţenii intră într-o ţesătură de raporturi sociale

53
Cicero, apud. S. Tămaş –„Dicţionrul politic – Instituţiile democraţiei şi cultura civică”, Ed. Academiei
Române, Bucureşti, 1993, pg. 112;
55
S. Tămaş –„Dicţionrul politic – Instituţiile democraţiei şi cultura civică”, Ed. Academiei Române,
Bucureşti, 1993, pg. 123;
54
John Locke, apud. C Beciu – „Comunicarea politică”, Ed. comunicare. ro, Bucureşti, 2002,pg.56;
participând benevol la activitatea unei multiplicităţi de asociaţii, organizaţii, cluburi, în
vederea promovării unei diversităţi de obiective şi interese.55”

În prezent, „societatea civilă poate fi definită ca o ordine socială şi economică ce

se transformă, conform propriilor reguli, indiferent de cerinţele etice ale asociaţiilor
legaliste sau politice. În societăţile pluraliste, societatea civilă deţine un loc foarte
important, fiind apărătorul de prim rang al indivizilor şi grupurilor umane în faţa
expansiunii statale şi care are un rol primordial în influenţarea deciziilor politice”56.
Definiţia cea mai simplă, direct şi intuitiv evidentă este că „societatea civilă reprezintă
acel ansamblu de instituţii neguvernamentale diverse, suficient de puternice pentru a
contrabalansa statul şi care fără al împiedica să-şi îndeplinească rolul de menţinere a
păcii şi de a judeca imparţial cu privirele la interesele majore, este totuşi capabilă să-l
împiedice să domine şi să atomizeze restul societăţii”57.
Activitatea de reglare a mecanismelor care stau la baza organizării şi funcţionării
societăţii umane, cu toate sferele ei componente (socială, economică, politică, culturală
etc.) este lăsată de obicei în seama oamenilor politici şi a celor de afaceri. Aceştia sunt cei
care iau deciziile cu privire la administrarea societăţii, ei fiind aleşi de cetăţeni pentru
realizarea acestei activităţi.
Dacă la prima vedere, suntem tentaţi să credem că votul cetăţeanului este numai
pentru omul politic, la o analiză mai atentă, putem spune că a cumpăra produse ale unor
companii poate fi asimilat cu „a vota” – compania, trustul, concernul şi implicit a acorda
încrederea patronilor şi echipelor manageriale ale acestora. Din această perspectivă,
putem face fără teama de a greşi afirmaţia că şi oamenii politici, dar şi cei de afaceri au
un interes comun, şi anume stabilitatea, însă pentru a beneficia de ea trebuie să nu înşele
încrederea cetăţeanului şi să asigure o administrare politică şi economică de calitate care
să ducă la realizarea aşteptărilor acestora.
Administrarea defectuoasă a societăţii, interesul personal sau de grup, precum şi
interesul clientelar determină disfuncţionalităţi ale sistemului ce impun intervenţia pentru
corectare prin folosirea unor metode violente şi non-violente.
Folosirea uneia sau a altei metode necesită un comentariu, şi anume:
55

56
C. Zanfir şi E. Vlăsceanu - „Dicţionar de sociologie”, Ed. Babel, Bucureşti, 1998, pg. 559;
57
E. Gellner - „Condiţiile libertăţii. Societatea civilă şi rivalii săi”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pg. 28;
  În societatea modernă, metodele violente (revoluţii, lovituri de stat, distrugerea
bunurilor unor companii) nu sunt acceptate deoarece există riscul de a destabiliza
şi mai mult societatea putând genera anarhie şi chiar conflicte armate care duc la
pierderi materiale şi victime omeneşti.
 Faţă de aspectul de mai sus, metodele non-violente (paşnice) se bucură de o
atenţie sporită şi chiar de o încurajare. Aceste metode (manifestaţii, campanii de
presă, manifestări paşnice de nesupunere civică) au avut rezultate pozitive în
menţinerea sau obţinerea unor drepturi egale, precum şi în încetarea unor conflicte
armate între state şi evitarea intervenţiilor străine în numite situaţii de criză.
Totuşi, aceste metode au şi dezavantajul că elaborarea lor presupune un proces
laborios care uneori poate scăpa de sub control şi poate genera metode violente. Acest
lucru presupune o gestionare organizată de către unele structuri bine stabilite şi conturate.
Structurile despre care este vorba mai sus, sunt în fapt organizaţiile non-guvernamentale
care alcătuiesc în totalitatea lor Societatea Civilă.

Dincolo de aspectul instituţional „societatea civilă este formată din cetăţeni, care
asociaţi sub diferite forme, participă la viaţa politică, influenţează politicile, apără şi
promovează interesele populaţiei”58.

Rolul Societăţii Civile este de a conlucra cu structurile implicate în administrarea

societăţii umane pentru a găsi împreună cu acestea calea ideală pentru îmbunătăţirea
continuă a calităţii vieţii.
Societatea Civilă trebuie să fie capabilă să ia atitudine într-un spectru larg de
probleme, cum ar fi: aspecte legate de guvernarea ţării, de relaţiile internaţionale cu alte
ţări, dar şi de aspectele legate de dezvoltarea economică sau de protejarea mediului
înconjurător.
Pentru a-şi desfăşura eficient activitatea, Societatea Civilă trebuie să înţeleagă
problemele cărora doreşte să le găsească o rezolvare conformă cu interesele majorităţii
populaţiei. Ca urmare, Societatea Civilă trebuie să fie constituită dintr-un număr cât mai
mare de organizaţii „specializate”, în cât mai multe domenii care privesc organizarea şi
administrarea societăţii umane. Aceste organizaţii „specializate”, trebuie să fie la curent

58
S. Tămaş - „Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică”, Ed. Academiei Române,
Bucureşti, 1993, pg. 114;
cu politicile existente şi cele preconizate pentru domeniile lor de activitate în aşa fel încât
să supravegheze continuu modul în care politicienii sau oamenii de afaceri respectă
interesele majorităţii populaţiei în domeniile respective.

Organizaţiile Societăţii Civile sunt autonome în raport cu statul reprezentând o

multitudine de centre de putere, un sistem al puterilor non-statale. Aceste forme de
asociere (independente de asociaţiile permanente create prin lege cum sunt unităţile
teritorial-administrative etc.) realizate pe plan naţional sau local, având obiective politice,
profesionale, culturale, religioase, morale proprii reprezintă nu numai un cadru de
manifestare a drepturilor indivizilor, a minorităţilor, ci şi o contrapondere în raport cu
forţa statului sau diversele combinaţii de interese ale instituţiilor politice oficiale.

Datorită specificului său, Societatea Civilă întăreşte legitimitatea democraţiilor,

multiplică mijloacele de expresie a intereselor, întăreşte conştiinţa şi încrederea
cetăţenilor în puterea lor, permite recrutarea şi formarea de noi lideri. Într-un anumit sens,
Societatea Civilă pare a se susţine pe sine însăşi şi nu are nevoie de stat. În realitate însă,
numeroase fenomene nedorite în societate (mafia, crima organizată etc.) impun existenţa
statului. Societatea politică întruchipată de stat apare în ipostaze de reprezentant al
societăţii civile, în calitate de mandatar al contractului social, atât societatea civilă, cât şi
statul au fiecare raţiunea lor de a fi şi propria realitate autonomă, ceea ce nu exclude
existenţa interacţiunilor.

Persoanele active în cadrul Societăţii Civile, în calitate de patroni, muncitori din

sindicate, specialişti, artişti grupaţi în asociaţii profesionale etc., pot fi regăsite ca agenţi
ai societăţii politice îndeplinind funcţii politice. Alte persoane rămân, însă, doar agenţi ai
Societăţii Civile.

În ţările în care există dictaturi militare sau în ţările conduse de partide unice nu
poate fi vorba de nici o influenţă a organizaţiilor Societăţii Civile (în măsura în care au
dreptul să existe) asupra activităţii şi deciziilor luate de politicieni.

Rolul Societăţii Civile este însă foarte important în ţările care au adoptat sistemul
de guvernare democratic şi economia de piaţă, de puţină vreme, ţări în care există
pericolul instaurării unei societăţi administrată de politicieni corupţi şi incompetenţi şi în
care sistemul economic să se apropie de „capitalismul sălbatic”. În aceste ţări este extrem
de importantă influenţa organizaţiilor Societăţilor Civile asupra politicienilor şi
oamenilor de afaceri pentru ca populaţia să nu sufere de pe urma deciziilor incompetente
sau interesate ale politicienilor ori de pe urma abuzurilor marilor corporaţii economice
sau a instituţiilor financiare.

La mai bine de 17 ani de la instaurarea unui sistem democratic de guvernare în

România se poate spune fără a greşi că democraţia nu şi-a intrat pe deplin în drepturi.
Deciziile politice şi economice majore sunt luate fără asentimentul populaţiei, fiind
uneori în contradicţie flagrantă cu interesele acesteia şi cu promisiunile făcute în
campaniile electorale de către partidele aflate la guvernare. Deşi această modalitate de
luare a deciziilor este o caracteristică a guvernărilor totalitare, iată că este posibil ca ea să
supravieţuiască şi în condiţiile în care conducerea politică a ţării este desemnată prin
alegeri libere. Vina pentru comportamentul politicienilor şi al oamenilor de afaceri
români se datorează într-o oarecare măsură şi absenţei unei Societăţi Civile bine
structurate.

În fapt, evoluţia dezastruoasă a societăţii şi economiei româneşti de după 1989 a

fost însoţită de o evoluţie la fel de dezastruoasă a Societăţii Civile, în special după 1996.
După alegerile din 1996 se părea că organizaţiile Societăţii Civile, care au avut parte de o
relaţie extrem de tensionată cu guvernanţii de până atunci, vor avea posibilitatea, în
sfârşit să se implice în luarea deciziilor politice şi economice care să redreseze societatea
românească, însă lucrurile au stat exact pe dos. Deşi dezvoltarea Societăţii Civile a fost
evocată în campania electorală din 1996 ca o necesitate pentru instituirea unui sistem
democratic puternic în România, guvernarea nu a acordat nici un sprijin dezvoltării
sănătoase a germenilor Societăţii Civile, deja existenţi. Noţiunea de „Reformă Morală”
atât de dragă organizaţiilor civice şi partidelor din opoziţie până în 1996 a devenit o altă
promisiune neîndeplinită, sacrificată pe altarul înfrăţirii dintre politicienii şi oamenii de
afaceri, aliaţi ai guvernanţilor corupţi, mai vechi sau mai noi, în scopul câştigării de
foloase materiale.

Evoluţia Societăţii Civile româneşti nu poate fi imputată însă doar politicienilor,

principalii vinovaţi sunt cei care s-au aflat şi se află în fruntea organizaţiilor care se
afişează ca reprezentante ale Societăţii Civile. Nu este o noutate că românii nu mai au
demult încredere în Parlament sau în Instituţia Prezidenţială. Ceea ce este cu totul inedit
este faptul că au ajuns să nu mai aibă încredere nici în organizaţiile civice, văzând că
acestea au ajuns să se comporte la fel ca partidele politice. Reprezentantele Societăţii
Civile îşi trec în statute tot felul de cauze nobile pentru care pretind că luptă, principala
lor preocupare fiind însă obţinerea de foloase materiale prin scutiri de taxe, găsirea de
slujbe cât mai bănoase pentru liderii lor şi activitatea de amăgire a populaţiei, prin
intermediul mass-media, cu discursuri care au ca subiect faptul că lucrurile nu stau atât de
rău pe cât se pare şi că nu există nici un motiv ca la următoarele alegeri populaţia să nu
voteze iarăşi cu guvernanţii aflaţi în funcţii. Renaşterea României va putea avea loc doar
în situaţia în care partidele politice actuale vor dispare de pe scena politică împreună cu
personajele care le conduc. Dar odată cu acestea, trebuie să dispară şi actualele
organizaţii care se autointitulează reprezentante ale Societăţii Civile şi care s-au dovedit
în cele din urmă a fi doar nişte apendice însărcinate cu propaganda în favoarea unor
partide politice. Pe locul lăsat liber trebuie să apară o reţea de organizaţii care să-şi ia
rolul în serios, acela de a supraveghea modul în care se i-au deciziile politice şi
economice.

Conceptul de spaţiu public constituie obiectul cercetărilor din ştiinţele sociale de

mai bine de treizeci de ani. Ca atare, noţiunea de spaţiu public a cunoscut, în 1962 un
aport semnificativ, odată cu teza lui Jurgen Habermas: „Spaţiul public. Arheologia
publicităţii ca dimensiune constitutivă a societăţii burgheze”. Filosoful german
„analizează procesul în cursul căruia publicul, constituit din indivizi care îşi folosesc
raţiunea, îşi apropie sfera publică aflată sub controlul autorităţii şi o transformă într-o
sferă în care critica se exercită împotriva puterii statului; este acea sferă publică politică
apărută mai târziu şi denumită sferă publică burgheză”59. Astfel, sfera publică burgheză
poate fi iniţial percepută ca sferă a persoanelor private reunite ca public; curând după ce
au revendicat sfera publică reglementată de autorităţi, ele o îndreaptă chiar împotriva
puterii publice…mijlocitorul acestei despărţiri politice este în mod original şi fără
precedent istoric, aşa-numitul „raisonnement” (raţionamentul) public. Provenită din
păturile mijlocii cultivate, avangarda burgheză învaţă arta „raisonnement”-ului public în

59
J. Habermas - „Spaţiul public. Arheologia publicităţii ca dimensiune constitutivă a societăţii burgheze”,
Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pg. 9;
contactul ei cu lumea elegantă, provenită dintr-o societate nobiliară de Curte .Mai mult
decât atât, „oraşul nu este numai din punct de vedere economic centrul vital al societăţii
burgheze; aflat într-o opoziţie cultural-politică faţă de „Curte”, el desemnează în primul
rând o sferă publică literară, care-şi va afla propriile instituţii în cafenele, saloane şi
reuniuni. Habermas explică acest proces de construcţie: „În contactul lor cu intelectualii
burghezi şi prin intermediul discuţiilor de societate…moştenitorii fostei societăţi
umanist-aristocratice pun bazele unor punţi de legătură între rămăşiţele unei sfere
publice în descompunere – cea de la Curte – şi prototipul unei noi sfere: sfera publică
burgheză”. Întregul proces este prezentat de Jurgen Habermas în schema de mai jos60:

Domeniul privat Sfera puterii publice

Societate civilă Sfera publică Stat

(domeniu al schimbului politică (domeniu al „poliţiei”)
de mărfuri şi al munci sociale)

Sfera publică literară

(cluburi, presă)

Spaţiu intern mic-familial Piaţa bunurilor culturale Curtea

(intelectualitatea burgheză) („Oraşul”) (Societatea nobiliară
de Curte)
Schiţa sferei publice burgheze din secolul al XVIII-lea

„Sarcina politică a sferei publice burgheze este reglementarea societăţii civile.

Având în spate experienţele unei sfere private intimizate ea înfruntă autoritatea
monarhică stabilită şi are, în acest sens, un caracter în acelaşi timp privat şi polemic” 61 .
În consecinţă, tema sferei publice moderne s-a deplasat de la sarcinile propriu-zis politice
ale comunităţii burgheze active înspre sarcinile mai degrabă civile a unei societăţi ce-şi
va pune în mod public raţiunea la lucru. Până ca sfera publică să-şi fi asumat expres
60
Idem, pg. 73;
61
Idem, pg. 100;
funcţii politice pe tărâmul tensiunii dintre stat şi societate, subiectivitatea izvorând din
domeniul intim al familiei restrânse şi-a creat, oricum, propriul ei public. Înainte ca
natura publică a puterii publice să fi fost pusă în discuţie prin judecata politică a
oamenilor privaţi…se constituie, sub acoperământul ei, o sferă publică în formă apolitică
– forma premergătoare a ceea ce va deveni sfera publică funcţionând politic.

1.4.1. Redefiniri ale conceptului de spaţiu public

Noţiunea a reprezentat dezvoltarea unor poziţii paradoxale la majoritatea
gânditorilor şi specialiştilor, ce au tendinţa de a nu avea încredere în acest concept şi
chiar de a-l refuza. Cea mai importantă este rezerva arătată de autorul german Jurgen
Habermas, care „la aproape treizeci de ani de la apariţia celebrei teze despre arheologia
„principiului publicităţii” şi despre dimensiunea sa constitutivă în societăţile
burgheze...resimte din când în când nevoia de a scrie un nou „spaţiu public”, dar într-o
versiune mai puţin normativă ca prima…”62, fapt constatat de Bernard Miege cu privire
la cele două ediţii scrise de Habermas: 1962 şi respectiv 1990, lucrări în care trata acest
concept. Problematica noţiunii de spaţiu public s-a dezvoltat pe baza unei „producţii
ştiinţifice de mare calitate…ce încearcă să analizeze una dintre problemele-cheie ale
societăţilor contemporane: spaţiul public este un fir roşu, care pune în joc atât acţiunea
comunicaţională cât şi devenirea politicului constituirea legăturii sociale” 63. Sfera
publică rămâne „un principiu de organizare al ordinii noastre politice. Ea este „mai mult
decât o zdreanţă de ideologie liberală de care democraţia socială ar putea, fără nici o
daună să se lipsească”64. Miege constata că se observă aşadar o ambivalenţă a noţiunii de
spaţiu public care delimitează următoarele:

 spaţiul public acoperă în acelaşi timp unul sau mai multe locuri, spaţii
fizice (Agora, saloanele, cafenelele, pieţele, Parlamentul), acţiunea politică
desfăşurată în unul dintre acele locuri, acţiune recunoscută drept
democratică;

62
B. Miege „ Spaţiul public:perpetuat, lărgit şi fragmentat”, în Isabelle Pailliart – „Spaţiu public şi
comunicarea”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 168-178;
63
Idem, pg. 168- 178;
64
J. Habermas, „Spaţiul public. Arheologia publicităţii ca dimensiune constitutivă a societăţii burgheze”,
Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pg. 48;
  spaţiul public desemnează realităţile empirice (oraşul-stat grec, burghezia
din secolul al XVIII-lea);
 spaţiul public desemnează şi o normă care depăşeşte particularităţile
istorice şi tinde să conteste principiul autorităţii în toate instituţiile”65
Utilizarea noţiunii de spaţiu public se dovedeşte a fi delicată în analiza lui Pierre
Chambat şi asta deoarece „accepţiunile conceptului se împart în cei doi poli: cel social şi
cel politic”66.
„Spaţiul public este locul participării politice, înţeleasă ca expresie a intereselor
şi deliberării, al deciziilor şi al controlului puterii” 67. După B. Lamizat şi A. Silem,
spaţiul public modern se constituie, în dimensiunea sa spaţială, ca un loc de circulaţie,
unde se întâlnesc oameni, interese, idei. „El este recunoscut ca unul public, unde
teritoriul sau clădirile aparţin comunităţii. În acest loc se produc schimbările de
informaţii sau păreri, actele de decizie, discursurile politice, acţiunile instituţiilor ce
reprezintă puterile instituţionale”68 .

În spaţiul public se realizează formarea opiniei şi a voinţei publice, în mod liber,

conform unei proceduri argumentative. Datorită diverselor contacte şi interacţiuni, se
concretizează, în practica unor acte de comunicare, o asociaţie voluntară, care are ca scop
obţinerea înţelegerii reciproce, la care se ajunge printr-un tip precis de discuţie, unde
argumentele, în mod explicit bazate pe raţiune sunt supuse criticii de către partenerii la
dialog.

Bernard Miege recunoaşte complexitatea spaţiului public şi afirmă într-un

subcapitol intitulat „Dimensiunea comercială a spaţiului public” că acesta „se
perpetuează (chiar dacă funcţia sa de facilitator al dezbaterii şi schimbului de opinii,
precum şi folosirea practicilor argumentative în cadrul său sunt astăzi subestimate); se

65
Idem, pg. 48;
66
P. Chambat, „Spaţiu public, spaţiu privat:rolul medierii tehnice”în. Isabelle Pailliart - „Spaţiu public şi
comunicarea”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 67- 99;
67
D. Reynie apud. M. Coman - „Mass Media, Mit şi Ritual. O perspectivă antropologică”, Ed. Polirom,
Iaşi, 2003 pg.163-164;
68
Lamizat, Silem apud. M. Coman – „Mass Media, Mit şi Ritual. O perspectivă antropologică”, ed.
Polirom, Iaşi, 2003, pg.163-164;
lărgeşte (toate clasele şi categoriile sociale iau parte la el); funcţiile sale se extind
regulat şi are tendinţa de a se fragmenta”69.

În concluzie, în teoria iniţiată de Jurgen Habermas a spaţiului public, nucleul

teoretic îl reprezintă principiul publicităţii sau a folosirii publice a raţiunii de către
indivizi reuniţi într-un public, concepţii ce au lărgit câmpul cercetării acestei noţiuni.

1.4.2. Un spaţiu public mediatizat

Comunicarea politică este cea care a permis o nouă abordare a spaţiului public,
„care nu mai e perceput ca reglementat şi structurat de diferite dispozitive juridice ci ea
elaborându-se în mod interactiv prin acţiunile conjugate ale tuturor actorilor implicaţi
în acest spaţiu” 70.

Astăzi, spaţiul public este configurat şi alimentat, după cum am prezentat anterior,
de apariţia publicităţii politice. În acest sens, Dominique Wolton (1992) utilizează
noţiunea de spaţiu public mediatizat pentru a sublinia că, în prezent, spaţiul public nu
mai poate fi conceput în absenţa mass-media. Astfel, prin utilizarea strategilor
tehnologice şi a unui canal mediatic se pun în circulaţie informaţiile şi sunt interpretate.
În concluzie, Wolton apreciază comunicarea mediatică şi introducerea votului universal
ca fiind procesele care au conferit spaţiului public dimensiunea concretă şi acţiunii
politice noţiunea de legitimare.

Spaţiul public mediatizat le oferă actorilor politici ocazia de a avea acces la

putere, de a cuceri popularitate mediatică prin strategii menite să influenţeze opinia
publică. Concurenţa este una foarte acerbă în rândurile oamenilor politici aspiranţi la
putere, iar politica – spectacol să cultive importante elite politice. Asistăm la o creştere în
greutate a puterii ce cultivă din ce în ce mai mult sfera spectaculară a unei politici de
comunicare bine pusă la punct şi controlată strategic. Aşadar, având drept suport teoriile
elaborate până acum, putem afirma că spaţiul public contemporan nu mai este cel care s-a

69
B. Miege „ Spaţiul public:perpetuat, lărgit şi fragmentat”, în Isabelle Pailliart – „Spaţiu public şi
comunicarea”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 168-178;
70
E.Pedler -„Sociologia Comunicării”, Ed. Cartea Românească, Bucuresti,2001, pg.154
format în unele societăţi europene începând cu secolul al XVII-lea şi mai ales de-a lungul
secolului al XVIII-lea. După cum afirma Bernard Miege, a continua să elaborezi nişte
concepţii care fac din practicile comunicaţionale moştenitoare directe ale discursului
argumentativ şi ale schimburilor de opinii, aşa cum se produceau ele în cafenelele şi
saloanele literare ale epocii, în jurul unei prese pe cale de a se naşte sau al publicaţiilor
enciclopediştilor este la urma urmei un mod de a invalida recurgerea la principiul
publicităţii în efortul de a înţelege funcţionarea comunicării publice în societăţile
contemporane. „Înainte de a încheia analiza spaţiului public, se cuvine să luăm în
considerare alte câteva aspecte ale generalizării comunicării: presa scrisă audiovizuală
faţă în faţă cu comunicarea; comunicarea ştiinţelor; organizaţiile societăţii covile seduse
de comunicare”71 .

1.4.3. Modele de comunicare ce au structurat spaţiul public

Pentru a înţelege statutul actual al spaţiului public şi a delimita principalele
schimbări care îl afectează, autorii structurează şi disting patru modele de comunicare, ce,
succesiv, s-au format şi au organizat spaţiul public al societăţilor liberal-democratice:

 presa de opinie (apărută în secolul al XVIII-lea);

 presa comercială de masă (apărută în ultima parte a secolului al XIX-lea);
 mass-media audiovizuale şi mai ales televiziunea generalistă (a cărui influenţă a
continuat să crească de la jumătatea secolului XX);
 relaţiile publice generalizate (a căror dezvoltare continuă poate fi observată
începând cu anii ’70, dar care sunt departe de a fi atins importanţa televiziunii
generaliste).
Deoarece nu este suficient să precizăm faptul că la originea formării acestor patru
modele s-au aflat mass-media sau tehnicile de comunicare, vom trece la dezvoltarea
modelelor enumerate mai sus, pentru a observa aportul fiecărui model la formarea
spaţiului public.

71
B. Miege – „Societatea cucerită de comunicare”, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, pg. 87;
 Odată cu disponibilitatea „în ciuda opoziţiei mai mult sau mai puţin permanente
din partea majorităţii guvernanţilor” presa de opinie din primele societăţi democratice
(Anglia, SUA), a fost caracterizată de „stilul polemic, de o violenţă a tonului pe care cu
greu ne-o putem imagina azi”, în care discursul politic şi fervoarea erau puternic
amestecate cu abordarea literară: „scriitori deveniţi publicişti asigură renumele ziarelor
la care colaborează”. Faptul că această formă de presă i-a costat mult pe cititori, în
condiţiile în care preţurile mari ale ziarelor trebuiau să susţină atât cheltuielile de judecată
cât şi penalităţile obţinute în urma proceselor pierdute, a dus la stabilirea unei legături
puternice „între ziare şi cititorii lor, legătură care a permis burghezilor luminaţi să
practice „Aufklärung-ul”72 (utilizarea publică a raţiunii), prin „intermediul argumentării
şi al schimbului de opinii”73. Astfel s-a creat „principiul Publicităţii, (die Publizität), faţă
de care burghezii cultivaţi şi raţionali se opuneau” 74, acestui „spaţiu al medierii între
stat şi spaţiul vieţii private”. În acest sistem, opiniile (în special ale burghezilor), se vor
confrunta şi înfrunta în cafenele şi saloane literare. Ca atare, între opiniile prezentate în
acele locuri privilegiate ale confruntărilor şi interesele pe care le exprimă acele opinii se
creează un arbitraj.

Presa comercială de masă, orientată asupra profitului şi apărută la începutul

secolului al XIX-lea va aduce schimbări decisive: „se asistă la pierderea autonomiei
redacţiilor în raport cu editorii şi la separarea jurnalismului de literatură, linia politică
se afirmă într-o manieră mai puţin polemică; tot acum se formează genurile jurnalistice,
aşa cum le cunoaştem azi75.

Mass-media audiovizuale - a făcut obiectul numeroaselor lucrări de sociologie şi

antropologie care l-au direcţionat pe Jurgen Habermas asupra „acţiunii sistemice de
„administrare a culturii”, incompatibilă cu publicitatea şi cu confruntarea de opinii
referitoare la sfera publică. Dezvoltarea mass-media audiovizuale se leagă de
publicitatea comercială (investiţiile celor care fac publicitate pentru produsele lor

72
J. Habermas – „Spaţiul public. Arheologia publicităţii ca dimensiune constructivă a societăţii
burgheze”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pg. 52;
73
B. Miege „ Spaţiul public:perpetuat, lărgit şi fragmentat”, în Isabelle Pailliart – „Spaţiu public şi
comunicarea”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 168-178;
74
B. Miege – „Societatea cucerită de comunicare”, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, pg. 66;
75
B. Miege „ Spaţiul public:perpetuat, lărgit şi fragmentat”, în Isabelle Pailliart – „Spaţiu public şi
comunicarea”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 168-178;
constituind baza economică a modelului) şi de dezvoltarea tehnicilor de marketing în
comunicarea socială (identificarea publicului ţintă, strategiile de influenţare a
grupurilor şi audienţelor, rolul crescut al imaginii….). În final, mass-media audiovizuale
pune accentul, mai mult decât presa comercială pe divertisment, asigurând normele
spectacolului şi al reprezentării în detrimentul argumentării şi al exprimării”76.

Spaţiul public produs de mass-media este caracterizat de Mihai Coman în una din
lucrările sale ca fiind popular, mai angajat, mai inovator, mai apropiat atât frământărilor
populare, cât şi de seismele politice, spre deosebire de cel tradiţional pe care îl
cataloghează „ca un loc ezoteric al dezbaterilor raţionale şi al formării unor opinii
savante. Această strategie a presei actuale de a se detaşa oarecum de intelectualitate şi de
a acţiona pe partea cealaltă de influenţare mai ageră a Puterii, funcţionează în contextul în
care spaţiul public creat a devenit mai implicat şi mai interesat de sfera politică, printr-o
decodificare a mesajului politic care împacă întreg spaţiul public actual.

O dată cu relaţiile publice generalizate toate instituţiile sociale folosesc tehnicile

şi tehnologiile comunicării şi informării, punând în practică strategii de comunicare din
ce în ce mai sofisticate. „Imaginile cu putere de seducţie vor face obiectul acestor
strategii, ce vor deveni mai mult decât nişte simple discursuri77.

Autorul francez Bernard Miege puncta faptul că „tehnicile moderne de

comunicare tind în aparenţă să favorizeze iniţiativele individuale, fiecare fiind în
măsură, graţie lor, să îşi apropie informaţiile de provenienţă foarte diversă şi să îşi
creeze o opinie “independentă”78 .

În acest context, Bernard Miege adaugă: „teoreticienii susţin faptul că apariţia

unui model nou nu duce la dispariţia modelelor apărute anterior, ci asistăm, într-un fel,
mai degrabă la o juxtapunere de modele79”. Astfel, presa de opinie se menţine, în situaţia
în care televiziunea de masă nu a putut provoca dispariţia presei comerciale, modelele de
comunicare interacţionează strâns cu sfera politică, instaurarea fiecărui model

76
Idem, pg. 171;
77
B. Miege „ Spaţiul public:perpetuat, lărgit şi fragmentat”, în Isabelle Pailliart – „Spaţiu public şi
comunicarea”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 168-178;
78
B. Miege – „Societatea cucerită de comunicare”, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, pg. 185;
79
B. Miege „ Spaţiul public:perpetuat, lărgit şi fracmentat”, în Isabelle Pailliart – „Spaţiu public şi
comunicarea”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 168-178;
semnificând o lărgire semnificativă a publicului vizat. Toate aceste observaţii
concluzionează complexitatea spaţiului public actual.

1.4.4. Un nou spaţiu public, un nou spaţiu politic

În esenţă, rolul individului într-un stat este unul decisiv, deosebit de important
pentru bunul mers al societăţii. Înainte de definirea conceptului modern de spaţiu public,
trebuie subliniată puterea pe care o exercită individul, ca membru al societăţii. Acţiunile
sale, izvorâte din raţiune şi libertatea de expresie, fac din acestea un drept natural al
fiecărui om. Libertatea individului nu mai este acum limitată, spunea autorul Mihai
Coman, el poate participa la conducerea societăţii, poate participa la luarea deciziilor,
părerea lui contând într-o societate democratică. Această libertate de expresie conturează
egalitatea indivizilor şi face ca, într-un dialog, conversaţie, dezbatere pe orice temă, chiar
polemică, cel ce spune adevărul să nu fie unul singur. Într-o dezbatere oarecare, o
problemă diversă este analizată din toate unghiurile, se ascultă diferite variante, se aduc
critici, iar cei adunaţi pentru a lua o decizie şi a trage o concluzie, vor judeca şi evalua
chestiunile cu argumente cât mai diferite.

Regimul concurenţial şi conflictul caracterizează noul spaţiu public, diferit de cel

burghez habermasian ce era reprezentat de indivizi ce împărtăşeau idei comune. El este
plin de ritualuri politice aşteptate deja de către opinia publică, concept ce face dinamică
viaţa socio-politică, dar în acelaşi timp indică şi o transformare majoră la nivelul regulilor
de acţiune. În viziunea Cameliei Beciu, actorii politici se raportează unii la ceilalţi de pe
poziţii concurenţiale într-un spaţiu experimental ca timp şi ca mod de organizare.
Regimul concurenţial consacrat juridic este cel care reglementează acţiunea politică în
sensul că îi dictează miza, ritmul şi termenii de legitimare.

Noul spaţiu public este constituit dintr-un public variat, politizat mai degrabă
decât dintr-un public unitar, dezinteresat, din spaţiul public burghez habermasian, „la
care au avut acces doar acei indivizi care beneficiau de o anumită prosperitate materială
şi de o cultură adecvată exercitării unei discuţii publice elevate” 80. Secolele ce au urmat

80
M. Coman, „Mass Media, Mit şi Ritual. O perspectivă antropologică”, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, pg. 165;
au condus la o creştere cantitativă a publicului implicat în dezbatere şi decizie, iar viaţa
politică a luat amploare o dată cu noul mod de comunicare ce va deveni noul spaţiu
public, acela al mass-media. Intrarea în scenă a presei a avut ca efect multiplicarea
părerilor, realizarea mai multor opinii, care va da expresivitate intelectuală opiniei
publice.

În spaţiul public modern “fiecare aduce argumente pregătite dinainte în care

abundă mai mult retorica şi mai puţin raţionamentul” 81. Avem construită până acum o
scenă politică cu totul şi cu totul diferită decât acea care constituia obiectul cercetării
sociologilor şi teoreticienilor asupra câmpului politic. Astfel, spaţiul public are o nouă
dimensiune, iar actorii politici sunt obligaţi să acţioneze în câmpul mediatic potrivit
noilor rigori ale acestuia, asta dacă îşi doresc să capete o putere politică de orice natură.

Faptul că televiziunea reuşeşte să aducă în casele oamenilor atât imaginea cât şi

sunetul o face să fie privită drept cel mai agreabil mijloc de informare, cel mai uşor de
înţeles este locul în care personalităţile politice se pot afirma cel mai bine. Şi totuşi, după
cum apreciază Gabriel Thoveron, „oamenilor politici nu le convine întotdeauna să
participe la emisiuni pe care nu le pot controla. Se gândesc la pericolul pe care acestea
îl pot reprezenta: îşi pot juca întreaga carieră într-o emisiune”82.

Ca atare, „spaţiul public democratic este configurat prin introducerea vectorului

televizual şi al modului mediatic de comunicare în câmpul politic. Efectul televizual îşi
îndreaptă atenţia spre politica-spectacol83, care îşi delimitează liniile de forţă într-un
spaţiu public de mediere al societăţii. „Scena democratică este remodelată astăzi de
sistemul politic care îşi etalează activităţile specializate, ritualurile electorale, metodele
de acţiune, strategiile de putere, jocurile de rol specifice acestui câmp politic. Individul
alegător urmăreşte evoluţiile, transformările, inovaţiile sub efectul mediatizării vieţii
sociale şi politice”84, constata Patrick Lecomte.

Oamenii politici care dau bine la televiziune i-ar eclipsa pe cei care nu au acces la
ea sau care se apără prost, cu riscul de a defavoriza discursurile demagogice; cu cât eşti

81
Haineş Rosemarie, „Televiziunea şi reconfigurarea politicului”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 64;
82
Gabriel Thoveron, „Comunicarea politică azi” (trad.) Ed Antet, Oradea, 1996, pg. 89- 90;
83
Lacomte Patrick, „ Comunicare, televiziune şi democraţie” (trad.) Ed. Tritonic, Bucureşti, 2004, pg. 90;
84
Idem, pg. 92;
mai telegenic cu atât eşti mai reprezentativ. În acest mod este repus în discuţie sistemul
democratic şi, în consecinţă, legătura dintre alegeri, mass-media şi democraţie.

Comunicarea politică actuală caută mai degrabă credibilitatea şi verosimilul în

detrimentul adevărului. Este o „logică a seducţiei” care privilegiază vocea, gestica şi
spontaneitatea calculată. Toate aceste tehnici sunt asociate în final cu realizarea şi
publicarea periodică a sondajelor de opinie care relevă cotele de popularitate ale
oamenilor politici. Viaţa politică devine astfel mai ritmată, deoarece intenţiile de vot ale
alegătorilor, creşterea sau scăderea popularităţii unui candidat în opinia publică sunt
analizate până în cele mai mici detalii pentru a ajusta programele şi discursurile şi a
obţine rezultatul scontat.

Astfel, noul spaţiu public rămâne dominat mai mult de politic decât de sfera
socială. Totodată, pe tendinţa de autonomizare a socialului, spaţiul public pătrunde în
sfera familială privată, făcând cunoscute individului noţiuni precum integrare socială,
apartenenţa mediatizată, fiind atenţionat să se gândească la sine. Ca atare, comunicarea
mediatică necesită competenţă socială atât din partea realizatorilor cât şi din partea
publicului. În această situaţie, actorul politic are nevoie de competenţe mediatice diverse,
dacă vrea să acţioneze eficient în spaţiul public. Spaţiul public a devenit astfel o structură
specializată ce asimilează o funcţie de natură socială şi alta de natură tehnologică.

1.4.5. Interferenţa spaţiu public – spaţiu privat

Noţiunea de spaţiu public este ea însăşi „ridicată la rangul de mediatoare între
Societatea Civilă şi Stat”85, între sociabilitate şi cetăţenie, între privat şi public, între
moravuri şi politică.

În ceea ce priveşte sfera publică burgheză, „aceasta se dezvoltă în câmpul de

tensiune dintre stat şi societate, dar în aşa măsură, încât ea însăşi să rămână o parte
constitutivă a domeniului privat. Despărţirea fundamentală a celor două sfere are în

85
B. Miege „ Spaţiul public:perpetuat, lărgit şi fragmentat”, în Isabelle Pailliart – „Spaţiu public şi
comunicarea”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 168-178;
vedere socialul şi politicul”86. Autorul german continuă şi numeşte sfera pieţii, sfera
privată, sfera familiei.

O abordare diferită a distincţiei public – privat este dată de Pierre Chambat, care
ia în calcul medierea tehnică în constituirea spaţiului public şi defineşte în accepţiune
acest spaţiu „după criteriile material şi instituţional87”. În sens material, natura
activităţilor face ca: în plan privat, să se insiste asupra satisfacţiei personale, pe când
planul public să se delimiteze de participarea politică. După criteriul instituţional:
problemele specifice sunt calificate drept publice dacă ţin de o instituţie publică.
Noţiunea de privat se opune în acest aspect noţiunii de public: case care ţin de autoritate
privată şi străzi care ţin de o autoritate publică, unde secretul sau inaccesibilitatea este o
condiţie ce ţine de protejarea spaţiului privat. Se dezvoltă astfel şi problema delimitării
noţiunii de colectiv, deoarece se poate intra în conflict cu accesibilitatea sau deschiderea
spaţiului public. Sunt propuse delimitarea unei frontiere sau separarea dintre un exterior
de un interior, dar care permite doar persoanelor abilitate să intervină în spaţiul public
(libertatea presei la televiziune, legătura de egalitate care caracterizează spaţiul public
grec prin stabilirea excluderii).

Dificultatea distincţiei dar şi a definirii celor două noţiuni nu apare la delimitările

spaţiale, ci la nivelul legăturii, a naturii comerciale a comunicării, ce se stabileşte în
rândul publicului sau al unei populaţii, care concretizează principiul publicităţii.

Efectele tehnicii sunt direcţionate către preferinţele individuale ale

consumatorilor, un proces natural, rezultat din comportamentul privat al individului.
Spaţiul public devine astfel absorbit de piaţa liberă, bazată pe libera alegere. Clasele
dominante pun în scenă emanciparea politică prin tehnicizare. Modelul voluntarist apare
şi el în acest context, aducând în prim-plan responsabilitatea colectivă în construirea
societăţii, fiind o misiune în serviciul public. Şi totuşi, să nu uităm că „informaţia este în
mintea individului, în mai mult decât spaţiul său privat, de unde ajunge mai apoi, să
invadeze spaţiul public88 .

86
Habermas Jurgen, – „Spaţiul public. Arheologia publicităţii ca dimensiune constructivă a societăţii
burgheze”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pg. 195 ;
87
P. Chambat, „Spaţiu public, spaţiu privat:rolul medierii tehnice” în. Isabelle Pailliart - „Spaţiu public şi
comunicarea”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 67- 99;
88
Idem, pg. 67- 99;
 În contextul interferenţei spaţiului public cu cel privat, Patrice Flichy confirmă
această evoluţie plasându-se într-o perspectivă istorică destul de îndepărtată: autorul
apelează la teoria lui Richard Sennett („Les Tyrannies de l’intimite”, Le Senil, Paris,
1979) care a analizat evoluţia vieţii publice şi acelei private în secolul al XVIII-lea şi
secolul al XIX-lea şi face următoarea observaţie în legătură cu cafenelele pariziene la
sfârşitul secolului: „Pentru prima dată, există în cafenele un număr mare de oameni care
se odihnesc, beau, citesc, dar rămân separaţi de pereţi invizibili89”.

Patrice Flichy, consideră că Edgar Poe a fost în anii 1840, unul dintre primii care
a observat această mulţime solitară. În „Omul mulţimilor” este prezentat un astfel de
studiu: „un convalescent este aşezat în spatele geamului unei cafenele şi observă
trecătorii. În majoritatea lor, trecătorii aveau o ţinută hotărâtă afacerilor şi nu păreau
preocupaţi decât de a-şi croi un drum prin mulţime. Îşi încruntau sprâncenele şi aruncau
în jur priviri vii; când se loveau de alţi trecători nu dădeau nici un semn de iritare, ci îşi
îndreptau hainele şi treceau mai departe. Alţii, o clasă încă şi mai numeroasă, aveau
mişcări neliniştite, figuri indignate, vorbeau de unii singuri şi gesticulau ca şi cum s-ar fi
simţit izolaţi prin însăşi existenţa mulţimii care îi înconjura. Când erau opriţi din mers,
încetau brusc să mai bombăne, dar gesticulau şi mai mult şi aşteptau cu un surâs distrat
şi exagerat trecerea persoanelor care îi împiedicau să meargă90”.

Patrice Flichy a analizat modul în care tehnicile de comunicare erau strâns legate
de modificările graniţelor sociale dintre sfera publică şi cea privată: „Comunicarea
mobilă constituie punctul final al unei transformări de lungă durată a spaţiului public şi
a spaţiului privat. Spaţiul privat a devenit principalul loc destinat divertismentului, al
consumului de muzică şi de spectacole (numite „la domiciliu”). Acest spaţiu s-a
sfărâmat el însuşi în mai multe celule mici, juxtapuse. Dar închiderea spaţiului privat nu
înseamnă dispariţia spaţiului public91”.

În final, singura accepţie valabilă ce reiese din teoriile amintite este că spaţiul
privat îl conţine şi pe cel public, unde activităţile personale, referitoare la interesele care
ne privesc în primul rând propria persoană, se răsfrâng şi asupra sectorului public.

89
Flichy Patrice, „O istorie a comunicării moderne”Ed. Polirom, Iaşi, 1999, pg. 193;
90
Flichy Patrice, „O istorie a comunicării moderne”Ed. Polirom, Iaşi, 1999, pg. 193;
91
Idem, pg. 194;
 Ca o sinteză a teoriei habermasiene referitoare la relaţia dintre spaţiul public şi
privat, putem afirma că noile locuri publice (apărute în Europa în sec. al XVII-lea) de
dezbatere şi de exprimare a conştiinţei individuale–saloanele şi cafenelele literare,
academiile, cluburile şi ulterior, presa – devin locurile în care este exersată, în mod
colectiv, abilitatea de a raţiona, de a dezbate o problemă şi de a stabili un consens asupra
căilor de acţiune necesare pentru rezolvarea respectivei probleme, constituie teoria ce a
dat naştere multor alte studii. „Toate aceste locuri publice sunt în final expresia libertăţii
individuale – ele funcţionează ca asocieri voluntare ale unor indivizi care doresc să
discute, să schimbe idei, să accepte critica celorlalţi, să ajungă la un anume consens.
Presa este un factor de constituire a opiniei publice; ea aduce o fuzionare a opiniei
personale, locale, fragmentate, în opinii sociale şi naţionale. Spre deosebire de mulţime,
care acţionează impulsiv şi dezordonat, opinia (publicul) este mai structurată şi mai
inventivă. Spaţiul public era la început unul de natură aristrocratică, întrucât aveau
acces doar indivizii care aveau o situaţie materială prosperă şi care era dublată de o
cultură destul de vastă care să facă faţă discuţiilor publice elevate. Ca urmare, era
nevoie de o lărgire a publicului interesat de dezbateri ale problemelor de interes comun.
Acest lucru a fost posibil prin instituirea unor activităţi intelectuale de educare a acestui
public, iniţiativa aparţinând grupurilor de indivizi educate, deci elitelor”92 .

Acestea, permiteau includerea mai multor indivizi în discuţiile şi frământările

vremii şi mai mult decât atât, o lărgire a spaţiului public. Astfel, grupurile părtaşe la
dezbateri devin eterogene, se diversifică, ca de altfel şi valorile, concepţiile, ideile apar
acum puncte de vedere diferite, deoarece păturile sociale încep să atingă în discuţie
probleme din ce în ce mai diverse (elitele sunt preocupate de cultură, în timp ce alţii aduc
în prim plan probleme de interes comun). Se consolidează în acest context “opinia
publică”, ca expresie a spaţiului public.

„A înţelege ceea ce consimţim să numim opinie publică este un lucru, dar e cu

totul altceva a decide ce trebuie să se facă cu ea în plan politic” 93. Spaţiul politic, fiind
greu de descifrat de plebea societăţii, trebuia mai întâi să fie interpretat în dezbaterile
elevate de către elite, pentru ca mai apoi, să se poată constitui legitimarea opiniei publice.
92
M. Coman, „Mass Media, Mit şi Ritual. O perspectivă antropologică”, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, pg. 166;
93
Champagne Patrick “ “ Opinia publică” şi dezbaterea publică”în Isabelle Pailliart – „Spaţiu public şi
comunicarea”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 19-36;
Opinia publică era aşadar o ideologie profesională, fiind opinia pe care o aveau asupra
politicului grupuri sociale restrânse, a căror profesie să conducă opinii, cu scopul de a
intra astfel în jocul politic; „ei îşi transfigurau opiniile lor de elite cultivate în opinii
universale, atemporale, anonime, deci în valori ale politicii” 94.. Mai ideologic, Habermas
susţine “cristalizarea conştiinţei de sine a funcţiei sferei publice burgheze în opinia
publică, denumită „topos”95 .

1.5. ROLUL MASS-MEDIA ÎN SPAŢIUL PUBLIC

Funcţionarea normală a societăţii contemporane este de neconceput fără mass-
media, fără o informare colectivă, având o extraordinară putere de difuzare a mesajelor.
Sute de milioane de oameni care nu se cunosc şi nu s-au văzut niciodată, participă
simultan la acelaşi spectacol şi împărtăşesc aceleaşi reacţii şi emoţii, vin în contact cu
aceleaşi informaţii şi opinii.
Deţinând controlul asupra accesului la lume, mass-media oferă o anumită
versiune a realului, o imagine a evenimentelor, oamenilor şi conjuncturilor social-
istorice. Oferind informaţii, idei şi subiecte comune de dialog, mass-media leagă oameni
depărtaţi şi diferiţi într-un fel de comunicare ce nu mai este bazată pe apropierea spaţială,
valori religioase şi culturale, ci pe cea informaţională.
Mass-media este peste tot în jurul nostru. A trăi o zi fără acest nou tip de
comunicare a devenit imposibil pentru marea majoritate a persoanelor. În cadrul societăţii
de masă, mass-media dirijează opiniile şi le uniformizează, transformă spiritele
individuale în spirit de masă.
Mass-media constituie un sistem complex de mijloace şi modalităţi tehnice
moderne de comunicare, producere, difuzare şi receptare de mesaje, de limbaje specifice,
de noi genuri culturale spre o audienţă largă, eterogenă şi disparată geografic.
„Comunicarea de masă este un proces prin care se schimbă idei, informaţii,
modele de comportament între diferite grupe sociale prin intermediul unor tehnologii
specifice. Dezvoltarea mijloacelor de informare colectivă a realizat o comunicare de tip
94
Champagne Patrick apud. M. Coman, “Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 1999, pg. 151;
95
Habermas Jurgen, – „Spaţiul public. Arheologia publicităţii ca dimensiune constructivă a societăţii
burgheze”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pg. 40 ;
nou: indirectă sau impersonală, multiplă pentru că un număr mare de oameni urmăresc
simultan mesajul transmis şi socializează pentru că emiţătorul şi receptorul au un
caracter social. Comunicarea de masă este unidirecţională, dominând şi chiar
monopolizând actul de transmitere a mesajelor. Mesajele vehiculate de sistemul mass-
media sunt distribuite ca bunuri de consum. Mesajul reprezintă forma fizică - orală,
scrisă, luminoasă, gesturi - în care emiţătorul codifică informaţia. Mass-media nu numai
că însoţesc mesajul ci îl şi structurează, fiecare îşi construieşte evenimentul în funcţie de
tehnica care îi este proprie”96.
Scopul emiţătorului mass-media este să transmită receptorilor potenţiali
informaţiile pe care le reţin şi le consideră utile pentru aceştia. Dintre teoriile privind
receptarea mesajelor mass-media cea mai importantă este fluxul comunicării în două
etape: de la mass-media către indivizii bine informaţi care urmăresc frecvent
comunicările de masă prin canalele interpersonale şi de la indivizi care sunt lideri de
opinie, către persoanele expuse mai puţin mass-mediei şi care depind de alte persoane
pentru a fi informate.
Receptarea mesajului mass-media este condiţionată de experienţa personală, de
comportament, de factori psihologici şi sociali cum este apartenenţa la un grup.
Răspunsul receptorilor este slab, tardiv, fără puterea de a schimba traseul sau conţinutul
comunicării.
Cele mai importante idei ale acestui capitol au în vedere faptul ca mass-media
este strâns legată de celelalte forme de comunicare din societatea noastră, iar
comunicarea de masă nu a distrus comunicarea interpersonală ci a îmbunătăţit-o şi a
diversificat-o. Ea a amplificat conţinutul conversaţiilor, a relaţiilor interpersonale
influenţând deciziile indivizilor.
„Mass-media – se ocupă ca cea mai mare parte a publicului să fie înştiinţată
asupra realităţii, iar opinia publică este o judecată sau o reacţie de apreciere raportată
la realitate. Mass-media are o poziţie dublă: exercită acţiunea educativă neutră şi are
resurse persuasive putând influenţa comportamentul indivizilor în funcţie de interesele
politice sau economice”97.

96
M. Coman, “Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 1999, pg. 19-20;
97
Engwal, Lars – “Newspapers as Organisations, Westmead”, Gower Publ.,1981; pg. 27;
 Se poate totuşi concluziona că nu este posibilă o libertate totală a informaţiei şi a
expresiei pentru că ea ar duce la o încălcare a altor drepturi şi libertăţi individuale. Dar
nici limitarea accesului la informaţie nu este posibilă pentru că omul are nevoie să fie
informat pentru a putea face faţa schimbărilor rapide din societatea actuală. Consideram
că pentru a face faţă procesului de globalizare care a cuprins societatea contemporană
trebuie să fim informaţi, iar singura soluţie capabilă să satisfacă această nevoie este
fenomenul mass-media.
Există totuşi o serie de dezavantaje în cazul mass-media întrucât individul poate
vedea, poate auzi, însă nu poate riposta. Singura soluţie este apariţia mass-mediei
interactive. Începutul deja este făcut prin apariţia şi dezvoltarea internetului care a reuşit
să conecteze oamenii prin acţiune dându-le posibilitatea să intervină , să se integreze
activ.
O alta problemă a mass-mediei este că a diminuat ocaziile de întâlnire şi de
dezbatere. Comunicarea interpersonala s-a intensificat dar în grupuri din ce în ce mai
restrânse. Oamenii se întorc dinspre viaţa publică către cea privată.

1.5.1. Mass-media - sens şi semnificaţii

„Mass-media a devenit astăzi un fel de centru gravitaţional în raport cu care se
poziţionează toate celelalte segmente ale societăţii: sistemul economic, politic, ideologic,
cultural, tehnologic, sistemele şi subsistemele sociale”98.

Mass-media sunt totalitatea mijloacelor de informare a maselor şi este o expresie

formată din două cuvinte, primul termen „mass”este un atribut al celui de al doilea
termen „media”.
Termenul de bază “media” provine din pluralul cuvântului latinesc medium care
semnifică mijlocul de transmitere a ceva şi s-a consacrat în limba engleză având două
semnificaţii:
 o tehnologie specifică de comunicare în raport cu un canal;
 un limbaj specific de comunicare ,fiind mai degrabă vorba de un set de tehnologii
şi nu de una singura : tehnologiile de elaborare şi producere a mesajelor (camera
de luat vederi), mesajele ca purtătoare de informaţii (imagini, sunete) şi
tehnologiile de receptare a mesajelor de către public (radio, televizor).
98
M.Coman, “Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 2007, pg. 59;
 Media este nu numai un mijlocitor tehnic al comunicării ci şi unul de semnificaţii;
la nivelul comunicării interumane termenul are conotaţia de limbaj. Fiecărui canal de
comunicare îi corespund un limbaj specific, un cod, o gramatică anume. Cuvântul media
a fost folosit de Marshall McLuhan pentru a desemna simultan “ansamblul tehnicilor,
inclusiv al suporturilor de comunicare şi ansamblul instituţiilor şi produselor create în
cadrul sistemului comunicării de masă”99.
Termenul de „mass” se traduce din limba engleza „în masă” şi reprezintă un
conglomerat uriaş de oameni care nu se cunosc între ei, nu se află în relaţii de proximitate
spaţială, nu comunică, nu au valori şi scopuri comune şi pe care nu-i leagă decât un
singur lucru: consumul aceluiaşi produs cultural distribuit pe scara largă prin tehnici
moderne.
De obicei cuvântul „mass” este utilizat la modul cel mai general în sensul de
public, dar are şi alte accepţiuni ca:
 mărimea audienţei mijloacelor de comunicare modernă, amplitudinea socială a
mesajului transmis;
 simultaneitatea transferului de informaţii spre o largă audienţă;
 societatea de masă – este un tip de societate ce se defineşte în raport cu practicarea
unui consum de cultură de masă.
Expresia „mass-media” a fost lansată în studiile de specialitate din literatura
americană fiind preluate şi de alte state. În literatura europeană în general şi în Franţa în
special se foloseşte expresia de comunicare în masă „communication de masse”. În
România se foloseşte atât termenul de mass-media cât şi termenii de media şi comunicare
de masă.
Noţiunea de „mass-media” s-a impus în mod deosebit în cadrul sociologiei unde
apare o ramură nouă, sociologia mass-mediei sau a comunicării de masă. Haralamb Culea
definea mass-media ca un “fenomen socio-cultural care se prezintă ca un conglomerat
de mesaje, de procedee de comunicaţii, de atitudini, de reacţii şi conduite proprii
producătorului sau destinatarului comunicaţiei”100.

99
Marshall McLuhan, „Galaxia Gutenberg”, 1975, Editura Politică, Bucureşti, pg. 37;
100
Haralamb Culea, apud. Haineş Rosemarie, „Televiziunea şi reconfigurarea politicului”, Ed. Polirom,
Iaşi, 2002, pg. 34;
 La rândul său, Ziandidin Sardar considera că „mass-media se defineşte prin
cinci întrebări: cine, ce spune, pe ce canal, către cine şi cu ce efect. 101” Remy Rieffel
definea într-o lucrare de specialitate mass-media „ca suporturi tehnice care servesc la
transmiterea mesajelor către un ansamblu de indivizi separaţi.102”
Mass-media poate fi repartizată în trei categorii:
 mijloace tipărite (cărţi, ziare, reviste, afişe)
 mijloace bazate pe fileu (fotografia, cinematograful)
 mijloace electronice (radio, televiziune, videotext, videocasetofon, fax,
calculator, CD-ROM, etc.).
Ca o concluzie putem spune că mass-media constituie un sistem complex de
mijloace şi modalităţi tehnice moderne de comunicare, producere şi difuzare, receptare
de mesaje, de limbaje specifice, de noi genuri culturale spre o audienţă largă, eterogenă şi
disparată geografic. Mass-media reprezintă principala sursă de informare asupra
actualităţii şi evenimentelor politice, sociale şi culturale.

1.5.2. Caracteristicile comunicării de masă - tip specific

de comunicare interumană
Din cele prezentate până acum se pot evidenţia o serie de caracteristici ale
comunicării de masă. Comunicarea de masă este mijlocită, multidirecţională în care un
sistem, care este emiţătorul, pentru a se adresa altui sistem, reprezentat de receptor, se
foloseşte de diferite canale de difuzare. Receptorul primeşte, asimilează mesaje, dar feed-
back-ul nu se mai produce în acelaşi circuit ca în cazul comunicării directe sau
interpersonale. Comunicarea de masă ,se realizează prin intermediul unor tehnologii de
comunicare. Tehnicile de difuzare de masă extind comunicarea în situaţia în care
contactul direct nu mai este posibil. Ele sunt mijloace indirecte de comunicare. Acestea
nu comunică ci doar mijlocesc comunicarea, reprezintă suportul comunicării şi nu
conţinutul ei. Constituită ca modalitate specifică de comunicare, aceasta înglobează şi

101
Ziandidin Sardar apud. Bertrand Claude Jean, „Societatea cucerită de comunicare”, Ed. Polirom, Iaşi,
2000, pg. 163;
102
Riffel, Remi – “L elite des journalistes”, Paris, PUF, 1984, pg. 87 ;
concretizează în principii specifice de construire a propriilor valori, condiţiile realizării
oricărei comunicări.

 Mesajul trebuie să fie constituit din elemente simple, distincte şi uşor identificabile;

 Aceste elemente trebuie structurate într-un repertoriu;

 Repertoriul celui care emite şi al celui care receptează trebuie să fie comune în parte
sau în total. Dacă repertoriile nu se potrivesc deloc atunci comunicarea este
imposibilă.

Comunicatorul este selectiv în raport cu conţinutul difuzat şi cu receptorul căruia i

se adresează. Pe de altă parte receptorul este la rândul său selectiv atât în raport cu
informaţiile primite cât şi cu comunicatorul. Originalitatea mesajului receptat este în
funcţie de nivelul la care se realizează compatibilitatea receptorilor în sistemul de
comunicare.

Procesul de comunicare presupune urmărirea unor elemente specifice103:

o comunicatorii sau emiţătorii se constituie ca o instituţie, sistem organizaţional;

o primitorul sau receptorul este publicul. El poate fi un individ sau un grup de
indivizi care primeşte şi utilizează informaţii despre mediu prin comunicator şi
prin canalele de difuzare. Feed-back-ul, reacţia receptorului la mesajele primite,
nu are loc în acelaşi circuit.
o canalele care funcţionează ca agenţi de selectare şi difuzare a informaţiilor sub
formă de mesaje. Informaţiile selectate sunt transformate în forme cu sens pentru
receptor şi transmise prin limbaje specifice. Canalele sunt sisteme care cuplează
cei doi poli ai comunicării, emiţătorul şi receptorul.
o sistemul constituit din totalitatea obiectivelor, fenomenelor şi proceselor care vor
fi transformate în informaţii difuzabile de către emiţător prin canale spre
receptor.
o modul în care are loc perceperea mesajelor în comunicarea de masă. Nu este o
receptare directă şi nici pasivă. Ea se realizează ca un proces interpretativ de
decodificare, selectare, raportare, corelare şi integrare a semnificaţiilor.

103
M.Coman, “Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 2007, pg. 21-27;
 Recepţionarea este codificată psihologic în funcţie de experienţa personală, de
comportament şi condiţionată social în funcţie de apartenenţă la un anumit grup.

Primul proces de receptare este selectarea mesajelor şi presupune dubla orientare

a receptorului către informaţii şi către emiţător. Selecţia este determinată de factori
structurali şi factori funcţionali. Factorii structurali sunt dependenţi de personalitatea
receptorului. El, receptorul, se va orienta spre acele mesaje care corespund nivelului său
de înţelegere. Factorii funcţionali derivă direct din nevoile, stările sufleteşti, experienţa
trăită şi memoria individului. Receptorul va selecta mesajele în funcţie de nevoile sale
culturale sau sociale.

Cerinţa informării corecte şi complete a opiniei publice nu se referă numai la

volumul informaţiilor şi mesajelor difuzate, ci se referă mai ales la conţinutul lor.
Mesajele difuzate de mass-media nu au voie să se abată de la sensurile de bază ale
informaţiei. Comunicarea de masă devine o parte din ce în ce mai importantă în întregul
proces de comunicare având o influenţă crescândă asupra vocabularului. Ea creează
cuvinte noi cu înţelesuri asociate, extinde înţelesul termenilor existenţi şi substituie noi
înţelesuri înlăturându-le pe cele vechi.

Comunicarea este omniprezentă. Ea invadează toate locurile în care viaţa socială

se organizează şi este determinată de cerinţele informative şi cognitive ale individului
precum şi de nevoile societăţii de autoreglare. Generalizarea comunicării mediatizate nu
este decât o prelungire şi o adaptare, care se foloseşte de structurile sociale şi de resursele
tehnologice actuale ale comunicării obişnuite. Comunicarea de masă a facilitat difuzarea
mai intensă a informaţiilor, amplificând conţinutul conversaţiilor, al relaţiilor
interpersonale şi influenţând deciziile membrilor grupului în sfere ale activităţii lor.

„Mass-media are o poziţie ambivalentă: exercită acţiunea educativă neutră şi are

resurse persuasive, adică puterea de a influenţa comportamentul indivizilor din
grupurile cu interese politice sau economice”104.

Este recunoscut rolul deosebit al informării de masă în viaţa colectivităţilor

naţionale şi internaţionale. Faptul că acestea reprezintă o uriaşă forţa economică, socială,
tehnico-ştiinţifică şi politică în plan naţional şi în relaţiile internaţionale. Comunitatea
104
M.Coman, “Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 2007, pg. 25;
internaţională este din ce în ce mai preocupată de promovarea unui nou tip de informare
care urmăreşte nu numai vehicularea de ştiri dar şi de idei, cunoştinţe şi tehnici, de valori
autentice în sprijinul dezvoltării şi participării la decizii.

Informaţiile furnizate de mass-media reprezintă o modalitate de reducere a

incertitudinii în procesele sociale, un instrument de dezvoltare şi creştere a conştiinţei
publice. Mijloacele moderne de comunicare prin impactul asupra publicului, asupra
maselor, acţionează ca intermediari între faptele, evenimentele, procesele, fenomenele
economice, sociale, politice, ideologice, culturale şi opinia publică. Opinia publică se
manifestă şi acţionează în legătură cu probleme aduse la cunoştinţa oamenilor de mass-
media. Mijloacele de comunicare în masă interesează opinia publică nu numai în măsura
în care îşi îndeplinesc funcţia de informare, de transmitere de ştiri, de semnalare de
evenimente. Ele privesc opinia publică mai ales din perspectiva unei alte funcţii: de
exprimare şi cristalizare a opiniilor. Publicul vrea să aibă o atitudine, o orientare clară în
interpretarea tuturor evenimentelor şi urmăreşte articolele sau emisiunile care
promovează idei noi şi care stimulează gândirea, astfel încât alături de informaţii şi în
directă legătură cu ele mass-media vehiculează şi opinii. Mijloacele comunicării de masă
determină cu mai multă regularitate şi forţă efecte de consolidare decât efecte
modificatoare.

Eficienţa mass-mediei ca mijloc de influenţă a opiniei publice este determinată de

natura comunicării de masă, a mass-mediei, dar şi de cea a problemelor. Este nevoie de o
anumită “concordanţă între conţinutul repertorial şi cel interpretativ ţinându-se seamă
de faptul că valenţele neraţionale ale mesajului par să aibă uneori o influenţă mai
puternică decât cele raţionale”105. Sarcina finală şi nespecifică a mass-mediei este aceea
de a contribui, alături de alte sisteme culturale la consolidarea ideologiei dominante,
exercitând asupra membrilor societăţii o influenţă informativ-formativă deliberat
orientată. Din acest punct de vedere mass-media reprezintă un domeniu activ al vieţii
sociale. Câmpul ei specific de acţiune este opinia publică.

Guvernele, partidele politice, instituţiile, organele publice, instituţiile de cultură

apelează la mass-media pentru a informa, dar şi pentru a influenţa, a convinge şi a-şi

105
Mathien, Michel , “Le systeme mediatique”, Paris, Hachette, 1989, pg. 87;
atrage adepţi, aderenţi pentru a cuceri opinia publică. Mass-media acţionează urmărind
formarea de opinii lăsând individului spaţiu de reacţii subiective şi comportamentale.
Opiniile nu pot fi formate prin constrângere. Mass-media exprimă, comunică, formează,
modelează opiniile, orientează mişcările de idei în diferite direcţii.

Comunicarea de masă poate fi comunicare informatoare prin transmiterea de către

mass-media a ştirilor cu scopul informării opiniei publice, comunicare reglatoare care
constă în luări de atitudini critice şi de comentarii ce contribuie la formarea opiniei
publice sau poate fi comunicare stimulatoare prin materiale care oferă publicului, opiniei
publice distracţie şi cultură.

Mass-media afectează personalitatea umană atât în ce priveşte dimensiunea

cognitivă care are în vedere imaginea despre lume, dimensiunea afectivă, sentimente,
atitudini şi dimensiunea comportamentală care constă în acţiunea individuală şi
fenomenul de mobilizare socială. Se realizează o asimilare a valorilor, semnificaţiilor şi
modelelor de comportament al indivizilor. În acest fel, se atinge maximul de influenţare.
Presa nu contribuie numai la circulaţia ideilor şi a informaţiilor, ci şi la controlul
instituţiilor puterii.

Mass-media controlează activitatea puterii în interesul instituţiilor puterii. Mass-

media controlează activitatea puterii în interesul cetăţeanului, acţionând ca un „câine de
pază” (watch dog). Dacă va observa nereguli va informa publicul dând naştere unei opinii
publice adversative care va exercita presiuni asupra puterii. Cu alte cuvinte, mass-media
distribuie informaţii şi idei despre modul în care celelalte puteri îşi exercită mandatul. Ea
creează o opinie publică, mobilizează cetăţenii în favoarea unei cauze, iar aceasta prin
presiunea pe care o exercită asupra factorilor politici şi legislativi. În acest fel, se obţine
modificarea atitudinii sau a comportamentului celorlalte puteri.

Bernard Voyenne consideră că „presa contribuie la cristalizarea opiniilor, nu

numai pentru că ea raportează într-o anumită lumină faptele pe care opinia publică se
întemeiază, dar şi pentru că reacţiile individului sunt de obicei nehotărâte şi
aleatorii”106. Au tendinţa de a se remodela după cele ale grupărilor opiniilor pentru care

106
Bernard Voyenne, apud. Bertrand Claude Jean, „Societatea cucerită de comunicare”, Ed. Polirom, Iaşi,
2000, pg. 133;
presa reprezintă principalul vehicul. Mijloacele de comunicare în masă îndeplinesc
funcţia de îndrumare a conştiinţei şi comportamentului oamenilor. Mass-media poate în
acelaşi timp să înşele, să degradeze; aceasta datorită faptului că există o tendinţă
puternică a cercurilor interesate care deţine mijloace de informare colectivă, de a da o
prezentare parţială sau tendenţioasă ştirilor. Se produce astfel un fenomen aproape
inobservabil de alterare a mesajelor prin modul în care sunt întocmite şi transmise ştirile.

Se utilizează o serie de procedee ca: folosirea argumentului majorităţii, invocarea

numelor de prestigiu şi legarea lor de valorile importante ale colectivităţii, recurgerea la
clişee, la generalităţi vagi şi impresionante, la denumiri laudative sau injurioase. O altă
modalitate de influenţare se realizează prin selectarea ştirilor. „De cele mai multe ori,
editorii care selectează ştirile iau decizii să sprijine anumite puncte de vedere. 107” Se
realizează prin „orientarea ştirilor care constă în influenţa mesajului prin omiterea unor
părţi din el şi a unor elemente din conţinut, pe care vrea să le facă publice:

- influenţa prin plasarea ştirilor – reducerea la minim a atenţiei acordată unor

evenimente prin plasarea articolelor pe ultimele pagini, spaţii infime de
emisie;

- influenţa prin titluri - ele stabilesc dispoziţia şi sistemul de valori ale

articolului;

- influenţa prin alegerea evenimentelor, prin utilizarea unor cuvinte alese cu

grijă ce pot discredita personalităţi sau pot contribui la creşterea prestigiului
şi respectului acestuia;

- influenţa prin explicaţiile care însoţesc fotografiile, imaginile care pot afecta
în mod semnificativ atitudinea persoanei faţă de o persoană sau un eveniment
prezentat în imagini;

- utilizarea editorialelor pentru distorsionarea faptelor este un mijloc ideal

pentru a convinge ascultătorii să gândească sau să simtă în felul în care
doresc crainicii108.”

107
M.Coman, “Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 1999, pg. 201;
108
Van Cuillenburg, J. J. şi alţii, “ Stiinta Comunicarii”, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1998, pg. 139;
 În societatea de azi este necesară educaţia prin comunicare ce este inseparabilă de
educaţia prin mass-media şi care reprezintă de fapt pregătirea pentru utilizarea noilor
mijloace. Este vorba de o educaţie prin acţiune.

Mijloacele comunicării de masă participă la geneza şi manipularea opiniei

publice, dar acestea la rândul lor sunt sensibile la fenomenul opiniei publice, urmând de
multe ori curentul de opinie în activităţile lor. Fiecare comunicator este „interesat să
cunoască situaţia opiniei publice referitoare la el însuşi sau la mijlocul său de
comunicare. Îl interesează opinia publică din perspectiva atitudinilor publicului faţă de
diferitele probleme sociale prezentate. Opinia publică se formează în mod spontan pe
baza condiţiilor de existenţă economico-socială şi în temeiul unor tradiţii, obiceiuri şi
stări de spirit, dar şi sub înrâurirea ideologiei statului, partidelor politice, claselor
sociale şi a acţiunilor familiei, şcolii şi a mass-mediei”109.

În opinia publică se împletesc fenomene sau acţiuni din viaţa politică, economică
şi socială care trezesc interesele generale şi atrag atenţia oamenilor concentrând voinţa şi
sentimentele lor comune.

1.5.3. Mesaje ale comunicării de masă

Comunicarea este unidirecţională emiţând, dominând şi chiar monopolizând actul
de transmitere a mesajelor. Întreaga experienţă a comunicării de masă priveşte publicul,
toată lumea având acces la mesajele transmise de mass-media. Comunicarea de masă
poate să fie recepţionată de oricine. Comunicarea este rapidă, mesajele curg de la media
la receptori, dar nu şi înapoi.
Mesajele vehiculate de sistemul mass-mediei sunt „distribuite ca bunuri de
consum”110. Mesajele sunt create şi distribuite de un ansamblu de indivizi, fiecare dintre
ei îndeplinind sarcini specifice. Mesajele create de mass-media sunt distribuite cu ajutorul
unui ansamblu de tehnologii controlate de numeroase instituţii specializate aferente.
La nivelul mesajului, implicaţiile s-au evidenţiat prin constituirea surselor de
comunicare ca structuri industriale puternice, ca organizaţii pentru că în comunicarea
mediată comunicatorul propriu-zis se adresează unui număr mare de oameni pe care nu-i
109
Lacomte Patrick, „ Comunicare, televiziune şi democraţie” (trad.) Ed. Tritonic, Bucureşti, 2004, pg .96;
110
M.Coman, “Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 1999, pg. 45;
cunoaşte, despre care ştie foarte puţin şi care nu-i pot răspunde în mod direct deoarece
fluxul de comunicare unilaterală nu permite membrilor publicului să ofere şi
comunicatorilui un feed-back imediat şi complet.
Astfel, s-au format aceste organizaţii puternice pentru a controla fluxul
comunicării. Mesajele emise şi transmise se adresează contemporanilor având o anumită
influenţă asupra receptorului, întrucât ele transmit acestuia un conţinut cultural.
Mc.Luhan a atras atenţia atât asupra „influenţei mijloacelor de comunicare în
constituirea mesajului transmis, cât şi asupra schimbărilor produse în mentalitatea
noastră de a percepe, de a-i percepe pe ceilalţi şi de a percepe lumea, schimbările
datorate noilor tehnologii de comunicare”111.
McLuhan consideră că ”the medium is the message”112, adică mijlocul, mediul
reprezintă mesajul. Mijlocul influenţează profund modul de receptare al mesajului.
Această afirmaţie se verifică în măsură în care fiecare informaţie transmisă concomitent
prin mass-media rămâne aceeaşi. Ea se construieşte diferit pentru că fiecare limbaj în
parte presupune un cod specific, mijloace şi activităţi care îi sunt proprii şi o structurare
specifică. Fiecare mediu construieşte evenimentul în funcţie de limbajul său specific.
Informaţia transmisă poate fi diferită fiind mai degrabă o reorganizare a cunoştinţelor
decât o prelungire a lor.
Niciodată informaţia nu se reduce la o transmisie pur şi simplu pentru că ziarul,
revista, radioul, televizorul constituie imagini foarte diferite ale realităţii, fiecare mediu
având simultan o organizare, mijloace şi activităţi care îi sunt proprii. „Mass-media nu
numai că însoţeşte un mesaj”, consideră McLuhan, „dar şi structurează, fiecare îşi
construieşte evenimentul în funcţie de tehnica ce-i este proprie” 113. La rândul său,
mijlocul folosit exercită şi el, deşi pe alt plan, o influenţă formativă asupra subiectului
receptor prin aceea că îi modifică deprinderile perceptuale şi structura spirituală
indiferent de conţinutul comunicat.
Canalul pe care sunt fixate mesajele, care de fapt sunt cuvinte, imagini, este de
multe ori mai important pentru calitatea comunicării decât cuvintele sau imaginile

111
Marshall McLuhan, „Galaxia Gutenberg”, 1975, Editura Politică, Bucureşti, pg. 54;
112
Idem, pg. 58;
113
Idem, pg. 64;
respective. Canalul de transmitere se adresează în primul rând simţurilor prin intermediul
cărora el şi mesajul ajung la conştiinţa individului.
Apare un nou proces în cadrul comunicării de masă şi anume mediatizarea ce se
referă la actul prin care anumite mesaje sunt transformate, sub influenţa sistemului mass-
media, în timpul procesului de producţie şi difuzare specific comunicării de masă. Prin
mediatizare mijloacele de comunicare furnizează o anumită perspectivă asupra
chestiunilor de ordin public în detrimentul altora.
În cadrul comunicării de masă trebuie să distingem între mesaj şi informaţii;
cantitatea de informaţii este în funcţie de valoarea semnificaţiei mesajului. Mesajul
imprevizibil aduce o cantitate mai mare de informaţii. Pentru receptor acesta este un
mesaj original în raport cu experienţa sa. Informaţia este un produs spiritual specific, care
răspunde într-o anumită măsură necesităţilor de cunoaştere ale individului şi
colectivităţii. În condiţiile cursului unidirecţional al mesajelor, valoarea informaţiei este
prejudiciată grav de fenomenul de distorsiune ale cărui consecinţe sunt incalculabile.
Informaţia este expresia interpretării coerente a realităţii complexe într-o anumită
unitate de timp şi dintr-un anumit loc. Ea concentrează un punct de vedere asupra lumii.
Se poate spune că într-o oarecare măsură valoarea informaţiei este în strânsă legătura cu
difuzarea ei. Mass-media furnizează cea mai mare cantitate de informaţii în aceeaşi
unitate de timp decât orice altceva, fiind necesară o educaţie pentru înţelegerea corectă a
mesajului audiovizual. Pentru a înţelege cât mai exact acest mesaj trebuie să avem în
vedere următoarele repere: cui servesc aceste mesaje, cine le difuzează şi cu ce scop.
Informarea răspunde curiozităţii umane, dorinţei de cunoaştere, de a fi la curent,
a omului. Această curiozitate umană se manifestă cu precădere în ceea ce priveşte
evenimentele şi personalităţile şi mai puţin în ceea ce priveşte ideile. Orice comunicare
presupune un transfer de informaţii. Orice informaţie reduce incertitudinea faţă de mediu
şi sporeşte capacitatea de a-l controla. Transferul de informaţie nu poate avea loc dacă
emiţătorul se rezumă să îi transmită receptorului ceea ce el ştie pentru că în acest fel
comunicarea se degradează devenind o comunicare aparentă care îşi păstrează parametrii
fizici ca durată, imagine, sunet, pierzându-i pe cei informaţionali.
Caracteristicile informaţionale ale comunicării de masă se pot sintetiza astfel:
 a. Comunicarea de masă presupune procese de elaborare prelucrare, difuzare de
mesaje;
b. Comunicarea de masă realizează un transfer informaţional prin intermediul
canalelor de difuzare de masă;
c. Comunicarea de masă influenţează receptorul114.
Receptarea nu are sensul de acceptare ci un sens activ de “răspuns la”. Ea
presupune descifrare, interpretare, integrare şi răspuns prin decizie şi acţiune.
Sarcina comunicării de masă se poate înţelege mult mai bine prin prisma unor
concepte ca informare şi eveniment. Informarea reprezintă date şi cunoştinţe furnizate
printr-un proces comunicaţional. Scopul emiţătorilor este să transmită receptorilor
potenţiali informaţiile pe care le deţin şi pe care le consideră utile pentru acestea. Scopul
receptorilor este să recepţioneze informaţiile de care sunt lipsiţi. Mesajele transmise prin
sistemul comunicării de masă se pot clasifica după mai multe criterii de structură sau
conţinut:
Din punctul de vedere al structurii lor, mesajele pot fi:
 mesaje spaţiale, cu o structură de două sau trei dimensiuni cum sunt arhitectura,
desenul;
 mesaje temporale, având trei dimensiuni - discurs, muzică;
 mesaje spaţiotemporale: cinematografia, desen animat.
Din punctul de vedere al conţinuturilor, mesajele pot fi:
 mesaje ştiinţifice şi tehnologice corespunzătoare comunicării ştiinţifice;
 mesaje informative, noutăţi, publicitate folosite de comunicarea informativă;
 mesaje economice şi sociale corespunzătoare comunicării de tip socio-economic;
 mesaje educative corespunzătoare comunicării pedagogice;
 mesaje politice corespunzătoare comunicării politice115.
Comunicarea de masă, folosind mesaje sonore şi mesaje verbale, difuzează
îndeosebi mesaje multiple. Acestea pot fi definite ca mesaje simple, întrebuinţate însă
simultan într-o sinteză artistică ce presupune concordanţă semnificaţiilor şi stabilitate
structurală.

114
M. Coman, -“Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 2007, pg. 27;
115
M.Coman, “Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 2007, pg. 30-34;
 Pentru a fi persuasiv mesajul trebuie să atragă atenţia, să fie prezentat într-o formă
favorabilă, generatoare de interes. Imaginile manipulate trebuie să fie simple şi precise.
Ele trebuie să fie repetate într-un anumit ritm şi pe o durată limitată. Nu trebuie să aibă
caracter de pledoarie ci de simplă afirmare şi reafirmare.
Mesajele sunt primite de receptor de la emiţător prin intermediul canalelor de
comunicare ce reprezintă suporturi fizice ale comunicării.

1.5.4. Teorii privind receptarea mesajelor

În literatura de specialitate, s-au format o serie de teorii care privesc receptarea
mesajelor furnizate de mass-media. Cele mai importante dintre acestea sunt mesajele
văzute ca “gloanţe magice” şi teoria celor doi paşi (“the two step theory). „Teoria
mesajelor mass-media ca “gloanţe magice” s-a dezvoltat în perioada interbelică în mod
special, având o serie de influenţe şi după al doilea război mondial” 116. Conform acestei
teorii, mesajele mass-mediei sunt receptate în mod uniform de către fiecare membru al
publicului şi astfel de stimuli declanşează reacţii imediate şi directe. Teoriile mai recente
despre mass-media şi comunicarea de masă pun accent mai mare pe factorii sociali şi
culturali care le limitează funcţionarea şi influenţa.
Cercetările care studiau influenţa mass-mediei asupra oamenilor au început să o
urmărească în cadrul diferenţierii sociale. Au observat că membrii publicului din cadrul
diferitelor categorii sociale distincte aveau tendinţa să selecteze mesaje diferite din mass-
media şi să interpreteze acelaşi mesaj în moduri diferite decât cele ale altor categorii
sociale. Ei reţineau mesajele diferit şi acţionau în mod diferit. Concepţia care consideră
că publicul este pasiv s-a transformat în aceea că membrii publicului sunt activi când
selecţionează mesajul preferat transmis de comunicarea de masă.
În acest context, apare “the two step theory” (teoria celor doi paşi) prin care
cercetătorii au demonstrat că există un flux al comunicării în două etape de bază:

 de la mass-media către indivizi relativ bine informaţi, care urmăresc

frecvent comunicările de masă;

116
M.Coman, “Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 2007, pg. 162;
  prin canalele interpersonale, de la aceşti indivizi către persoane care
erau expuse mai puţin direct comunicării de masă şi care depindeau de
alţii pentru a fi informaţi.

Indivizii care aveau contact direct cu mass-media, au fost denumiţi lideri de

opinie pentru că ei nu numai că transmiteau informaţii, dar furnizau şi interpretări ale
companiei ajutând la conturarea intenţiilor de vot ale celor care primeau informaţiile.

Liderii de opinie care transmit ceea ce receptează prin canalele mass-mediei

persoanelor cu care au contacte zilnice şi pe care le influenţează au următoarele
particularităţi: interesul mai mare pentru un anumit domeniu, apartenenţa lor la toate
straturile sociale, apropierea lor de cei pe care îi influenţează.

S-a observat că reţeaua de influenţă potenţială a comunicării de masă este dublată

de reţeaua relaţiilor interpersonale. În unele situaţii numărul treptelor din comunicarea de
masă tinde să se mărească sau să se micşoreze, generând procese specifice de difuzare a
informaţiilor. Această tendinţă depinde de organizarea sistemului social care poate crea
condiţii de multiplicare sau de concentrare a canalelor de comunicare, de intensificarea
sau diminuarea controlului social al mesajelor transmise sau vehiculate.

Mesajele sunt transmise de comunicarea de masă către liderii de opinie care le

transmit apoi în zonele mai puţin active ale populaţiei exercitând în acelaşi timp şi o
influenţă asupra modului lor de a recepţiona informaţia. Instituţia liderilor de opinie
serveşte la transmiterea de informaţii de la persoanele care sunt foarte interesate într-un
anumit domeniu spre alte persoane care sunt mai puţin interesate. Putem concluziona că
baza fundamentală a valorilor sunt relaţiile interpersonale. Relaţiile interpersonale
presupun în principal o comunicare directă. Înţelegem de aici că mass-media
influenţează publicul prin intermediul comunicării interpersonale. Mesajele mass-media
sunt codate de transmiţător şi decodate de receptor. Un mesaj transmis pentru prima dată
este o informare. Prin receptarea lui, acţiunea de informare, de comunicare tinde să se
transforme în proces de manipulare. Procesul de manipulare îşi conservă întotdeauna
forma iniţială de informare. Cu cât este mai puternic impactul evenimentului, cu atât mai
apt este mesajul să stimuleze implicarea şi cu atât mai largă este dimensiunea publicului
şi mai puternică tendinţa lui spre omogenizare. Efectele mesajului depind de
conştientizarea de către receptor a intenţiei transmisiei, de complexitatea şi repetabilitatea
mesajului.

Spre exemplu, mesajele prea complexe nu produc decât efecte de suprafaţă pentru
că nu sunt decodate corect. Repetarea insistentă a aceloraşi mesaje produce o saturare a
recepţiei exprimată prin indiferenţa faţă de mesaj.

Efectele mesajelor pot fi117:

 efecte de informare în care receptorul nu este implicat nemijlocit, iar

transmiţătorul nu îşi propune să îl implice;

 efecte de dirijare prin mesajele în care subiectul este nemijlocit

implicat ceea ce îl determină de fapt pe comunicator să le elaboreze şi
să le transmită;

 efecte de stimulare, au în vedere mesajul în care subiectul receptor nu

este nemijlocit implicat, dar în care comunicatorul îşi propune să îl
implice.

Informarea asupra unui eveniment nu poate să nu conţină şi evaluarea

evenimentului respectiv. Această evaluare decurge din durata şi dimensiunea informării,
modul cum sunt selectate şi sunt manipulate elementele componente ale evenimentului,
poziţiile de principiu de pe care cei ce informează abordează evenimentul şi comentariile
propriu-zise asupra evenimentului. Informaţia atribuie evenimentului o importanţă mai
mică sau mai mare decât cea obiectivă.

1.5.5. Funcţii şi disfuncţii ale mass-media

Într-un regim democratic, mass-media reprezintă în acelaşi timp o industrie, un
serviciu public şi o instituţie politică. Funcţiile care decurg de aici sunt diverse şi
contradictorii uneori. Fiecărei funcţii îi corespunde o disfuncţie determinată de natura
canalului mediatic, voinţei responsabilului acestuia sau comportamentului utilizatorilor.
Se poate afirma că mass-media are multiple funcţii între care:

117
Drăgan Ion, “Paradicme ale comunicării de masă”, 1996, Editura Şansa, Bucureşti, pg. 98;
 Funcţia de informare118
În societate numai mass-media este capabilă să ne semnaleze evenimentele
plăcute sau neplăcute. Rolul mass-mediei este acela de a obţine informaţii şi de a le face
să circule. Şi cum informaţiile se găsesc din abundenţă, mass-media au rolul să le trieze,
să le ierarhizeze şi să le interpreteze. Presa este aceea care indică ce anume este important
şi ce nu din masa evenimentelor, a proceselor, opiniilor, personalităţilor. Mass-media
decid să popularizeze sau nu idei noi. Fluxul continuu de informaţii din întreaga lume îi
ajută pe indivizi să afle ultimele ştiri care le pot influenţa viaţa, le pot coordona afacerile,
cum să se îmbrace în funcţie de vreme, află noutăţi din diferite domenii. Prin această
funcţie, mass-media poate ajuta dirijând echipe de intervenţii, sfătuind populaţia în
privinţa măsurilor urgente care trebuie luate în diferitele situaţii de criză, ajută la
mobilizarea populaţiei, informează cu privire la indivizii periculoşi.

Mass-media trebuie, de asemenea, ca în intervalul dintre alegeri, să îi

supravegheze pe guvernanţi şi să le facă publice greşelile. Teoretic, marile instituţii de
presă au o independenţă şi o calificare ce le permit să îi evalueze şi să îi critice pe cei
aleşi în numele cetăţenilor. De aici vine şi numele dat mass-media „de a patra putere în
stat” încă din secolul al XIX-lea în Marea Britanie. În prezent, mass-media sunt plasate
după puterea legislativă, executivă şi judecătorească.

Toate acestea sunt în mare măsură teoretice pentru că selectarea primară a

informaţiilor ţine în primul rând de nivelul tehnic al prezentării acestora. Deciziile luate
la nivelul conducerii instituţiei de presă sunt în general în conformitate cu sistemul
existent şi cu politicile acceptate în societate.

Presiunea filtrării este iniţial de factură şi ţine de timpii de emisie, de indicaţiile

superiorilor şi de comportamentul colegilor şi se modifică prin cenzura indirectă a
factorilor economici şi politici. Din toate acestea rezultă aspectele negative ale funcţiei de
informare şi anume: informaţia nu este transmisă cu obiectivitate, diverşi factori
influenţând-i conţinutul, evenimentele importante nu sunt tratate egal, datele furnizate de
canalele comunicării de masă sunt minimalizate sau ignorate de public. Difuzarea unei
informaţii poate duce fie la nepăsare, fie la panică.
118
M.Coman, “Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 2007, pg. 111;
 Funcţia de prezentare a unei imagini despre lume119
Nici un om nu are cunoştinţe directe despre lume în ansamblul ei, iar cei mai
mulţi dintre noi nu au decât o experienţă extrem de limitată. Ceea ce ştim noi despre
restul lumii ştim de la şcoală, din conversaţii şi din mass-media. Unele mijloace de
informare în masă joacă cu precădere acest rol oferind cetăţenilor informaţii şi idei venite
din alte părţi. Îi ajută să dobândească o viziune globală. Conţinutul prezent în aproape
orice mijloc de informare transmite cunoştinţe, adâncind conştiinţa de sine a fiecăruia,
prezentându-i alţi oameni, alte tipuri de comportament. Regiunile, oamenii, subiecţii
despre care mass-media nu vorbesc sau despre care vorbesc prea puţin nu există sau
există în prea mică măsură.

O disfuncţionalitate a acestei funcţii provine din faptul că, în mass-media,

activitatea se desfăşoară sub presiunea timpului, ducând la o abordare simplificată. În
consecinţă, mass-media utilizează miturile şi stereotipurile. Ele reprezintă imagini
incomplete şi adesea deformate despre lume, imagini care pot include sentimente
nejustificate sau comportamente dramatice.

Funcţia de socializare120
Mass-media dimensionează continuu universul de cunoaştere al receptorului
influenţând şi inoculând valori, opinii, concepţii, convingeri, principii, atitudini,
stereotipuri, acte comportamentale. Mass-media preia şi difuzează mesaje care dublează
acţiunea specifică a instituţiilor sociale.

Mass-media acţionează în următoarele direcţii:

 au o “valoare cognitivă generală” – oferă informaţii din cele mai

variate domenii constituind o sursă de lărgire a orizontului de
cunoaştere.

 intervin în problemele societăţii investigând şi ilustrând diverse

atitudini, opinii privind probleme controversate pentru ca publicul să le

119
Idem, pg.115;
120
Idem, pg. 119;
 cunoască şi să acţioneze. Au rol important în formarea sau remodelarea
opiniilor, atitudinilor şi comportamentelor.

 introduc valorile în circuitul informaţional destinat publicului.

Disfuncţiile care pot apărea în cadrul acestei funcţii sunt inundarea pieţei cu
producţii străine, în special la radio şi televiziune. Noile mass-media au desfiinţat
barierele spaţiului şi timpului, au micşorat distanţele geografice dintre oameni, dar şi pe
cele istorice. Canalele comunicaţiei de masă au reuşit performanţa de a strânge toţi
oamenii şi toate grupurile sociale în aceeaşi sferă informaţională.

Contactele dintre oameni dobândesc acum o diversificare, amploare şi frecvenţă

mult mai mare. Omul modern se află în relaţii cu lumea întreagă, este la curent cu marile
probleme cu care se găsesc confruntate societăţile contemporane. Din păcate, progresul
informaţional a dus la pierderea inocenţei şi naivităţii specifice vârstei, în special la
persoanele tinere.

Funcţia de culturalizare121
Această funcţie a fost văzută de o serie de specialişti ca o funcţie de educare.
Mass-media transmit de la o generaţie la alta moştenirea culturală a grupului sau a
naţiunii, „ideologia” ei, o anumită viziune asupra trecutului şi viitorului lumii. Aceasta
este un amalgam de mituri, tradiţii, valori şi principii care îi conferă individului o
identitate etnică sau naţională.

Unele instituţii de presă educă publicul, mai ales prin popularizarea ştiinţei.
Generalizarea comunicaţiilor moderne răspunde unor nevoi profunde de cultură a maselor
în societatea contemporană îndeplinind o funcţie de culturalizare extensivă şi eficace, cu
dublă acţiune: de apropiere a culturii de masă şi invers, a maselor de cultură. Avem de-a
face cu o „cultură mass-media” cu conţinut şi valori proprii, limbaje structuri şi efecte
specifice. Ca fenomen cultural integral ea este constituită atât din valori spirituale
obiective cât şi din trăirea lor, dintr-o cultură produsă cât şi din una trăită, asimilată mai
mult sau mai puţin activ.

121
Idem, pg. 121;
 Disfuncţionalităţile acestei funcţii pot fi grave pentru că este posibil ca cei care
conduc mass-media să intervină, utilizând omisiune sau distorsiunea pentru a privilegia
un element sau altul al moştenirii culturale. Sau din contră, stabilitatea şi confortul pe
care le creează apartenenţa la o cultură străveche pot provoca stagnarea. Mass-media au
rolul de a stimula schimbarea prin promovarea de noţiuni, uzanţe şi produse noi.

Funcţia de a conferii status122

Mass-media a devenit principalul mijloc de măsurare şi validare a politicienilor,
preşedinţilor, sportivilor, artiştilor, dezastrelor, ştirilor, educaţiei etc. Patrick Champagne
consideră spre exemplu că televiziunea a devenit „arbitrul accesului în viaţa socială şi
politică”.

Orice subiect sau om politic care intră în reţeaua de informare a publicului larg
devin relevante, devin subiecte de discuţie şi dobândesc autoritate în exprimare. De aici
s-a tras şi concluzia că ar sluji interesele unei elite pentru exploatarea maselor şi ar
ascunde publicului mesaje şi date vitale.

Mass-media au rolul de a afirma certitudinile existente, încrederea în societate şi

în buna ei funcţionare, conformismul şi fidelitatea faţă de instituţiile autorităţii sociale.
Ele joacă un rol politic crucial. Ca intermediari între cetăţeni şi guvernanţi, ele se
transformă în instituţii centrale, în pivoţi ai democraţiei. Guvernanţii îşi fac cunoscute
realizările şi proiectele. Politicienii caută să se folosească de mass-media pentru a-şi
convinge electoratul. Cei care dirijează economia se servesc şi ei de mass-media, într-o
manieră mai discretă, dar mai eficace.

Dacă opinia vehiculată de mass-media aparţine unui grup fără scrupule, se poate
ajunge la dictatură. Dacă mass-media privilegiază o anumită ideologie sau un anumit om
politic se poate ajunge la o criză.

Funcţia de promovare a consumului123

Mass-media reprezintă un sector important al economiei. Industria mediatică este
al doilea exportator al SUA. Pe de altă parte, ele vehiculează publicitatea. Pentru marea

122
Drăgan Ion, “Paradicme ale comunicării de masă”, 1996, Editura Şansa, Bucureşti, pg. 124;
123
Idem, pg. 143;
majoritate a instituţiilor de presă, principalul scop este acela de a seduce un public pentru
a-l vinde publicităţii. Ele se străduiesc să creeze un context favorabil cumpărării
produselor cărora le fac reclamă. Fără mass-media comerţul este periclitat.

Unii atribuie publicităţii un rol benefic. În opinia lor, publicitatea informează

stimulând concurenţa şi consumul şi permite apariţia unor preţuri scăzute. Publicitatea
este cea care a făcut presa accesibilă omului de pe stradă, pentru că a devenit ieftină. Pe
de altă parte politica de stânga denunţă rolul nociv al publicităţii de a manipula.

Concluzia este că în societatea contemporană publicitatea îndeplineşte o funcţie

esenţială în economie.

Funcţia de divertisment124
Mass-media a generalizat accesul nu numai la informaţie, cultură şi educaţie, ci şi
la distracţie. În societatea de masă divertismentul este mai necesar ca niciodată pentru a
reduce tensiunile care se acumulează în fiecare individ. Aceasta distracţie este oferită în
principal de mass-media, graţie „culturii de masă” pe care a creat-o. Cea mai mare parte
a consumatorilor caută în mass-media divertismentul.

Concomitent, mass-media promovează noul pentru a lupta contra plictiselii, dar şi

familiarul pentru a ritualiza existenţa. Ele stimulează şi tot ele calmează. Substituindu-se
contactelor umane, mass-media permit izolarea. Apare aşa numita disfuncţie
narcotizatoare, mass-media fiind inclusă printre cele mai redutabile şi eficiente narcotice
sociale şi apare în urma folosirii excesive a mass-mediei, în special a televiziunii şi a
radioului, ca mijloc de divertisment.

Cultura de masă este văzută de unii ca o „cultură standardizată, o cultură de

piaţă al cărui factor de promovare nu este de a forma cunoştinţe”, ci interesul material.
Cultura de masă promovează poziţia de spectator, spiritul de imitaţie şi reuşeşte mai puţin
să transforme omul în factor activ în societate. Această funcţie de divertisment este cea
mai importantă azi, cu atât mai mult cu cât ea se combină extrem de eficient cu toate
124
M.Coman, “Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 2007, pg. 123;
celelalte funcţii prezentate. Educaţia este primită mult mai uşor când este ascunsă sub
masca distracţiei. Mass-media oferă foarte rar divertisment pur; pentru a distra ele îmbină
divertismentul cu o altă funcţie.

Dintre cele şapte funcţii ale mass-media analizate, unele canale pot să îşi asume
doar una sau două. Numeroase mijloace de informare în masă joacă simultan cele şapte
roluri.

Mass-media fac parte dintr-un complex sistem social, dar au autonomie limitată.
Într-o la fel de mare măsură, ele sunt şi fac ceea ce doresc consumatorii şi cetăţenii. Ea
demască corupţia, apară libertăţile, pune pentru prima dată milioane de oameni în contact
cu anumite bunuri culturale, oferă celor ce muncesc un divertisment cotidian, informează
asupra evenimentelor şi prin publicitate serveşte şi sistemul economic.

Dar mass-media are şi o serie de disfuncţii: coboară gustul publicului, stimulează

delicvenţa, contribuie la deteriorarea morală, adoarme conştiinţa politică şi înăbuşă
tendinţele creatoare. Totuşi în pofida multiplelor funcţii, adesea benefice, se pot semnala
şi numeroase „limite”- aspecte negative - ale mass-mediei.

Astfel, informarea colectivă a contribuit la schimbarea obişnuinţelor şi

comportamentelor, existând chiar o tendinţă de retragere în interiorul locuinţelor. Despre
mijloacele de informare în masă se spune cel mai adesea că servesc partidul aflat la
putere sau anumite elite culturale şi că sacrifică astfel slujirea publicului. De accea, mass-
media probează frecvent o anume mediocritate morală.

Valorile pe care le prezintă sunt egoismul, lăcomia. Totul este o afacere

individuală, iar fiecare caută gloria sau banii câştigaţi uşor şi remediile miraculoase.
Fericirea este asociată consumului semnelor exterioare de bogăţie. Oamenii se împart în
indivizi buni şi răi. Raporturile umane se bazează pe forţă, conflictele fiind rezolvate de
obicei prin violenţă. Brutalitatea apare în toate programele, în ficţiune, dar şi în desenele
animate şi jurnalele de televiziune. Mass-mediei li se reproşează vidul intelectual şi lipsa
atenţiei pe care posturile comerciale ar trebui să o pună în serviciul gândirii sau al
educaţiei.
 Pentru ca rolul mass-mediei să-şi îmbogăţească programele, trebuie ca publicul să
o ceară. Pentru aceasta el trebuie să înveţe că o astfel de intervenţie este necesară şi
posibilă. Acest lucru pe care omul îl poate învăţa în şcoală şi prin mass-media, se impune
a prinde contur cât mai curând posibil, într-o societate în care scara valorilor a fost total
răsturnată, poate şi graţie ei.

1.5.6. Comunicarea cu mass-media

Relaţiile cu presa se înscriu în strategia globală de comunicare: calitatea acestora
este esenţială atât pentru crearea unei imagini pozitive a instituţiei, cât şi pentru eficienţa
comunicării. „Relaţiile cu presa scrisă sau audiovizuală sunt o formă superioară de
adresare către opinia publică”125. Există câteva reguli simple pentru întreţinerea relaţiilor
bune cu presa.
O bună comunicare cu jurnaliştii înseamnă:
O comunicare rapidă
 răspundeţi întotdeauna rapid şi cât mai posibil întrebărilor jurnaliştilor;
 atunci când este pregătit un dosar de presă, nu ezitaţi să îl trimiteţi „sub
embargo”: jurnalistul are nevoie de timp pentru a redacta materialul.
O comunicare selectivă
Un birou de presă nu poate întreţine relaţii de colaborare cu tot ansamblul presei:
astfel că este utilă consultarea „inventarului” presei, şi stabilirea listei jurnaliştilor
„privilegiaţi”. Selecţionarea interlocutorilor privilegiaţi se face în funcţie de tema şi de
interesele generale ale instituţiei.
O comunicare constantă
Nu ezitaţi să contactaţi jurnaliştii, fără a aştepta să vină să ceară informaţii. Puteţi
să le transmiteţi documente, să îi invitaţi la reuniuni, la briefing-uri: acestea le va permite
să anticipeze evenimentul şi să prezinte mai bine mesajul (să pregătească anchete,
interviuri, reportaje). Dacă jurnalistul este informat periodic despre evoluţia unui
125
M.Ap.N. “Relaţii cu presa”, Ed. Militară, Bucureşti, 1999, pag. 5;
eveniment, atunci el va fi în măsură să reacţioneze rapid, având elementele necesare.
Jurnaliştii trebuie să fie conectaţi la viaţa organizaţiei: ei trebuie să cunoască agenda de
lucru a managerului, stadiul de lucru al dosarelor, reacţiile managerului organizaţiei faţă
de principalele evenimente de actualitate, întâlnirile cu consilierii tehnici în legătură cu
anumite probleme. Astfel se creează un climat de încredere şi legături personale care
permit colaborarea serioasă şi o mai bună rezonanţă a informaţiei.

1.5.6.1. „Inventarul” presei126

Iată câteva reguli simple care pot ajuta la întocmirea „inventarului” presei:
1. Este absolut necesar să se facă clasificarea în funcţie de tipul canalului media: presă
naţională, locală, internaţională, agenţii de presă, TV, radio, asociaţii de jurnalişti;
2. Se va stoca informaţiile corecte despre fiecare publicaţie, precizând numele instituţiei
de presă, adresa completă, numerele de telefon şi de fax, numele şi prenumele
jurnaliştilor, funcţia lor, specializarea publicaţiei (informaţii generale, economice
etc.), frecvenţa apariţiei (cotidian, săptămânal etc.), tiraj. Se poate păstra o rubrică
specială pentru eventualele observaţii personale. De asemenea, se va consemna
„atitudinea” ziarului faţă de instituţia dvs.
Fişierul trebuie să fie astfel conceput încât să permită găsirea imediată a
jurnaliştilor cu care se lucrează zilnic, şi a celor cu care se colaborează mai rar.
„Inventarul” este un instrument de lucru viu: el trebuie creat, actualizat şi îmbogăţit.
Pentru constituirea inventarului, este util să:
 Procuraţi listele tematice de la departamentul de relaţii publice.
 Consultaţi caseta redacţiei din ultimele numere ale publicaţiilor care vă
interesează, pentru a avea lista responsabililor administrativi şi redacţionali;
 Cultivaţi asociaţiile de jurnalişti şi încercaţi să le acordaţi sprijinul ori de câte ori
este nevoie;
 Efectuaţi anual sau semestrial o anchetă sistematică, telefonică, în cadrul
redacţiilor, pentru actualizarea informaţiilor dvs.

126
Coman Cristina, “Relaţiile publice şi mass – media”, Editura Polirom, Bucureşti, 2000, pg. 76;
 1.5.6.2. Revista presei127
Redactarea revistei presei înseamnă selectarea articolelor de presă care tratează un
anumit subiect şi difuzarea lor către organismul interesat. Revista presei poate fi însoţită
de eventualele analize şi comentarii. Aceasta permite factorilor de răspundere:
 Să fie informaţi cât mai rapid şi cât mai complet;
 Să evalueze imaginea rezultată, modificările situaţiei şi în consecinţă să adapteze
politica de comunicare;
 Să urmărească, dacă nu evoluţia opiniei publice, măcar pe cea a intermediarilor de
opinie, şi astfel să fie imediat informaţi despre un eventual atac, pentru a fi
capabili să îi răspundă;
 Să măsoare impactul acţiunilor de comunicare desfăşurate;
 Să păstreze anumite elemente transmise, pentru a le insera în dosare.
Există mai multe tipuri de revista a presei, în funcţie de natura şi periodicitatea lor:
 Revista presei cantitativă, cea mai simplă, este o compilaţie de articole pentru care
se precizează numai data şi ziarul-sursă, fără nici un alt comentariu;
 Sinteza presei - este un tip mai elaborat după o analiză prealabilă a presei vizate.
Aceasta se realizează pornind de la temele considerate a fi cele mai importante:
după caz, se pot folosi citate, extrase, reproduceri de articole.
Presa nu este un material uniform. Importanţa acordată unui subiect, modul în
care este scris, ierarhizează, titlurile, eventuala ilustraţie – toate acestea sunt informaţii
cel puţin la fel de importante ca şi conţinutul articolului. Locul în pagină este foarte
important, deşi adesea neglijat: de exemplu, o informaţie de pe interiorul paginii este mai
puţin vizibilă decât una pe exterior.
Revista presei este, prin definiţie, un produs care are o durată de viaţă foarte
scurtă. Interesul pentru acest materiale este justificat de calitatea şi de rapiditatea
întocmirii şi difuzării.

1.5.6.3. Mijloace de comunicare aflate la dispoziţie

127
Idem, pg. 169;
a) Comunicatul de presă - reprezintă o informare succintă, rapidă, de actualitate, care
prezintă fapte. Aceste materiale speciale sunt pentru uzul jurnaliştilor interesaţi şi are
ca scop informarea lor rapidă. Se obişnuieşte facilitarea redifuzării.
Comunicatul de presă mai poate fi definit ca „o formă de difuzare în scris
utilizată în special de instituţii şi organizaţii. Spre deosebire de ştirea de presă,
comunicatul nu este destinat publicării, ci mai ales, informării presei”128.
Conţinutul – În primul rând, trebuie bine ales mesajul care trebuie comunicat
jurnaliştilor. Informaţia este înta-adevăr nouă şi deci, va fi posibil să
îi intereseze. Textul trebuie să fie scurt, frazele simple. Aceste
materiale trebuie să poată fi ulterior reluat în extenso.
Iată câteva reguli simple care trebuie respectate:
 Să se găsească un titlu care să rezume mesajul;
 Să se menţioneze datele, clar şi complet;
 Să se evite abrevierile sau orice informaţie laconică, neclară.
Prezentarea - Trebuie să faciliteze munca jurnalistului, pentru aceasta, este bine :
 Să se dactilografieze pe format obişnuit, cu spaţiu dublu între rânduri;
 Să se scrie pe o singură parte a filei;
 Să fie lăsată o margine suficientă, pentru ca jurnalistul să poată adnota textul;
 Să se precizeze numele celui care a întocmit comunicatul în partea stângă sus,
data în partea dreaptă sus, iar titlul trebuie trecut dedesubt, centrat;
 Să se indice, în josul paginii, numele şi telefonul unei persoane de contact.
Multe agenţii acceptă textele comunicate telefonic, mai ales că sunt scurte. Totuşi,
este de dorit să existe şi un exemplar scris, eventual multiplicat xerox, al textului
comunicatului.
Reguli cu caracter general de întocmire a comunicatului de presă:
 Informaţia comunicată să prezinte valoare de noutate;
 Anunţurile să atragă atenţia celor interesaţi;
 Să se anticipeze mediile care vor reacţiona pozitiv la mesajul transmis;
 Să se stabilească dacă mesajul trebuie adresat direct sau publicat în presa scrisă;

128
M.Ap.N., “Relaţii cu presa”, Ed. Militară, Bucureşti, 1999, pg. 11;
 Se va adăuga o sugestie pentru un bun titlu, şi dacă este posibil, să se includă şi o
fotografie. Oamenii sunt mai sensibili la titluri şi la fotografii decât la text.
Pregătirea comunicatului - Odată ce s-a stabilit utilitatea comunicatului de presă - în
defavoarea altor mijloace de comunicare - prima sarcină este să se identifice informaţia
care se intenţionează să se încorporeze în text. O condiţie fermă este ca, indiferent cine va
pregăti comunicatul, să fie iniţiat în ideile, în problematica subiectului de comunicat, să
fie în posesia unei cantităţi suficiente de informaţie.
Hârtia şi titlul - Indiferent de hârtia utilizată, a nu se omite ca în partea superioară a
paginii să apară “COMUNICAT DE PRESĂ“, laolaltă cu - evidentul - numele, adresa şi
telefonul organizaţiei/instituţiei, în aşa fel încât ziariştii să poată contacta emitentul
pentru informaţii suplimentare. Se recomandă a se contacta telefonic un anumit ziarist
pentru a-l preveni asupra conţinutului mesajului şi asupra iminenţei expedierii acestuia.
Se poate evita, astfel, rătăcirea mesajului în sertarele vreunui alt departament al ziarului.
Se încheie mesajul cu precizarea datei expedierii.
Obiectivitatea - Comunicatul va fi receptat mai pozitiv de cititori când textul este
scurt, prezintă acurateţe şi este formulat la obiect. Textele din care răzbate importanţa pe
care şi-o acordă emitentul, vor diminua forţa comunicatului.
Editarea comunicatului - Se lasă o margine de 3-5 cm în stânga textului. Asta va
permite jurnalistului să folosească spaţiul pentru diferite recomandări tehnice (caracterul
literei, dimensiuni, subtitluri suplimentare etc.). Se va utiliza în mod echilibrat
paragrafele. Nu trebuie abuzat de aliniate. O nouă propoziţie nu trebuie să fie un nou
paragraf, dacă nu aduce o idee nouă în text. Pe de altă parte, este de evitat utilizarea unor
blocuri prea mari de text neîntrerupt. Cititorii îşi pierd interesul pentru lectura unui
asemenea text.
Se folosesc pentru separarea paragrafelor, rânduri libere. Un comunicat de presă
cu prea multe rânduri albe lasă senzaţia de fragmentare excesivă. Este util a se lăsa
rânduri libere doar atunci când acest lucru ajută la delimitarea ideilor.
Dacă un comunicat se întinde pe mai mult de două pagini este un bun obicei să fie
împărţit în secţiuni cu subtitluri proprii. Se va lăsa un spaţiu necesar între secţiuni pentru
a permite editorului să insereze subtitlurile pe care le consideră potrivite. Subtitlurile
trebuie să fie scurte şi dense. Este însă de preferat ca textul dactilografiat al
comunicatului să nu depăşească o pagină şi jumătate. Nu se redactează niciodată textul la
un rând. Intervalul optim este de un rând şi jumătate. Spaţiul dintre rânduri permite
ziaristului să lucreze mai uşor, iar textul este mai lesne de urmărit de dactilografe.
Limbaj şi stil -Se compun propoziţiile comunicatului într-un stil direct şi simplu.
Propoziţiile lungi şi complexe, cu multe ramificaţii colaterale şi cu un vocabular prea
încărcat nu fac textul mai impresionant. Pentru comunicatele destinate unui public mediu
este recomandabil ca propoziţiile să nu depăşească 10-15 cuvinte.
Înainte de a începe redactarea unui comunicat este important să se definească
publicul căruia acesta îi este destinat. Este de aşteptat ca un public de nivel mediu, mai
numeros, să nu fie pe de-a-ntregul receptiv la toate detaliile, nuanţele particulare ale
mesajului.
Lead-ul (introducerea) – „Lead“-ul este o formă aparte de introducere; el împreună cu
titlul formează acea parte a textului care trebuie să atragă atenţia publicului. Ca o regulă
de bază, „lead“-ul trebuie să comunice esenţa mesajului care urmează a fi conţinut în
comunicat. El trebuie să răspundă la cinci întrebări fundamentale pentru orice informaţie
destinată mass-media: „Cine“, „Ce“, „Unde“, „Când“ şi „De ce“. Este bine a se răspunde
tuturor întrebărilor încă din introducere.
Restricţii - Uneori este util a se limita libertatea de acţiune a ziaristului, cu indicaţii de
genul: „vă rugăm să nu publicaţi înainte de data...“. Asemenea recomandări trebuie, însă
să fie utilizate cu mare economie, pentru a evita suspiciunile gazetarilor. Este de preferat
ca, din eventualele instrucţiuni să reiasă încrederea autorului comunicatului în
competenţa omului de presă.
b) Dosarul de presă129 - este un ansamblu complet de documente care se referă la o
anumită temă, la un anumit eveniment. Acest dosar este destinat jurnaliştilor, conţine
faptele, desfăşurarea lor în timp, precum şi numeroase informaţii. Dosarul de presă
trebuie să fie lesne utilizat, astfel încât jurnalistul să găsească toate elementele şi datele
de care are nevoie pentru redactarea articolului său.
Pregătirea - Dosarul de presă, prin excelenţă, se adresează unor persoane presate de timp
şi „bombardate” cu informaţii. Încă de la prima vedere, dosarul trebuie să
fie atractiv, forma sa grafică să stimuleze curiozitatea de a-l consulta. Cu

129
Coman, Cristina, “Relaţiile publice şi mass – media”, Editura Polirom, Bucureşti, 2000, pg. 120;
 toate acestea, dosarul nu trebuie să fie luxos: calităţile sunt concizia,
claritatea şi simplitatea.
Prezentarea - Documentele trebuie să fie reunite într-un ambalaj solid, uşor de
transportat şi de folosit. E bine să se precizeze:
 numele producătorului şi sigla;
 titlul;
 menţiunea „Dosar de presă”;
 data;
 numele funcţionarului care poate fi contactat ulterior, numerele sale de
telefon şi de fax, e-mail, etc.
A se folosi sigla organizaţiei pe fiecare pagină, astfel încât beneficiarul să poată
întotdeauna repera emiţătorul informaţiei, chiar dacă detaşează pagini din dosar.

Conţinutul - reamintirea titlului;

 sumarul care prezintă clar diferite părţi ale dosarului, cu numărul
paginii corespunzătoare;
 rezumatul informaţiei conţinute în dosar;
 elementele dosarului (discurs, rezumat al intervenţiilor
participanţilor etc.).
Înmânarea dosarului de presa - Atunci când beneficiarul-ţintă este definit, se poate fixa
precis numărul destinatarilor. Dosarul de presă, fiind un document de referinţă, poate
avea o viaţă relativ lungă, poate servi în mod egal relaţiilor publice sau poate fi folosit de
către un centru de documentare. Dosarul de presă poate fi dat jurnaliştilor în diferite
momente:
 cu ocazia unei manifestări,
 dacă jurnaliştii invitaţi nu au putut participa la eveniment, este bine să
găsim mijlocul prin care dosarul să le parvină ulterior.
c) Conferinţa de presă130 - este o manifestare specială pentru jurnalişti, menită a le
prezenta o informaţie nouă, importantă, care să le justifice efortul de a se deplasa.
Obiectivul conferinţei de presă este atragerea atenţiei presei. Conferinţa de presă oferă
130
Coman, Cristina, “Relaţiile publice şi mass – media”, Editura Polirom, Bucureşti, 2000, pg. 130;
avantajul reunirii simultane a tuturor jurnaliştilor interesaţi de un anumit subiect, într-un
mod omogen, şi realizarea unui schimb de informaţii.
Conferinţa de presă trebuie să:
 aibă un caracter de eveniment;
 capteze atenţia publicului;
 suscite şi să aducă răspunsuri precise.
Pregătirea:
 Conferinţa de presă este o activitate importantă şi delicată, iar pregătirea ei trebuie
să fie meticuloasă;
 Se recomandă a se evita desfăşurarea unui alt eveniment important în aceeaşi zi;
 Se va întocmi dosarul de presă;
 Ora de desfăşurare va fi compatibilă cu programul jurnaliştilor. Trebuie respectate
orele şedinţelor de redacţie: zilele favorabile sunt marţea, miercurea şi joia, iar
cele mai bune momente ale zilei sunt prânzul şi după–amiaza. Durata totală a unei
conferinţe de presă este cca. 1h30min;
 Se vor trimite invitaţiile jurnaliştilor în funcţie de specializarea lor; este bine să se
aleagă cu grijă persoanele, pentru aceasta, este nevoie de un bun „inventar” de
presă. Invitaţia trebuie trimisă cu o săptămână înainte de conferinţă. Reamintirea
telefonică este întotdeauna utilă;
 Să se redacteze invitaţia pe carton sau pe hârtie, indicând clar obiectivul
conferinţei de presă, numele şi funcţia exactă a persoanelor care susţin, locul şi
ora. Se va indica un număr de telefon pentru confirmările de participare;
 Sala trebuie amenajată şi echipată cu: mese, scaune pentru vorbitori (ale căror
nume trebuie să fie indicate vizibil), echipament audio-video, lumini, microfoane.
E indicat să se amenajeze şi un vestiar;
 Dacă sunt mai multe persoane care participă la conferinţă, se va organiza în ajun o
reuniune de informare;
 Conferinţa de presă poate fi improvizată rapid, atunci când urmează unor
evenimente extraordinare. În acest caz, invitaţiile se fac prin comunicat sau
telefonic.
Derularea conferinţei de presă:
  Primirea - la sosire, se notează numele jurnaliştilor şi redacţia, moment în care se
vor înmâna şi dosarele de presă;
 Expunerea - trebuie pregătită cu mare atenţie şi nu va depăşi 45 de minute;
 Vorbitorii - numărul lor depinde de subiectul tratat. Principalul vorbitor trebuie
să-i prezinte şi pe ceilalţi;
 Atitudinea care trebuie adoptată: claritate, simplitate;
 Se va preciza clar că instituţia organizatoare a conferinţei poate fi sau nu citată ca
sursă pentru o informaţie;
 Răspunsurile la întrebări trebuie să fie cât mai clar posibile;
 Se vor refuza comentariile sau declaraţiile în legătură cu o chestiune mai delicată.
După conferinţa de presă:
Se va realiza bilanţul participanţilor şi se vor trimite rapid dosarele jurnaliştilor care
au absentat. Pot fi organizate „centre de presă” pentru facilitarea comunicării în momente
de criză, sau doar pentru a informa periodic jurnaliştii specializaţi. De fapt, este de dorit
să se organizeze întâlniri mai mult sau mai puţin oficiale între jurnaliştii de specialitate şi
directorii de cabinet sau consilierii tehnici.

d) Călătoria de presă - este o deplasare organizată special pentru jurnalişti, pentru a îi

face să participe direct la un eveniment, pentru a le face demonstraţie sau pentru a le da
posibilitatea de a judeca „la faţa locului” un fapt anume131.
Călătoria de presă trebuie să aibă un motiv serios, care să fie făcut cunoscut.
Există câteva reguli indispensabile care trebuie respectate:
 Toţi jurnaliştii sunt oaspeţi de marcă şi vor fi trataţi în mod similar;
 Se va reduce la minim numărul de ore sau al zilelor de drum, şi se va
asigura jurnaliştilor un confort necesar, condiţii bune de călătorie;
 Programul stabilit se va anunţa, detaliat, cu câteva zile înainte;
 Dosarul de presă va fi înmânat participanţilor la începutul călătoriei;
 Se vor anticipa posibile interviuri.
Pregătirea - Pentru trimiterea invitaţiilor, etapele sunt acelaşi ca şi pentru conferinţa de
presă. Totuşi, pot fi precizate câteva particularităţi:
131
M.Ap.N., “Relaţii cu presa”, Ed. Militară, Bucureşti, 1999, pg. 17;
  Jurnaliştii vor fi contactaţi cu cel puţin o lună înainte, imediat ce este posibil, se
va trimite un program amănunţit (etapele călătoriei, numele participanţilor);
 Se va trimite o fişă specială pentru detalii (dată, durata călătoriei, mijloace de
transport, orar, loc de întâlnire şi locul de plecare).
Jurnaliştii invitaţi vor fi riguros selectaţi; se va prevedea posibilitatea de a înlocui
un jurnalist care absentează. La câteva zile după trimiterea invitaţiilor, se va telefona
jurnaliştilor pentru confirmare. Aceasta va asigura numărul suficient de jurnalişti
prezenţi. Organizarea călătoriei implică aspecte practice şi profesionale.
Detaliile sunt foarte importante:
 aspecte profesionale: definirea exactă a temei informării;
 aspecte practice: alegerea locurilor de vizitat, cazare şi masă, transport,
itinerar, etc. Este de dorit să se efectueze o călătorie prealabilă, pentru
cunoaşterea şi pregătirea în detaliu a activităţii.
Câteva sfaturi
 Numărul de participanţi nu trebuie să fie prea mare;
 Programul să fie echilibrat, păstrând şi pauzele de timp liber;
 Se vor asigura toate mijloacele pentru transmiterea informaţiei (telefon, fax, xerox
etc.);
 La finalul călătoriei, se va realiza un bilanţ succint al activităţii şi va fi oferit şi
participanţilor.
e) Campaniile de Comunicare
Partenerii într-o campanie de comunicare sunt:
 Emitentul (organizaţia care beneficiază de campanie).
 Realizatorul campaniei (agenţia).
Principalele etape în conceperea unei campanii:
Prima etapă: expunerea în scris a problemei care trebuie rezolvată printr-o campanie de
comunicare. Această primă etapă este importantă; de claritatea acestui document va
depinde întregul „lanţ“ al fabricării campaniei. Decizia de a realiza o campanie indică
deja o alegere a modului de comunicare; un mesaj scurt adresat unui public - ţintă, la un
anumit moment. Aceasta trebuie să-l determine pe jurnalist să descrie într-un mod precis
scopul activităţii.
Hotărârea care trebuie promovată - În afară de o descriere tehnică, este necesar să se
poată realiza înaintea campaniei expunerea
studiilor cantitative şi calitative asupra opiniilor şi
a percepţiei problemei. Dacă nu este cazul, atunci
urgenţa constă nu în comunicare, ci în realizarea
studiilor, acolo unde ele lipsesc.
Obiectivele - Un obiectiv cantitativ - un punct de reper numeric ce trebuie atins ori de
câte ori este posibil.
Un obiectiv calitativ - punctul de reper ce trebuie atins în ceea ce priveşte
evoluţia unei atitudini şi/sau a unui comportament.
Aceste obiective se stabilesc mai uşor decât studiile efectuate înaintea campaniei,
permiţând compararea datelor înainte şi după campanie.
Publicul – ţintă - Este vorba de dezvoltarea şi precizarea criteriilor socio-demografice,
socio-economice, a atitudinilor şi comportamentelor ce permit
descrierea populaţiei vizate. Este cu atât mai important ca ţinta şi
centrul acesteia (populaţia-cheie vizată) să fie definite corect când
bugetul este mai mic sau când mesajul este complex. Piedicile pot fi de
naturi diferite: bugetare, mediatice, de timp, sau chiar politice.
A doua etapă: alegerea proiectului de campanie. Dintre multitudinea de întrebări care se
pun în legătură cu alegerea unui proiect, cele mai importante sunt:
 răspunde proiectul de creaţie la problemele ridicate?
 va înţelege grupul ţintă mesajul?
 perioada prevăzută pentru planul media este cea mai bună?
 decupajul este coerent (raportul între costul cumpărării spaţiului şi onorarii)?
A treia etapă: munca în comun pentru realizarea campaniei. Proiectul creativ care este
reţinut trebuie adesea „şlefuit“, fie în urma concluziilor studiilor de
pretestare, fie după câteva şedinţe de lucru împreună cu agenţia. La fel
trebuie definitivat şi planul media, şi bugetul. Punerea în practică;
reuniunea de pre-producţie este esenţială şi beneficiarul trebuie să
participe la această etapă. Indiferent de canalul media utilizat,
beneficiarul trebuie să fie de acord asupra alegerii realizatorului, a
 distribuţiei, a fotografului, a ilustratorului, a vocii etc., înainte ca totul să
fie pus în practică. După ce se realizează cumpărarea de spaţiu,
campania este gata să fie difuzată pe suporturile reţinute.
A patra etapă: pregătirea terenului pentru campanie.
 Informarea internă prealabilă;
 Informarea prealabilă a presei.
A cincia etapă: prelungirea mesajului publicitar. Rolul publicităţii este să ofere
publicului-ţintă un mesaj complex, care răspunde tuturor exigenţelor informaţiei.
A şasea etapă: bilanţul. Realizarea bilanţului este obligatorie. Acest studiu are drept
obiectiv evaluarea impactului şi eficienţei campaniei pentru categoriile
de public vizate şi pentru obiectivele fixate.

f) Interviul - “Tot ceea ce spuneţi poate fi folosit împotriva dumneavoastră132“. Această

frază - devenită celebră datorită filmelor poliţiste americane - pare să fie un avertisment
pentru toţi cei de care se apropie un ziarist pentru un interviu.
Este, însă, de remarcat faptul că ziariştii competenţi nu urmăresc să-i expună pe
cei pe care îi intervievează şi nici organizaţiile pe care aceştia le reprezintă. Ziariştii
competenţi nu au alt scop în minte decât să-şi practice meseria: să obţină informaţii şi să
le transmită publicului.
Trebuie ştiut că un ziarist nu poate să adreseze numai întrebări previzibile dacă
vrea să obţină informaţii reale. El trebuie să se documenteze despre subiectul vizat şi
trebuie să persiste în adresarea întrebării şi să utilizeze şi alte tehnici ale interviului pentru
a-l determina pe intervievat să spună lucruri pe care acesta ar fi preferat să le păstreze
pentru sine. Un asemenea demers poate să-l pună pe cel care răspunde în situaţii dificile,
dar acesta este numai rareori scopul ziaristului.
Avertismentul la care am făcut referire mai sus – „tot ceea ce spuneţi poate fi
folosit împotriva dumneavoastră“ - rămâne valabil. Nu în sensul intenţiei ziaristului de a
fi ostil, ci în cel care defineşte relaţia ziarist – intervievat; este foarte important să nu uiţi
că rolul celui din faţa ta este să publice tot ceea ce spui. Iar dacă ceea ce spui nu este bine

132
Stefan Prutianu – „Manual de comunicare şi negociere în afaceri”, vol I – Comunicarea – Editura
Polirom, Iaşi, 2000, pg. 294;
cumpănit, acest lucru se poate întoarce împotriva ta. Aşa că este bine ca în mintea
intervievatului să fie prezentă întrebarea: „Ţin ca răspunsul meu să apară tipărit?“
Oricât de confortabilă, de agreabilă, este conversaţia, ziaristul nu a venit pentru o
şuetă. Intervievatul nu poate fi absolut sigur că gândurile sale nu vor fi făcute publice
decât dacă nu le va rosti cu voce tare. Desigur, atunci când intervievatul nu este antrenat
în contacte susţinute cu presa, ziaristul este deseori avantajat de experienţă. Un
profesionist al presei poate să influenţeze semnificativ cursul unei conversaţii din direcţia
pe care o dă întrebărilor cât şi prin întreruperi în timpul răspunsurilor.
Dar intervievatul nu trebuie să privească interviul ca fiind o situaţie în care este
expus în primul rând riscului eşecului. El este, de obicei, mai competent în domeniul său
decât este ziaristul, ceea ce este o sursă de încredere în sine. Apoi, el poate pregăti
interviul şi să creeze astfel premize pentru un produs pozitiv. De aceea se recomandă
exersarea situaţiei, chiar în absenţa unui interlocutor. “Jocul de rol“ - simularea situaţiei -
una dintre metodele utile de antrenare: cea mai eficientă tehnică de pregătire rămâne,
însă, antrenamentul TV. Confruntarea cu un ziarist celebru, în faţa camerei TV şi a
reflectoarelor, este, de obicei, incomodă pentru cel care se află pentru prima oară într-o
asemenea situaţie. Antrenamentul în faţa camerei TV, care simulează cât mai multe
elemente ale situaţiei reale, va îmbunătăţi performanţa nu numai pentru interviul de
televiziune ci şi pentru cel dat unui ziarist de presă scrisă. Iată câteva reguli pentru
acordarea unui interviu:
Pregătire pentru interviu - Întrebaţi din timp care vor fi subiectele abordate în interviu.
Ziaristul se va pregăti pentru interviu, revăzând articolele publicate pe aceeaşi temă şi
memorând date foarte importante, date pe care este important să le cunoască şi cel care va
răspunde întrebărilor. Intervievatul poate să construiască o listă cu întrebările care crede
că-i vor fi adresate, inclusiv cele “încuietoare“ şi să-şi formeze răspunsuri. Pregătiţi o
„trusă“ pentru interviu. Înainte de interviul propriu-zis, subiectul materialului
(intervievatul) trebuie să îşi clarifice care este utilitatea pentru sine şi pentru instituţia pe
care o reprezintă a declaraţiilor pe care le face. De asemenea el trebuie să fie conştient de
motivele care au stat la baza selectării sale.
„Trusa“ pentru informarea jurnalistului - Ziaristul poate să fie înarmat cu o „trusă“
care să conţină, pe de o parte, informaţii generale despre organizaţie - raportul anual, o
broşură de prezentare, o culegere a comunicatelor anterioare puse în circulaţie de
organizaţie etc. Pe de altă parte, trusa poate să conţină informaţii cu relevanţă directă
asupra problemei care urmează a fi discutată. În particular, poate fi vorba despre
informaţii factuale la care se poate face trimiteri în timpul interviului, cum ar fi statistici
sau treceri în revistă cronologice a evenimentelor relevante.
Transmiterea într-o formă scrisă a unor asemenea informaţii reduce net publicarea
lor într-o formă eronată sau imprecisă şi îi dă intervievatului siguranţă că, indiferent ce
traseu va avea discuţia, jurnalistul va fi în posesia unor informaţii corecte şi clare.
Stabiliţi înţelegeri - Stabiliţi înainte de începerea interviului să vi se permită să revedeţi
transcrierea acestuia, rolurile - şi deci, responsabilităţile - sunt definite cu claritate pe
parcursul lor, în articol, sau de difuzarea lor la radio sau TV. Intervievatul răspunde la
rândul său de corectitudinea raportării comentariilor sale, este deci autorizat să pretindă
să revadă înregistrarea - scrisă sau pe bandă audio-video a interviului înainte de difuzarea
acestuia.
Asemenea înţelegeri trebuie să fie făcute anterior interviului. Dreptul de a revedea
materialul nu-i dă intervievatului dreptul de a interveni în textul interviului. El poate să
solicite doar modificări la nivelul detaliilor tehnice (ex: corectarea unor date sau a unor
cifre etc.). Dacă într-un pasaj specific, intervievatul este nemulţumit de claritatea
exprimării, el poate propune - doar propune - revenirea asupra pasajului cu pricina. În
ceea ce priveşte informaţiile produse de ziarist, din propria documentare, intervievatul nu
are dreptul să pretindă vreo modificare.
Utilizarea limbajului colocvial - Un interviu este preferat de ziarişti pentru ca limbajul
utilizat pe parcursul acestuia este accesibil, diferit de exprimarea stufoasă prea
specializată. Intervievatul trebuie să ţină cont de această opţiune şi să facă efortul de a-şi
adapta limbajul la auditoriu, în aşa fel încât să nu-l aducă pe ziarist în situaţia de a
reformula textul pentru a-l adapta stilului colocvial.
Nu lăsaţi introducerea în interviu în întregime la latitudinea ziaristului - Un interviu
este o conversaţie, nu un examen. Deşi jurnalistul determină direcţia şi tonul conversaţiei
într-o măsură importantă, intervievatul nu trebuie să se supună complet acestuia. Dacă
anumite subiecte nu sunt abordate în cursul interviului, intervievatul poate să le aducă
singur în discuţie.
Nu spuneţi nimic “off the record“ - Un ziarist conduce un interviu pentru că doreşte să
informeze publicul. El nu urmăreşte cu orice preţ informaţii “off the record“ (pe care nu
le-ar publica sub forma citării). Intervievatul trebuie, în consecinţă, să se abţină de la a
impune asemenea limitări (să pretindă nemenţionarea unei informaţii). Este mult mai
simplu să nu comunice deloc informaţiile din această categorie.
Nu încercaţi să umpleţi momentele de tăcere din conversaţie - Jurnalistul dispune de
multe tehnici de intervievare: interogări agresive, întreruperi, prezentarea unor idei
importante susţinute cu câteva exemple etc. Există o tehnică în aproape toate interviurile.
Jurnalistul lasă o tăcere mai lungă după un răspuns şi, procedând astfel, încearcă sa-l facă
pe invitat să umple tăcerea, ca astfel să spună, eventual, alte lucruri decât ar fi dorit
iniţial. Fiţi pregătiţi pentru asemenea situaţii - aceasta este singurul sfat care poate fi dat.
Trebuie să vă daţi seama că ziaristul urmăreşte ceva cu aceste pauze. Nu vă lăsaţi atraşi
de această stratagemă, pentru a nu spune lucruri pe care n-aţi intenţionat a le comunica.
Dacă tăcerea a devenit stânjenitoare, e preferabil să adresaţi o întrebare de genul: „mai
doriţi puţină cafea?“
Conversaţia măruntă face parte din interviu - Interviul începe în momentul în care
ziaristul a intrat în încăpere, şi se termină atunci când acesta a părăsit încăperea.
Frazele cu care ziaristul este întâmpinat (saluturi, începerea conversaţiei) sunt
momente care nu ridică probleme speciale. Însă încheierea conversaţiei presupune
precauţii, fiind un moment în care intervievatul riscă să spună lucruri pe care nu le-ar fi
spus în interviul propriu-zis. Se întâmplă frecvent ca, în încheierea conversaţiei, ziaristul
să-şi lase instrumentele de lucru - lăsând intervievatul să creadă ca interviul s-a încheiat,
şi să continue conversaţia. Eliberat de presiunea situaţiei de interviu, intervievatul riscă să
comunice lucruri pe care nu le-ar fi spus cât timp ziaristul era pe poziţii. Surpriza poate fi
mare atunci când în urma unei asemenea conversaţii „libere“, ziaristul redeschide agenda
şi începe să noteze. Interviul se încheie, deci, doar atunci când jurnalistul a părăsit
încăperea.

g) Briefing-uri – jurnalişti străini

Jurnaliştii străini apreciază briefing-urile cu puţini participanţi, organizate de
exemplu pentru prezentarea unor măsuri cu implicaţii în relaţiile externe ale ţării. Aceste
întâlniri au avantajul de a întări relaţiile personale. Jurnaliştii străini în trecere, care se
află în ţară numai pentru o anumită ocazie, dispun de foarte puţin timp şi de aceea ei vor
avea prioritate (în măsura posibilului).
La evenimente, este bine să vă asiguraţi că va participa şi un jurnalist
reprezentând o mare agenţie de presă. La vizitele unor oficiali străini trebuie să fie
convocat un jurnalist din ţara respectivă; dacă nu poate participa, este bine să i se trimită
un comunicat complet. Presa internaţională, prin audienţa sa largă, merită un efort special
pentru a o informa. Unele organisme dispun de ataşaţi de presă care se ocupă exclusiv de
relaţiile cu jurnaliştii străini. În măsura posibilului, această practică ar trebui generalizată
pentru că permite stabilirea unor contacte constante şi serioase cu reprezentaţii mass-
media mondială. Aceşti jurnalişti sunt intermediari de opinie, esenţiali pentru formarea
imaginii organizaţiei în lume.
Corespondenţii permanenţi
Organismele importante de presă scrisă şi audio-vizuală dispun de un birou condus
de un director, asistat de mai mulţi corespondenţi. Corespondenţii pot fi numiţi pe
perioade determinate, dar unii dintre ei pot fi familiarizaţi cu ţara de mai mult timp. De
multe ori, corespondenţii lucrează şi individual, acasă, deci trebuie convocaţi personal la
conferinţe. Ei vor fi nominal indicaţi ca destinatari ai comunicatelor şi diverselor
publicaţii. Se întâmplă ca jurnaliştii străini să fie intrigaţi de dificultatea cu care obţin
informaţii concise şi exacte. Indiferent de informaţia care trebuie să fie dată este bine ca
aceasta să fie transmisă foarte rapid.