3.4. Învăţătura etică a lui Isus Hristos.

Includerea lui Iisus Hristos în tagma celor mai măreţi

moralişti poate trezi un protest intern din partea credincioşilor. Însă fenomenul în cauză poate fi
pe deplin îndreptăţit. Iisus Hristos a fost trimis pe pămînt ca să pregătească profesionali pentru a
ne arăta calea spre mîntuire.
Învăţătura lui este rezumată în Predica de pe munte care a fost transmisă lui Moise. În Predică
este exprimată atitudinea lui Iisus faţă de legea morală atît a Vechiului testament, cît şi
conţinutul Noului testament pe care l-a sintetizat sub forma fericirilor:

• Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor;

• Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia;
• Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul;
• Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura;
• Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui;
• Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu;
• Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema;
• Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor;

Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva
voastră, minţind din pricina Mea . În Fericiri sânt date virtuţi precum: simplitatea,
blândeţea, mila, nevoia de dreptate, de pace etc., virtuţi care, prin simpla lor prezenţă în
inima omului, aduc cu sine recompense precum: împărăţia cerului, moştenirea pământului,
mângâiere sufletească, îndestulare, apropiere de Dumnezeu.

După cum ne arată Evanghelia, Hristos este fiul lui Dumnezeu ce s-a născut într-un mod
supranatural şi a fost trimis pe pământ de către Dumnezeu cu misiunea de a pregăti oamenii
către judecata de apoi, ca prin sacrificiul său să arate oamenilor calea spre mântuire, pe care
ei, în virtutea caracterului păcătos al fiinţei lor, nu sânt în stare să o găsească.
În învăţăturile lui Iisus Hristos sunt redate condiţiile ce se cer oamenilor spre a fi fericiţi.
Fericirea este o stare de adâncă mulţumire a sufletului omenesc. Oamenii au dorit-o
întotdeauna şi mereu s-au întrebat cum se poate ajunge la fericire. Vechii filozofi greci şi
romani au explicat-o în diferite chipuri, punând temeiul ei în avere, răbdare, plăcere,
putere etc.
Putem menţiona că, faţă de eticile precreştine, care combat prin pedepse efectele
exterioare ale acţiunilor omeneşti considerate rele, etica creştină suprimă cauzele
interioare, subiective, rădăcinile sufleteşti ale răului posibil. Altfel spus, etica creştină
 caută să facă imposibilă apariţia cauzelor potenţial rele, prin cultivarea unor virtuţi
sufleteşti necondiţionat bune.

Astfel, pentru creştinul veritabil, nu se va pune problema să nu calce legea de frica

pedepsei, ci să nu calce legea nicicum; nu se va pune problema să-şi cinstească părinţii
numai pentru a trage din asta anumite foloase, ci să-i cinstească oricum, ba chiar înfruntând
orice fel de adversiuni etc.