Teoria cuantică relativistă

Dirac (1928) a propus o teorie a electronului, compatibilă atât cu principiile

mecanicii cuantice cât și cu teoria relativității. Pornind de la aceste principii
fundamentale, ecuația lui Dirac explica existența spinului electronic, care în
teoria nerelativistă a lui Pauli (1927) trebuia postulată, și descria corect
structura hiperfină a liniilor spectrale. Ea indica și existența unor stări de
energie negativă, care au fost reinterpretate ca stări ale unei particule ipotetice
având aceeași masă ca electronul dar sarcină electrică opusă. Particula a fost
observată în camera cu ceață de Anderson (1932), care a numit-o pozitron.
Posibilitatea creării/anihilării de perechi electron-pozitron, concomitent cu
absorbția/emisia de fotoni, iese din cadrul mecanicii cuantice, în care numărul de
particule materiale este considerat constant. Noua teorie a interacției dintre
materie și radiație propusă de Dirac a fost numită de acesta electrodinamică
cuantică. Ea a fost elaborată în formă definitivă, ca teorie cuantică relativistă a
interacției dintre electroni și fotoni, în mod independent, de Tomonaga, Schwinger
și Feynman (1946–1949); echivalența celor trei formulări a fost demonstrată de
Dyson (1949).