PERIOADA PAŞOPTISTĂ

O generaţie literară – este alcătuită din scriitorii care s-au născut şi au debutat cam în aceeaşi
perioadă, având aceleaşi păreri, idealuri, manifestând atitudini şi preferinţe estetice apropiate.
Paşoptismul este mişcarea de emancipare social – politică, culturală şi naţională dintre 1830 şi
1860, având în centru Revoluţia de la 1848 (de unde provine şi denumirea mişcării).
Contextul social – istoric
- procesul modernizării civilizaţiei româneşti se remarcă în secolul al XIX-lea; printre
evenimentele semnificative, în plan politic, ce ajută la acest proces de emancipare, se numără: Revoluţia
lui Tudor Vladimirescu din 1821, Pacea de la Adrianopole din 1829 (când Moldova şi Ţara Românească
primesc autonomie administrativă şi libertatea comerţului, intrând în circuitul economic european),
Revoluţia de la 1848.
Principalele obiective social – politice ale mişcării paşoptiste sunt: modernizarea societăţii
româneşti, independenţa politică, libertatea naţională, unirea provinciilor române, lupta împotriva
feudalităţii, îngrădirea drepturilor abuzive ale marii boierimi.
Presa
- în toate cele trei ţări româneşti se dezvoltă o bogată activitate publicistică.
- apar primele ziare:
● „Curierul românesc” la Bucureşti, în 1829, sub conducerea lui I. Heliade Rădulescu;
● „Albina românească” la Iaşi, tot în 1829, din iniţiativa lui Gheorghe Asachi;
● „Gazeta de Transilvania” la Braşov, în 1838, din iniţiativa lui George Bariţiu;
● „Dacia Literară” la Iaşi, în anul 1840, sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu.
Alte publicaţii: „Gazeta Teatrului Naţional” (1835) la Bucureşti, „Alăuta românească” (1837) la
Iaşi, „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” la Braşov, în 1838.
Învăţământul
- se pun bazele învăţământului în limba română, înfiinţându-se primele şcoli primare, în
principalele centre ale ţării, primele şcoli superioare, conservatoare dramatice şi muzicale.
- sunt continuate iniţiativele lui Gheorghe Asachi în Iaşi şi ale lui Gheorghe Lazăr în Muntenia
(primul iniţiază în 1813, un curs de inginerie şi hotărnicie în limba română, la Academia Grecească din Iaşi,
iar al doilea pune bazele învăţământului în limba română, începând cu 1818, în Şcoala de la Sfântul Sava
din Bucureşti.
- după 1830, învăţământul devine o preocupare a statului, însă este susţinut tot prin eforturile
unor intelectuali: Asachi în Moldova şi Petrache Poenaru în Muntenia.
- şcolile se înmulţesc şi se diversifică: în 1835 „Şcoala Domnească” din Iaşi se reorganizează sub
numele de Academia Mihăileană (după numele domnitorului Mihail Sturza); în Transilvania, pe lângă
şcolile de la Blaj, se înfiinţează la Braşov, în 1834, o şcoală comercială ce va fi condusă de George Bariţiu;
tot la Braşov, în 1850 începe să funcţioneze un gimnaziu.
- reformele lui Cuza grăbesc procesul de instituţionalizare a învăţământului, culminând cu
înfiinţarea Universităţilor din Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864).
- mulţi tineri îşi completează studiile la universităţile din Franţa, Germania, Italia.
Ştiinţa
- se dezvoltă ştiinţa şi se insistă asupra utilităţii practice a cuceririlor ştiinţei;
- spre deosebire de umanişti şi iluminişti, paşoptiştii nu îndeamnă numai la asimilarea şi
popularizarea noilor cunoştinţe ştiinţifice (din afara graniţelor), ei stimulau gândirea originală;
- istoriografia românească se concentrează asupra luptei maselor populare şi a dreptului la
„insurecţie” a naţiilor oprimate (probleme pe care umaniştii şi iluminiştii le ignoraseră);
- se observă o preocupare a paşoptiştilor de a crea o ştiinţă a istoriei, care să înfăţişeze evoluţia
societăţii româneşti sub acţiunea legilor generale ale progresului astfel încât istoria naţională să poată fi
încadrată în cea universală; o altă preocupare ţine de transformarea istoriografiei în izvor de inspiraţie
pentru literatură.

Societăţi culturale
- societăţile culturale („Societatea Literară”, „Societatea Filarmonică” etc.) au în vedere:
extinderea şcolilor primare la sate; dezvoltarea învăţământului superior şi a celui artistic în limba română,
editarea de ziare şi înfiinţarea de teatre în limba naţională, stimularea literaturii originale şi a celorlalte
arte, cercetarea folclorului, publicarea documentelor istorice vechi, încurajarea traducerilor, a preluărilor
şi adaptărilor din literatura universală.
- societăţile culturale încurajează întrunirile publice, discuţiile politice, literare, ştiinţifice;
- apar saloane literare: cel al lui Iancu Văcărescu în Ţara Românească şi cel al lui Costache
Conachi în Moldova.
Teatrul
- din iniţiativa unor cărturari (I. H. Rădulescu în Ţara Românească şi Gheorghe Asachi în Moldova)
se pun bazele teatrului în limba română, la început prin traduceri, iar apoi prin scrieri originale;
- până la apariţia şi dezvoltarea teatrului în limba română existau numeroase trupe de actori care
dădeau reprezentaţii cu piese în limba franceză;
- în 1840, conducerea Teatrului Naţional din Iaşi este preluată de Mihail Kogălniceanu, Vasile
Alecsandri şi Costache Negruzzi; încep să fie reprezentate pe scenă piese originale, prin care se făcea
educaţie cetăţenească sau se stimula spiritul satiric antifeudal.
Trăsături ale generaţiei şi literaturii de la 1848
Scriitorii epocii respective au câteva trăsături comune:
- cei mai mulţi au început învăţătura cu dascăli particulari, în limba greacă, şi apoi au continuat
studiile în Franţa;
- majoritatea au participat la Revoluţia de la 1848şi ulterior au fost nevoiţi să ia calea exilului;
- fiind participanţi activi la viaţa social – politică, au scris opere literare cu un conţinut patriotic şi
militant, exprimând idealurile luptei pentru emancipare socială şi naţională, pentru unitate naţională.
Principalele trăsături ale literaturii paşoptiste
- inspiraţia din trecutul istoric, din natura patriei şi din creaţia folclorică (un moment însemnat în
valorificarea tradiţiilor populare îl constituie apariţia primei colecţii de „Poezii populare” (1852), culese de
Vasile Alecsandri);
- reflectarea problemelor sociale ale epocii lor;
- satirizarea viciilor orânduirii feudale;
- se remarcă o îmbinare între vechi şi nou, căci este evident, pe de o parte, autohtonismul
(orgoliul latinităţii şi mitul întoarcerii la originile uitate; teme, motive, viziuni ale trecutului daco-romanic,
personaje istorice sau mitologice din acelaşi trecut etc.) iar pe de altă parte, se încearcă o sincronizare cu
Europa Occidentală;
- o primă etapă, a „deschizătorilor de drumuri” (Gh. Asachi, I.H. Rădulescu) se caracterizează în
special prin iniţiative de constituire a instituţiilor culturale (presa, teatrul, şcoli etc.); I.H. Rădulescu
adresează tinerilor scriitori îndemnul: „Nu e vreme de critică, copii; e vreme de scris; să scrieţi cât veţi
putea şi cum veţi putea”.
- o a doua etapă este marcată de contribuţia lui Mihail Kogălniceanu, începând din 1840 când
apare revista „Dacia literară”, prioritară devenind problema afirmării identităţii creaţiei literare
româneşti, a emancipării acesteia faţă de modelele europene;
- o particularitate a literaturii paşoptiste constă în coexistenţa curentelor literare (chiar şi în
cadrul aceleiaşi creaţii); iluminism, preromantism (teme: ruinele, meditaţia nocturnă, cimitirele,
mormintele), romantism, clasicism, realism incipient;
- este cultivat îndeosebi romantismul (paşoptist).
 Reprezentaţi ai literaturii paşoptiste:
Proza: proza de inspiraţie istorică (Costache Negruzzi, Nicolae Bălcescu, Alecu Russo)
însemnări de călătorie (Vasile Alecsandri, Ion Ghica, Grigore Alexandrescu)
nuvele romantice (Costache Negruzzi, V. Alecsandri, Gr. Alexandrescu)
încercări de roman: Dimitrie Bolintineanu, Ion Ghica.
Poezia:
- specii clasice: epistola, satira, fabula (Grigore Alexandrescu), oda, imnul (Gh. Asachi, Cezar
Bolliac, A. Mureşanu);
- specii romantice: meditaţia (Vasile Cârlova, Dimitrie Bolintineanu, Grigore Alexandrescu), elegia
(Dimitrie Bolintineanu), legenda cultă (D. Bolintineanu, Vasile Alecsandri), balada (I.H. Rădulescu, Dimitrie
Bolintineanu).
Dramaturgia:
Costache Caragiali, Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Gh. Asachi etc.

Concluzii
În plan cultural se constată:
- dezvoltarea unui puternic spirit naţional, ca reacţie împotriva imitaţiei şi a influenţei culturii
occidentale;
- se pune accent pe folosirea în scris a limbii române, pe creaţia originală şi evidenţierea valorilor
naţionale;
- învăţământul, presa, teatrul, literatura, ştiinţele cunosc o dezvoltare fără precedent;
- iau fiinţă societăţi culturale şi ştiinţifice, creşte numărul revistelor şi al altor periodice, al cărţilor
tipărite, se formează un public cititor etc.
- locul limbii greceşti îl ia franceza, limbă de largă circulaţie europeană.