TEMA.

SISTEME ELECTORALE

1. Sistemul majoritar
Avantajele acestui sistem rezultă din simplitatea lui. În primul rînd, sînt votate
personalităţi cunoscute în circumscripţii uninominale. Astfel, efectul reprezentativităţii la nivel
de circumscripţie este asigurat într-un mod satisfăcător. Însă numai la nivel de circumscripţie,
fiindcă la nivel naţional, de reprezentare a forţelor politice în Parlament, acest sistem poate
introduce o distorsiune serioasă. Am putea elucida acest lucru prin următorul exemplu. Să
admitem că avem în competiţie numai două partide faţă de care simpatiile sînt distribuite
uniform în toate circumscripţiile uninominale – 51% pentru primul şi 49% pentru cel de al
doilea. Evident că utilizînd sistemul majoritar am avea un Parlament în care toate locurile ar fi
ocupate de reprezentanţii primului partid, lăsînd în afară o forţă de opoziţie cam de acelaşi
calibru. Aici apare şi problema modului de constituire a circumscripţiilor electorale. Vor trebui
create 101 circumscripţii uninominale, în conformitate cu numărul de locuri în Parlament. Ţinînd
cont de faptul că populaţia Moldovei, în baza anumitor parametri (etnic, lingvistic, ocupaţie etc.),
nu este distribuită uniform, există riscul unor contestări permanente referitoare la limitele
circumscripţiilor uninominale. O altă problemă a utilizării sistemului majoritar este cea a
costului. Practic, este imposibil de a evita desfăşurarea celui de al doilea tur de scrutin într-o
serie de circumscripţii sau permanentizarea procesului electoral cînd o serie de parlamentari
acceptă posturi în Executiv, sau alegerile în cel de al doilea tur de scrutin sînt declarate
nevalabile din cauza absenteismului. Al doilea tur de scrutin ar putea fi evitat prin metoda
votului preferenţial, însă aceasta ar cere mari eforturi pentru instruirea alegătorilor.

2. Sistemul proporţional
Cel mai mare avantaj al sistemului electoral proporţional este acela că permite reflectarea
reală a forţelor politice în Parlament, care este ales în baza listelor partidelor sau blocurilor
electorale. Însă acest grad de izomorfism depinde de pragul de trecere stabilit prin lege. Cu cît
pragul de trecere este mai mic, cu atît acest grad este mai înalt. Totuşi pragul de trecere este un
compromis bun dacă este stabilit la un nivel rezonabil.
De exemplu, la alegerile parlamentare din 1994 au concurat 13 partide şi blocuri
electorale dintre care doar 4 au trecut pragul electoral, stabilit de lege la nivelul de 4%. Efectul a
fost că 18% din voturile alegătorilor acordate partidelor mici au fost distribuite proporţional
celor 4 partide ce au depăşit pragul electoral. La alegerile parlamentare din 1998 au participat 15
formaţiuni politice dintre care tot numai 4 au depăşit pragul electoral, dar deja au fost disipate
23,6% din voturile alegătorilor. Distorsiunea nu s-a datorat atît sistemului electoral folosit, cît
competitorilor politici înşişi. Ridicarea pragului electoral pînă la 6% în 2000 a avut efecte
negative. La alegerile parlamentare din 2001 numai 3 din 17 formaţiuni politice au trecut pragul
electoral. Numărul voturilor disipate a ajuns pînă la 28%. Dacă pragul electoral nu ar fi fost
modificat, în Parlament ajungeau încă 2 partide politice. În acest caz Partidul Comuniştilor ar fi
obţinut 59, ci nu 71 de mandate, avînd nevoie de încă 2 mandate pentru alegerea preşedintelui
ţării şi de 9 mandate în plus pentru modificarea Constituţiei. Respectiv, politica partidului de
guvernămînt ar fi fost modulată de influenţa opoziţiei. Vedem că mărirea abuzivă a pragului
electoral reduce la zero avantajele sistemului electoral proporţional. Din acest punct de vedere,
ridicarea succesivă a pragului electoral (6% – pentru o formaţiune, 9% – pentru un bloc electoral
format din 2 formaţiuni, 12% – pentru blocurile formate din 3 şi mai multe formaţiuni) poate
avea consecinţe extrem de periculoase pentru dezvoltarea pluripartidismului în Republica
Moldova.
Sistemul proporţional favorizează partidele mari şi presupune o conştiinţă politică foarte
înaltă atît a competitorilor politici, cît şi a alegătorilor. Unul din neajunsurile esenţiale ale acestui
sistem este considerat a fi ruptura dintre alegător şi deputaţi care poartă în faţa alegătorilor o
răspundere colectivă şi nu individuală, ca în cazul alegerilor în circumscripţiile uninominale.
Acest neajuns poate fi înlăturat parţial prin utilizarea sistemului proporţional în mai multe
circumscripţii plurinominale cu un număr rezonabil de alegători. De exemplu, întreaga ţară ar
putea fi împărţită în circumscripţii electorale plurinominale comparabile cu municipiul Chişinău,
care înglobează aproximativ 20% din electoratul ţării. Aceste circumscripţii ar putea fi create
prin includerea mai multor raioane învecinate, pentru a le omogeniza din mai multe puncte de
vedere cum ar fi numărul de alegători, reprezentativitatea din punctul de vedere al problemelor
regionale, economice etc. Un alt avantaj al sistemului proporţional este desfăşurarea alegerilor
într-un singur tur de scrutin şi evitarea alegerilor parţiale, datorită existenţei candidaţilor
supleanţi.

3. Sistemul mixt
Există cîteva variaţii ale sistemului mixt. Acest sistem combină votarea în circumscripţii
uninominale cu votarea listelor de partid la nivel naţional. Este important sa se stabilească
proporţia celor aleşi în circumscripţii uninominale şi a celor aleşi pe liste de partid.

4. Preferenţial postelectoral

Experienţa celor 3 campanii electorale parlamentare desfăşurate În Republica Moldova

(RM) ne-a demonstrat că sistemul electoral proporţional absolut (o ţară – o circumscripţie
electorală), introdus în 1993, nu a fost o alegere foarte bună. În primul rînd, toate partidele, cu
mici excepţii, care au ieşit învingătoare şi au participat la guvernare, ulterior au degradat
lamentabil, una dintre cauzele principale fiind legată de modul de selectare şi promovare a
candidaţilor. Listele închise de partid, formate de către lideri, după criterii nu tocmai bine
definite şi aplicate nu tocmai transparent, continuă să fie principalii factori care duc la scandaluri
chiar în plină campanie electorală, iar ulterior şi la scindarea partidelor. În al doilea rînd, este
deja un loc comun să constaţi ruptura dintre candidaţii “aleşi cu hurta” şi alegători. În percepţia
cetăţenilor partidele politice de cele mai multe ori se identifică cu liderii lor, iar ceilalţi membri
chiar dacă devin deputaţi rămîn nişte anonimi politici. Un alt handicap al actualului sistem este
faptul că în Parlamentul ţării sînt reprezentate în proporţie de aproximativ 70 la sută elitele
partinice din Chişinău. În al treilea rînd, după zece ani de pluripartidism nu avem nici un
exemplu de schimbare statutară a liderilor partidelor, schimbare care ar fi avut vreun efect
benefic asupra dezvoltării partidelor. Sigur, aceasta nu se referă la formaţiunile care au progresat
sau cel puţin şi-au menţinut ratingul constant − Partidul Comuniştilor (PC), care a progresat în
ultimii 5 ani, ridicîndu-şi ratingul, în mod constant, de la 10% în 1996 pînă la 50% în 2001, şi
Partidul Popular Creştin Democrat (PPCD), care s-a bucurat de un rating constant de
aproximativ 8%. Celelalte partide au cunoscut un rating regresiv. Aceasta este o dovadă că
actualul sistem electoral alimentează aşa-numitul “sindrom al părinţilor fondatori” ai partidelor
politice moldoveneşti.
Efectele negative generate de sistemul electoral proporţional absolut cu liste de candidaţi
închise s-au făcut văzute mai ales la alegerile parlamentare anticipate din 25 februarie 2001 cînd
sistemul pluripartid din Republica Moldova, practic, s-a prăbuşit.

Criterii pentru un nou sistem electoral

În ultimii ani, au fost întreprinse un şir de eforturi pentru a schimba sistemul electoral.
Deocamdată, rămîne neclar ce sistem electoral ar putea satisface mai plenar atît doleanţele clasei
politice, cît şi cele ale electorilor. De aceea, înainte de a purcede la schimbarea sistemului
electoral este necesar să fie foarte bine calculate avantajele şi dezavantajele noului sistem menit
să-l substituie pe cel actual, precum şi costul implementării lui.
În orice caz, se pare că criteriile de bază ale unui nou sistem electoral ar trebui să fie:
1. asigurarea unei relaţii mai strînse între deputaţi şi alegători care ar permite o activitate mai
responsabilă a deputaţilor ;
2. păstrarea unei proceduri de vot cît mai simple pentru ca alegătorii să poată să-şi exercite
dreptul de vot;
3. contribuirea la edificarea unor partide politice mai puternice membrii cărora ar fi stimulaţii să
se afirme în interiorul partidului şi să întreţină relaţii stînse cu alegătorii.
Parlamentul a adoptat în prima lectură toamna anului trecut trei proiecte de modificare a
legislaţiei electorale. Însă amendamentele respective se referă în mare măsură la înlăturarea
inexactităţilor din prevederile legislaţiei existente. A fost exclus pragul electoral de 3% pentru
candidaţii independenţi. S-a aprobat reducerea termenelor de desfăşurare a campaniilor
electorale de la 90 la 45 de zile şi introducerea pragului electoral succesiv pentru blocurile
electorale (6% – pentru o formaţiune politică, 9% – pentru două, 12% – pentru trei şi mai multe
formaţiuni). Aceste modificări lasă însă sistemul electoral neschimbat. Deci cele trei criterii
enumerate mai sus, practic, rămîn inaplicabile pentru îmbunătăţirea procesului electoral.
Dezbaterile ce au loc pe paginile ziarelor arată că liderii politici, indiferent de orientarea
doctrinară, sînt solidari şi susţin ideea păstrării sistemului electoral proporţional absolut cu
introducerea unor amendamente mai mult sau mai puţin importante. Este adevărat că unele
partide se pronunţă pentru alegerea deputaţilor atît în baza listelor de partid, cît şi în
circumscripţii uninominale (sistemul german).

Cum pot fi îmbinate avantajele diferitelor sisteme electorale pentru a răspunde

criteriilor enunţate mai sus?

Pentru a nu perturba prea mult deprinderile electorale ale partidelor politice şi ale
alegătorilor se presupune ca actualul sistem electoral ar trebui să rămînă practic acelaşi –
proporţional absolut. Însă pentru a încerca să se facă posibilă realizarea sarcinilor identificate
mai sus s-ar putea propune ca organele de conducere ale formaţiunilor politice să desemneze cei
101 candidaţi pentru Parlament fără ca ordinea înscrierii lor în listele electorale să exercite vreun
rol determinant pentru obţinerea mandatului de deputat. Pentru aceasta legislaţia electorală ar
trebui să prevadă divizarea circumscripţiei electorale naţionale în 100 circumscripţii
administrative în care fiecare formaţiune politică participantă la alegeri va repartiza cei100 de
candidaţi (cu excepţia liderului de partid). Candidaţii vor fi responsabili de rezultatele alegerilor
în circumscripţiile respective şi în cazul în care că vor fi aleşi le vor reprezenta în Parlament.
În RM la fel ca şi în alte ţări imaginea partidului se identifică în mare măsură cu imaginea
liderului. De aceea, noul sistem ar trebui să ia în consideraţie acest lucru, lăsînd liderilor
partidelor din start primul loc în topul listelor de candidaţi. Adică, liderul de partid nu candidează
în vreo circumscripţie administrativă anumită, ci în toate odată cu unul din camarazii săi
distribuit în circumscripţia administrativă. Aceasta îi asigură liderului o reprezentare la nivel
naţional, iar celorlalţi candidaţi ai partidului respectiv o reprezentare mai locală.
Distribuţia mandatelor de deputat se va putea face exact aşa cum se face în prezent în
baza şirului descrescător după metoda lui D’Hondt, numai că ordinea candidaţilor din fiecare
listă de partid va fi stabilită după facerea bilanţului alegerilor pe ţară şi în circumscripţiile
administrative respective. Astfel, imediat după alegeri va deveni clar ce formaţiuni politice au
depăşit pragul electoral şi vor fi reprezentate în Parlament. După aceasta va rămîne de stabilit
cine anume din candidaţii partidelor respective vor primi mandatele de deputaţi. Ordinea
candidaţilor în listele partidelor va fi stabilită de către Comisia Electorală Centrală (CEC) în
baza numărului de voturi acumulate de formaţiunile respective în circumscripţiile
administrative. Pentru fiecare formaţiune participantă la alegeri se vor stabili în ordine
descrescătoare circumscripţiile cu cele mai multe voturi acumulate. Imediat după liderii de
partid ordinea candidaţilor în listele formaţiunilor va coincide cu ordinea circumscripţiilor pe
care le-au reprezentat. Numai după aceasta CEC va putea depune documentele la Curtea
Constituţională pentru validarea mandatelor deputaţilor. În rest, totul ar trebui sa rămînă
neschimbat, inclusiv substituirea deputaţilor care ulterior, din anumite motive, pot părăsi forul
legislativ. Acest sistem modificat ar putea fi numit preferenţial, dar preferinţele alegătorilor ies la
iveală după facerea bilanţului. De aceea ar putea fi numit preferenţial postelectoral.

Care ar fi avantajele acestui sistem?

Sistemul propus combină avantajele celor două sisteme de bază – proporţional şi
majoritar. Astfel, orice vot acumulat de formaţiunile politice va conta, neexistînd voturi
suplimentare ca în cazul sistemului majoritar. În acelaşi timp vor fi avantajaţi candidaţii capabili
să aducă cît mai multe voturi partidului lor, aceştia plasîndu-se în topul listei pentru distribuirea
mandatelor.
Liderii de partide nu vor mai putea stabili şi schimba în mod arbitrar sau pentru bani
(cum se face adeseori în cadrul actualului sistem), ordinea candidaţilor în listă: aceasta o vor
face alegătorii. Sigur, liderii de partid vor putea atribui o circumscripţie, unde formaţiunea
respectivă are poziţii mai puternice, unor oameni mai apropiaţi, prieteni etc. Însă acest lucru are
şi reversul său, putînd stîrni nemulţumirea colegilor din filialele locale care muncesc zi de zi în
teritoriile respective. În astfel de condiţii este puţin probabil ca persoanele care acum propun
bani pentru un loc în topul listei de candidaţi să mai poată face acest lucru. Acestora nimeni nu
le poate garanta suportul alegătorilor din circumscripţia administrativă. Dimpotrivă, alegătorii ar
putea să se răzbune pe astfel de candidaţi impuşi, nevotîndu-i.
Implementarea acestui sistem ar putea stimula foarte mult activitatea filialelor teritoriale,
precum şi pe cea a membrilor partidului, contribuind la fortificarea partidelor. Nu ar trebui să
existe impedimente ca lideri politici din capitală să devină lideri ai filialelor teritoriale dacă
membrii de partid din teritorii ar dori sa-i aleagă pentru competenţa lor mai mare. În schimb, asta
i-ar obliga să se afle în teritoriu o bună parte de timp şi să contribuie în mod real la consolidarea
filialelor.
Un alt lucru important menit să întărească partidele ar putea fi faptul că potrivit
sistemului respectiv membrii şi colegii aceluiaşi partid distribuiţi în diferite circumscripţii
administrative se vor afla într-o competiţie nu numai cu adversarii lor politici din alte formaţiuni,
ci şi cu propriii camarazi de partid. Cei care vor aduce mai multe voturi partidului se vor plasa
ulterior în topul listei de candidaţi. În acelaşi timp această competiţie internă nu ar putea să
servească drept sursă de neînţelegeri în rîndurile partidului – camarazii competitori activînd în
circumscripţii diferite. Dimpotrivă, fiecare va fi interesat să acumuleze cît mai multe voturi
contribuind paralel la victoria partidului şi la promovarea personală.
În RM practic nu există partide politice care ar avea un număr suficient de mare de
personalităţi bine pregătite pentru a reprezenta formaţiunea în guvern şi în legislativ. Noul
sistem oferă o oportunitate pentru politicienii ambiţioşi să nu-şi formeze propriile partide pentru
a se promova în viaţa politică, ci să adere la unul din partidele existente. Aceştia nu vor fi puşi
în situaţia umilitoare de a face coadă în lista de candidaţi stabilită de liderii partidelor, ci vor
putea prin rezultatele obţinute în circumscripţiile administrative să-şi probeze în mod empiric
valoarea lor politică.
Noul sistem ar favoriza coalizarea forţelor politice de aceeaşi orientare care au priză la
alegătorii din diferite regiuni, astfel acoperind o arie mai mare de influenţă. Însă pentru a
încuraja coalizarea forţelor politice este necesar ca toţi liderii acestor formaţiuni să poată avea
reprezentare naţională, adică lor să nu li se distribuie circumscripţii administrative.
În sfîrşit, implementarea acestui sistem nu va necesita vreo complicare a procedurii de
vot pentru alegători, aceştia votînd exact aşa cum au votat şi pînă acum, cu un buletin absolut
identic. Numai că vor trebui să înţeleagă că semnificaţia votului lor va fi una dublă. Votînd
partidul respectiv, ei vor contribui şi la alegerea candidatului distribuit în circumscripţia
respectivă. De aceea, liderii formaţiunilor politice vor fi motivaţi să desemneze în fiecare
circumscripţie administrativă candidatul cu cea mai mare pondere în regiunea respectivă.
Aceasta va trebui să asigure ulterior mult rîvnita relaţie strînsă între deputaţi şi alegători.
Care ar fi dezavantajele noului sistem?
 În primul rînd, sistemul va fi tratat cu suspiciune pînă la testarea lui în alegeri reale. În al
doilea rînd, el presupune muncă suplimentară pentru CEC. În al treilea rînd, sistemul respectiv
poate duce la lipsa de interes pentru coalizarea forţelor politice, care au o pondere relativ egală în
aceleaşi regiuni ale ţării. În al patrulea rînd, pot fi cazuri cînd aceleaşi circumscripţii
administrative vor fi reprezentate de mai mulţi deputaţi din diferite formaţiuni, iar altele nu vor fi
reprezentate deloc.

III. Partide politice şi sisteme electorale

Partidele politice au apărut odată cu instituţionalizarea democraţiilor moderne, la începutul

secolului al XIX-lea, din nevoia de a transforma confruntările violente între diferite facţiuni şi
grupuri de interese din societate în bătălii simbolice, măsurate în voturi. Cele mai vechi partide,
din punct de vedere al instituţionalizării efective, sunt Partidul Democrat din SUA (1828) şi
Partidul Conservator din Marea Britanie (1832). Apariţia lor a fost însă ,,anunţat㔠de
constituirea, încă din secolul precedent sau chiar mai devreme, a unor grupări (facţiuni politice)
care luptau pentru influenţă în limita spaţiului de manevră acceptat de suveran, cele mai
cunoscute fiind probabil Whig şi Tory din Marea Britanie, menţionate în activitatea parlamentară
britanică încă din 1670.

Ideea facţiunilor politice care segmentează societatea în competiţia lor pentru supremaţie n-a fost
privită cu ochi buni de fondatorii regimurilor democratice de la sfârşitul secolului al XVIII-lea,
ele fiind percepute mai degrabă ca ,,un rău necesar” , motiv pentru care, în mod paradoxal,
partidele nu sunt recunoscute în constituţiile scrise sau nescrise ale celor mai avansate
democraţii ale lumii, Statele Unite şi Marea Britanie (la vremea respectivă, e drept, partidele nu
existau în forma actuală ci ca facţiuni, dar recunoaşterea lor constituţională în cele două ţări nu s-
a făcut nici până astăzi, în pofida adoptării mai multor amendamente). Despre partide şi rolul lor
de reprezentare a opţiunilor şi intereselor politice ale cetăţenilor se va face vorbire -în mod
explicit- mult mai târziu, spre sfârşitul secolului al XIX-lea sau, în unele cazuri, abia în secolul
XX, în constituţiile ţărilor democratice din Europa occidentală.

Yves Meny consideră că partidele europene sunt, în principiu, rezultatul a două mari perioade
revoluţionare care au marcat istoria modernităţii: cele de esenţă democratică, apărute în secolul
al XIX-lea, se comportă ca produse politice ale Revoluţiilor din SUA şi Franţa (1787-1789), în
timp ce partidele de esenţă totalitară apărute în secolul XX sunt fie produsul direct, fie contra-
reacţia Revoluţiei Bolşevice din Rusia anului 1917 (Meny, 1993). Referindu-ne doar la primele,
vom asuma şi noi în această lucrare ideea fundamentală că partidele politice care concurează
pentru obţinerea puterii, respectând regulile jocului democratic, stau la baza sistemelor
liberale, pluraliste, de tip occidental. Această asumpţie vine în concordanţă cu una din teoriile
clasice referitoare la partide, formulată la începutul anilor `50 de Maurice Duverger în faimoasa
lucrare Partidele politice. Autorul francez afirmă că ,,partidul politic, ca instrument pentru
câştigarea şi administrarea puterii, este esenţial legat de istorica transformare a democraţiei
occidentale (în secolul al XIX-lea: n.n.), inspirată de modelul democraţiei parlamentare
britanice”. (Duverger, 1951)

Sistemul de partide dintr-o ţară este profund influenţat de sistemul electoral. Din acest motiv,
orice discuţie despre numărul, natura şi relaţiile dintre partidele existente în viaţa politică a unei
ţări trebuie precedată de înţelegerea principalelor modele de sisteme electorale şi de consecinţele
acestora asupra tipului de selecţie politică practicată. Într-o lucrare de referinţă pentru ştiinţa
politică, Modele ale democraţiei, Arend Lijphart propune două concepte pentru definirea
principalelor tipuri de regimuri democratice: ,,democraţii majoritariste” (exemple consacrate:
SUA şi Marea Britanie), respectiv ,,democraţii consensualiste” (Germania şi cele mai multe ţări
europene continentale). Fără a intra acum în dezbaterea celor două modele, menţionăm doar că
democraţiilor majoritariste le este caracteristic sistemul electoral majoritar în circumscripţii
uninominale, în timp ce democraţiile consensualiste preferă sistemele electorale cu
reprezentare proporţională.

Sistemul electoral majoritar presupune câştigarea mandatului de către candidatul care obţine cele
mai multe voturi în circumscripţia respectivă (majoritatea absolută sau relativă!), pe baza
principiului The Winner takes all (învingătorul ia totul) sau First-past-the-post (cine trece primul
linia de sosire). Fireşte, pe reversul medaliei scrie că ,,învinşii pierd totul”, consecinţa fiind că
alegătorii care n-au votat cu cel care a ieşit pe primul loc rămân nereprezentaţi, chiar dacă
aceştia constituie, împreună, peste 50% din totalul alegătorilor.

Sistemul electoral majoritar este foarte competitiv, dar răspunde într-o prea mică măsură
criteriului reprezentativităţii. Se acordă, în schimb, importanţă maximă ,,principiului
majorităţii” ca interpretare primară a sensului democraţiei. Cu alte cuvinte, în viziunea acestui
model electoral, puterea trebuie să aparţină în întregime candidatului (partidului) care obţine
majoritatea voturilor la nivelul circumscripţiei, fie ea şi majoritate relativă, aşa cum se întâmplă
de multe ori. Majorităţile relative sunt, în fapt, minorităţi în raport cu întregul, ceea ce face ca
procedeul să se mai numească şi metoda pluralităţii (plurality – majoritate relativă sau ,,cea mai
mare minoritate”).
Un alt dezavantaj al sistemului electoral majoritar este distorsionarea rezultatelor, reflectată prin
suprareprezentarea parlamentară a câştigătorilor (partidelor mari) şi subreprezentarea
învinşilor (partidelor mici). Altfel spus, principiul majorităţii transformă o simplă depăşire a
adversarului într-un triumf total şi o înfrângere la limită într-un dezastru. Extrapolând, am putea
avea situaţia teoretică în care partidul A obţine 49,99% din voturi iar partidul B obţine 50,01% în
toate circumscripţiile. Reflectarea în parlament ar fi următoarea: partidul A 0% mandate, partidul
B 100% mandate, ceea ce, evident, este nereprezentativ în raport cu opţiunile politice ale
populaţiei. Trecând de la o situaţie imaginară la una reală, dată mereu ca exemplu pentru
distorsionarea din sistemul electoral majoritar, vom arăta că, în Regatul Unit, Partidul Liberal-
Democrat este ,,marea victim㔠a modului în care britanicii îşi aleg deputaţii în Camera
Comunelor, având de peste 50 de ani o subreprezentare parlamentară accentuată în raport cu
voturile pe care le primeşte de la alegători, la nivelul ţării. Spre exemplificare, în 1974 liberalii
au primit 19,8% voturi dar au câştigat numai 14 locuri din totalul celor 635, adică 2,2%
mandate!!! Comentând o asemenea situaţie, care se repetă (cu mici variaţii) la fiecare scrutin,
Yves Meny apreciază că: ,,sistemul bipartidist britanic nu este atât de mult rezultatul diviziunii
duale a societăţii, cât produsul constrângerilor sistemului electoral” (Meny, 1993). Liberalii
sunt, dealtfel, principalii contestatari ai sistemului electoral britanic, alături de alte grupări
politice dezavantajate, de dimensiuni mai mici, printre care partidele naţionaliste galeze şi
scoţiene. Deocamdată doar alegerile pentru Parlamentul European (în sistem de reprezentare
proporţională) şi unele promisiuni ale premierului Tony Blair îi încurajează să continue lupta,
deşi interesele celor două mari partide britanice (Conservator şi Laburist) fac foarte probabilă
menţinerea principiului majorităţii. Într-adevăr, este de domeniul evidenţei că cei doi poli ai
vieţii politice din Regatul Unit (la fel se întâmplă în orice sistem bipartidist) îşi vor da mâna
pentru a susţine în continuare votul majoritar, fiind principalii beneficiari ai acestui sistem. Pe de
altă parte, este la fel de evident că liberal-democraţii britanici (şi, peste tot în lume, partidele
mici şi mijlocii) sunt marii beneficiari ai introducerii reprezentării proporţionale. Nu numai că
numărul lor de mandate parlamentare ar creşte semnificativ, dar aceste partide (poziţionate de
regulă în zona centrului, deoarece dreapta şi stânga sunt ocupate de partidele-pol) ar deveni
parteneri de guvernare aproape inevitabili ai marilor forţe politice, făcând alianţe fie la dreapta,
fie la stânga, pentru a completa o majoritate parlamentară absolută (vezi prezenţa cvasi-constantă
la guvernare a liberalilor germani în perioada postbelică). Cu alte cuvinte, în timp ce polii ar
alterna la putere, în funcţie de preferinţele cetăţenilor, nici o guvernare nu ar fi posibilă fără un
astfel de partid mic, care ar constitui permanent ,,acul de balanţă”, nelipsit din coaliţia
majoritară. Acesta este un alt motiv pentru care partidele mari, în sistemele bipartidiste cu vot
majoritar, nu acceptă reprezentarea proporţională, temându-se de creşterea rolului (şi de
,,şantajul”) celei de-a treia forţe.

Distorsionarea de care vorbeam afectează nu numai partidele aflate pe locul al treilea (sau mai
jos), ci, în anumite situaţii-limită, chiar pe unul din cele două partide mari. Aceste situaţii-limită
se întâlnesc atunci când un partid câştigă mai multe mandate (circumscripţii), dar adversarul
obţine mai multe voturi la nivel naţional. În acest caz, majoritatea parlamentară (şi dreptul de a
forma guvernul) îl va avea, paradoxal, un partid care se află pe locul doi în preferinţele
alegătorilor din perspectiva voturilor exprimate, ceea ce ridică, din nou, semne de întrebare în
privinţa interpretării sensului democraţiei. În 1951, de exemplu, Partidul Laburist a câştigat 294
mandate cu 13.948.605 voturi, în timp ce Partidul Conservator a obţinut majoritatea
parlamentară (321 mandate) cu doar 13.717.580 voturi. Inversându-se rolurile, în 1974, laburiştii
au format guvernul, având cu 4 mandate mai mult decât conservatorii, deşi aceştia din urmă au
primit, la nivel naţional, cu 240.000 voturi mai mult.

O altă consecinţă a sistemului electoral majoritar cu circumscripţii uninominale (single member

constituency) este, aşa cum am menţionat anterior, apariţia sistemelor bipartidiste (two-party
system). Faptul că metoda pluralităţii favorizează sistemele bipartidiste ,,este o lege sociologică
adevărat㔠(Duverger, 1964). De ce se întâmplă acest lucru? Pentru simplul motiv că sistemul,
fiind deosebit de competitiv (şi de drastic, am spune, cu învinşii), descurajează alegătorii să
voteze un partid mic, fără şanse de a se plasa pe primul loc în circumscripţia respectivă. Se
produce polarizarea logică a opţiunilor, din dorinţa cetăţeanului de a nu-şi risipi votul şi de a-l
face ,,util”. Pe de altă parte, şi din perspectiva partidelor, principiul majorităţii stimulează
concentrarea politică în doi poli de putere, exercitând o presiune asupra partidelor mici de a
renunţa la identitatea lor (argumentul inutilităţii) şi de a veni spre unul din cele două partide
mari, unde există şansa de a guverna. În aceste condiţii dure, sunt absolut de apreciat
perseverenţa şi străduinţa liberalilor britanici de a supravieţui pe scena politică alături de doi
,,coloşi”, practic împotriva sistemului. Mai mult, liberalii fac eforturi deosebite pentru a menţine
o cotă electorală bună, de circa 15-20%, deşi şansele de a câştiga alegerile sunt aproape nule iar
reprezentarea lor parlamentară nu depăşeşte 5-7% din totalul mandatelor.

Încercând să reducă dezavantajele sistemului electoral de tip britanic şi american dar să păstreze
competitivitatea, Franţa a introdus o variantă a sistemului majoritar cu două tururi de scrutin,
numită de Arend Lijphart formulă mixtă majoritate – pluralitate (Lijphart, 2000). Pentru
câştigarea mandatului în primul tur este necesară majoritatea absolută. În cele mai multe cazuri,
această condiţie nefiind îndeplinită, se organizează al doilea tur între candidaţii care au depăşit
12,5% voturi din totalul alegătorilor înregistraţi în circumscripţie. În al doilea tur este suficientă,
teoretic, şi o pluralitate (majoritate relativă), considerându-se că pot rămâne în cursă mai mult de
doi candidaţi. Datorită însă negocierilor care au loc între partide în intervalul dintre primul şi al
doilea tur, care vizează susţineri reciproce de candidaţi bine plasaţi în circumscripţii diferite,
pentru turul secund rămân practic primii doi candidaţi (ceilalţi sunt retraşi de partidele lor, chiar
dacă trecuseră pragul de 12, 5% şi vor susţine pe unul din primii doi clasaţi) astfel încât sistemul
se comportă, în realitate, ca un sistem majoritar cu două tururi.

Care este consecinţa sistemului electoral francez? Se atenuează efectul eliminatoriu (exclusivist)
al sistemului majoritar cu un singur tur, în loc de două partide rămânând pe scenă 4-5 partide
semnificative. Însă, prin adăugarea componentei de negociere în perioada dintre cele două tururi
(deci o componentă politică, exterioară voinţei electorale propriu-zise a alegătorilor) se
introduce o selecţie suplimentară, un filtru împotriva partidelor indezirabile. Astfel, forţele
extremiste (anti-sistem) sunt eliminate practic din Adunarea Naţională, printr-un act de voinţă
al clasei politice franceze, nu neapărat al electoratului. Pentru a exemplifica acest fenomen,
menţionăm că în primul tur al alegerilor parlamentare din iunie 2002, Frontul Naţional (partidul
dreptei radicale, al extremistului Le Pen) a obţinut 17%, având numeroşi candidaţi calificaţi, dar,
în turul al doilea, datorită coalizărilor anti-FN nici un candidat al acestui partid nu a ajuns
parlamentar! Este sau nu democratică o asemenea procedură de eliminare a partidelor
indezirabile? Cum se soluţionează problema celor aproape 20% alegători nereprezentaţi în
Adunarea Naţională? Sunt întrebări cărora sistemul politic francez, preocupat mai ales de
evitarea bipolarismului de tip anglo-american, nu le-a răspuns încă. Mai trebuie poate spus că
guvernul socialist a introdus la alegerile din 1986 reprezentarea proporţională dar administraţia
de dreapta care a urmat a revenit la vechiul sistem, invocând tradiţia celei de-a V-a Republici şi
dorind, în fapt, să recupereze locurile din Parlament ocupate de extrema dreaptă.

Sistemul electoral cu reprezentare proporţională (RP) este mai puţin competitiv şi generează
coaliţii de guvernământ mai puţin eficiente, dar este mult mai reprezentativ din punct de
vedere al opţiunilor alegătorilor. Există, şi în acest caz, mai multe variante. Lijphart distinge trei
tipuri de RP: pe liste de partid, formula ,,mixtă membru-proporţional㔠(MMP) şi votul unic
transferabil (VUN).

Reprezentarea proporţională pe liste de partid este metoda electorală cea mai frecvent aplicată în
Europa. Ca exemple, putem menţiona Spania, Olanda, Portugalia, Belgia, Danemarca, Norvegia,
Suedia, Austria şi majoritatea ţărilor din Europa Centrală şi de Est, inclusiv România. Chiar dacă
între ele există mici diferenţe tehnice, în principiu este vorba de acelaşi lucru: alegătorii votează
una din listele propuse de partide în circumscripţii plurinominale, locurile atribuindu-se în
funcţie de procentele obţinute, după aplicarea redistribuirii voturilor obţinute de partidele care nu
au trecut pragul parlamentar (metoda d`Hondt). Şi în acest caz se observă o distorsionare a
rezultatelor în favoarea partidelor mai mari, datorită faptului că ,,resturile” (voturile celor care nu
au atins limita minimă) se redistribuie partidelor intrate în parlament, proporţional cu
performanţa electorală directă. De exemplu, un partid care obţine 40% din voturile corpului
electoral are toate şansele să aibă o reprezentare parlamentară de circa 45-47% mandate, în timp
ce un partid cu 10% voturi va avea, probabil, în jur de 11-12% mandate. Distorsionarea în
sistemele RP şi voturile ,,pierdute” sunt cu atât mai mari cu cât pragul parlamentar este mai
mare. Sunt ţări care ridică bariere foarte mici, simbolice, în calea reprezentării parlamentare a
partidelor, cum ar fi Olanda cu prag implicit de 0,67% sau Israel cu prag explicit de 1,5%, altele
preferă obstacole medii (Suedia şi Bulgaria cu praguri explicite de 4%), iar câteva realizează
adevărate ,,ziduri” peste care trebuie să sară forţele politice, cum se întâmplă în Spania, cu prag
implicit de 9,7%, Turcia cu prag explicit de 10% sau Irlanda cu prag implicit de 15%!!!

Cum se calculează pragul implicit? Arend Lijphart propune o formulă de calcul care ţine cont de
magnitudinea medie (numărul de reprezentanţi parlamentari) ai circumscripţiei:

  P=75%/(M+1) unde P este pragul iar M este magnitudinea medie a circumscripţiei (Lijphart,
2000).

La un prag explicit de 5% (adoptat de România în 2000, după modelul Germaniei) şi la un număr

mare de partide mici, care ratează intrarea dar ,,consum㔠electorat, 10-15% din populaţie
rămâne, în general, nereprezentată! Ridicarea pragului parlamentar este o tendinţă a sistemelor
RP, manifestată în ultimii douăzeci de ani, în dorinţa de a reduce fragmentarea vieţii politice şi
de a concentra, treptat, reprezentarea parlamentară în maximum 4-5 opţiuni politice majore.

Formula mixtă membru-proporţională (MMP) este o variantă a reprezentării proporţionale, în

care o parte din parlamentari sunt aleşi prin metoda pluralităţii în circumscripţii uninominale iar
restul pe liste de partid. Astfel, fiecare alegător are la dispoziţie două voturi: unul pentru a opta
în favoarea unui candidat, în cadrul circumscripţiei din care face parte, celălalt pentru a alege
o listă de partid. Nu este obligatoriu ca cele două voturi să aibă aceeaşi culoare politică. De
regulă, candidaţii care încearcă să treacă prin filtrul votului uninominal sunt prezenţi şi pe listele
partidului.

Sistemul este considerat, totuşi, o variantă a RP, deşi sugerează combinaţia celor două formule
electorale, fiindcă votul pentru listele de partid dă numărul final al mandatelor, compensând
rezultatele votului uninominal. Cu alte cuvinte, primii cărora li se atribuie mandatele sunt
candidaţii aleşi prin metoda pluralităţii (cu majoritate simplă) în circumscripţiile uninominale,
după care se face calculul numărului total de mandate care revin fiecărui partid şi se atribuie
restul mandatelor candidaţilor de pe liste. Poate exista, şi în acest caz, o uşoară distorsionare,
dar ea este cu atât mai mică cu cât ponderea candidaţilor aleşi pe liste este mai mare, datorită
compensării menţionate. În Germania, 50% din mandate sunt atribuite prin vot uninominal, 50%
pe liste de partid. În Italia, începând din 1994, aproape trei sferturi sunt aleşi prin metoda
pluralităţii, restul pe liste de partid, din care cauză ,,rezultatele sunt considerabil mai puţin
proporţionale” decât cele din Germania (Lijphart, 2000). Alţi autori sunt chiar mai categorici în
a respinge caracterul ,,mixt” al formulei electorale germane. Yves Meny apreciază că ,,datorită
modului în care funcţionează, sistemul electoral german a fost deseori –greşit- descris ca sistem
mixt, adică unul care ar combina sistemul de vot majoritar cu reprezentarea proporţională.
Acest lucru nu este corect: sistemul german este strict proporţional, doar distribuţia locurilor
este parţial determinată pe baza unui scrutin uninominal” (Meny, 1993).

Votul unic transferabil (VUN) este o altă variantă a reprezentării proporţionale, foarte rar
utilizată, în care alegătorii ierarhizează candidaţii de pe lista unui partid. La prima vedere,
metoda este atractivă, deoarece îşi propune să combine opţiunea politică pentru un anume partid
cu preferinţa pentru un candidat considerat mai bun. În realitate, sistemul creează serioase
dificultăţi alegătorilor, generând multe voturi la întâmplare şi/sau anulate. Înţelesul de ,,transfer”
provine de la faptul că, la distribuirea mandatelor, voturile tuturor candidaţilor unui partid se
adună iar surplusul de voturi curge în cascadă de la candidatul care şi-a umplut ,,cupa” (necesară
pentru intrarea în parlament) spre următorul plasat în preferinţele cetăţenilor, până la epuizarea
voturilor de care dispune acel partid. Irlanda şi Malta utilizează VUN.

În fine, între sistemele de vot majoritare şi cele proporţionale, câteva ţări utilizează un sistem
electoral semi-proporţional. Acesta presupune, în fapt, existenţa în paralel a metodei pluralităţii
şi a listei de partid. Diferenţa esenţială faţă de MMP (utilizat, aşa cum am spus, în Germania)
este că, în acest caz, votul proporţional pe liste de partid nu compensează votul uninominal,
cele două procese electorale fiind complet separate! În Japonia, începând din 1996, trei sute de
parlamentari sunt aleşi prin metoda pluralităţii în circumscripţii uninominale, restul de două sute
câştigându-şi locul, independent de primii, pe liste de partid.

Ce concluzii putem desprinde după această succintă descriere a principalelor formule de alegere
a membrilor legislativului? Dincolo de afirmaţia banală că fiecare prezintă avantaje şi
dezavantaje, s-au observat câteva trăsături comune, sintetizate de Douglas W. Rae:
toate sistemele electorale tind să genereze rezultate disproporţionate;

toate sistemele electorale tind să reducă numărul efectiv de partide parlamentare, în

comparaţie cu numărul de partide care au intrat în competiţie;

toate sistemele electorale pot fabrica o majoritate parlamentară pentru partidele care nu au
obţinut susţinerea majorităţii absolute a alegătorilor.

În plus, Rae afirmă (aşa cum a reieşit şi din analiza noastră) că cele trei tendinţe sunt mai
puternice în sistemele pluralitare şi majoritare decât în sistemele RP (Rae, 1967).

De mecanismul electoral depinde în mare măsură, aşa cum am afirmat anterior, structurarea
sistemelor de partide. Numărul partidelor parlamentare, tendinţa centripetă sau centrifugă a
orientării acestora, relaţiile de adversitate sau colaborare între partide, formarea majorităţii şi
minorităţii, ocuparea plajelor politice, toate acestea au la bază sistemul electoral al ţării
respective. Să urmărim acum definirea principalelor tipuri de sisteme de partide şi relaţia lor cu
formulele electorale menţionate.

În principal, autorii consacraţi consimt la o clasificare primară, grosieră, a sistemelor de partide

din ţările democratice în sisteme bipartidiste şi sisteme multipartidiste, cu precizarea necesară că
aceasta este mai mult o împărţire didactică, simplistă. Nici în ţările considerate tipice pentru
bipartidism (S.U.A. şi Marea Britanie) nu există ,,două, şi numai două partide” –formula
aparţine lui Lawrence Lowell- iar termenul mai potrivit ar fi, în loc de two-party system, cel
propus de Yves Meny, duopolistic system, adică sistem bipolar. Totuşi, ţinând cont de
consacrarea conceptului de sistem bipartidist în literatura de specialitate, îl vom folosi şi noi în
continuare, pentru a nu crea confuzii terminologice.

Sistemele bipartidiste sunt legate în mod esenţial de formula electorală majoritară (sau
pluralitară) în circumscripţii uninominale din marile democraţii de limbă engleză şi din ţările
aflate sub influenţa tradiţională a acestora (Marea Britanie, S.U.A., Canada, Noua Zeelandă,
India etc). Aici, caracterul foarte competitiv al sistemului electoral a impus o selecţie severă a
ofertelor politice, principiul ,,totul sau nimic” ducând la două partide mari, care alternează la
guvernare. Pentru a acoperi o zonă electorală cât mai largă, forţele politice din sistemele
bipartidiste tind să se poziţioneze spre centrul spectrului (tendinţă centripetă), motiv pentru care
şi programele lor politice sunt foarte apropiate.
Formulele electorale din gama RP, cu praguri de selecţie reduse, conduc la apariţia
sistemelor multipartidiste. Datorită aglomeraţiei de pe axa doctrinară stânga-dreapta, fiecare
partid caută să-şi contureze o identitate cât mai precisă, cât mai ,,ascuţită”, şi să ocupe o nişă
electorală bine definită. Din nevoia de a utiliza la maxim spaţiul electoral, se forţează extremele
(tendinţă centrifugă), ceea ce explică apariţia partidelor radicale şi chiar a unui partid anti-
sistem. În acest caz, partidele-pol sunt de centru-dreapta şi, respectiv, de centru-stânga, coaliţia
majoritară realizându-se cu un partid mic, de obicei din zona centrului, mai rar de extremă.

Sistemele multipartidiste nu sunt, însă, toate la fel, în pofida câtorva trăsături comune. Acesta
este motivul pentru care autori consacraţi au propus, de-a lungul timpului, diverse clasificări, mai
mult sau mai puţin controversate, mai mult sau mai puţin comprehensive.

Una dintre cele mai cunoscute clasificări datează din 1976 şi îi aparţine lui Giovanni Sartori.
Pentru a înţelege acest sistem de clasificare, devenit piesă de referinţă în teoria clasică a
partidelor, trebuie spus de la început că autorul a luat în considerare numai partidele
semnificative, relevante pentru viaţa politică, adică acele formaţiuni cu ,,potenţial de coaliţie” sau
cu ,,potenţial de şantaj” (termenii îi aparţin), care pot participa la guvernare, respectiv pot conta
în opoziţie. În ansamblu, Sartori vede următoarele posibilităţi:

Sisteme mono-partidiste, în care existenţa mai multor partide este interzisă prin lege,
caracteristice regimurilor totalitare (URSS şi ţările comuniste, Germania nazistă etc.);

Sisteme multipartidiste cu partid hegemonic, în care legea permite existenţa mai multor partide,
dar unul dintre ele este foarte puternic, deţine toate pârghiile de putere şi guvernează neîntrerupt
(Mexic, Japonia);

Sisteme multipartidiste cu partid dominant, întâlnite în unele regimuri (democratice) în care un

partid este preferat de majoritatea alegătorilor cel puţin 4 legislaturi consecutive, dar alternanţa la
guvernare se poate produce (Suedia);

Sisteme bipartidiste, cu două partide mari care alternează la guvernare, caracteristice ţărilor cu
vot majoritar sau pluralitar în circumscripţii uninominale (SUA, Marea Britanie);

Sisteme multipartidiste cu pluralism moderat, constând în 3-5 partide semnificative, cu tendinţă

centripetă şi ideologii compatibile, în care fiecare formaţiune parlamentară poate guverna alături
de celelalte (Germania);
Sisteme multipartidiste cu pluralism polarizat, alcătuite din mai mult de 5 partide, din care două
sunt partide mari (partide-pol, unul de dreapta şi altul de stânga) care nu guvernează niciodată
împreună şi în jurul cărora se concentrează coaliţiile de guvernare alternative. În aceste sisteme
se manifestă o tendinţă centrifugă, putând apărea partide extremiste şi chiar câte un partid anti-
sistem (Sartori dă ca exemple Franţa şi Italia).

Aşa cum am spus, clasificarea lui Giovanni Sartori este considerată clasică şi a servit drept
model de studiu pentru multe generaţii de studenţi. Ea nu este, însă, singulară. Unele sisteme de
clasificare propuse încearcă să suplinească ,,rigidităţi” epistemologice (cum ar fi cea legată de
sistemele bipartidiste) sau să nuanţeze anumite categorii. Altele preced teoria lui Sartori. Astfel,
Jean Blondel distingea în 1968 patru tipuri de sisteme de partide:

Sistemul bipartidist (exemplele deja consacrate);

Sistemul ,,două partide şi jumătate” (Germania);

Sistemul multipartidist cu partid dominant (Suedia);

Sistemul multipartidist fără partid dominant (Olanda, Elveţia, Finlanda).

O contribuţie deosebită la îmbogăţirea teoriei partidelor politice o are Arend Lijphart, care îşi
propune să identifice principalele dimensiuni tematice ale competiţiei între partide. Considerăm
foarte utilă prezentarea succintă a acestei dezvoltări, pentru înţelegerea ,,fronturilor” de luptă
electorală şi a liniilor majore de clivaj între partide. Lijphart distinge şapte dimensiuni pe care se
structurează diferenţele partinice (Lijphart, 2000):

1)Dimensiunea socio-economică este, cu siguranţă, cea mai pregnantă în cadrul regimurilor

democratice moderne, fiind axa tradiţională pe care se poziţionează partidele, la stânga sau la
dreapta în raport cu un centru imaginar. Mult atenuată după anii `60 (deceniu în care se produc
abandonarea marxismului de către partidele comuniste occidentale, emergenţa Noii Stângi sub
influenţa Şcolii de la Frankfurt şi apariţia, în contextul dezvoltării spectaculoase a statului
bunăstării şi a economiei sociale de piaţă, a unor teze celebre precum ,,Convergenţa doctrinelor”
a lui Daniel Bell), dihotomia stânga-dreapta persistă totuşi în abordările politice clasice, în
limbajul media şi chiar în discursurile de auto-definire ale partidelor şi politicienilor, cu toate că
aceştia preferă frecvent asocierea cu centrul (,,centru-stânga”, ,,centru-dreapta”). Fără să intrăm
acum în detalii doctrinare, vom spune doar că plasarea de o parte şi de alta a centrului se face,
simbolic, în funcţie de accentul pus pe unul din factorii relaţiei stat-piaţă şi, în consecinţă, pe
asumarea prevalenţei principiului solidarităţii sociale, respectiv a principiului responsabilităţii
individuale.

2)Dimensiunea religioasă a pierdut mult din importanţă, în secolul XX şi în special în perioada

postbelică, mai cu seamă în democraţiile avansate. Partidele intitulate ,,creştine” şi mai apoi
,,creştin-democrate” din ţări predominant catolice sau protestante (Germania, Italia, Belgia,
Olanda etc.) au încetat demult să mai lupte pe frontul ,,religios vs. laic”, datorită modernizărilor
culturale succesive şi secularizării complete a vieţii publice. Totuşi, creştin-democraţii europeni
continuă să se distingă de socialişti şi de liberali printr-o preocupare mai accentuată pentru teme
care interferează cu valorile morale, teme precum avortul, prostituţia şi pornografia, divorţul,
consumul de droguri, drepturile homosexualilor.

3)Dimensiunea cultural-etnică rămâne ,,cel mai puternic diferenţiator naţional” în ţări federale
precum Belgia sau Elveţia şi în multe ţări non-europene, este relativ importantă în Spania şi
Finlanda şi a crescut brutal ca semnificaţie în Centrul şi Estul continentului, după 1989.
Partidele etnice, fără a fi agreate la nivelul comunităţii internaţionale şi, în multe cazuri, fiind
chiar interzise prin lege, găsesc totuşi soluţii de ,,legitimare” (sub diferite alte forme) în viaţa
politică a multor ţări europene, unde au o influenţă mai mică sau mai mare. În SUA nu există
partide pe bază etnică, dar este cunoscută preocuparea mai accentuată a democraţilor pentru
problemele rasiale şi ale minorităţilor.

4)Dimensiunea urban-rural, cândva o falie importantă a vieţii politice europene (cu precădere în
perioada antebelică) a cunoscut un regres sensibil în deceniile modernizării postbelice şi foarte
rar mai constituie, astăzi, o temă de conflict politic. Partidele agrariene, tradiţional mai
puternice în ţările scandinave, şi-au lărgit considerabil mesajul electoral în deceniile 6 şi 7, şi-au
schimbat numele şi sunt în prezent cantonate în zona centrului (Norvegia, Suedia), declarându-şi
chiar, unele dintre ele, legătura doctrinară cu liberalismul (Danemarca). Altele, care nu s-au
adaptat acestor transformări socio-culturale din epoca postindustrială, au dispărut. Totuşi,
interesele specifice ale fermierilor continuă să fie teme aprinse pe agenda politică europeană,
chiar dacă nu mai există formaţiuni parlamentare care să ,,trăiasc㔠exclusiv din aceste voturi.

5)Susţinerea regimului se referă la viziunea democratică sau totalitară a partidelor. Din acest
punct de vedere, marea majoritate a formaţiunilor politice din Europa susţin regimurile
democratice constituţionale, dar există (chiar în democraţiile consacrate) partide anti-sistem,
care colectează voturile celor mai nemulţumite şi mai frustrate segmente sociale. În acest sens,
sunt citate partidele comuniste, neo-naziste şi xenofobe din Franţa, Italia, Germania, Austria etc.,
partide izolate însă politic. Faţă de această abordare clasică a lui Lijphart, aş face observaţia că
evoluţiile politice de după 2000 par să indice un început de integrare (altădată de neconceput!) a
acestor partide în viaţa politică din unele ţări apusene. Mai mult decât atât, participarea
comuniştilor la guvernare în Italia (premieră absolută în politica occidentală) sau a ,,popularilor”
lui Jorg Haidder în Austria, precum şi rezultatele neaşteptat de bune obţinute de extrema dreaptă
franceză şi de cea olandeză, ar trebui să dea de gândit elitelor politice tradiţionale din aceste ţări.

6)Politica externă divizează sistemele de partide din multe ţări democratice, dar clivajele pe
această temă nu au amploarea celor economico-sociale (sau etnice, unde este cazul) şi nu
produc ,,mari războaie electorale”. Colaborarea cu URSS (până în 1990) a comuniştilor şi
socialiştilor, împotrivirea faţă de NATO şi Comunitatea Europeană a conservatorilor şi neo-
gaulliştilor, aprobarea sau dezaprobarea politicii externe a SUA, poziţia faţă de diferendul
israeliano-palestinian, atitudinea privind integrarea ţărilor central şi est-europene sunt numai
câteva exemple. Cazul cel mai dramatic, din această perspectivă, este în opinia politologului
Offra Seliktar Israelul, unde principalele partide (socialist şi conservator) au viziuni diferite,
începând din 1967, privind ocuparea teritoriilor arabe (Seliktar, 1982).

7)Materialism vs. postmaterialism, o dimensiune tematică relativ nouă, dezvoltată în anii` 70 -

`80 în SUA şi în democraţiile vest-europene avansate. Analizat de Ronald Inglehart în faimoasa
lucrare Revoluţia tăcută (Inglehart, 1977), postmaterialismul pare a fi atitudinea critică a
generaţiei tinere provenind din clasa mijlocie şi chiar din upper-middle class faţă de valorile
tradiţionale burgheze, asociată cu ascensiunea mişcărilor ecologiste şi feministe.

În afara celor şapte dimensiuni menţionate de Lijphart (să le numim majore), ar trebui să
adăugăm, poate, altele minore (ca interes public) existente în fiecare sistem politic naţional.
Printre acestea, putem exemplifica temele regionale, federaliste, separatiste sau unioniste, cu un
oarecare succes electoral în societăţi inegal dezvoltate (Italia, Belgia, Irlanda de Nord, mai nou în
ţările estice), teme limitate însă de politicile de dezvoltare regională ale Uniunii Europene.
Diferenţierea politică este foarte mare la nivel primar (pre-electoral), în special în ţările cu
sisteme de reprezentare proporţională, în care apar oferte şi platforme dintre cele mai
,,excentrice”. Totuşi, filtrul alegerilor face ca, la nivel secundar (post-electoral), numărul lor să
scadă semnificativ iar pentru nivelul terţiar (guvernare) să se califice doar partidele tradiţionale.
De pildă, la scrutinul parlamentar din Germania, din toamna lui 2002, s-au înscris 24 de partide,
pe lângă cele consacrate încercându-şi norocul formaţiuni care luptă pentru protecţia animalelor,
care cred în reîncarnare şi în valorile budismului, care promovează sexul şi consumul de droguri
uşoare etc. Dintre acestea, doar 6 au reuşit să obţină reprezentare parlamentară iar două au
format coaliţia de guvernământ.

Neîncrederea în partide şi erodarea popularităţii elitelor politice au devenit, din păcate, constante
ale vieţii publice în democraţiile euro-atlantice. Absenteismul şi lipsa de interes pentru politică
sunt, aşa cum ştim, în creştere peste tot în Europa (americanii s-au obişnuit deja cu ele, de prin
anii `70), aceste fenomene de ,,ruptur㔠asociindu-se în ţările occidentale de maximă imigraţie cu
ascensiunea curentelor contestatare, radicale şi puternic xenofobe. Mai mult ca oricând,
partidele politice tradiţionale, democratice, pe legitimitatea şi înţelepciunea cărora s-au construit
în deceniile postbelice sistemele generatoare de prosperitate din Vest, sunt chemate astăzi să-şi
redefinească rolul într-o lume profund schimbată, cu noi ameninţări şi noi provocări, şi să
recreeze încrederea cetăţenilor în capacitatea democraţiei de a oferi o perspectivă de viaţă sigură,
atractivă.

 http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/Naumescu/Cap3.htm