Particularităţile Efectuării Urmăririi Penale La Cercetarea Tîlhăriei

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII
71 _Metodologia investigării unor genuri de infracţiuni / Note de curs/
MOLDOVA ACADEMIA ,,ŞTEFAN CEL MARE’’
FACULTATEA DREPT
Specializarea: Urmărire penală
Teză de Licenţă
Particularităţile efectuării urmăririi penale la cercetarea tîlhăriei
Data susţinerii prealabile A elaborat:
____________________ Licenţiantul gr.141
Damaschin Dragoş
Proces verbal al şedinţei Coordonator ştiinţific:
Catedrei nr.__________ colonel de poliţie
Andronache Anatol
___________________
Chişinău 2016
LISTA ABREVIERILOR
Iurie ODAfilU, Sciţi u NESTOR, furie BllLAţ 72
O.N.U. = Organizaţia Naţiunilor Unite

U.E. = Uniunea Europeană
D.U.D.O. = Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
C.E.D.O. = Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
Ct.E.D.O. = Curtea Europeană a Drepturilor Omului
R.M. = Republica Moldova
C.pen. = Codul penal
C.civ. = Codul civil
C.P.P. = Codul de procedură penală
C.S.J. = Curtea Supremă de Justiţie
C.S.M = Consiliul Superior al Magistraturii
C.C. = Curtea Constituţională
M.Of. = Monitorul Oficial
cap. = capitol(ul)
art. = articol(ul)
alin. = aliniat(ul)
lit. = literă
pag. = pagină
nr. = număr
pct. = punct
op. cit. = operă citată
vol. = volum(ul)
Ed. = editur
2
Plan:
Introducere...................................................................................................4-8
Capitolul I Aspecte generale privind infracţiunea de tîlhărie.............9-24
§1. Apariţia primelor reglementări privind infracţiunea de tîlhărie......9-11
§2. Delimitarea infracţiunii de tîlhărie de alte infracţiuni din domeniul

infracţiunilor patrimoniale...........................................................................11-18
§3. Factorii criminogeni şi sociali care contribuie la săvirşirea infracţiunii

de tîlhărie.....................................................................................................18-24
Capitolul II Aspecte teoretico-practice ale elementelor infracţiunii de

tîlhărie.........................................................................................................25-36
§1. Obiectul infracţiunii de tîlhărie.............................................................25-29

§2. Latura obiectivă a infracţiunii de tîlhărie..............................................29-31
§3. Latura subiectivă a infracţiunii de tîlhărie.............................................31-34
§4. Subiectul infracţiunii.............................................................................34-36
Capitolul III Aspecte privind instrumentarea infracţiunii de tîlhărie.37-68
§1. Caracteristica criminalistică şi efectuarea urmăririi penale în cazul

infracţiunilor de tîlhărie................................................................................37-41
§2. Importanţa principiilor la instrumentarea infracţiunii de tîlhărie.........41-51
§3. Particularităţile efectuării acţiunilor iniţiale de urmărire penală..........51-61
§4. Particularităţile efectuării acţiunilor ulterioare de urmărire penală......61-68
Concluzie......................................................................................................69-70
Bibliografie...................................................................................................71-73
3
INTRODUCERE
Actualitatea temei. Legislația penală
Iurie ODAfilU, Sciţi u NESTOR, furie BllLAţ 72 din Republica Moldova în ultimul
deceniu a suferit un șir de modificări în sensul democratizării ei și reacordării
acesteia la cerințele tratatelor internaționale. Dar cu toate acestea interesele
justiției penale sînt determinate în mare măsură de principiul inevitabilității
pedepsei pentru infracțiunea săvîrșită.
Lucrarea dată conţine analiza teoretică a infracțiunii de tîlhărie.
Infracțiunea de tîlhărie , este reglementată în Codul penal în art. 188. Potrivit
articolului 188 din codul Penal al Republicii Moldova el constituie atacul
săvârşit asupra unei persoane în scopul sustragerii bunurilor, însoţit de violenţă
periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei agresate ori de ameninţarea cu
aplicarea unei asemenea violenţe, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 6 ani
cu (sau fără) amendă în mărime de la 400 la 1.000 unităţi convenţionale.1
Manifestînd interes faţă de reglementarea dinamică şi adecvată, ferită de
ficţiunile a activităţii organelor de drept, legislatorul a adoptat un şir de
modificări şi completări îngrădite sau dezgrădite legal în Codul de procedură
penală, care au ca scop ocrotirea şi realizarea relaţiilor juridico-sociale pe baza
specificului inconfuntabil al noilor principii democratice. Compartimentul bine
cîntărit al particularităţilor de procedură penală în privinţa infracțiunilor de
tîlhărie adună un număr considerabil de modificări şi completări care au ca vîrf
de lance ocrotirea drepturilor şi intereselor legitime ale cetățenilor. Aceste
completări prezintă o simbioză a noţiunilor şi elementelor care caracterizează
legislaţia nouă, adoptată în baza principiilor democratice. Caracterul lor
novator şi rapiditatea cu care au fost adoptate fac, deocamdată, imposibilă
înţelegerea lor conceptuală atît în plan legislativ, iar uneori şi în planul stilului
de viaţă. Una din condiţiile necesare funcţionării normale a justiţiei pe cauzele
de tîlhărie o constituie reglementarea ei univocă, fapt ce necesită ştiinţifică şi
practică modernă. Aceasta ar duce în mod unic, complet şi lipsit de contradicţii
la soluţionarea problemelor de ordin teoretic şi practic, privind justiţia în
pricinile penale. Momentul corespunde necesităţilor vieţii sociale
1
Codul Penal al RM Publicat:14.04.2009 art.188 alin.(1) pag.74
4
contemporane şi cerinţelor statului de drept spre care tindem. Instituţia
particularităţilor de procedură penală în72 privinţa infractorilor s-a constituit ca o
Iurie ODAfilU, Sciţi u NESTOR, furie BllLAţ
totalitate a normelor ce fixează unitatea funcţională a diferitor organe de drept.

În ele sunt stabilite formele de activitate şi legile care trebuie să acţioneze în
cauzele date. Totalitatea normelor ce reglementează specificul procedurii
penale în această direcţie este legată organic şi de alte instituţii ale dreptului
procesual penal, deoarece investigaţiile în domeniul justiţiei juvenile
întotdeauna au constituit cu o direcţie prioritară a cercetărilor ştiinţifice.
Pentru lucrătorii de ramură problema nominalizată a fost şi continuă să
rămînă una din cele mai importante în ştiinţa procesual-penală. Timp
îndelungat, în literatura de specialitate au fost luate în discuţie problemele
generale ale justiţiei în privinţa minorilor. Polemicile, deloc legere, nu au avut
o finalitate logică în această în condiţiile de creptitudinii legale, a unui regim
autoritar, în care accentul se punea, în principal, pe protejarea intereselor
statului în dauna individului. În raport însă cu o serie de cercetări mai noi,
noile acte normative au fost adoptate cu acurateţe sporită în tratarea
problemelor ţinîndu-se cont, evident, şi noile relaţii din societate. În aşa fel,
organele de drept au început o activitate în condiţii noi după ce şi realizarea
justiţiei capătă respectiv o altă orientare. Cercetările de zi cu zi ne arată că așa
numiți tîlharii au fost şi sunt ţinuţi în vizorul legislativului, mai ales azi, în
contextul noilor relaţii sociale de unde şi problema lor rămîne problema
actuală. Prezintă interes lucrările ştiinţifice, în care problemele de procedură
penală în cauzele tîlhăriilor sunt examinate prin prisma studierii istoricului
problemei, prin prisma teoriilor justiţiei juvenile din perspectiva condiţiilor
contemporane în raport cu normele şi valorile societăţii în care trăim. În
Republica Moldova revistele de specialitate conţin articole profunde, aceasta
explicînd faptul că legislaţia naţională privitor la justiţia naţională privitor la
justiţia penală juvenilă este în proces de elaborare şi permanentă dezvoltare. Pe
parcursul adoptării legislaţiei şi aplicării ei apar multiple probleme atît de ordin
practic cît şi de ordin teoretic. Aceste probleme impun o analiză prin prisma
studierii istoriei, a aplicării teoriei şi practicii legislative ce reglementează
aspectele procedurii penale.
5
Semnificaţia şi valoarea aplicativă a lucrării. Valoarea aplicativă
a lucrării constă şi-n faptul că autorul include
în planul de cercetare eşantioane,
designează cazuri practice, înaintează propuneri şi soluţii pe care pot miza
lucrătorii de orice rang din domeniu, în care se poate bizui fără umbră de
îndoială instanţa preocupată anume de controlul şi reglarea comportamentului
juvenil pe acolo pe unde acesta lasă de dorit.
Studiul care debutează sub ochii noştri conţine un fin istoric al justiţiei
pe cazurile minorilor, o dată în plus mai dovedind că procedura penală pe
aceste dosare rămîne un institut al dreptului procesual-penal căruia îi sunt
adînc specifice particularităţile înşirate pe lungimea muncitelor capitole.
Astfel, comportamentul respectiv se impune ca o unitate aparte, cu trăsături
specifice în domeniu, pe care nu putem să nu le vedem şi să şi mai ţinem minte
că le-am văzut.
În literatura de specialitate de mult timp încoace se poartă discuţii în
privinţa realizării justiţiei pe cazurile „tîlhărie”, fiind propuse multiple
alternative în această privinţă. În cadrul lucrării, autorul expune aceste
momente invocînd argumente în favoarea şi defavoarea actualului mecanism
de realizare a justiţiei pe cauzele adolescenţilor. Totodată sunt înaintate
multiple propuneri spre desăvîrşirea mecanismului nominalizat şi înlăturarea
aspectelor negative din domeniu. Ideea axată (finală) este aceea de a menţine
în vigoare actualul mecanism de investigare a cauzelor penale cu insistarea
asupra unor mutaţii necesare de efectuat, precum: specializarea judecătorilor şi
ofiţerilor de urmărire penală împovăraţi cu sarcina cercetării şi examinării
pricinilor; colaborarea la un nivel înalt profesionist între organele de drept şi
comisiile şi inspectoratele, implicarea mai activă a reprezentanţilor
administrațiilor publice locale și centrale precum și a tuturor colaboratorilor
organelor de dreept.
Sub aspectul semnificaţiei, lucrarea oferă multiple momente de tratare
problematizată, specifică şi adecvată a particularităţilor de procedură penală în
privinţa tîlhăriilor, întîlnite atît la etapa urmăririi penale, cît şi la judacarea
cauzei.
6
Scopul și sarcinile lucrării. Scopul urmărit în prezenta lucrare,
presupune analiza complexă a infracțiunii
72
Iurie ODAfilU, Sciţi u NESTOR, furie BllLAţ prevazute în art. 188 al Codului
Penal al Republicii Moldova „Tîlhăria”, analiza evoluției acesteia,
cercetarea profundă sub toate aspectele a conceptelor doctrinale din ţară şi
peste hotarele ei.
Această temă a fost abordată şi investigată sub toate aspectele pentru a
stabili existenţa sau lipsa unor lacune în dispoziția articolului ce
reglementează infracțiunea de tîlhărie. Iniţiind analiza instituţiei
particularităţilor de procedură penală în privinţa infracțiunii de tîlhărie ne-am
pus scopul de a cerceta legislaţia în domeniu, de a examina sub toate aspectele
realizările justiţiei în direcţia ce ne interesează, de a elabora unele supoziţii şi
propuneri concrete în privinţa perfecţionării competente a mecanismului
justiţiei juvenile, luînd în consideraţie evoluţia ei istorică. În calitate de
obiectiv al lucrării noastre am mai ales şi şirul imens de probleme şi supoziţii
ce vizează particularităţile actelor de urmărire, efectuate pe categoria
respectivă de dosare.
Toate aceste momente au determinat în deplină măsură sarcinile
concrete ale studiului legate de delimitarea fără ambiguităţi şi pe cît e posibil
de clară a următoarelor laturi:
 dezvăluirea sensului factorilor şi normelor procesual penale ce, după
părerea mea, reglementează specificul urmăririi penale şi al dezbaterilor
judiciare în cauzele infractorilor de tîlhărie, reflectate prin prisma teoriilor
existente despre istoricul problemei care nu se consumă dar trebuie consultat şi
resuscitat;
 scoaterea la iveală a diverselor lacune din legislaţia procesual penală
ce se referă la compartimentul particularităţilor de procedură penală în cauzele
tîlhăriilor;
 completarea fertilă şi adecvată a urmării penale şi dezbaterilor
judiciare pe categoria de dosare nominalizate;
7
 dezvăluirea dialecticii şi a contradicţiilor de mîna întîi şi a celor
circumstanţiale din legislaţie în domeniul
Iurie ODAfilU, Sciţi u NESTOR, furie BllLAţ 72 justiţiei juvenile;
 relevarea originei, esenţei şi a condiţiilor de realizare în R. Moldova

a justiţiei legate de contingentul infractorilor de tîlhărie;
 evidenţierea rolului instituţiei de procedură pe cauzele alinierii spre
lege a indivizilor presupuși de a săvîrși așa genuri de infracțiuni în condiţiile
reformei de drept.
Structura tezei. Obiectivele şi sarcinile tezei prezentate pentru
susţinerea cu tema „Particularitățile efectuării urmăririi penale la cercetarea
tîlhăriei” au determinat structura ei, aceasta fiind constituită din: Introducere,
trei Capitole structurate în paragrafe, Concluzii şi Bibliografie.
În Întroducere autorul analizează actualitatea temei investigate, scopul şi
sarcinile, suportul metodologic, gradul de elaborare a temei investigate,
noutatea ştiinţifică a lucrării, semnificaţia şi valoarea ei aplicativă.
Capitolul I – Aspecte generale privind infracțiunea de tîlhărie este axat
pe examinarea sub aspect istoric a esenţei acestei infracțiuni precum și factorii
criminogeni și sociali care contribuie la săvîrșirea acestei infracțiuni.
Capitolul II – Pornirea procesului penal şi desfăşurarea urmăririi penale
în cauzele cu minorii. – autorul analizează condiţiile privind pornirea
procesului penal precum şi procedura de desfăşurare a urmăririi penale.
Capitolull III – Aspecte privind instrumentarea infracțiunii de tîlhărie
unde se axează pe caracteristica criminalistică și efectuarea urmăririi penale în
cazul infracțiunilor de tîlhărie, precum și importanța principiilor la
instrumentarea infracțiunii și particularitățile efectuării acțiunilor inițiale și
ulterioare de urmărire penală.
În concluzii se ridică în relief un şir de neajunsuri, include şi propune
măsurile concrete ce sunt orientate spre completarea, perfecţionarea şi
desăvîrşirea mecanismului juridic şi justiţiei juvenile specific pentru Republica
Moldova.
8
Capitolul I Aspecte generale privind infracțiunea de tîlhărie.
§1. Apariția primelor reglementări privind infracțiunea de tîlhărie.
Din cele mai vechi timpuri au existat preocupari pentru ocrotirea persoanei
umane, problematica drepturilor omului fiind în atentia tuturor marilor filozofi
si juristi ai lumii. Gînditorii greci considerau drepturile omului ca fiind acele
drepturilor fundamentale, eterne si imuabile pe care orice societate omeneasca
trebuie sa le respecte, cu alte cuvinte sunt drepturi care izvorasc din natura
lucrurilor iar legea nu este decît expresia acestei naturi. In acest fel, drepturile
omului izvorasc din dreptul natural, sunt drepturi firesti2 .În conceptia lui
Rousseau, în fruntea valorilor originare sta ca valoare suprema libertatea, el
spunea, ca "a renunta la libertatea ta înseamna a renunta la calitatea ta de om,
la drepturi umane, ba chiar si la datoriile tale. Nu exista nici o despagubire
posibila pentru cel care renunta la toate; o astfel de renuntare este
incompatibila cu natura omului". Cu libertatea dispare orice moralitate.
Rousseau arata ca nu se poate garanta aceasta libertate decît prin legi capabile
sa împiedice ca oamenii drepti sa fie oprimatide cei rai 3.Libertatea individuala
este expresia constitutionala a starii naturale umane, omul nascîndu-se liber.
Societatea are obligatia de a respecta si proteja libertatea omului. Unul din
raportorii la proiectul Codului penal francez din 1807, spunea ca exercitarea
libertatii individuale "este pentru omul traind în societate primul dintre toate
2
I.R.D.O., Buc.,2001, pag. 9.
3
Stefan Geogescu, Filosofia dreptului - O istorie a ideilor. Parte I, Ed. All Educational S.A., Buc.,1998, pag. 137.
9
bunurile,cel a carei conservare intereseaza cel mai mult fericirea lui.
Guvernantii si legea trebuie deci sa o72 protejeze si sa o apere cu o atentie
religioasa contra oricarui act arbitrar din parte ministrilor si a agentilor

lor"4.Primul document fondator pentru ceea ce s-a numit ulterior drepturile
omului si libertatile fundamentale este Magna Carta Libertatum, adoptat în
1215, care subliniaca : "Nici un om liber nu va fi arestat, nici întemnitat sau
privat de bunurile sale sau declarat în afara legii, ori exilat sau lezat, indiferent
de maniera si noi nu vom merge niciodata împotriva lui si nu vom trimite pe
cineva împotriva lui fara judecata loiala a egalilor sai, în conformitate cu legea
tarii".A urmat apoi un ansamblu de norme care, în 1679 a luat nastere sub
denumirea de Habeat Corpus Act, dupa aceea Bill of Rights, în 1689, care
enumera si consacra o seama de drepturi care în acte de drept anterior fusesera
acordate; si ele sunt reconfirmate, lunîndu-se angajamente ferme de respectare
a lor.
În Declaratia de independenta a celor 13 state americane, din 4 iunie 1776,
gasim ideea ca toti oameni sunt egali si înzestrati de catre Creator cu anumite
drepturi inalienabile, printre acestea, sunt viata, libertatea si cautarea fericirii.
În vederea asigurarii acestor drepturi, guvernele au fost instituite sa conduca
oamenii, dobîndindu-si puterile lor legitime din consimtamîntul guvernatilor.
În consecinta, ori de cîte ori o forma de guvernamînt devine contrara acestor
scopuri, este dreptul poporului sa o modifice sau sa o aboleasca si sa instituie
un alt guvern5.Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului - adoptata în
Adunarea Constituanta la 26 august 1789, pe fondul adîncirii procesului
revolutionar în Franta si în urma unor dezbateri celebre în cadrul Adunarii
Constituante - proclama urmatoareledrepturi ale omului si cetateanului.
Oamenii se nasc si ramîn liberi si egali în drepturi , scopul oricarei asociatii
4
Ioan Muraru, Drept constitutional si institutii politice, Ed. Actami, Buc., 1998, pag. 201
5
Dan Martian, Declaratia universala a drepturilor omului, gînduri la un moment aniversar, RevistaDrepturilor omului nr. 4/1998, pag.
25-26.
10
politice este apararea drepturilor naturale si imprescriptibile ale omului, aceste
drepturi sunt libertatea, proprietatea, siguranta
Iurie ODAfilU, Sciţi u NESTOR, furie BllLAţ 72 si rezistenta împotriva asupririi.
Libertatea consta în a putea face tot ce nu este îndetrimentul altuia , legea este
expresia vointei generale, toti cetatenii au dreptul sa contribuie personal sau
prin reprezentantii lor la elaborarea ei. Ea trebuie sa fie aceeasi pentru toti, fie
ca protejeaza, fie ca pedepseste....Unii autori i-au descoperit chiar trasaturile
proprii unei adevarate constitutii, în timp ce altii au considerat-o doar un
proiect de constitutie sau un act constitutional. Erau rezumate în 22 de puncte
principalele drepturi si libertati individuale, consfintite anterior si de
Declaratiile franceze ale drepturilor omului si cetateanului. Prima este cea a
drepturilor si libertatilor de ordin personal: viata, libertatea, siguranta s
idemnitatea persoanei, protectia egala în fata legii, garantia împotriva sclaviei,
torturii,arestarilor si pedepselor arbitrare, recurs judiciar împotriva abuzurilor6 .
§2. Delimitarea infracţiunii de tîlhărie de alte infracţiuni din domeniul

infracţiunilor patrimoniale.
Aplicarea legii penale presupune calificarea corectă a faptei social-

periculoase săvîrşită. Deseori, aceasta reprezintă o dificultate, fiindcă
semnele caracteristice faptei comise pot fi cuprinse concomitent de mai multe
norme juridico-penale sau de mai multe puncte ori alineate ale unei singure
norme. Din aceste considerente, apare necesitatea delimitării faptelor
infracţionale şi, respectiv, a normelor penale care prevăd răspunderea pentru
comiterea lor.
6
Irina Moroianu Zlatescu, Un ideal comun pentru toate natiunile: Declaratia universala a drepturilor omului, Revista Drepturile
omului nr. 4/1998, pag. 5.8
11

Rolul distinctiv primordial în procesul
Iurie ODAfilU, Sciţi u NESTOR, furie BllLAţ 72 calificării infracţiunilor este atribuit
semnelor componentei de infracţiune. Astfel, N. Kuzneţova menţiona, că în
componenţa de infracţiune nu există semne, care n-ar avea nici un rol de
delimitare. Oricare din ele separă un gen de infracţiune de alte genuri, sau
delimitează fapta infracţională de alte încălcări de drept ori fapte social-
periculoase.
Cel mai des semnele caracteristice şantajului coincid cu semnele unor
infracţiuni contra patrimoniului sau contra persoanei.
O problemă dificilă pentru teorie şi practica penală este delimitarea tîlhăriei de
jaful violent şi șantaj.
Aceasta este condiţionat de faptul, că infracţiunile comparate se aseamănă în
mare măsură după semnele lor obiective şi subiective: atentează la unul şi
acelaşi obiect, au semne comune privind latura obiectivă şi se săvîrşesc din
motive cupidante în scopul acaparării patrimoniului străin.
Încă în secolul trecut printre savanţi nu există o opinie unică referitoare la
criteriile delimitării acestor infracţiuni. Către acestea erau atribuite: „caracterul
ameninţării îndreptat spre viitor" (N.Necliudov); obiectul infracţiunii -
„patrimoniul în general" (I.Foiniţkii); „prezenţa alternativă" a timpului şi
metodei de acţiune (L.Belogriţ-Kotlearevskii).
Majoritatea autorilor contemporani, delimitînd tîlhăria de jaf şi șantaj, acordă
prioritate criteriului legat de specificul ameninţării, care în anumite situaţii
diferă după scop, conţinut, orientare şi momentul di realizare.
Tîlhăria și șantajul
Datorita mijloacelor specifice de savîrsire a infractiunii de tîlharie, aceasta
actiune se realizeaza, uneori si prin remiterea silita a bunului. În legatura cu
aceasta,aparînd dificultati de încadrare juridica, în literatura de specialitate au
fost evidentiate diferentele fata de santaj. Infractiunea de santaj, sub aspectul
12
laturii obiective, presupune o actiune de constrîngere fizica si morala, sub
imperiul careia se produce o temere persoanei
72
Iurie ODAfilU, Sciţi u NESTOR, furie BllLAţ vatamate, fiind astfel încalcata
libertatea morala a acesteia. Esenta acestei infractiuni,consta, tocmai, în
modificarea partiala sau alterarea integrala a vointei altei persoane,care sa
conduca la o actiune de a da, a face, a nu face, sau a suferi ceva. Constrîngerea
trebuie sa aiba ca obiect, în primul rînd, relatiile sociale cu privire la libertatea
morala a persoanei si în subsidiar se refera la cele privind patrimoniul acesteia.
Sub acesteaspecte, santajul este o infractiune de pericol (periculum in futurum),
nefiind paralizataactiunea de împotrivire a persoanei vatamate, datorita absentei
faptuitorului7. Tîlharia, infractiune de rezultat, presupune "o atingere adusa, în
principal,relatiilor sociale patrimoniale"8 si în subsidiar, unor relatii sociale pe
care le întîlnim ca elemente componente virtuale ale obiectului juridic al
santajului.
Infractiunea de tîlharie, ca infractiune complexa, are în structura sa, dupa cum
se stie, un element material - furtul - si un al doilea element - violenta (fizica
sau morala), între care exista o stricta si imediata conditionare. Astfel, violenta
(indiferentde natura acesteia), în cadrul tîlhariei, se poate savîrsi anterior,
concomitent sau posterior furtului (indiferent de modalitatea deposedarii), dar în
aceeasi împrejurare faptica, pe cînd, în cadrul infractiunii de santaj, de regula,
violenta este savîrsita abinitio, pentru a conduce, post hoc, la producerea starii
de temere si de lezare a libertatii persoanei vatamate. Asa fiind, un prim si
marcant criteriu de diferentiere între cele doua infractiuni îlconstituie perioada
aferenta scopului infractional, delimitata între momentul savîrsirii agresiunii sau
amenintarii si momentul deposedarii victimei9 . În acest sens, pentru a subzista
infractiunea de santaj, este necesar ca între cele doua momente sa exite o
7
A se vedea L. Biro, Criterii distinctive între infractiunile de santaj si tîlharie, în R.R.D nr. 4/1971, pag. 83.
8
A se vedea O. Loghin, A. Filipas, Drept penal, Ed. Didactica si Pedagogica, Buc., 1983, pag. 120.49
9
A se vedea : Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 3404/1970 în Culegere de decizii 1970, pag. 351; Trib.Suprem, e. pen., dec. nr. 4948/1971
în R.R.D. nr. 2/1972, pag. 178; Trib. Jud. Constanta, dec. nr.1000/1974 (cu nota de D. Clocotici), în R.R.D. nr. 10/1975, pag. 62 si
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr.993/1977 în R.R.D. nr. 10/1977, pag. 58.
13
perioada de timp mai îndelungata în care sa fie lezata libertatea, prin
modificarea sau îngradirea vointei, "punînd-o
72
Iurie ODAfilU, Sciţi u NESTOR, furie BllLAţ în situatia de a nu mai avea
resursele morale pentru a se opune pretentiilor faptuitorului" 10 , indiferent daca
aceste pretentii au fost sau nu satisfacute. În cazul tîlhariei, perioada dintre
momentul savîrsirii actelor de violenta sicel al deposedarii victimei este foarte
scurta, asigurîndu-i infractorului imposedarea nejusta. Un alt criteriu obiectiv de
diferentiere, relevat în literatura juridica, îl constituie puterea de dispozitie a
victimei asupra bunului fiind în deobste cunoscut ca, în cazul infractiunii de
tîlharie, "bunul aflat asupra victimei sau în imediata sa apropiereînceteaza de a
se mai afla în puterea sa de dispozitie, infractorul putîndu-l lua si singur,ca
urmare a actelor de violenta executate"11 pe cînd la santaj, de regula,
datoritaviolentelor, se creeaza partii vatamate o stare de temere în timp, iar
imposedareanejusta a inculpatului este virtuala. În literatura de specialitate 12si în
practica judiciara13 s-a considerat ca de limitarea santajului de tîlharie, în cazul
în care are loc o remitere fortata a unui bun mobil, la cererea faptuitorului, prin
violenta sau amenintare, se face din urmatoarele puncte de vedere14, si anume:
Obiectul juridic
Cele doua infractiuni au o natura juridica asemănătoare. Santajul este o
infractiune contra patrimoniului și tîlharia este o infractiune contra
patrimoniului . S-a decis ca daca cererea faptuitorului se refera la remiterea unui
bun si este satisfacuta pe loc decatre cel constrîns, ne aflam în prezenta unei
tîlharii, pentru ca s-a încalcat în principal, patrimoniul si nu libertatea persoanei,
iar daca cererea faptuitorului a fost satisfacuta în interval de timp mai
îndelungat de la actul constrîngerii, fapta va constitui infractiuneade santaj,
10
A se vedea O. Loghin, A. Filipas, op. cit., pag. 70.
11
D. Clocotici, nota la dec. pen. nr. 1000/1974 a Trib. jud. Constanta, în R.R.D. nr. 10/1975, pag. 62.50
12
R.M. Stanoiu, Comentariu în Practica judiciara penala, vol. III, Editura Academiei Romîne,Bucuresti,
13
Trib. Supr., sect. pen., dec. nr. 993/1977 în Culegere de decizii pe anul 1977, pag. 272;.
14
Gheorghita Mateut, Drept penal special - Sineza de teorie si practica judiciara, vol. I, Ed. LuminaLex, Bucuresti, 1999, pag.234.
14
pentru ca s-a încalcat în primul rînd libertatea psihica a persoanei și
patrimonial , starea de temere ceruta
72 celui constrîns prin violenta sau
amenintare avînd o anumita durata15

Intervalul de timp care desparte constrîngerea de remiterea bunului.
Ceea ce deosebeste santajul de tîlharie este si împrejurarea obiectiva ca în
primul caz faptuitorul întrebuinteaza violenta sau amenintarea pentru a obtine
bunul la un anumit interval de timp, respectiv ulterior constrîngerii, iar în cel
de-al doilea caz, în acelasi timp, respectiv simultan. De aceea se remarca, în
practica judiciara16, o simultaneitate a violentei sau amenintarii cu actul victimei
de a remite bunul sau, în cazul tîlhariei, spredeosebire de santaj, care presupune
în mod necesar o stare de temere care sa persiste pe parcursul unui anumit
interval de timp, între momentul exercitarii constrîngerii si momentul în care
satisfacînd cererea faptuitorului, victima îsi redobîndeste libertatea psihica.
Pericolul la care se expune victima
Atunci cînd constrîngerea personei vatamate se realizeaza în modalitatea
amenintarii, pericolul cu care se ameninta victim trebuie sa fie iminent în cazul
tîlhariei, pentru ca în acest caz victima nu are alta alternativa decît sa se
conformeze de îndata cereri faptuitorului pentru a-si recîstiga ibertatea psihica.
Spre deosebire de aceasta, în cazul santajului, pericolul la care esteexpusa
victima trebuie sa fie un pericol viitor (in futurum) si nu unul iminent,
faptuitorul urmarind, sub aspect subiectiv, producerea unui rezultat ulterior,
distantat în timp fata de actul constrîngerii17 .
Șantajul constituie o infracţiune mai puţin periculoasă decît tîlhăria, deoarece
ameninţarea în primul caz se manifestă printr-o intensitate mai redusă şi nu
posedă indicele de a fi aplicată nemijlocit, direct. Caracteristic pentru şantaj este
faptul că el atentează la o sferă patrimonială mult mai voluminoasă decît
15
A se vedea, Trib. Supr., sect. pen., dec. nr. 4948/1971, în R.R.D. nr. 2/1972, pag. 178
16
Trib. Supr., dec. nr. 993/1977 în R.R.D. nr. 10/1977, pag. 58; Trib. Supr., sect. pen., dec. nr.1672/1971
17
A se vedea, L. Biro, op. cit., pag. 83; Trib. jud. Constanta, dec. nr. 1000/1974, de D. Clocotici, înR.R.D. nr. 10/1975, pag. 63.
15
tîlhăria, manifestîndu-se nu numai prin cerinţa de transmitere a bunurilor, dar şi
a dreptului asupra lor, precum şi a altor
72 avantaje materiale: renunţarea la
moştenire, transmiterea ordinului de repartiţie a spaţiului locativ sau a

documentelor care confirmă dreptul asupra lui, înfăptuirea în folosul
infractorului a unor acţiuni fără plată, abţinerea de la unele acţiuni cu caracter
patrimonial etc. De aceea, după cum s-a menţionat mai sus, delimitarea
şantajului de tîlhărie trebuie efectuată doar în cazurile, în care este vorba despre
cererea de a se transmite un bun patrimonial concret, fiindcă ameninţarea în
scopul însuşirii altor avantaje cu caracter material nicidecum nu poate fi
calificată ca tîlhărie.
Deci, şantajul diferă de tîlhărie după următorii parametri:
1. Un semn obligatoriu al tîlhăriei este atacul, ceea ce nu este caracteristic
pentru şantaj;
2. Tîlhăria este însoţită de ameninţare cu violenţă periculoasă pentru viaţă sau
sănătate, iar în cazul şantajului este posibilă ameninţarea cu orişice fel de
violenţă, inclusiv cu moartea, însă poate avea şi un caracter nedeterminat;
3. La ambele infracţiuni ameninţarea diferă în dependenţă de scop. În cazul
tîlhăriei ameninţarea este expusă cu scopul înfrîngerii posibilei rezistenţe contra
acaparării ilegale a averii, adică serveşte ca mijloc de dobîndire nemijlocită a
bunurilor străine sau de reţinere a lor după ce au fost acaparate, iar la şantaj
ameninţarea apare ca mijloc de constrîngere a victimei să transmită patrimoniul
cerut. Cu alte cuvinte, infractorul tinde să dobîndească bunuri nu pe calea
acaparării lor, dar să obţină transmiterea acestora de către cel constrîns. În caz
de refuz în transmiterea bunurilor extorcate, vinovatul poate realiza
ameninţarea, dar poate, şi să n-o realizeze;
4. În cazul tîlhăriei infractorul ameninţă cu aplicarea imediată a violenţei, pe
cînd la şantaj realizarea faptică a ameninţării este proiectată, de regulă, nu în
momentul expunerii ei, ci în timpul apropiat sau chiar mai tîrziu. Dacă
vinovatul realizează ameninţarea, dar fără acapararea averii, fapta se consideră
16
şantaj. În mod contrar, şantajul se transformă, în dependenţă de violenţa
aplicată, în jaf violent sau tîlhărie.
5. Ameninţarea cu violenţă la şantaj poate fi adresată nu numai victimei, dar şi

apropiaţilor ei, inclusiv rudelor.
În cazul tîlhăriei, ameninţarea cu violenţă poate fi adresată doar persoanei, care
deţine asupra sa bunurile patrimoniale la momentul ameninţării.
Cu toate că există criterii stricte de delimitare a şantajului de jaf şi tîlhărie,
totuşi pot fi întîlnite unele cazuri individuale care complică soluţionarea acestei
dileme.
Spre exemplu, săvîrşirea unei fapte infracţionale de către un grup de persoane
care atacă victima şi cere de la ea banii, pe care nu-i avea la sine; din aceste
motive infractorii „escortează" victima pînă la locul unde se păstrează banii,
unde îi şi transmite făptuitorilor. Deci, în asemenea situaţii este necesar de
constatat orientarea intenţiei; dacă a avut loc acapararea imediată sau peste un
anumit timp; cauza „amînării" transmiterii banilor; mijlocul de „asigurare" a
transmiterii banilor, adică a fost sau n-a fost aplicată violenţa şi dacă a avut sau
n-a avut victima posibilitatea să-şi manifeste voinţa.
Reieşind din aceste varietăţi de îmbinare sînt posibile următoarele modalităţi de
calificare:
1. Aplicînd violenţa periculoasă pentru viaţă şi sănătate, infractorii au atacat
victima cu scopul acaparării imediate a banilor, însă din cauza lipsei acestora la
pătimaş, el a fost „escortat" la locul unde i-a primit şi i-a transmis făptuitorilor.
În asemenea situaţie este vorba, numai de tîlhărie, deoarece intenţia infractorilor
era îndreptată asupra acaparării în momentul atacului, iar ulterior victima a fost
lipsită relativ de libertatea manifestării voinţei sale.
2. Infractorii, aplicînd violenţa, au atacat în scopul acaparării nemijlocite a
bunurilor, care nu se aflau la victimă în acel moment. După aceasta ei au cerut
să le transmită bunurile într-un timp indicat. În acest caz este vorba despre un
17
cumul de infracţiuni: tîlhărie (sau jaf, în dependenţă de caracterul violenţei) şi
şantajul care a urmat.
3. Infractorii cer de la victimă transmiterea18 banilor peste un anumit timp. Întru

„asigurarea" acestei cerinţe pătimaşului i se propune să găsească cele extorcate.
Dispunînd relativ de posibilitatea manifestării libere a voinţei sale el
„agoniseşte" banii ceruţi şi îi transmite vinovaţilor. În cazul dat este vorba
despre şantaj, fiindcă intenţia infractorilor era îndreptată spre dobîndirea
bunurilor în rezultatul cerinţei lor, iar victima transmite bunurile după un
anumit timp de la momentul înaintării cererii, avînd posibilitatea de a-şi
manifesta liber voinţa sa.
Din cele relatate putem concluziona că latura subiectivă a jafului, tîlhăriei şi
şantajului se caracterizează prin intenţie directă şi scop de profit, însă conţinutul
lor diferă esenţial. Infractorul comite jaful sau tîlhăria cu scopul acaparării
imediate a bunurilor, iar la săvîrşirea acţiunilor de şantaj vinovatul tinde să
constrîngă victima pentru a-i transmite anumite valori.
§3. Factorii criminogeni şi sociali care contribuie la săvirşirea

infracţiunii de tîlhărie.
Pentru a realiza o analiză sistematică a criminalității este necesară

desprinderea de cazul individual și identificarea proceselor și conjuncturilor
care, prin impactul lor social și prin repetabilitatea statică pe perioade mari de
timp, se constituie în cauze și condiții atît necesare, cît și suficiente producerii
actului infracțional. La acest nivel al analizei este util să menționăm ca
distincția dintre cauze și condiții se reduce sensibil, ele aflîndu-se în raporturi
18
Teoria cu privire la cauzele penale şi contravenţiile administrative
M. Bîrgău, Iu. Larii - Delimitarea şantajului de alte infracţiuni adiacente //Legea şi viaţa 4/6, 2003
18
de ambivalență și probabilitate. Din acest motiv le vom numi factori sociali ai
criminalității sau factori criminogeni. 72Cunoașterea exactă a rolului fiecărui
factor criminogen este aproape imposibilă din punct de vedere științific, datorită
variabilității lor, cît și a faptului că fenomenul infracțional este un rezultat al
acțiunii lor conjugate. De aceea, în general, în literatura de specialitate,
abordarea individuală a factorilor criminogeni este evitată.19
Astfel, J. Pinatel clasifică factorii criminogeni în factori geografici, 20

economici, culturali și politici. Referitor la factorii geografici, autorul
menționează cercetările belgianului Larabert A.J.Quetelet (1796-1874) și
francezului Andre-Michel Guerry (1802-1866), care au formulat „legea termică
a criminalității“.
Cei doi statisticieni susțin următoarele:
- temperatura afecteaza echilibrul emoțional;
- presiunea atmosferică și criminalitatea echivalentă variază

invers proporțional: cînd presiunea scade, crește criminalitatea
violentă;
- umiditatea și criminalitatea violentă variază invers
proporțional, astfel: cînd umiditatea scade, crește criminalitatea
violentă.
Abordarea teoretică a clasificării factorilor criminogeni este cu atît mai

dificilă, cu cît anumiți factori criminogeni pot fi incluși în categorii diverse, iar
alți factori pot fi analizați, atît în calitate de cauze generale ale criminalității, cît
și ca factori ai crimei ca act individual.
19
G.Nistoreanu, C.Paun, Criminologie,1996
20
J.Pinatel, Trataite de droit penal et de criminologie, 1963
19
Din acest motiv, vom analiza amănunțit factorii care determină
criminalitatea ca fenomen social, clasificîndu-i
72
Iurie ODAfilU, Sciţi u NESTOR, furie BllLAţ în:
1) factori economici;
2) factori demografici;
3) factori culturali;
4) factori politici.
1. Factorii economici
Este unanim recunoscut faptul că baza economică determină

suprastructura sociala, politică, culturală, instituționala. Așadar, este normal ca
situația economică a unui stat sau a unei zone mai restrînse să determine
anumite comportamente umane, inclusiv comportamentul infracțional.
Factorii considerați în literatura de specialitate a avea un conținut

criminogen pronunțat sunt: industrializarea, șomajul, nivelul de trai și crizele
economice. Pentru o mai bună înțelegere a acestor factori, vom studia amănunțit
pe fiecare în continuare:
a) Industrializarea
Prin ea însăși, industrializarea este un factor de progres economic și

social, însă statistic vorbind, s-a constatat un fenomen surprinzător: progresul
economico-social a fost însotit de creșterea criminalității.
Astfel, s-a admis ca fenomenul de industrializare produce și efecte

secundare, cum ar fi:
20
§ Industrializarea, prin „mașinismul“ sau, produce o
specializare care elimină posibilitatea manifestării
72
Iurie ODAfilU, Sciţi u NESTOR, furie BllLAţ spiritului creator al omului;
§ In general, industriile afecteaza echilibrul ecologic din

zonele în care sunt implantate, producînd efecte care accentueaza starea de stres
a muncitorilor și populației din acele zone;
§ Ritmul de industrializare joacă un rol important, ca urmare

a imposibilității asigurării unor condiții social-edilitare minime pentru populația
din sectorul industrializat.
b) Șomajul
Are un rol negativ nu numai prin scăderea bruscă și excesivă a nivelului

de trai, dar și prin instabilitatea emoțională pe care o ocazioneaza, el atăcînd în
mod serios echilibrul interior al individului, punîndu-1 în imposibilitatea de a-și
mai putea realiza, prin mijloace legale, aspirațiile sale.
Șomajul atacă structura și omogenitatea familială chiar de la bază,
diminuînd autoritatea tatălui, rolul sau de susținător al familiei fiind dărîmat.
Inversarea rolurilor familiale creează stări de confuzie, de dezechilibru interior,
alcoolism, dorința de răzbunare contra societății.
c) Nivelul de trai
Dacă la început doar sărăcia a fost privită ca factor criminogen, ulterior s-

a ajuns la concluzia că, pe lîngă sărăcie, la limitele sale alarmante, care îi poate
determina inexorabil pe unii oameni la comiterea de infracțiuni, se adaugă și
setea de îmbogățire sau de trai mai bun, care, la rîndul ei, împinge spre
delincvență un număr mare de persoane.
21
Scăderea nivelului de trai are drept principale cauze: șomajul, angajarea
pe timp limitat, angajarea sezonieră, șomajul
72
Iurie ODAfilU, Sciţi u NESTOR, furie BllLAţ parțial și, nu în ultimul rînd,
inflația cu toate efectele ei negative.
d) Crizele economice
Scăderea nivelului de trai al claselor sociale defavorizate se amplifica de-

a lungul crizelor economice care afectează producția, nivelul salariilor și rata
șomajului. Datorită lipsei unei protecții sociale corespunzătoare, persoanele
afectate pot fi considerate la limita riscului comiterii de infracțiuni. 21
În prezent, țările din Europa de Est și Centrală, care parcurg tranziția

către economia de piață, se află într-o stare de severă recesiune economică,
avînd drept principale caracteristici: reducerea capacității de producție si
productivitaății, pierderea piețelor externe de desfacere a mărfurilor, blocaj
financiar, șomaj și inflație galopantă. Creșterea explozivă a fenomenului
criminalității în aceste țări se poate explica, în mare masură, prin impactul
deosebit de puternic al acestor factori criminogeni.
2. Factorii demografici
Studierea științifică a relațiilor existente între acești factori și

criminalitate este de data recentă, constatîndu-se statistic faptul că rata
natalității, mobilitatea geografică și socială a populației și structura demografică
a sexelor reprezintă factori criminogeni foarte importanți.
a) Rata natalității
Statistic, s-a demonstrat că, de-a lungul timpului, în viața oamenilor,

perioada cea mai activă din punct de vedere infracțional este cuprinsă între 18 și
30 de ani, cu un apogeu al intensității în jurul vîrstei de 25 ani.
21
UNSDRI, Economic Crisis and Crime nr. 9/1974 si nr. 15/1976
22
Datorită acestui fapt, marile explozii demografice sunt urmate de creșteri
spectaculoase ale delincvenței juvenile (ex.:
72
Iurie ODAfilU, Sciţi u NESTOR, furie BllLAţ în România - ca efect al interzicerii
avorturilor în perioada 1975-1980).
b) Mobilitatea socială și urbanizarea
Mobilitatea socială nu reprezintă altceva decît mișcarea populației umane

în plan geografic (mobilitate orizontală), profesional sau social (mobilitate
verticală).22
Cauza principală care determină mobilitatea geografică este urbanizarea.

Ca efect al mobilizării puternice, familia a suferit în primul rînd - rata
divorțurilor, despărțirilor și abandonul de familie, diminuarea autoritatii
părintești, angajarea în muncă a ambilor soți, școlarizarea prelungită a copiilor
și căsătoria lor prematura au schimbat profund instituția familiaă.
La rîndul său mediul tehnic urban se află în continuă schimbare:

structurile se modifică permanent, traversate de curente ale mobilității verticale
și orizontale accelerate.
Eterogenitatea socială are drept efect eterogenitatea culturală, normele

fiecărui grup pierzîndu-și din tărie, devin ambigue, făcîndu-se simțită prezentă
unui pluralism cultural, al unei suprapuneri de norme și valori care ghidează
conduitele umane. Astfel se creează premisele optime pentru manifestarea
conflictului de cultură.
22
D.Szabo, Crimes et villes, 1960
J.Pinatel, La societe criminogene, 1976
J.Laute, Criminalite urbaine et criminalite in Tevue de police nationale, 1977
23
Rapiditatea transformărilor social-culturale în mediul urban, precum și
scăderea controlului social, atît informal,72 cît și formal, au avut drept consecință
creșterea delincvenței, apariția inadaptăților, alienaților, înstrăinaților și

infractorilor.
3. Factorii socio-culturali
Într-o accepție generală, prin cultură se desemnează totalitatea valorilor

materiale și spirituale create de societatea românească de-a lungul istoriei.
Din punct de vedere criminologic, o importanță deosebită au acei factori

culturali care au un rol preponderent în socializarea pozitivă sau negativă a
indivizilor și care, în final, îi conduc la săvîrșirea de infracțiuni.23
Capitolul II Aspecte teoretico-practice ale elementelor
23
D.Szabo, Op.cit.,p.153
24
infracţiunii de tîlhărie.
§1. Obiectul infracţiunii de tîlhărie.
Astfel, prima variantă-tip de infracţiune, specificată la alin.(l) art.188 CP

RM, constă în atacul săvârşit asupra unei persoane în scopul sustragerii
bunurilor, însoţit de violenţa periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei
agresate ori de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe.
Prima variantă agravată de infracţiune, consemnată la lit. b) e) alin. (2)
art.188 CP RM, presupune săvârşirea infracţiunii prevăzute la alineatul (1):
- de două sau mai multe persoane (lit.b));
- de o persoană mascată, deghizată sau travestită (lit.c));
- prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în
locuinţă (lit.d));
- cu aplicarea armei sau altor obiecte folosite în calitate de armă
(lit.e)).24
Cea de-a doua variantă-tip de infracţiune, specificată la lit.j) al in. (2)
art.188 CP RM, constă în atacul săvârşit asupra unei persoane în scopul
sustragerii bunurilor, însoţit de violenţa periculoasa pentru viaţa sau sănătatea
persoanei agresate ori de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe,
dacă a dus la cauzarea de daune în proporţii considerabile.
Cea de-a doua variantă agravată de infracţiune, consemnată la alin. (3)
art.188 CP RM, presupune că infracţiunile prevăzute la alineatele (1) sau (2)
sunt săvârşite:
- în timpul unei calamităţi (lit.a));
- de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală (lit.b));
- cu deosebită cruzime (lit.d)).
Cea de-a treia variantă-tip de infracţiune, specificată la lit.c) alin. (3)
24
Sergiu Brînza, Vitalie Stati Tratat de drept penal, Partea Specială, Volumul I. Chișinău 2015 pag.898
25
art.188 CP RM, constă în atacul săvârşit asupra unei persoane în scopul
sustragerii bunurilor, însoţit de vătămarea
72
Iurie ODAfilU, Sciţi u NESTOR, furie BllLAţ gravă a j integrităţii corporale sau a
sănătăţii.
Cea de-a patra variantă-tip de infracţiune, consemnată la alin.(4) art.188
CP RM, se exprimă în tâlhăria prevăzută la alineatele (l), (2) sau (3), săvârşită
în proporţii mari.25
În fine, ultima variantă-tip de infracţiune, specificată la alin. (5) art.188
CP RM, constă în tâlhăria prevăzută la alineatele (1), (2) sau (3), săvârşită în
proporţii deosebit de mari.
In Republica Moldova, numărul de cazuri de tâlhării înregistrate în ultimii ani
se cifrează la: 151 -în anul 2006; 152 în anul 2007; 171 - în anul 2008; 200 - în
anul 2009; 169-în anul 2010; 151 - în anul 2011; 162 - în anul 2012; 144 - în
anul 2013. În opinia lui E.Vistemiceanu, „în condiţiile social-economice de
astăzi contracararea faptelor de tâlhărie prin mijloacele dreptului penal se
impune ca subiect de o deosebită actualitate. Amploarea acestui proces este
determinată de faptul că reformarea sistemului social-economic, democratizarea
tuturor sferelor vieţii sociale şi politice, promovarea cursului de formare a
statului de drept nu pot fi realizate fără asigurarea unei apărări eficiente şi
sigure a drepturilor persoanei, dar şi a bunurilor materiale la care se referă
aceste drepturi.
Atingerea adusă ambelor acestor obiecte sporeşte gradul de periculozitate

socială a infracţiunilor prevăzute la art.188 CP RM în raport cu alte infracţiuni.
Subscriem acestui punct de vedere. Infracţiunile reunite sub denumirea
marginală de tâlhărie sunt considerate, pe bună dreptate, cele mai periculoase
infracţiuni săvârşite prin sustragere şi unele dintre cele mai periculoase
infracţiuni, în genere. Tratamentul sancţionator pe măsură se justifică întru
totul, de vreme ce luarea bunurilor altuia se doreşte a fi realizată nu pe orice
cale, ci tocmai pe calea agresării persoanei, agresare care comportă un real
25
Op.cit. Sergiu Brînza, Vitalie Stati Tratat de drept penal, Partea Specială, Volumul I. Chișinău 2015 pag.899-900
26
pericol pentru viaţa sau sănătatea acesteia. Deşi atât sustragerea săvârşită pe
ascuns şi sustragerea săvârşită deschis,
72 cât şi violenţa sau ameninţarea cu
violenţa, sunt incriminate distinct, totuşi, atunci când violenţa sau ameninţarea
cu violenţa având intensitatea corespunzătoare se aplică în vederea comiterii
sustragerii, între sustragere (de regulă, sub formă de infracţiune fapt tentat) şi
violenţă sau ameninţarea cu violenţă există o strânsă conexiune. Tocmai aceasta
l-a impulsionat pe legiuitor să alcătuiască din aceste două acte de conduită de
sine stătătoare o unitate infracţională. Evident, această unitate infracţională a
coagulat pericolul social al infracţiunilor absorbite, devansând mult în acest
sens infracţiunile în cauză.
Caracterul complex al faptei prejudiciabile în contextual infracţiunii
prevăzute la alin.(l) art.188 CP RM are ca efect caracterul complex al
obiectului juridic special al acestei infracţiuni: obiectul juridic principal îl
constituie relaţiile sociale cu privire la posesia asupra bunurilor mobile;
obiectul juridic secundar îl formează relaţiile sociale cu privire la sănătatea
persoanei (în cazul aplicării violenţei periculoase pentru viaţa sau sănătatea
persoanei agresate) sau libertatea psihică (morală) a persoanei (în situaţia
ameninţării cu aplicarea violenţei periculoase pentru viaţa sau sănătatea
persoanei agresate).
În ipoteza prevăzută la lit.d) alin.(2) art. 188 CP RM, în plan secundar, se
aduce atingere şi relaţiilor sociale cu privire la inviolabilitatea încăperii, a altui
loc pentru depozitare sau a locuinţei.
În contextul examinării obiectului juridic special al infracţiunii specificate la
alin.(l) art.188 CP RM, apare necesitatea de a răspunde la întrebarea: poate oare
această infracţiune să aibă ca obiect juridic secundar relaţiile sociale cu privire
la libertatea fizică a persoanei?
Complexitatea faptei prejudiciabile în contextul infracţiunii specificate la
alin.(l) art.188 CP RM se răsfrânge şi asupra obiectului material al acestei
infracţiuni: obiectul material principal îl reprezintă bunurile care au o existenţă
27
materială, sunt create prin munca omului, dispun de valoare materială şi cost
determinat, fiind bunuri mobile şi străine
72
Iurie ODAfilU, Sciţi u NESTOR, furie BllLAţpentru făptuitor; obiectul material
secundar (în cazul în care este aplicată violenţa periculoasă pentru viaţa sau
sănătatea persoanei agresate, nu şi ameninţarea cu aplicarea unei asemenea
violenţe) îl reprezintă corpul persoanei.
Precizăm că atacul săvârşit asupra unei persoane în scopul sustragerii
materialului sau a dispozitivului radioactiv ori a instalaţiei nucleare, însoţit de
violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei agresate ori de
ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe, atrage răspunderea numai
conform alin.(4) art.295 CP RM. în această ipoteză, nu este necesară calificarea
suplimentară potrivit alin.(l) art.188 CP RM.
Victimă a infracţiunii prevăzute la alin.(l) art.188 CP RM este persoana
agresată. Ca victimă a infracţiunii date poate evolua proprietarul bunurilor, sau
persoana în posesia ori sub a cărei pază se găsesc bunurile, sau oricare altă
persoană care, în opinia făptuitorului, poate stingheri acţiunile lui infracţionale.
26
Ultima ipoteză vizează cazul în care acţiunea începută ca sustragere săvârşită
pe ascuns nu a fost dusă până la capăt deoarece a fost descoperită de alte
persoane. Făptuitorul, în scopul sustragerii bunurilor de la proprietar, posesor
sau de la persoana care le avea în pază, aplică faţă de persoanele care l-au
descoperit violenţa periculoasă pentru viaţa sau sănătatea lor ori ameninţă
aceste persoane cu aplicarea unei astfel de violenţe.
In cazul în care activitatea în contextul infracţiunii specificate la alin.(l)
art.188 CP RM este realizată faţă de mai multe persoane, poate să apară
întrebarea dacă la calificare se reţin tot atâtea infracţiuni câte victime sunt. în
alţi termeni, este necesar să răspundem la întrebarea: pluralitatea de victime
condiţionează necesarmente pluralitatea de infracţiuni? Considerăm că
determinantă pentru tranşarea acestei dileme este stabilirea lipsei sau existenţei
unicităţii intenţiei infracţionale.
26
Op.cit. Sergiu Brînza, Vitalie Stati Tratat de drept penal, Partea Specială, Volumul I. Chișinău 2015 pag.902
28
în acest sens, atunci când există o intenţie unică de a ataca două sau mai
multe persoane în scopul sustragerii72 bunurilor lor, aceasta presupunând
aplicarea violenţei periculoase pentru viaţa sau sănătatea acelor persoane ori
ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe, va exista o singură infracţiune
prevăzută la alin.(l) art.l 88 CP RM în condiţiile unei pluralităţi de victime. Nu
este însă exclus să se constate că există mai multe intenţii infracţionale, ceea ce
face posibil şi concursul de infracţiuni, în condiţiile prevăzute de lege.
§2. Latura obiectivă a infracţiunii de tîlhărie.
Latura obiectivă a tâlhăriei se realizează printr-un atac săvârşit asupra

unei persoane în scopul sustragerii bunurilor, însoţit de violenţă periculoasă
pentru viaţa sau sănătatea persoanei agresate ori de ameninţarea cu aplicarea
unei asemenea violenţe. 27Atacul în scopul săvârşirii unei tâlhării se manifestă
prin acţiuni agresive active cu caracter surprinzător pentru victimă, care creează
un pericol real însoţit de aplicarea imediată şi nemijlocită a unei violenţe
periculoase pentru viaţa ori sănătatea persoanei sau de ameninţarea cu aplicarea
unei asemenea violenţe în scopul însuşirii avutului proprietarului. El poate avea
un caracter deschis, însă în unele cazuri poate fi săvârşit pe neaşteptate şi pe
neobservate (pe ascuns): o lovitură de după colţ, o împuşcătură din ambuscadă,
atacul unui paznic care dormea etc. Doctrina penală şi practica judiciară
recunosc drept atac şi aducerea victimei în stare de inconştienţă sau
imposibilitate de a se apăra ca rezultat al introducerii, contrar voinţei ei
(inclusiv prin înşelăciune), în organism a unor substanţe narcotice, cu efect
puternic sau otrăvitoare, periculoase pentru viaţă şi sănătate. Altfel trebuie
calificate cazurile în care drept rezultat al "cinstirii" cu băuturi alcoolice sau cu
27
Sergiu Brînza, Vitalie Stati Tratat de drept penal, Partea Specială, Volumul I. Chișinău 2015 pag.903
29
alte substanţe, caracterul acţiunii cărora este cunoscut victimei, victima se
pomeneşte într-o stare de inconştienţă, 72iar infractorii, folosindu-se de aceasta,
sustrag averea ei. Atare acţiuni sunt calificate drept furt.
Drept violenţă periculoasă pentru viaţa ori sănătatea victimei, prevăzută de

alin.1 din art.188 CP, trebuie considerată vătămarea uşoară a integrităţii
corporale sau a sănătăţii sau medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii
(noţiunea este stipulată în art.152 CP)28, precum şi alte acţiuni care, deşi nu au
pricinuit vătămările menţionate, au creat la momentul aplicării lor un pericol
real pentru viaţa şi sănătatea victimei. De exemplu, aruncarea victimei din tren,
automobil, de la etaj, strangularea (sugrumarea) ei, reţinerea îndelungată a
capului victimei în apă etc. Cauzarea vătămărilor grave ale integrităţii corporale
sau ale sănătăţii este considerată circumstanţă agravantă, prevăzută la alin.3 din
art.188 CP, şi nu un semn constitutiv al tâlhăriei. 29
Ameninţarea cu aplicarea violenţei periculoase pentru viaţa şi sănătatea

victimei trebuie să aibă un caracter real, adică vinovatul poate imediat să
transforme ameninţarea în acte de violenţă fizică. Pentru constatarea acestui
semn constitutiv al tâlhăriei trebuie să ţinem cont de toate circumstanţele
cauzei: caracterul ameninţării, al obiectelor sau armelor cu care ameninţa
infractorul, locul şi timpul săvârşirii infracţiunii, numărul infractorilor etc.
Forma de manifestare a ameninţării poate fi diferită: prin cuvinte, gesturi,
demonstrare a armei, a cuţitului şi a altor obiecte a căror folosire poate cauza
daune vieţii ori sănătăţii persoanei atacate. Ameninţarea cu aplicarea violenţei,
dar nu imediat, ci în viitor, sau ameninţarea cu răspândirea unor ştiri
defăimătoare, cu deteriorarea sau distrugerea bunurilor proprietarului ori cu
răpirea victimei, nu constituie tâlhărie, ci şantaj (art.189 CP). Potrivit p.16 al
28
CODUL PENAL al Republicii Moldova Publicat : 14.04.2009 în Monitorul Oficial Nr. 72-74 art Nr : 195 (art. 152)
29
REGULAMENT Nr. 199 din 27.06.2003 de apreciere medico-legală a gravității vătămării corporale, publicat 08.08.2003
în Monitorul Oficial Nr.170-172 art. Nr. 224
30
HP CSJ din 6 iulie 1992, tâlhăria se consideră consumată din momentul
atacului, însoţit de aplicarea sau ameninţarea
72
Iurie ODAfilU, Sciţi u NESTOR, furie BllLAţ de aplicare a violenţei periculoase
pentru viaţa sau sănătatea victimei, indiferent de faptul dacă a fost sau nu
însuşită averea proprietarului. Luând în consideraţie că tâlhăria săvârşită în
scopul sustragerii averii proprietarului în proporţii mari sau deosebit de mari
trebuie încadrată potrivit art.195 CP, precum şi construcţia materială a
agravantei la lit.f) alin.2 art.188 CP, consecinţele tâlhăriei prevăzute de alin.1
art.188 CP pot fi un atac în scopul sustragerii bunurilor proprietarului în
proporţii mici, esenţiale sau considerabile, dacă din cauze indiferente de voinţa
făptuitorului nu s-a realizat, precum şi producerea daunei materiale
proprietarului în proporţii mici sau esenţiale, valoarea cărora este determinată
de alin.1 art.126 CP.
§3. Latura subiectivă a infracţiunii de tîlhărie.
Latura subiectivă a tâlhăriei se manifestă,în primul rînd, prin vinovăție

sub formă de intenție directă. La calificare, aste obligatorie stabilirea scopului
special de sustragere, prin care se exprimă scopul de cupiditate.30 Tâlhăria
săvârşită în mod repetat, de două sau mai multe persoane, prin pătrundere în
încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă, cu cauzarea de daune în
proporţii considerabile, în timpul unei calamităţi, de un grup criminal organizat
sau de o organizaţie criminală este identică cu furtul, iar tâlhăria săvârşită de o
persoană mascată, deghizată sau travestită este identică cu jaful. Aici vom
analiza doar agravantele specifice tâlhăriei. Tâlhăria săvârşită cu aplicarea
armei sau a altor obiecte folosite în calitate de armă. Potrivit lit.a) p.1 al HP CSJ
din 9 noiembrie 1998 Cu privire la practica judiciară în cauzele penale despre
30
Op.cit. Sergiu Brînza, Vitalie Stati Tratat de drept penal, Partea Specială, Volumul I. Chișinău 2015 pag.903
31
purtarea, păstrarea, transportarea, fabricarea, comercializarea, sustragerea
armelor de foc, a muniţiilor sau a substanţelor
72
Iurie ODAfilU, Sciţi u NESTOR, furie BllLAţ explozive, păstrarea neglijentă a
armelor de foc şi a muniţiilor, prin armă de foc se înţelege arma a cărei
funcţionare determină aruncarea unuia sau a mai multor proiectile, datorită
forţei de expansiune a gazelor provenite din detonarea unei capse ori prin
explozia unei încărcături.31 Conform lit.b) p.1 al aceleiaşi hotărâri, armă albă se
consideră cea destinată şi adaptată pentru a vătăma, a omorî fiinţe umane cu
aplicarea forţei musculare prin contact nemijlocit cu tăiere (săbii, tesace etc.),
înţepare (baionete unghiulare, pumnale, stilete etc.), prin înţepare-tăiere
(baionete plate, cuţite, arcuri, arbalete, pumnale cu tăiş etc.), prin spargere-
fărâmiţare (box, buzdugan, mlaciu, nunciaki etc.). Prin alte obiecte folosite în
calitate de armă se înţeleg orice obiecte care pot cauza daune considerabile
sănătăţii sau vieţii persoanei (topor, cuţit, brici, coasă, furcă sau orice obiect
metalic etc.). Prin aplicarea armei sau a altor obiecte folosite în calitate de armă
se înţelege utilizarea lor în timpul actelor de violenţă fizică sau ameninţarea cu
aplicarea acestor arme, care creează un pericol real pentru viaţa sau sănătatea
persoanei. Potrivit p.27 al HP CSJ din 6 iulie 1992, dacă infractorul în timpul
tâlhăriei a ameninţat cu o armă cu bună-ştiinţă imposibil de a fi folosită sau cu o
imitaţie a armei, de exemplu - un machet de pistolet, un pumnal-jucărie etc.,
neavând intenţia să folosească aceste obiecte pentru cauzarea vătămărilor
integrităţii corporale sau sănătăţii periculoase pentru viaţă şi sănătate, chiar dacă
victima a perceput-o drept armă, acţiunile lui (în lipsa altor circumstanţe
agravante) trebuie încadrate în baza alin.1 art.188 CP. 12. În cazul tâlhăriei
săvârşite cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii noţiunea
vătămării grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii este determinată de alin.1
art.151 CP. Potrivit p.7 al HP CSJ din 6 iulie 1992, atacul în scopul însuşirii
31
HP CSJ din 9 noiembrie 1998 Cu privire la practica judiciară în cauzele penale despre purtarea, păstrarea, transportarea,
fabricarea, comercializarea, sustragerea armelor de foc, a muniţiilor sau a substanţelor explozive, păstrarea neglijentă a
armelor de foc şi a muniţiilor.
32
averii, însoţit de violenţă, care a atras după sine cauzarea unor vătămări grave a
integrităţii corporale sau a sănătăţii victimei
Iurie ODAfilU, Sciţi u NESTOR, furie BllLAţ 72 trebuie încadrat în baza lit.c), alin.3
din art.188 CP fără încadrarea suplimentară în baza alin.1 art.151 CP. Dacă în
urma vătămărilor integrităţii corporale sau a sănătăţii a survenit moartea
victimei, cele săvârşite trebuie să fie încadrate prin concurs de infracţiuni
prevăzute de lit.c) alin.3 art.188 CP şi alin.4 art.151 CP. 32 Tâlhăria săvârşită cu
un omor intenţionat trebuie să fie încadrată conform concursului de infracţiuni,
prevăzute de lit.c) alin.3 art.188 CP şi lit.b) alin.2 art.145 CP. Deoarece
agravanta în cauză, spre deosebire de componenţa de bază din alin.1 art.188 CP,
este formulată ca o componenţă materială, în cazurile în care intenţia
făptuitorului este îndreptată spre cauzarea vătămărilor grave, dar de fapt el a
pricinuit numai vătămări uşoare sau medii integrităţii corporale, cele săvârşite
trebuie calificate ca tentativă de infracţiune (art.27 şi lit.c) alin.3 art.188 CP). În
cazul tâlhăriei prevăzute de alin.1 art.188 CP tentativa de tâlhărie se exclude;
până la începerea atacului poate fi vorba numai de o pregătire de infracţiune, iar
din primul act de atac tâlhăria se consideră consumată (componenţă formal
redusă). 13. În cazul tâlhăriei săvârşite prin schingiuire, tortură, tratament
inuman sau degradant, prin schingiuire se înţeleg nişte acţiuni care provoacă
victimei suferinţe prin lipsirea de hrană, de băutură sau de căldură ori prin
abandonarea victimei în condiţii nocive pentru viaţă etc. Torturarea se
manifestă prin acţiuni care produc dureri acute repetate sau îndelungate (prin
pişcături, biciuire, împunsături cu obiecte înţepătoare, cauterizări cu agenţi
termici sau chimici etc.). Prin tratamente inumane sau degradante se înţelege
supunerea victimei la experienţe medicale sau ştiinţifice nejustificate de un
tratament medical în interesul lor sau obligarea victimei la condiţii de hrană,
locuinţă, îmbrăcăminte, de igienă, asistenţă medicală etc. greu de suportat fizic
şi umilitoare din punct de vedere moral.
32
CODUL PENAL al Republicii Moldova Publicat : 14.04.2009 în Monitorul Oficial Nr. 72-74 art Nr : 195 (art. 152)
33
§4. Subiectul infracţiunii.
Subiect al infracţiunii examinate este persoana fizică responsabilă, care la

momentul săvîrșirii infracțiunii a împlinit vârsta de 14 ani.33
Practica judiciară din ultimii ani demonstrează că, la soluţionarea cauzelor

penale privind infracţiunile de tîlhărie, instanţele de judecată întîlnesc dificultăţi
la calificarea corectă a acţiunilor inculpaţilor, în special atunci cînd aceştia sunt
puşi sub învinuirea de săvîrşirea tîlhăriei după semnul calificativ – săvîrşirea
atacului asupra persoanei în scop de sustragere a bunurilor, însoţit de aplicarea
violenţei periculoase pentru viaţa sau sănătatea persoanei agresate. Pînă la
moment, instanţele de judecată, la soluţionare cazurilor penale privind
infracţiunea prevăzută de art.188 alin. (1) CP, se conduc de explicaţiile pct. 6
din Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 28.06.2004 „Cu privire la
practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor”, potrivit
cărora, în sensul dispoziţiilor art.188 CP, drept violenţă periculoasă pentru viaţă
şi sănătate (art.188 alin.(1), art.189 alin.(3) lit. c) C.P.) urmează a fi considerată
vătămarea uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii, urmată de o dereglare
de scurtă durată a sănătăţii, sau vătămarea medie a integrităţii corporale sau a
sănătăţii, care a fost urmată de dereglarea de lungă durată a sănătăţii. Această
explicaţie care s-a format şi existenţa unei practici judiciare mai vechi de pînă la
punerea în aplicare a Noului Cod penal, avînd în vedere şi un act normativ de
apreciere medico-legală a gravităţii vătămărilor corporale, care nu mai este în
vigoare, contravine unor norme penale, precum şi prevederilor Regulamentului
de apreciere medico-legală a gravităţii vătămărilor corporale, aprobat prin
Ordinul Ministerului Sănătăţii nr.99 din 27.06.2003, modificat prin ordinul
33
Sergiu Brînza, Vitalie Stati Tratat de drept penal, Partea Specială, Volumul I. Chișinău 2015
34
Ministerului Sănătăţii nr.654 din 16.08.2011.34 Potrivit pct. 24 din Ordinul
nominalizat, gradul de gravitate al 72vătămărilor corporale după criteriul
dereglării sănătăţii, se determină conform timpului necesar pentru restabilirea

sănătăţii în funcţie de volumul şi caracterul lezional, care se apreciază în zile,
iar conform pct. 27, drept periculoase pentru viaţă sînt considerate vătămările
corporale, care prezintă pericol iminent-imediat, tardiv sau potenţial, ca
leziunea să determine moartea, indiferent dacă acest pericol a fost înlăturat
printr-un tratament medical sau datorită reactivităţii individuale a organismului,
vătămări care sînt enumerate în pct. 28 al Regulamentului. Potrivit acestui act
normativ, vătămările corporale de grad mediu sau cele uşoare cu dereglarea
sănătăţii de lungă ori de scurtă durată nu sînt considerate ca periculoase pentru
viaţa persoanei. Totodată, este necesar de remarcat că explicaţia pct. 6 din
Hotărîrea Plenului sus-citată, privind încadrarea juridică a infracţiunii de tîlhărie
după calificativul discutat, este în contradicţie cu o altă explicaţie de orientare a
practicii instanţelor de judecată, ce se conţine în pct. 5.3 al Hotărîrii Plenului
Curţii Supreme de Justiţie nr. 37 din 22.11.2004, cu modificările ulterioare, „Cu
privire la practica aplicării legislaţiei în cauzele despre traficul de fiinţe umane
şi traficul de copii”, prin care se explică faptul că, în cazul calificării faptelor în
baza art.165 alin.(2) lit. f) CP, după calificativul - „aplicarea violenţei
periculoase pentru viaţa, sănătatea fizică sau psihică a persoanei”, trebuie de
reţinut că, prin violenţa periculoasă pentru viaţă şi sănătatea fizică sau psihică a
persoanei se înţelege vătămarea intenţionată gravă ori medie, prevăzute de
art.151 şi 152 CP. Opinia, potrivit căreia infracţiunea prevăzută de art. 188 alin.
(1) CP poate exista numai atunci cînd violenţa periculoasă pentru viaţă ori
sănătate este nu mai jos de gradul vătămărilor corporale medii ori grave, este
împărtăşită şi de doctrina penală. ( Sergiu Brînză, Vitalie Stati. Drept penal,
34
Regulamentul Nr. 199 din 27.06.2003 de apreciere medico-legală a gravităţii vătămărilor corporale, aprobat prin Ordinul
Ministerului Sănătăţii nr.99 din 27.06.2003, modificat prin ordinul Ministerului Sănătăţii nr.654 din 16.08.2011
35
Partea special V.1, Chişinău 2011, pag.643). Avînd în vedere adresările
parvenite din partea mai multor instanţe72 de judecată, a Uniunii Avocaţilor din
Republica Moldova, precum şi a juriştilor practicieni, ţinînd seamă că, la

moment, nu este posibil de a interveni şi a modifica Hotărîrea Plenului Curţii
Supreme de Justiţie „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre
sustragerea bunurilor” (perioada vacanţei judecătorilor Curţii Supreme de
Justiţie), în scopul unificării practicii judiciare, Curtea Supremă de Justiţie
recomandă ca în cazul calificării faptelor persoanei învinuite în baza art.188
alin.(1) CP- săvîrşirea tîlhăriei prin atacul asupra unei persoane în scopul
sustragerii bunurilor, însoţit de violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea
persoanei agresate, se înţelege acea violenţă prin care s-au provocat vătămări
corporale de grad mediu ori grave. În cazul cînd, în rezultatul acţiunilor
făptuitorului care, în scopul acaparării bunurilor, a aplicat violenţă fizică urmată
de cauzarea vătămărilor corporale uşoare cu dereglarea sănătăţii de scurtă ori
lungă durata, asemenea violenţă nu se consideră periculoasă pentru viaţă ori
sănătate, astfel că acţiunile urmează a fi calificate ca jaf.35
Capitolul III Aspecte privind instrumentarea infracţiunii de tîlhărie.
35
Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea
bunurilor”
36
§1. Caracteristica criminalistică şi efectuarea urmăririi penale în cazul
Iurie ODAfilU, Sciţi u NESTOR, furie BllLAţ infracţiunilor
72 de tîlhărie.
Caracteristica criminalistică a infracţiunilor de tîlhărie. Pornirea

urmăririi penale, circumstanţele care necesită a fi stabilite la cercetarea
infracţiunilor de tîlhărie, situaţiile tipice de urmărire penală.
Legislaţia penală în vigoare defineşte în alineatul (1) art.188 CP al RM este
definită ca atac asupra unei persoane în scopul sustragerii bunurilor, însoţit de
violenţă periculoasă pentru viaţa şi sănătatea persoanelor agresate ori de
ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe. Locurile tipice de comitere a
tîlhăriilor sînt locurile deschise (străzi, pieţe, transport public, scuaruri, masive
forestiere), încăperi (magazine de stat, private).
Timpul comiterii infracţiunilor pe stradă, în scuaruri sînt orele de seară şi

noaptea. în oraşe pe timp de zi se comit în magazine, mijloace de transport,
pieţe, în apartamente (au loc şi în orele de noapte).
Metodele de comitere a infracţiunilor se caracterizează prin provocarea

leziunilor corporale şi chiar omorul victimelor.36 Caracterul acestor infracţiuni
şi modul de realizare a lor este condiţionat de genul de infractori care le comit.
în cazul comiterii acestor infracţiuni de grupări organizate care au obiecte de
atentare operatorii caselor valutare, încasatorii, funcţionarii structurilor
comerciale şi financiare, şoferii de taxi, domiciliile persoanelor, constatăm că
ele au un caracter organizat. Infracţiunile sînt precedate de analiza prealabilă a
obiectului, elaborarea planului de comitere a infracţiunii, alegerea
participanţilor, distribuirea rolurilor; alegerea locului şi timpului potrivit,
pregătirea mijloacelor de mascare a exteriorului, a armelor, regimul de lucru al
instituţiei, traseul de deplasare, modul de asigurare a pazei etc.
36
Iu. Odagiu, S.Nestor, Iu.Bulai “Metodica investigării unor genuri de infracţiuni”. Pag.86-87
37
Metodele nemijlocite de comitere a tîlhăriilor sînt diverse, printre care putem
menţiona: sustragerea genţilor, lănţişoarelor,
72
Iurie ODAfilU, Sciţi u NESTOR, furie BllLAţ cerceilor de aur şi a altor obiecte,
toate acestea fiind însoţite de violenţă psihică sau fizică (sau cu ameninţarea
aplicării acesteia), sau cu folosirea unei arme. în scopul pătrunderi în încăperi
infractorii folosesc o identitate falsă a unor funcţionari ce îşi îndeplinesc
atribuţiile de serviciu (funcţionari de poliţie, servciului 904, poştaşi etc.).
Victime ale acestor genuri de infracţiuni sînt de obicei persoane care nu pot
opune rezistenţă activă, acestea fiind oameni în etate, femei, adolescenţi,
persoane în stare de ebrietate. Grupul al doile, sînt cetăţenii bogaţi care dispun
de sume considerabile de bani, giuvaiere şi alte obiecte de lux.
Infractorii ce comit infracţiunea nominalizată după cum denotă practica

judiciară sînt în marea lor majoritate bărbaţi, din ei o mare parte nu au un loc de
muncă. Tîlhăriile se comit în grup de două, trei persoane, mai rar patru.
Grupurile au un caracter constant, săvîrşind sistematic infracţiuni analogice sau
de alt gen. De obicei, sînt conduse de un lider cu antecedente penale, care are o
experienţă penală.
Temei pentru pornirea urmăririi penale pe cazurile de tîlhării sînt:
- plîngerea victimei sau a rudelor, cunoştinţelor;
- plîngerile administraţiei sau ale funcţionarilor administraţiei, instituţiei care a

fost atacată;
- comunicările parvenite de la instituţiile medicale care au acordat primul ajutor

medical necesar în urma atacului asupra cetăţeanului;
- comunicările martorilor oculari;
- depistarea de organele de urmărire penală sau alte structuri ale organelor

afacerilor interne a semnelor calificative ale tîlhăriilor.
38
În procesul cercetării tîlhăriilor este necesar de stabilit următoarele
circumstanţe: unde, cînd a fost comisă tîlhăria,
72
Iurie ODAfilU, Sciţi u NESTOR, furie BllLAţ cine a fost prezent la momentul
comiterii, prin ce s-a caracterizat violenţa aplicată; pe cine a vizat tîlhăria, ce
leziuni i-au fost provocate victimei, gradul de gravitate; ce au sustras infractorii
de la victimă, care sînt semnalmentele şi costul celor sustrase în urma tîlhăriei,
cui aparţin bunurile sustrase la tîlhărie, metodele de vînzare a bunurilor jefuite
sau locul unde sînt păstrate; de cine a fost comisă tîlhăria, care sînt
semnalmentele infractorilor, care sînt semnalmentele care permit
individualizarea infractorilor, s-au folosit infractorii de mijloace de transport, în
ce diecţie au părăsit locul infracţiunii; cîte persoane au participat la comiterea
infracţiunii, componenţa grupului, condiţiile sale de formare, caracteristica şi
rolul fiecăruia din participanţi la pregătirea şi desfăşurarea infracţiunii;
Existenţa persoanelor care au ajutat, instigat, au camuflat obiecte,

persoane, alte cazuri de săvîrşire a infracţiunilor de persoanele respective. De
asemenea, este necesar de stabilit ce circumstanţe au contribuit la săvîrşirea
tîlhăriei.
Pe cazurile de tîlhărie apar de obicei următoarele situaţii tipice: 1. infractorul

este reţinut în flagrant delict sau imediat după săvîrşirea infracţiunii; 2.
infractorul este reţinut la momentul tentativei de a comercializa cele sustrase în
timpul tîlhăriei; 3. este reţinută persoana care a procurat sau vinde bunurile
sustrase, care cunoaşte infractorii; 4. infractorul este cunoscut, dar el a reuşit să
fugă, locul aflării lui nu se cunoaşte; 5. infractorul nu este cunoscut, dar cu
privire la el sînt date incomplete (se cunosc unele semnalmente ale exteriorului,
hainelor, numele, porecla, locuri unde apare etc.); 6. infractorul nu este
cunoscut şi cu privire la el nu sînt informaţii.
În scopul verificării eficiente a versiunilor se elaborează planuri detaliate de

desfăşurare a urmăririi penale. Cea mai optimă metodă de realizare a
39
investigaţiilor constă în desfăşurarea operaţiunilor tactice sau a complexelor lor
(cîteva acţiuni tactice desfăşurate succesiv
72 sau paralel).
Pentru prima situaţie sistemul optimal al acţiunilor de urmărire penală şi

acţiunilor investigativ-operative poate fi următorul: reţinerea, percheziţia
corporală şi audierea bănuitului, cercetarea la faţa locului, audierea victimei şi
examinarea sa corporală, percheziţia la domiciliul şi locul de muncă al
bănuitului, cercetarea şi prezentarea spre recunoaştere a obiectelor ridicate,
dispunerea expertizelor, stabilirea martorilor şi audierea lor.
Pentru situaţia a doua importante sînt percheziţia corporală şi audierea

persoanei reţinute, prezentarea bănuitului spre recunoaştere victimei şi
martorilor, ridicarea obiectelor sustrase, percheziţia la locul de muncă şi trai al
bănuitului. Cele mai eficiente acţiuni investigativ-operative sînt filajul
bănuitului şi al persoanelor din sfera lui de interese, stabilirea martorilor oculari
în locurile de vînzare a bunurilor sustrase la tîlhărie.37
În situaţia a treia după reţinerea persoanei ce a procurat bunurile de la infractor

în scopul vînzârii lor (intermediarul)este necesar de efectuat: percheziţia
corporală, cercetarea locului unde a avut loc reţinerea şi desfăşurarea audierii,
percheziţia la locul de muncă şi domiciliul intermediarului, prin acţiuni de
urmărire penală şi investigativ-operative relaţiile intermediarului (de obicei, se
stabilesc prin metode operative de filaj, interceptări etc., în cazurile necesare
lîngă domiciliul intermediarului sau alte puncte), valorile, bunurile ridicate se
prezintă spre recunoaştere. După stabilirea personalităţii infractorului el se
reţine, se desfăşoară percheziţii şi alte acţiuni de urmărire penală iniţiale.
În situaţia a patra, după efectuarea acţiunilor iniţiale de urmărire penală cum ar

fi: cercetarea la faţa locului, audierea victimelor şi martorilor, percheziţia la
37
Iu. Odagiu, S.Nestor, Iu.Bulai “Metodica investigării unor genuri de infracţiuni”. Pag.88-70
40
locul de muncă şi domiciliul bănuitului, se stabileşte cercul de relaţii al
bănuitului. O sursă importantă de 72informaţii sînt carneţelele, agendele
bănuitului, sau ale persoanelor din sfera lui de interese, după stabilirea locului
de aflare a infractorului, se realizează reţinerea lui, audieri, percheziţii
(corporale, locului lui de reţinere etc.).
În situaţia a cincea complexul de acţiuni de urmărire penală şi acţiuni

investigativ-operative se lărgeşte considerabil. Cercetarea acestei situaţii este
raţional de început cu cercetarea la faţa locului, audierea victimelor şi a
martorilor. Paralel cu acţiunile de urmărire penală trebuie desfăşurate acţiuni
investigativ-operative: urmărirea după urme proaspete, blocarea posibilelor căi
de retragere a infractorului, discutarea cu persoanele ce locuise în regiunea
respectivă şi puteau auzi sau vedea ceva, este important să se folosească datele
cu privire la semnalmentele infractorilor şi la modul lor de răspîndire.
§2. Importanţa principiilor la instrumentarea infracţiunii de

tîlhărie.
Planificarea reprezintă elementul de legătură dintre scopul şi sarcinile

urmăririi penale, pe de o parte, şi modul lor de realizare prin acţiuni concrete,
pe de altă parte. Acest element se materializează în obiectivele anchetei,
versiunile şi problemele de clarificat, metodele şi mijloacele disponibile.
Stabilirea completă a unei infracţiuni şi a vinovăţiei autorului, într-o cauză
penală concretă, necesită determinarea obiectivelor sau direcţiilor cercetării, pe
baza rezultatelor existente în cauză la un moment dat.
Întreaga organizare a anchetei penale, planificarea sa, o înţelegem într-un
sens dinamic, nu fixist, planul trebuind să se coreleze, în permanenţă, cu datele
41
obţinute pe parcursul urmăririi penale, străbătând un drum de la general la
particular.
Pentru a reprezenta un suport ştiinţific real al urmăririi penale, atât în

ansamblul său, cât şi în fiecare cauză concretă, planificarea este necesar să se
facă potrivit anumitor reguli fundamentale, anumitor principii. Astfel în
Republica Moldova procesul penal se desfăşoară conform principiilor
fundamentale şi speciale.
Principiile fundamentale:
- legalitatea procesului penal;

- prezumţia nevinovăţiei;
- egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor;
- respectarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane;
- inviolabilitatea persoanei;
- inviolabilitatea domiciliului;
- inviolabilitatea proprietăţii;
- secretul corespondenţei;
- inviolabilitatea vieţii private;
- limba în care se desfăşoară procesul penal şi dreptul la interpret;
- asigurarea dreptului la apărare;
- publicitatea şedinţei de judecată;
- accesul liber la justiţie;
- desfăşurarea procesului penal în termen rezonabil;
- libertatea de mărturisire împotriva sa;
- dreptul de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori;
- asigurarea drepturilor victimei în urma infracţiunilor, abuzurilor de
serviciu şi erorilor judiciare;
- principiul contradictorialităţii în procesul penal;
- înfăptuirea justiţiei - atribuţie exclusivă a instanţelor de judecată;
42
- independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai
legii;
Principiile ramurale:
- cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a tuturor

circumstanţelor cauzei penale;
- principiul oralităţi, nemijlocirii şi continuităţii examinării cauzei
penale;
- libera apreciere a probelor;
- principiul aflării adevărului;
- oficialitatea procesului penal;
- principiul indisponibilităţii;
- principiul rolului activ al organelor judiciare.
Cunoaşterea principiilor procesului penal are o însemnătate teoretică şi
practică. Pentru teorie ele reflectă concepţia juridică, concepţie care a stat la
baza instituirii procedurii penale, acordând orientarea necesară lămuririi
doctrinare a normelor de drept procesual - penal. Pentru activitatea practică,
principiile servesc la aplicarea corectă de către organele respective a normelor
procesual-penale în cazuri concrete.
Principiile fundamentale:
Principiul legalităţii stă la baza întregului sistem de drept, evident,

găsindu-şi expresie şi în procesul penal, care, amintim, este o activitate strict
reglementată de lege. Este un principiu general ce constă în obligaţia
cetăţenilor, funcţionarilor publici şi a organelor de drept de a respecta legea.
Conform art.7 alin.(l), (2) C.P.P., procesul penal se desfăşoară în strictă
conformitate cu principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului
internaţional, cu tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte,
cu prevederile Constituţiei Republicii Moldova şi ale C.P.P. în caz de
43
neconcordanţă între prevederile C.P.P. şi tratatele internaţionale privitoare la
drepturile şi libertăţile fundamentale ale 72omului la care Republica Moldova este
parte, prioritate au reglementările internaţionale.

În aceiaşi ordine de idei, art.531 C.P.P. prevede că dispoziţiile tratatelor
internaţionale la care RM este parte şi alte obligaţii internaţionale ale R.M. vor
avea prioritate în raport cu dispoziţiile C.P.P.
Din prevederile Constituţiei Republicii Moldova (art.4 alin.(2)), precum şi

din Hotărîrea Curţii Constituţionale nr.55 din 14 octombrie 1999 Privind
interpretarea unor prevederi ale art.4 din Constituţia Republicii Moldova,
rezultă că C.E.D.O. constituie o parte integrantă a sistemului legal intern şi
respectiv urmează a fi aplicată direct ca oricare altă lege a R. Moldova cu
deosebirea că C.E.D.O. are prioritate faţă de restul legilor interne care îi
contravin.
Pentru aplicarea corectă a prevederilor C.E.D.O., este necesară studierea

prealabilă a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului de la
Strasbourg, care este unica în drept prin intermediul deciziilor sale să dea
interpretări oficiale aplicării C.E.D.O., şi deci obligatorii. Instanţele
judecătoreşti sînt obligate să se călăuzească de aceste interpretări.38
Conform art.114 din Constituţie, justiţia se efectuează în numele legii. în

esenţă, această regulă presupune:
- instituirea şi organizarea legală a organelor de stat, ce apar ca

subiecte în procesul penal, în baza legii;
- respectarea prevederilor legislaţiei;
- utilizarea mijloacelor procesuale permise de lege sau care nu
contravin legislaţiei în timpul desfăşurării procesului penal;
38
38. Hotărîrea Curţii Constituţionale nr.55 din 14 octombrie 1999 Privind interpretarea unor prevederi ale art.4 din
Constituţia Republicii Moldova
44
- efectuarea fiecărui act procesual numai în forma prescrisă de actul
normativ; controlul judiciar asupra legalităţii
Iurie ODAfilU, Sciţi u NESTOR, furie BllLAţ 72 oricărui act procesual;
1 conform C.P.P., actele de urmărire penală perfectate în contradicţie cu
legea de procedură penală sunt considerate nule;
- supremaţia legii.
Din moment ce legea de procedură penală a statornicit anumite reguli,

acestea devin obligatorii pentru toate persoanele care participă la realizarea
justiţiei represive, nimănui nefiindu-i îngăduit a se abate de la aceste reguli, a
renunţa la aplicarea lor, sau a modifica cuprinsul lor şi aceasta nici chiar atunci
când părţile interesate ar consimţi.39
Legalitatea are nevoie de două laturi:
1) existenţa legilor juridice, echitabile, argumentate din punct de vedere

ştiinţific (latura de conţinut);
2) executarea lor, deoarece numai existenţa chiar şi a celor mai perfecte
legi va fi insuficientă (latura procesuală).40
Principiul legalităţii procesului penal este caracterizat de următoarele
exigenţe:
a) procesul penal nu poate fi desfăşurat decât de organele de stat

competente, instituite prin lege, în compunerea şi cu competenţa prevăzută de
lege;
b) aceste organe şi persoane care participă la proces trebuie să acţioneze
numai cu condiţia de a respecta întocmai şi precis legea;
c) nu poate exista activitate procesuală nereglementată de lege (nullum
judicium sine lege);
Legalitatea autentică, reală trebuie să se bazeze la rândul său pe anumite
idei fundamentale. Acestea sunt:
3939
Vintili Dongoroz, op. cit., p. 195.
4040
Gheorghe Guzun, Conceptul şi principiile legalităţi, în Avocatul Poporului, nr. 1 - 3,2002, p. 35.
45
1. universalitatea legii;
2. supremaţia legii;
3. unitatea legalităţii;
4. garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor;
5. unitatea drepturilor şi obligaţiilor persoanelor;

6. raţionalitatea legalităţii;
7. legătura legalităţii cu cultura.41
Deci principiul legalităţii procesului penal decurge din cerinţa ca el să fie
desfăşurat numai potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege. Cu acest principiu
sunt puse în concordanţă celelalte principii ale procesului penal. Principiul
legalităţii se manifestă în toate normele de procedură penală, însă celelalte
principii ale procesului şi ansamblul normelor de procedură penală nu
completează acest principiu universal, dar îl concretizează, constituind
conţinutul lui. De aceea este imposibil a găsi norme constituţionale sau de
procedură penală care, separat, ar elucida, în general, esenţa acestui principiu.
Cezare Bekaria a fost primul pe continentul european care a formulat ideea

prezumţiei nevinovăţiei. Nimeni nu poate fi numit infractor până când nu este
emisă sentinţa de condamnare.42
Totuşi pentru prima dată principiul prezumţiei nevinovăţiei a fost
proclamat drept principiu de bază al procedurii penale burgheze, în Declaraţia
Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului ca o cucerire democratică a revoluţiei
franceze din 1789. Ea a constituit mai întâi o izbândă social-politică şi şi-a găsit
consacrarea juridică după primele reforme ale dreptului penal şi a procedurii
penale cuprinse în legile din 1791 adoptate de Adunarea Constituantă.43 44
41
41 Ibidem.
42
42 Vlad Manea, „Considerente istorice privind prezumţia nevinovăţiei”, in Materialele conferinţei teoretice-ştiinţifice
internaţionale „Statul de drept şi minorităţile naţionale, 11-12 ianuarie, 2002 (mun. Bălţi), Chişinău, Universul, 2002, p. 239;
citata este din paragraful dedicat torturii, inclusiv In lucrarea publicată de C. Bekaria !n limbile italiană şi franceză Despre
infracţiuni ţi pedepse (1764).
43
43 .Ion Gh. Gorgăneanu, Prezumţia de nevinovăţie, Bucureşti, INTACT,
44
1996, p. 23.
46
În conţinutul DUDO, alături de multiple garanţii, prezumţia nevinovăţiei (art.ll)
constituie un principiu politico- juridic de
72 prim ordin. Aceste idei generoase s-
au materializat şi în CEDO (art.6 alin.(2)). Mai târziu, la 16 decembrie 1966,

Adunarea Generală a organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat Pactul
Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, în cadrul căruia de
asemenea este proclamată prezumţia de nevinovăţie în art. 14 pct.2. Asociaţia
Internaţională de Drept Penal (AIDP), reunită cu ocazia celui de-al XH-lea
Congres Internaţional de Drept Penal de la Hamburg, printre altele, adoptă o
rezoluţie cu privire la prezumţia de nevinovăţie. Potrivit acesteia, prezumţia de
nevinovăţie este un principiu fundamental al justiţiei penale.
Art. 21 din Constituţie şi 8 C.P.P. consacră principiul prezumţiei

nevinovăţiei. Conform acestor articole, Orice persoană acuzată de o infracţiune
este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în modul
prevăzut de legea procesual-penală în cursul unui proces judiciar public, în
cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale şi va fi
constatată printr-o hotărâre judecătorească de condamnare definitivă.
Sensul principal al termenului „prezumţiei” este: părere întemeiată pe

aparenţe, pe ipoteze, pe deducţii; presupunere, supoziţie. în contextul examinat,
ne interesează mai mult sensul dependent al termenului dat, şi anume:
recunoaşterea unui fapt ca autentic din punct de vedere juridic, până la proba
contrară. La rândul său, prin „nevinovăţie” se înţelege: lipsa de vinovăţie;
calitatea celui nevinovat.
In scopul asigurării dreptului la apărare bănuitului, învinuitului şi

inculpatului, instanţele judecătoreşti urmează să se călăuzească de principiul
constituţional privind prezumţia de nevinovăţie.45
Prezumţia de nevinovăţie este relativă, ceea ce înseamnă că în cursul
45
44 „Cu privire la aplicarea legilor pentru asigurarea dreptului la apărare în procedura penală a bănuitului, învinuitu2.
47
procesului penal ea poate fi răsturnată prin probe de vinovăţie.46
Prezumţia de nevinovăţie nu exprimă părerea personală a procurorului, de
exemplu, care întocmeşte concluzia de învinuire şi susţine învinuirea în instanţa
de judecată, considerându-1, desigur, conform convingerii lăuntrice, vinovat pe
învinuit, în caz contrar nu ar proceda în acest mod.
Legea stabileşte posibilitatea recunoaşterii persoanei vinovate de

săvârşirea infracţiunii numai în limitele unui proces public, la care sunt
examinate complet, obiectiv şi sub toate aspectele circumstanţele cauzei în baza
oralităţii, contradicto- rialităţii şi a altor principii democratice, adică numai în
cadrul dezbaterilor judiciare - etapă care concentrează garanţii maxime de
respectare a drepturilor şi intereselor legale ale inculpatului şi ale verificării
veridicităţii acuzării. Numai în cazul pronunţării unei sentinţe de condamnare,
în baza dezbaterilor judiciare, persoana este prezumată vinovată şi este posibilă
aplicarea de către stat a pedepsei.
În cazul Alleket de Ribemont contra Franţei s-a considerat drept încălcare

a art. 6(2) faptul că, la o conferinţă de presă, un oficial al guvernului şi un
poliţist ce se ocupa cu o investigare penală l-au declarat pe suspect vinovat
înainte ca acestuia să i se prezinte vreo acuzare.47
Din prezumţia de nevinovăţiei, rezultă următoarea regulă: vinovăţia

neprobată este egală cu nevinovăţia probată. Fiind strâns legată de probaţiunea
procesual-penală, prezumţia de nevinovăţie se impune şi prin următoarele teze:
- obligaţia de a dovedi vinovăţia, adică de a prezenta dovezi, probe de

condamnare este pe seama părţii care susţine învinuirea;
- învinuitul sau inculpatul nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia.
Concluzia despre vinovăţia persoanei de săvârşirea infracţiunii nu poate fi
46
Vasile Păvăieanu, op. cit., p. 78.
47
Hotârîrea din 10.02.1995. Vincent Berger „Jurisprudenţa Curţii Supreme a Drepturilor Omului”, 1997, pag. 253.
48
trasă pe baza presupunerilor (art.389 alin.(2) CPP). Dacă lipsesc probe care
confirmă, dovedesc cu certitudine învinuirea
72
Iurie ODAfilU, Sciţi u NESTOR, furie BllLAţ şi dacă se epuizează toate
posibilităţile de administrare a altor probe, procesul penal este clasat sau este
pronunţată o sentinţă de achitare. Concluziile instanţei judecătoreşti cu privire
la vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului trebuie să fie motivate în sentinţă,
indicîndu-se probele cercetate48. Sarcina de a dovedi vinovăţiea revine acuzării,
inculpatul şi apărătorul lui avînd posibilitatea în proces de a folosi orice mijloc
de probă pentru a o infirma;
Îndoielile incorigibile în privinţa vinovăţiei persoanei se tălmăcesc în

favoarea învinuitului sau a inculpatului.
Examinând demersul privind aplicarea faţă de bănuit, invinuit a măsurii

arestării preventive, judecătorul de instrucţie, la etapa aplicării măsurilor
preventive, nu este în drept să pună în discuţie chestiunea privind vinovăţia
persoanei, căreia i se incriminează infracţiunea, însă verifică dacă există probe
suficiente şi indici temeinici ce pot confirma o presupunere rezonabilă că
bănuitul, invinuitul a comis o infracţiune.49
Dat fiind că încheierea de suspendare din funcţie este o măsură

intermediară, şi nu o hotărîre definitivă prin care se soluţionează cauza penală
respectivă, expunerea judecătorului de instrucţie asupra vinovăţiei inculpatului
la această fază contravine principiului prezumţiei de nevinovăţie garantat de
art.6 alin. (2) CEDO. în asemenea situaţie prevederile art.197 alin.(l) pct.3) şi
ale art.200 Cod de procedură penală contravin prevederilor art.6 alin.(2) CEDO
şi în conformitate cu prevederile art.4 alin.(2) din Constituţie urmează a fi
aplicate în direct prevederile CEDO50.
Prin Decizia CP al CSJ RM, s-a constatat că judecătorul de instrucţie nu

48
48„Cu privire la practica judiciară în cauzele despre omor premeditat”,
,
49
49 Despre aplicarea de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale legislaţiei de procedura penala privind
arestarea preventiva si arestarea la domiciliu.
50
50. Hotărârea Plenului CSJ a RM „Cu privire la practica asigurării controlului judecătoresc de către judecătorul de
instrucţie in procesul urmăririi penale”, nr.7 din 04.07.2005, în Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova,
2005, nr.ll, pag.3
49
este în drept a se expune asupra nevinovăţiei persoanei, asumându-şi atribuţii
care îi revin instanţei de judecată ce judecă
Iurie ODAfilU, Sciţi u NESTOR, furie BllLAţ72 cauza penală în fond.51
Egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor. Egalitatea deplină şi reală a

cetăţenilor se manifestă în toate domeniile vieţii sociale şi, în specii, pe plan
juridic. în conformitate cu art.l DUDO, toate fiinţele umane se nasc libere şi
egale în demnitate şi drepturi. Principiul egalităţii îşi găseşte reflectare în
sistemul de relaţii sociale.52 Dispoziţia art. 7 DUDO, proclamă egalitatea
cetăţenilor în faţa legii şi dreptul lor la o protecţie egală a legii.
Principiul egalităţii persoanelor în procesul penal este considerat ca o
cerinţă şi ca o garanţie pentru echilibrul între interesele individului şi cele ale
societăţii, pentru armonizarea şi salvgardarea acestor interese, ceea ce constituie
un interes public, o necesitate pentru realizarea justiţiei.53
Cetăţenii străini şi apatrizi beneficiază de aceleaşi garanţii, cu derogările

prevăzute de lege. Sistemul judecătoresc funcţionează în temeiul unor legi
unice, fără a acorda părţilor şi participanţilor la proces unele avantaje faţă de alţi
participanţi. Statutul juridic al participanţilor la proces este determinat doar
prin statutul lor procesual, indiferent de particularităţile enumerate, acordându-
li-se drepturi şi obligaţiuni egale.54
În art.16 pct.l din Constituţie este specificat că cetăţenii simt egali în faţa
legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine
etnică, limbă, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau de origine socială. O
normă analogică îşi găseşte expresie în art.9 C.P.P. Toţi sunt egali în faţa legii,
a organelor de urmărire penală şi a instanţei de judecată fără deosebire de sex,
rasă, culoare, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine
naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau
51
Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, nr.lr/e-86/2005 din 06.09.2005
52
Igor Ursan, „Principiul egalităţii fi libertăţii: fundament al dreptului", în Analele Ştiinţifice ale Academiei de Poliţie
„Ştefan cel Mare”, Ediţia I, Chişi- nâu, 2002, p. 220.
53
Mihai Apetrei, Nae Laurenţiu, Comentariu privind modificările Codului de procedură penală", Bucureşti, Albatros,
1996, p. 9.
54
Hotărârea Plenului JS nr. 02 din 30 ianuarie 1996 cu modificările introduse prin Hotărârea Plenului CSJ nr. 38 din 20
decembrie 1999, „Cu privire la prac
50
orice altă situaţie.
Tuturor persoanelor le sunt aplicabile aceleaşi reguli procesuale, fără ca
anumite persoane să fie privilegiate şi fără să se facă vreo discriminare. Nu
prezintă o negare a principiului egalităţii situaţiile cu caracter derogator de
tragere la răspundere penală a unor categorii de persoane (de exemplu, deputaţii
Parlamentului - art.70 pct.3 din Constituţie).
Unii autori apreciază că aceste excepţii sunt adevărate încălcări ale

principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, con- siderîndule rămăşiţe ale
regimurilor istorice trecute.
§3. Particularităţile efectuării acţiunilor iniţiale de urmărire

penală.
Reieşind din circumstanţele infracţiunii şi timpul scurs de la momentul

comiterii ei, este necesar de stabilit cel mai eficient şi raţional complex de
acţiuni de urmărire penală şi investigativ-operative care ar permite acumularea
calitativă a informaţiilor şi probelor.
Una dintre acţiunile iniţiale importante ce oferă maximum de informaţii pe
cazurile de tîlhării este audierea persoanei ce a comunicat săvîrşirea infracţiunii,
de obicei aceasta fiind victima, martorul ocular al infracţiunii sau persoana care
prima a depistat infracţiunea şi consecinţele ei.
Audierea victimei. Cele mai preţioase date pot fi obţinute de la victima
infracţiunii.55 Aceasta impune ca victima să fie audiată cît mai detaliat, în
vederea obţinerii următoarelor date: 1) unde cînd, în ce circumstanţe a fost
comis atacul; 2) cine este victima atacului, ce a fost sustras, care este costul
55
Iu. Odagiu, S.Nestor, Iu.Bulai “Metodica investigării unor genuri de infracţiuni”. Pag.72
51
lucrurilor, cui aparţin ele; 3) cîţi infractori au fost, cu ce au fost înarmaţi; 4) s-a
aplicat violenţa de către infractori, prin 72ce s-a caracterizat ea, violenţa purta un
caracter periculos pentru viaţa şi sănătate, i-au fost provocate victimei leziuni
sau deteriorări ale hainelor, dacă atacul s-a limitat doar la ameninţare, care a
fost caracterul acestei ameninţări (ameninţarea cu moartea, provocarea
leziunilor corporale grave); 5) care sînt semnalmentele ce caracterizează
exteriorul fiecărui infractor în parte (semnalmentele anatomice, funcţionale,
individuale, auxiliare), la momentul stabilirii semnalmentelor este necesar de
stabilit condiţiile în care a perceput victima infractorii (distanţa, vizibilitatea),
dar şi starea organelor sale de percepţie (văzului, auzului), precum şi a stării lui
morale, spirituale (frică, stres etc. ); 6) cum infractorii s-au adresat unul către
altul, despre ce au discutat între eu 7) care a fost rolul fiecăruia din infractori la
momentul comiterii infracţiunii; 8) în ce direcţie şi cum au părăsit locul
infracţiunii infractorii; 9) au folosit infractorii mijloace de transport şi care sînt
caracteristicile acestora; 10) ce urme şi obiecte puteau rămîne în urma
infractorilor la faţa locului; 11) cine putea să observe cele ce au avut loc la
momentul comiterii infracţiunii; 12) caracteristica obiectelor sustrase la jaf, cine
din persoane poate să ofere informaţii despre ele; 13) unde a fost victima pînă
1a momentul săvîrşirii infracţiunii, cum a ajuns victima la locul infracţiunii, era
cineva cu el, în ce stare se afla la momentul atacului (stare de ebrietate, bolnav);
14) cum s-a comportat partea vătămată la momentul atacului: a strigat după
ajutor, a încercat să fugă, a opus rezistenţă, dacă a opus, prin ce s-a remarcat şi
ce urme ca rezultat al acesteia puteau rămîne pe hainele şi corpul infractorilor;
15) cine dispunea de informaţii despre posesia bunurilor şi valorilor la victimă,
bănuieşte partea vătămată pe cineva de comiterea infracţiunii şi în baza la ce;
16) cui şi cînd pentru prima dată victima a relatat despre cele întîmplate, dacă
nu a facut-o imediat, de ce.56
Audierea victimei se realizează imediat după cercetarea la fața locului, iar
56
Iu.Odagiu, A.Andronache “Particularitățile audierii subiecților procesului penal” Chișiău 2013
52
în unele cazuri înainte (cînd de la infracţiune s-a scurs mult timp, sau victima a
venit personal la organul de urmărire 72penală). Procedeele tactice utilizate la
audierea victimei se aplică în funcţie de situaţia concretă. Astfel, la audierea

victimei care cunoaşte infractorii se aplică procedeul de detaliere a depoziţiilor.
În cazul în care nu îl cunoaşte, importanţă au stabilirea semnalmentelor
infractorului, de asemenea în vederea reactualizării depoziţiilor audierea
repetată poate fi efectuată la faţa locului, element care poate contribui la
reamintirea unor date sau circumstanţe.
Cercetarea la faţa locului. După audierea subiecţilor enumeraţi mai sus este
necesar de efectuat cercetarea la faţa locului. Cînd infracţiunea a fost comisă în loc
deschis, este raţional de început cercetarea de la locul unde au avut loc altercaţii
între victimă şi infractor (acesta poate fi indicat de victimă), 57 deoarece aici se pot
depista un şir de categorii de urme. Ulterior se stabileşte locul unde infractorii au

stat la pîndă şi direcţia de deplasare a lor. Cercetarea acestor două puncte este
importantă, dat fiind faptul că în locurile respective se depistează urme de picioare,
mucuri de ţigară cu urme de dinţi, salivă, ambalaje de la băuturi spirtoase
consumate de infractor, urme de mijloace de transport, precum şi arme de care s-au
folosit la comiterea infracţiunii, dacă nu sînt prezente circumstanţe ce contravin
depoziţiilor victimei şi sînt specifice înscenării infracţiunii, de a fixa tehnic toate
cele depistate şi ridica de la faţa locului toate cele depistate ce au legătură cauzală
cu infracţiunea cercetată.
Cercetarea la faţa locului este un act procedural indispensabil în cercetarea
infracţiunilor de tâlhărie, prin rezonanţa sa ulterioară în soluţionarea cauzei penale.
Şi în ipoteza cercetării acestor fapte, prin “locul săvârşirii faptei” trebuie să se
înţeleagă nu numai locul propriu-zis de unde au fost sustrase bunurile, ci şi căile de
57
Op.cit. Iu. Odagiu, S.Nestor, Iu.Bulai “Metodica investigării unor genuri de infracţiuni”.pag.72
53
acces, itinerarul parcurs de făptuitor la venirea sau la plecarea din câmpul
infracţional,
Iurie ODAfilU, Sciţi u NESTOR, furielocul
BllLAţ în care s-au exercitat
72 violenţele sau ameninţările asupra
persoanei vătămate, precum şi locul în care au fost ascunse bunurile.
Prin cercetarea la faţa locului pot fi obţinute date importante referitoare la
metodele şi mijloacele folosite în săvârşirea furtului, la numărul de persoane şi
timpul în care au operat, la drumul pe care l-au parcurs făptuitorii, precum şi la
bunurile furate.58
Fireşte, vor fi descoperite, fixate şi ridicate urmele lăsate de persoana infracto-
rului, instrumentele de spargere folosite, cum sunt, de exemplu, urmele specifice
de apăsare, de frecare, de tăiere, de lovire. De asemenea, pot fi desprinse date
despre anumite deprinderi profesionale ale făptuitorului, despre gradul său de “spe-
cializare”, ca şi despre posibilitatea cunoaşterii topografiei locului sau amplasării
obiectelor sustrase.
O atenţie specială va fi acordată obiectelor pierdute sau abandonate de autor,
urmelor care se prezintă sub formă de resturi de obiecte ori de diverse materii
(rumeguş, resturi de metal sub formă de pilitură, şpan, cioburi de sticlă, peliculă de
vopsea etc.). Precizăm că multe dintre urmele specifice spargerilor se găsesc sub
formă de microurme, ele putând fi descoperite şi pe îmbrăcămintea sau corpul
infractorului.
Nu trebuie neglijată exploatarea urmelor olfactive cu ajutorul câinelui de
urmărire, îndeosebi în ipoteza sosirii rapide la faţa locului a organului de urmărire
penală. Din sfera cercetării nu se exclud nici urmele biologice, mai ales a firelor de
păr şi a urmelor de sânge, deseori descoperite chiar în ipoteza unor furturi simple,
autorul rănindu-se, de pildă, la spargerea unui geam sau la forţarea unui lacăt, a
unei uşi metalice ş.a. Aceste urme capătă, desigur, o importanţă şi mai mare în
cercetarea tâlhăriei, când între victimă şi agresor are loc o luptă.
Din interpretarea urmelor descoperite în câmpul infracţional, organul de
urmărire penală va putea să tragă primele concluzii privind modul de operare, încă
58
Lilian Luchin, Iurie Odagiu “Cercetare la fața locului” Chișinău 2014
54
din momentul efectuării cercetării locului faptei, să elaboreze primele versiuni
referitoare lafurienatura
Iurie ODAfilU, Sciţi u NESTOR, BllLAţ faptei şi la posibilii săi
72 autori.
In cercetarea la faţa locului se va acorda atenţie şi împrejurărilor negative care,

printre altele, pot fi şi rezultatul unor încercări de simulare a furtului sau tâlhăriei
în scopul disimulării unei alte infracţiuni.
Examinarea corporală, cercetarea hainelor victimei. În timpul comiterii

jafurilor şi tîlhăriilor are loc contactul fizic între infractori şi victimă. Astfel, dacă
asupra victimei a fost aplicată violenţa, pe suprafaţa hainelor se depistează
deteriorări, iar pe corp leziuni, în cazurile în care se limitează doar la ameninţare,
distanţa minimă existentă între infractori şi victimă duce la detaşarea de pe hainele
lor a microparticulelor (fire de material, fire de păr etc.). Existenţa acestor tipuri
de urme impune imperativ realizarea examinării corporale şi a hainelor. 59
Cercetarea hainelor se efectuează la lumină puternică, cu folosirea lupelor cu un
grad considerabil de majorare a imaginii. La cercetarea hainelor se scot în evidenţă
deteriorările cauzate de armele cu care au fost provocate leziunile. După forma
deteriorărilor se poate determina cu ce tip de armă a operat infractorul (cuţit, sulă
etc.). Dacă asupra victimei s-a aplicat violenţa, se efectuează examinarea
corporală. în cadrul examinării corporale se stabilesc prezenţa şi localizarea
leziunilor corporale, caracteristica acestora (forma, dimensiunile etc.). Toate
leziunile se descriu şi se fotografiază. Examinarea se efectuează în prezenţa
medicului legist sau a altui medic.
O altă acțiune inițială de urmărire penală la cerecetarea infracțiunilor de tîlhărie

sînt versiunile de urmărire penală care deţin o poziţie centrală întrucât prin ele se
materializează una dintre metodele tactice fundamentale, menite să orienteze
întreaga activitate spre stabilirea faptelor şi împrejurărilor cauzei, într-un cuvânt,
spre aflarea adevărului.
59
Metodologia investigării unor genuri de infracțiuni Iu. Odagiu, S.Nestor, Iu.Bulai
55
Termenul de versiune este definit drept o variantă sub care poate fi înfăţişat un
fapt.
Iurie ODAfilU,Din punctul
Sciţi u NESTOR, furie BllLAţ de vedere al esenţei sale,
72 versiunea se apropie foarte mult de
ipoteză, aşa cum este ea folosită în toate domeniile ştiinţei, în general ale
cunoaşterii umane: presupunere, supoziţie, explicaţie provizorie pe baza unor fapte
sau date cunoscute, referitoare la cauza, mecanismul intern, esenţa unui fapt sau
fenomen. în măsura în care este confirmată experimental - în cazul nostru prin
verificări întreprinse de organele judiciare - ipoteza se transformă într-o cunoştinţă
certă.
Chiar dacă între versiune şi ipoteză poate fi pus deseori semnul egal, versiunea
are totuşi un element suplimentar, respectiv cel de alternativă sau variantă prin care
s-ar explica fapta sau fenomenul. Deosebirile între versiunea de urmărire penală şi
ipoteză se reliefează mai ales în privinţa naturii faptelor şi datelor deţinute în caz,
precum şi a modului de explicare sau verificare a lor.
În accepţiunea sa tactică criminalistică, prin versiune trebuie să înţelegem acele
evenimente sau fapte concrete care s-au desfăşurat în trecut. Cunoaşterea,
determinarea lor precisă, este posibilă prin verificarea fiecărei presupuneri
formulată pe bază de date uneori destul de sumare ce ar putea explica fapta
săvârşită. În comparaţie cu versiunea de urmărire penală, o ipoteză formulată în
alte domenii ale cunoaşterii umane prin care se caută să se ofere o explicaţie
ştiinţifică a unui fenomen natural sau al vieţii sociale, presupune observării ample,
îndelungate, fundamentate pe legile specifice unuia sau altuia dintre domeniile
respective.
În concluzie, versiunea de urmărire penală, poate fi definită drept o presupunere,
o supoziţie (ipoteză), elaborată pe baza unor date deţinute într-un anumit moment al
urmăririi penale, date prin care s-ar putea explica faptele şi împrejurările unei cauze, ea
urmând să facă obiectul verificării de către organul de urmărire penală.
Versiunile principale sau generale

Versiunile principale sau generale se referă la faptă, în ansamblul ei, la natura
56
acesteia şi în măsura în care se stabileşte că este vorba de o infracţiune, la
elementele
Iurie ODAfilU, Sciţi u NESTOR, constitutive
furie BllLAţ ale acesteia. Altfel
72 spus, prin elaborarea versiunilor
principale se încearcă să se determine, în primul rând, dacă fapta intră sau nu sub
incidenţa legii şi, desigur, dacă atrage răspunderea penală a unei persoane.60
Versiunile principale trebuie să fie interpretate într-un sens mai larg, întrucât,
aşa cum s-a văzut, ele includ şi versiuni referitoare la elementele constitutive ale
infracţiunii şi chiar la termenii acesteia. De exemplu:
a)Versiunile privind latura obiectivă a infracţiunii care au drept finalitate
stabilirea împrejurărilor de loc, timp şi mod de săvârşire a faptei. Aceste versiuni
sunt, prin natura lucrurilor, şi cele mai numeroase. În esenţă, versiunile privind
latura obiectivă servesc la determinarea elementului material al infracţiunii, a
urmărilor socialmente periculoase ale faptei, precum şi la determinarea legăturii de
cauzalitate dintre faptă şi urmarea sa.
b)Versiunile privind latura subiectivă sunt elaborate în legătură cu forma
vinovăţiei şi cu scopul urmărit prin săvârşirea faptei de către autor şi ceilalţi
participanţi.
c)Versiuni referitoare la subiectul infracţiunii. Uneori se formulează şi versiuni
privind obiectul infracţiunii, împrejurare întâlnită în puţine cazuri în practică,
întrucît obiectul unei infracţiuni este, în majoritatea cazurilor, cunoscut încă de la
începutul cercetărilor.
Versiunile secundare
Versiunile secundare sunt presupunerile referitoare la unele aspecte izolate ale
faptei, dar cu o anumită semnificaţie în cauză. Fireşte că o versiune secundară este
subordonată direct unei versiuni principale, datele obţinute prin verificarea celei
dintîi servind la conturarea explicaţiilor cu privire la elementele de fond ale cauzei.
Aceasta explică şi împrejurarea că versiunile secundare sunt elaborate şi verificate
înaintea versiunilor principale.
60
“Criminalistica” Marin Ruiu 2013. Pag.244-245.
57
Facem precizarea că versiunile secundare sunt elaborate şi pentru verificarea
unor fapte
Iurie ODAfilU, care,
Sciţi u NESTOR, furie BllLAţaparent, nu au legătură cu
72 cauza. De exemplu, verificarea modului
în care o persoană suspectă de săvârşirea unei omucideri şi-a petrecut timpul

înaintea crimei.
Cu privire la folosirea termenului de versiune, ţinem să ne alăturăm criticilor
exprimate în literatura de specialitate, referitoare la utilizarea în practică a
expresiilor „versiunea învinuitului”, „versiunea victimei” sau „versiunea
martorului”. Asemenea „versiuni” nu sunt decât simple susţineri, afirmaţii sau
opinii ale persoanelor în cauză, unele trebuind chiar verificate61.
Tactica elaborării versiunilor de urmărire penală

Elaborarea versiunilor de urmărire penală se înscrie printre activităţile de
maximă importanţă, cu largi rezonanţe în desfăşurarea anchetei. Pentru elaborarea
unor versiuni care să servească pe deplin aflării adevărului sub raport tactic, este
necesar să fie întrunite mai multe condiţii, printre cele mai importante numărându-
se:
a)Deţinerea unor date sau informaţii despre fapta cercetată, corespunzătoare
sub raport calitativ şi cantitativ, pe baza cărora să fie elaborate versiunile.
b)Conceperea unor versiuni apropiate de realitate solicită pregătirea
multilaterală, experienţa şi intuiţia organului de urmărire penală.
c)Folosirea unor forme logice de raţionament, de tipul raţionamentelor
deductive şi inductive, ca şi a raţionamentului prin analogie.
Deţinerea de date şi informaţii corespunzătoare cantitativ şi calitativ

Calitatea şi cantitatea datelor reprezintă o premisă esenţială pentru formularea
de versiuni de natură să servească cu adevărat soluţionării cauzei. Specialiştii ştiu
că versiunile de urmărire penală nu pot fi rezultatul unor închipuiri şi că ele nu pot
fi elaborate pe baza unor impresii sau a unor împrejurări deduse din situaţii faptice,
cu totul incerte1.
61
în acest sens, a se vedea Gh. Zaharachescu, op. cit., p. 93.
58
a) Sub aspect cantitativ, un minimum de date este absolut necesar pentru
formularea
Iurie ODAfilU, Sciţi u NESTOR,versiunilor,
furie BllLAţ fie ele referitoare
72 la natura faptei. Lipsa de date sau
cantitatea insuficientă a acestora echivalează cu o infinitate de versiuni, ori cu
formularea de versiuni ce pot conduce cercetările pe piste false, cu cheltuieli
inutile de energie umană şi materială. De pildă, nu se pot elabora versiuni
referitoare la omor, accident sau sinucidere, până când nu se cunoaşte natura morţii
(patologică sau violentă).
b) Din punct de vedere calitativ, informaţiile care stau la baza versiunilor,
trebuie să fie precise şi concrete. Simplele supoziţii sau presupunerile lipsite de un
suport real nu fac decât să creeze dificultăţi în desfăşurarea anchetei.
Sursa datelor pe care se întemeiază o versiune este în majoritatea cazurilor de
natură procesuală, deci obţinute prin administrarea de probe. De regulă, astfel de
date provin din cercetările la faţa locului, din declaraţiile martorilor, din
expertizele criminalistice şi medico-legale, din înregistrări, din înscrisuri sau din
cele mai diverse mijloace materiale de probă.
Pot fi folosite şi date din izvoare extraprocesuale, cum ar fi, de exemplu, inves-
tigaţiile specifice poliţiei, supravegherea, scrisorile anonime, zvonurile etc. Dat
fiind caracterul acestor date, nu de puţine ori false, este de la sine înţeles că o
urmărire nu se poate constitui numai pe ele. Elaborarea de versiuni numai pe baza
unor date rezultate din investigaţii, fără alte verificări, conduce la orientarea greşită
a cercetărilor, la pierdere de timp şi la concluzii neconforme cu realitatea.
Elaborarea versiunilor cu profesionalism

În elaborarea versiunilor de anchetă sunt necesare calităţi proprii profesiei de
magistrat sau de anchetator. Astfel:
a) Pregătirea multilaterală, experienţa şi intuiţia organului de urmărire
penală, reprezintă o condiţie importantă în elaborarea de versiuni care să se apropie
cât mai mult de realitatea infracţională şi, astfel, faptele să fie stabilite la timp şi
cât mai complet.
59
b) Pregătirea complexă presupune nu numai stăpânirea cunoştinţelor din
domeniul ştiinţelor
Iurie ODAfilU, Sciţi u NESTOR, furie BllLAţ juridice, îndeosebi cele
72 penale, ci şi cele de criminalistică,
ştiinţă care pune la îndemâna organelor de urmărire penală şi a magistraţilor
mijloacele care servesc la clarificarea cu certitudine a faptelor şi împrejurărilor
unei cauze penale, inclusiv la identificarea făptuitorului.62
c) Experienţa câştigată în activitatea de urmărire penală, în măsura în care nu
se transformă în rutină, reprezintă un element de siguranţă şi precizie în
investigare, într-un cuvânt de sporire a eficienţei activităţii organelor de urmărire
penală. Familiarizarea cu exigenţele anchetei, înseamnă şi un plus de calm, benefic
pentru investigarea penală.
d) Intuiţia este un factor deseori decisiv, ea reflectând capacitatea
(aptitudinea) organului de urmărire penală de a descoperi şi de a ajunge cu
rapiditate la sensul, la explicarea unor fapte sau împrejurări. Intuiţia care mai poate
fi numită inspiraţie sau fler îşi află rădăcinile într-o judecată anterioară, întrucât ea
constituie rodul unei activităţi intelectuale prealabile, bazată pe experienţa
acumulată şi pe o anumită prelucrare inconştientă a datelor deţinute în cauză.
§4. Particularităţile efectuării acţiunilor ulterioare de urmărire

penală.
Etapa ulterioară de urmărire penală şi acţiunile respective de urmărire penală se

desfăşoară de obicei după identificarea şi reţinerea persoanelor bănuite.
Reţinerea şi percheziţia corporală a bănuiţilor. Tîlhăriile (cele care au un
caracter planificat) se comit de infractori bine pregătiţi din punct de vedere
63
profesional avînd la dispoziţie atit arme albe, cît şi arme de foc. Toate acestea
62
62 M.J. Palmiotto, Criminal investigation, supra cit., p. 101 şi urm.
. Mircea, Criminalistica, Ed. Lumina lex, Bucureşti, 1998, p. 223.
63
Iu. Odagiu, S.Nestor, Iu.Bulai “Metodica investigării unor genuri de infracţiuni”. Pag.73.
60
impun pregătirea minuţioasă a operaţiunii de reţinere, implicarea colaboratorilor
bine antrenaţi,
Iurie ODAfilU, Sciţi u NESTOR, furie dotaţi
BllLAţ şi experimentaţi. La72efectuarea reţinerii e necesar de elaborat
un plan argumentat şi bazat pe regulile şi cerinţele tacticii criminalistice, în
procesul- verbal al reţinerii este necesar de indicat în ce haine (încălţăminte) au fost
îmbrăcaţi infractorii. Dacă această îmbrăcăminte a fost obţinută pe cale criminală
sau pe ea sînt urme ale infracţiunii, bănuiţii pot să facă schimb cu colegii de celulă.
Aceasta impune ca hainele respective să fie ridicate pentru a fi examinate. La
percheziţia hainelor e necesar de căutat obiecte care au fost folosite ca armă la
comiterea infracţiunii, care au fost obţinute în urma infracţiunii, depistarea
schemelor străzilor, drumurilor unde a fost comisă infracţiunea, ridicarea actelor de
identitate. La cercetarea hainelor este necesar de căutat aceleaşi urme, semne de
acţiuni violente ca şi la cercetarea hainelor victimei. Imediat după reţinerea
bănuitului se recomandă de efectuat percheziţia la domiciliu şi locul de muncă al
infractorului. Luînd în consideraţie măsurile pe care le întreprind infractorii în
vederea camuflării tîlhăriei, percheziţiile se recomandă de efectuat la rude,
cunoştinţe, concubini, intermediari (persoane care procură şi comercializează cele
obţinute pe cale criminală).
Percheziţia la domiciliul, locul de muncă sau studii al bănuitului. Această
acţiune de urmărire penală este de dorit de efectuat fără amînare, imediat ce sînt
cunoscute punctele unde se pot afla cele obţinute în urma infracţiunii. La efectuarea
percheziţiei se caută de obicei armele de foc sau albe (în cazul folosirii lor la
comiterea infracţiunii, brichete în formă de pistol, boxe, mănuşi cu miez de plumb,
bîte din lemn etc.), unelte folosite la spargerea obstacolelor, obiecte, documente
sustrase de la victimă în urma comiterii tîlhăriei, haine în care a fost îmbrăcat
bănuitul la momentul săvîrşirii infracţiunii. În cadrul percheziţiei nu trebuie limitat
doar la obiectele menţionate mai sus, la locul percheziţiei pot fi depistate obiecte
obţinute în urma săvîrşirii altor infracţiuni (lucru demonstrat de existenţa
numeroaselor obiecte de acelaşi gen, categorie, existenţa nu se supune logicii).
Eficienţa percheziţiilor creşte considerabil în cazul: participării specialistului
61
criminalist şi utilizării mijloacelor tehnico-ştiinţifice, implicării în percheziţie a
părţii vătămate,
Iurie ODAfilU, în unele situaţii crearea 72unei imagini a reuşitei percheziţiei şi a
Sciţi u NESTOR, furie BllLAţ
datelor existente poate duce la obţinerea de date la audierea bănuitului (învinuitului)

cu privire la locul aflării şi a altor obiecte64.
Efectuarea percheziţiei în cazul infracţiunilor de tîlhărie.
Ocrotirea patrimoniului prin normele dreptului penal a constituit dintotdeauna un
obiectiv prioritar al oricărui sistem de drept, patrimoniul reprezentând o componentă
importantă a vieţii de zi cu zi a oricărei persoane fizice sau juridice, de care depinde
atât satisfacerea cerinţelor curente, dar mai ales prosperitatea, la nivel individual,
precum şi micro sau macro-social.65
În cazul infracţiunilor de tîlhărie, cu ocazia cercetării acesteia, efectuarea
percheziţiei se constituie într-o activitate de cea mai mare importanţă, un mijloc
eficace pentru dovedirea vinovăţiei făptuitorilor. Atunci când se pregăteşte
percheziţia nu trebuie să se piardă din vedere nici un detaliu cunoaşterea
făptuitorului în toate comportamentele, laturile sale psiho-comportamentale,
obţinerea datelor referitoare la amplasarea imobilului, stabilirea locurilor pe unde
percheziţionatul ar putea eventual să dispară, vecinii ş.a. Dar, în mod deosebit,
trebuie să se determine scopul percheziţiei. Evident că scopul principal îl constituie
descoperirea bunurilor şi valorilor sustrase, a obiectelor şi instrumentelor ori
armelor, a substanţelor utilizate în comiterea tîlhăriei. Dar nu trebuie omis că la
domiciliul sau la locul de muncă al făptuitorilor pot fi descoperite şi alte bunuri sau
valori ce au făcut obiectul unor furturi comise anterior ori care sunt deţinute contrar
dispoziţiilor legale - arme, muniţii, substanţe toxice sau stupefiante.
De asemenea, trebuie căutate obiectele de îmbrăcăminte sau încălţăminte purtate
de făptuitor în momentul săvârşirii infracţiunii şi care au lăsat urme la faţa locului.
Modul de efectuare a percheziţiei este cunoscut, cu precizarea că, în lumina noilor
reglementări, la această activitate participă şi apărătorul celui în cauză. Lipsa
64
Iu.Odagiu,S.Nestor,Iu.Bulai “Metodica investigării unor genuri de infracțiuni” pag.74
65
Marin Ruiu “Criminalistica” pag.224 7.2.1 Efectuarea de percheziții în cazul infracțiunilor de furt și tîlhărie.
62
apărătorului nu împiedică desfăşurarea activităţii dacă acesta a fost încunoştinţat
despre
Iurie ODAfilU, data şifurielocul
Sciţi u NESTOR, BllLAţ percheziţiei. 72
Se impune ca regulile de tactică criminalistică să fie respectate: pătrunderea în

locul de percheziţionat, legitimarea şefului echipei şi arătarea scopului și cu
prezentarea autorizaţiei de percheziţie. Identificarea percheziţionatului şi al
celorlalte persoane, supravegherea atentă a acestora după ce în prealabil au fost,
obligatoriu, percheziţionate corporal căutarea sistematică în toate dependinţele şi
anexele, arătarea obiectelor, înscrisurilor şi valorilor descoperite martorilor asistenţi
şi celor participanţi şi însemnarea lor spre neschimbare, materializarea corectă a
rezultatelor percheziţiei în cuprinsul procesului-verbal ş.a.
Nu în toate cazurile prima percheziţie se soldează cu un rezultat pozitiv. În raport
cu specificul cauzei, apar situaţii când se impune repetarea după un anumit timp al
acestei activităţi. Practica judiciară a semnalat cazuri când, după efectuarea
percheziţiei, infractorii au readus bunurile şi valorile tîlhărite în locuinţă. De aceea,
percheziţia poate fi repetată, pentru a evita astfel de situaţii.
Preventiv, este necesar ca, încă din faza de pregătire, să fie identificate toate
persoanele la care ar putea fi ascunse bunurile furate, efectuându-se percheziţii
simultane.
Audierea bănuiţilor (învinuiţilor) pe cazurile de tîlhărie. Modul de realizare a

audierii este în strictă concordanţă de probele de care dispune organul de urmărire
penală şi circumstanţele reţinerii. Dacă probe sînt suficiente, audierea poate începe
de la propunerea de a relata totul cu privire la infracţiune, în caz de necesitate
prezentînd probele ce confirmă vinovăţia persoanei. Reeşind din considerente
tactice, audierea poate începe şi prin elucidarea întrebărilor ce ţin de locul aflării
persoanei pînă la comiterea, în timpul comiterii infracţiunii, după comiterea
infracţiunii pînă la reţinere, cine poate confirma toate acestea, unde şi în ce
63
circumstanţe s-au format leziunile de pe corpul său. Dacă bănuitul afirmă ca are
alibi, este
Iurie ODAfilU, necesar
Sciţi u NESTOR, furie BllLAţ de detaliat depoziţiile sale
72 şi stabili persoanele care pot confirma
informaţiile oferite. Dacă bănuitul recunoaşte, este necesar de stabilit rolul său în
comiterea infracţiunii, cine au fost complicii, unde se află cele sustrase în urma
tîlhăriei.
Audierea martorilor. Ascultarea martorilor va avea drept scop stabilirea acelor
împrejurări, episoade ale tîlhăriei, care au fost percepute direct, în momentul
săvârşirii lor, ca şi identificarea autorului, din rândul persoanelor incluse în cercul de
bănuiţi şi care au fost văzute la locul infracţiunii, în momentul săvârşirii sale, prin
prezentarea lor spre recunoaştere.66
În ipoteza existenţei unor martori oculari, pentru identificarea autorului, organul
judiciar va avea în vedere, cu prilejul ascultării şi prezentarea pentru recunoaştere,
procedeu tactic aplicat şi în cazul ascultării victimei unei tâlhării.
Audierea martorilor poate fi diferenţiată în funcţie de faptul că unii dintre aceştia
au perceput direct o serie de acte sau episoade infracţionale săvârşite de autor, pe
care l-au surprins asupra faptului, în timp ce alţii au văzut bunurile sustrase de
infractor, la alte persoane, ori le-au cumpărat ei înşişi. În prima ipoteză, martorii pot
fi întrebaţi asupra numărului şi semnalmentelor infractorilor, a timpului şi a modului
de operare, precum şi asupra cantităţii şi caracteristicilor bunurilor sustrase.
Totodată, vor fi adresate întrebări referitoare la atitudinea victimei în momentul
săvârşirii faptei, dacă aceasta s-a opus în mod real ori a simulat, dacă a strigat după
ajutor, dacă mai era împreună cu alte persoane etc.
În a doua ipoteză, martorii sunt ascultaţi cu privire la caracteristicile bunurilot şi la
semnalmentele persoanelor la care au văzut, ori de la care au cumpărat obiectele
sustrase.
Cu ocazia pregătirii audierii martorilor unei tîlhării, nu se va omite stabilirea
poziţiei acestora faţă de fapta respectivă şi a raporturilor pe care le are cu persoana
vătămată sau cu făptuitorii, deseori unii dintre martori dovedindu-se a fi complici ai
66
Emilian Stancu “Tratat de criminalistică” pag.558 Audierea martorilor în cadrul procesului penal
64
autorului sau tăinuitori.
Prezentarea spre recunoaştere. La 72prezentarea spre recunoaştere pe cazurile

de tîlhărie pot figura: persoane bănuite de comiterea infracţiunii, obiectele luate de

la victime, armele folosite la provocarea leziunilor. Obiectele prezentate spre
recunoaştere este raţional să fie fotografiate, iar pozele să fie anexate la procesul-
verbal al prezentării spre recunoaştere. La comiterea tîlhăriei deseori infractorii îşi
deghizează exteriorul, realizarea unui exterior asemănător la prezentarea spre
recunoaştere poate avea mare importanţă pentru rezultatele acţiunii de urmărire
penală nominalizate (luînd în consideraţie cele menţionate, se selectează cu
respectarea cerinţelor în cauză şi cu martorii asistenţi).
Efectuarea de reconstituiri este, de asemenea, o activitate procedurală de mare
utilitate în verificarea declaraţiilor învinuiţilor sau inculpaţilor, ca şi ale martorilor
ori ale persoanei vătămate.
În ceea ce-i priveşte pe învinuiţi sau inculpaţi, reconstituirea are drept scop veri-
ficarea posibilităţilor de săvârşire a unei acţiuni în anumite condiţii concrete. De
exemplu, se verifică posibilitatea escaladării unui gard înalt, intrarea pe o fereastră
situată la o înălţime mare, transportarea unor obiecte grele fără ajutorul altor
persoane, spargerea unei case de bani, forţarea unui grilaj metalic etc.
Prin reconstituirile în care sunt antrenaţi şi martorii se verifică, în special, posi-
bilităţile de percepţie, în condiţiile date, ale anumitor episoade, sau a întregii fapte,
inclusiv cele ale victimei tîlhăriei. Prin aceasta este posibil să se determine, pe lângă
veridicitatea declaraţiilor şi o eventuală înscenarăm infracţiunii în scopul ascunderii
unei alte fapte penale, aspect ce se are în vedere şi la stabilirea sincerităţii
declaraţiilor părţii vătămate.67
Experimentul în urmărire penală. Acţiunea în cauză de urmărire penală se

realizează în vederea verificării metodei de scoatere a obiectelor de la locul de
păstrare, a condiţiilor şi metodei de pătrundere în încăpere, pentru verificarea
67
Emilian Stancu “Tratat de criminalistică” pag.559 Efectuarea prezentărilor spre recunoaștere și a reconstituirilor.
65
posibilităţii de vizibilitate, audibilitate şi percepere a persoanei, mijlocului de
transport
Iurie ODAfilU, Sciţi uetc.
NESTOR, furie BllLAţ 72
Verificarea declaraţiilor la faţa locului. Acţiunea nominalizată permite de a

verifica depoziţiile învinuitului, victimei la locul infracţiunii, precum şi de a elucida
circumstanţele atacului, pentru a stabili mecanismul de provocare a leziunilor
corporale, scoaterea în evidenţă a poziţiei victimei şi infractorului la momentul
comiterii infracţiunii. La desfăşurarea acţiunii de urmărire în cauză este necesar ca
bănuitul (învinuitul) de sine stătător, fără indiciile din partea participanţilor, să arate
locul unde s-a efectuat atacul, traseul pînă la locul respectiv şi modul de părăsire a
locului infracţiunii.
Dispunerea expertizelor. Pe cazurile de tîlhărie se dispun un şir de expertize,
printre care: medico-legale, expertizele criminalistică, judiciar-biologică, judiciar-
chimică etc. Cele mai frecvente expertize criminalistice ce se dispun sînt expertiza
dactiloscopicâ, traseologică, balistică în vederea cercetării urmelor de dinţi, mîini,
picioare, mijloace de transport, armelor de foc şi soluţionării altor probleme.
Expertizele biologice se dispun în vederea cercetării urmelor de sînge, salivă care
stabilesc existenţa şi caracterul urmelor depistate, apartenenţa la specia umană,
grupa sangvină etc. Expertiza firelor de păr, expertiza microparticulelor realizată
datorită faptului că inevitabil la momenul săvîrşirii infracţiunilor nominalizate are
loc contactul între victimă şi bănuit, ca urmare rămînînd microparticule pe suprafaţa
hainelor ambilor.
Înscenarea tîlhăriilor. Se realizaeză de obicei de către victime pentru a
camufla pierderea valorilor materiale şi a se îndreptăţi în faţa rudelor, cunoştinţelor,
în acest scop victima de obicei îţi provoacă leziuni corporale minore, imită urme de
luptă, lasă la faţa locului obiecte cu care se presupune că a fost comisă infracţiunea.
Pentru a descopri înscenarea este necesar de a studia amănunţit depoziţiile victimei,
de a stabili toate elementele atacului iar ulterior de a le verifica prin diferite
modalităţi (datele oferite de cercetrea la faţa locului, rezultatele expertizelor etc).
66
67
Concluzie:
În societate există, după cum bine se știe, numeroase reguli care
disciplinează viața în comun și diferitele activități care se desfășoară în jurul
nostru. Încălcarea acestora nu prezintă însă, același grad de pericol, sau, cum
ar spune Racine, “sunt felurimi de trepte, și-n cinste, și-n păcat”.
Unele dintre ele reprezintă abateri de o mai mică însemnătate, cum ar fi

cele disciplinare, convenționale, sau de la regulile de politețe, ori de la
regulament sportiv, etc.
Despre infracțiuni nu se poate vorbi decît atunci cînd ne referim la cele

mai grave încălcări, iar infractor nu devine decît persoana care a săvîrșit o
faptă cu adevărat periculoasă în societate,după cum am observat pe parcursul
acestei lucrări.
Legea îngrădește voința absolută a individului. Este oare nevoie de

anumite prescripții, începînd de la regulile de bună purtare și pînă la normele
penale, pentru a îngrădi pe individ, împiedicîndu-l să-și manifeste voința în
mod absolut liber în relațiile sociale?
În decursul timpului s-au dat diverse explicații în ceea ce privește

infracțiunile. S-a crezut multă vreme că înclinațiile spre infracțiune sînt
consecința păcatului originar (de exemplu, în concepția teologică); alții (de
pildă, J.J.Rousseau) au dat vina pe întrega societate, susținînd că omul se
naște bun de la natură dar societatea îl îndeamnă spre infracțiune.
Cercetările mai noi, deși nu înlătură posibilitatea existenței anumitor

deformații biologice care limitează capacitatea omului de a-și stăpîni prnirile
antisociale, consideră că ceea ce determină săvîrșirea de infracțiuni sînt
condițiile economice și sociale.
Cînd ne referim la infracțiunile determinate (într-o oarecare măsură) de

condițiile economice și sociale, trebuie să avem în vedere în special,
68
infracțiunile ce se comit contra patrimoniului: furtul, tîlhăria, abuzul de
încredere, gestiunea frauduloasă, delapidarea averii străine etc.
Într-o societate cu ascuțite contradicții de clasă, unde prăpastia dintre

bogați și săraci este tot mai accentuată, unde o parte importantă a populației
cunoaște neliniștea și nesiguranța, mizeria, șomajul și lipsa de cultură, se
creează un teren propice pentru tot felul de excese, de manifestări antisociale.
La aceasta se adaugă și goana oarbă după cîștig.
Am observat, așadar, că o infracțiune gravă contra patrimoniului este

tîlhăria. Comite această infracțiune acela care, de exemplu, văzînd că victima
se împotrivește încercării infractorului de a-i sustrage o geantă, o lovește sau
o trîntește la pămînt, după care fuge cu obiectul sustras, sau hoțul care, văzînd
că păgubașul îl urmărește, și este gata să-l prindă, se întoarce și-l lovește,
reușind să dispară cu lucrul furat. Tot tîlhărie este și fapta hoțului care leagă
mai întîi victima, o imobilizează sau îi administrează un narcotic pentru a
putea să o jefuiască mai bine ori o leagă după ce a furat tot din casă, pentru a
o împiedica să ceară imediat ajutor.
Tîlhăria constituie o încălcare nu numai a patrimoniului, dar și o gravă

atingere adusă integrității corporale a omului.
69
Bibliografie:
I. Legi, acte normative:
1. Constituţia RM , Monitorul Oficial a RM, nr.1 1994.

2. Codul de P.P. al RM din 12 martie 2003.
3. Codul Penal al RM Publicat:14.04.2009 în Monitorul Oficial Nr.72-74
art Nr : 195. Modificat LP119 din 23.05.13, MO130-134/21.06.13
4. Legea RM „Cu privire la arestarea preventivă”, nr.1226-XIII din 27
iunie 1997.
5. Legea RM „Cu privire la expertiza judiciară”, nr. 1086-XIV din 23
iunie 2000.
6. Legea nr.333 din 10.11.2006 privind statutul ofițerului de urmărire
penală.
7. Hotărîrea Plenului Judecătoriei Supreme a RM „Cu privire la sentinţa
judiciară”, nr.7 din 15 noiembrie 1993.
8. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Despre aplicarea de
către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale legislaţiei de procedură
penală privind arestarea preventivă”, nr.29 din 9 noiembrie 1998.
9. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la practica
judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor”.
10. Regulamentul Nr. 199 din 27.06.2003 de apreciere medico-legală a
gravităţii vătămărilor corporale, aprobat prin Ordinul Ministerului Sănătăţii
nr.99 din 27.06.2003, modificat prin ordinul Ministerului Sănătăţii nr.654
din 16.08.2011
II. Acte Normative Naţionale.

1. Constituţia.
2. Codul de Procedură Penală.
70
3. Codul Penal.
4. Codul Civil.
5. Codul Contravenţional.
6. Legea cu privire la Procuratură Nr.294 2008.
7. Legea nr.333 cu privire la Statutul Ofiţerului de Urmărire Penală.
8. Legea cu privire la Avocatură.
III. Manuale sau Monografii.
1. Iu. Odagiu, S.Nestor, Iu.Bulai “Metodica investigării unor genuri de

infracţiuni”.
2. “Criminalistica” Marin Ruiu 2013.
3. Emilian Stancu “Tratat de criminalistică”.
4. Ion Mircea “Criminalistica” ediţia a II-a, Lumina Lex 2001.
5. Iurie Odagiu, Tudor Osoianu, Anatol Andronache, Corneliu
Burbulea “Drept procesual penal”.Partea generală. Pag.78-87.
6. Sergiu Brînza, Vitalie Stati “Tratat de drept penal” Partea Specială
Volumul I Chișinău 2015 pag.898-903.
7. I.R.D.O., Buc.,2001, pag. 9.
8. Ștefan Geogescu, Filosofia dreptului - O istorie a ideilor. Parte I, Ed.
All Educațional S.A., Buc.,1998, pag. 137.
9. Ioan Muraru, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Actami,
Buc., 1998, pag. 201
10. Dan Martian, Declarația universală a drepturilor omului, gînduri la
un moment aniversar, RevistaDrepturilor omului nr. 4/1998, pag. 25-26.
11. Irina Moroianu Zlatescu, Un ideal comun pentru toate națiunile:
Declarația universală a drepturilor omului, Revista Drepturile omului nr.
4/1998, pag. 5.8
12. Gheorghița Mateuț, Drept penal special - Sinteza de teorie și practica
judiciara, vol. I, Ed. LuminaLex, București, 1999, pag.23
13. R.M. Stanoiu, Comentariu în Practica judiciara penala, vol. III,

Editura Academiei Române,Bucuresti,
71
14. G.Nistoreanu, C.Paun, Criminologie,1996
15.J.Pinatel, Trataite de droit penal et de criminologie, 1963
16. REGULAMENT Nr. 199 din 27.06.2003 de apreciere medico-legală

a gravității vătămării corporale, publicat 08.08.2003 în Monitorul Oficial
Nr.170-172 art. Nr. 224
17.Iu.Odagiu, A.Andronache “Particularitățile audierii subiecților

procesului penal” Chișiău 2013
72

Particularităţile Efectuării Urmăririi Penale La Cercetarea Tîlhăriei

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Particularităţile Efectuării Urmăririi Penale La Cercetarea Tîlhăriei

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII

71 _Metodologia investigării unor genuri de infracţiuni / Note de curs/

MOLDOVA ACADEMIA ,,ŞTEFAN CEL MARE’’

Specializarea: Urmărire penală

Particularităţile efectuării urmăririi penale la cercetarea tîlhăriei

Data susţinerii prealabile A elaborat:

____________________ Licenţiantul gr.141

Proces verbal al şedinţei Coordonator ştiinţific:

Catedrei nr.__________ colonel de poliţie

O.N.U. = Organizaţia Naţiunilor Unite

Capitolul I Aspecte generale privind infracţiunea de tîlhărie.............9-24

§1. Apariţia primelor reglementări privind infracţiunea de tîlhărie......9-11

§2. Delimitarea infracţiunii de tîlhărie de alte infracţiuni din domeniul

§3. Factorii criminogeni şi sociali care contribuie la săvirşirea infracţiunii

Capitolul II Aspecte teoretico-practice ale elementelor infracţiunii de

§1. Obiectul infracţiunii de tîlhărie.............................................................25-29

Capitolul III Aspecte privind instrumentarea infracţiunii de tîlhărie.37-68

§1. Caracteristica criminalistică şi efectuarea urmăririi penale în cazul

totalitate a normelor ce fixează unitatea funcţională a diferitor organe de drept.

 relevarea originei, esenţei şi a condiţiilor de realizare în R. Moldova

Capitolul I Aspecte generale privind infracțiunea de tîlhărie.

§1. Apariția primelor reglementări privind infracțiunea de tîlhărie.

religioasa contra oricarui act arbitrar din parte ministrilor si a agentilor

§2. Delimitarea infracţiunii de tîlhărie de alte infracţiuni din domeniul

Aplicarea legii penale presupune calificarea corectă a faptei social-

amenintare avînd o anumita durata15

moştenire, transmiterea ordinului de repartiţie a spaţiului locativ sau a

5. Ameninţarea cu violenţă la şantaj poate fi adresată nu numai victimei, dar şi

3. Infractorii cer de la victimă transmiterea18 banilor peste un anumit timp. Întru

§3. Factorii criminogeni şi sociali care contribuie la săvirşirea

Pentru a realiza o analiză sistematică a criminalității este necesară

Astfel, J. Pinatel clasifică factorii criminogeni în factori geografici, 20

Cei doi statisticieni susțin următoarele:

- temperatura afecteaza echilibrul emoțional;

- presiunea atmosferică și criminalitatea echivalentă variază

Abordarea teoretică a clasificării factorilor criminogeni este cu atît mai

Este unanim recunoscut faptul că baza economică determină

Factorii considerați în literatura de specialitate a avea un conținut

Prin ea însăși, industrializarea este un factor de progres economic și

Astfel, s-a admis ca fenomenul de industrializare produce și efecte

§ In general, industriile afecteaza echilibrul ecologic din

§ Ritmul de industrializare joacă un rol important, ca urmare

Are un rol negativ nu numai prin scăderea bruscă și excesivă a nivelului

Dacă la început doar sărăcia a fost privită ca factor criminogen, ulterior s-

Scăderea nivelului de trai al claselor sociale defavorizate se amplifica de-

În prezent, țările din Europa de Est și Centrală, care parcurg tranziția

Studierea științifică a relațiilor existente între acești factori și

Statistic, s-a demonstrat că, de-a lungul timpului, în viața oamenilor,

b) Mobilitatea socială și urbanizarea

Mobilitatea socială nu reprezintă altceva decît mișcarea populației umane

Cauza principală care determină mobilitatea geografică este urbanizarea.

La rîndul său mediul tehnic urban se află în continuă schimbare:

Eterogenitatea socială are drept efect eterogenitatea culturală, normele

J.Pinatel, La societe criminogene, 1976

J.Laute, Criminalite urbaine et criminalite in Tevue de police nationale, 1977

creșterea delincvenței, apariția inadaptăților, alienaților, înstrăinaților și

Într-o accepție generală, prin cultură se desemnează totalitatea valorilor

Din punct de vedere criminologic, o importanță deosebită au acei factori

Capitolul II Aspecte teoretico-practice ale elementelor

§1. Obiectul infracţiunii de tîlhărie.

Astfel, prima variantă-tip de infracţiune, specificată la alin.(l) art.188 CP

Atingerea adusă ambelor acestor obiecte sporeşte gradul de periculozitate

§2. Latura obiectivă a infracţiunii de tîlhărie.