CAPTOLUL I

Strategii economice si politici manageriale de

producţie ale întreprinderii

Obiective :
-scoaterea in evidenta a faptului ca in condiţiile unei economii de piaţa
întreprinderile , pt a fi competitive , trebuie sa elaboreze si sa pună in aplicare
strategii economice si politici manageriale de producţie adecvate.
-cunoaşterea conceptelor de baza privind strategia economica si politica
manageriala de producţie si a comportamentelor cu care aceasta operează.
-prezentarea unui model de întocmire a unei strategii economice si a regulilor de
urmat pentru elaborarea unor politici manageriale de producţie performante.

1.1 Necesitatea si importanta strategiilor economice si a politicilor

manageriale de producte.
Managementul performant al unei întreprinderi care isi desfasoara activitatea
intr-un mediu concurenţial necesita adoptarea unor strategii economice
adecvate si punerea in aplicare a acestora pe baza unor politici manageriale de
producţie capabile sa permită valorificarea la maximum a potenţialului
productiv al acesteia.
Politicile manageriale de producţie trebuie sa precizeze mijloacele si caile
necesare care vor fi folosite pentru a asigura realizarea optima a obiectivelor
stabilite de strategia economica in condiţiile de rentabilitate.
Adoptarea unor strategii economice adecvate, elaborarea si punerea in
aplicare a celor mai potrivite politici manageriale de producţie sunt impuse de
acţiunea crescânda a o serie de factori in câmpul concurenţial in care isi
desfasoara activitatea întreprinderea:
a)accentuarea concurentei intre diferitele firme pe pieţele interne si externe
b)apariţia si extinderea folosirii unor tehnologii moderne de prelucrare si
aplicarea pe aceasta baza de câtre întreprinderile performante a unor strategii
avansate de producţie care permit diversificarea produselor.
c)creşterea exigentelor si a preferinţelor consumatorilor sub raportul calitatii
produselor si al preţului
d)afirmarea tot mai puternica a procesului de globalizare.
e)extinderea folosirii calculatoarelor electronice in managementul producţiei.
Conducerea întreprinderii pe baza de strategii economice si politici
manageriale de producţie trebuie sa satisfacă următoarele exigente :
a)sa permită o confruntare eficienta pe piaţa interna si externa cu diferitele
firme.
b)sa facă fata cu succes prin produse noi sau modernizate exigentelor sporite ale
consumatorilor.
c)sa asigure o perfecţionare continua a structurilor.
1.2 Definirea conceptelor de strategie economica si politica manageriala de
producţie; interdependenta acestora

1
 Strategia economica a unei întreprinderi reprezintă un concept complex si
in acelaşi timp un instrument de conducere care defineşte ansamblul
obiectivelor pe care si le propune sa le realizeze întreprinderea , stabilite pe
baza de studii cercetări stiintifice si prognoze, acţiunile care trebuie întreprinse
si modul de alocare a resurselor in vederea menţinerii cometitivitatii si a
dezvoltării ei viitoare.
Obiectivele care stau la baza formulării strategiei economice stabilesc ce
isi propun sa realizeze întreprinderea la un anumit nivel de atingere si in
cadrul unui anumit orizont de timp.
Scopul defineşte ceea ce trebuie sa realizeze o întreprindere in timp. Scopul
se refera la o perioada mai mare de timp si se realizează prin punerea in
aplicare a obiectivelor , având un caracter mai larg decât obiectivele.
Misiunea defineşte produsele sau serviciile de executant, pentru care exista
întreprinderea si pieţele pe care se vor realiza acestea, precum si sursele de
obţinere a veniturilor.
Politicile manageriale de producţie reprezintă o forma de concretizare a
politicilor economice pentru realizarea funcţiunii de producţie. Ele au rolul de
a asigura punerea in aplicare a activitatilor de transformare a componenelor
de intrare in sistem in componente de ieşire concretizate in strategia adoptata
de întreprindere.
Procedura defineşte maniera in care o anumita activitate trebuie îndeplinita,
precizând acţiunile de efectuat, intr-o anumita succesiune si ordine, care sa
permită realizarea scopului dorit.
Regulile, precizează subseturile de acţiuni care trebuie urmate pentru
punerea in aplicare a unei proceduri sau a unei anumite tactici. Ele recizeaza
acţiunile specifice care trebuie realizate in raport cu o anumita situaţie data.

1.3 Clasificarea strategiilor .Exemplificarea modului de formulare a

misiunii, strategiilor si politicilor.
Strategiile care pot fi adoptate de către o organizaţie economica se pot
prezenta sub o mare diversitate, iar in raport cu aceasta se definesc politici
manageriale de producţie specifice.
In raport cu nivelul ierarhic de elaborare si aplicare se pot deosebi :
a)Strategii la nivel de organizaţie – se elaborează la nivel superior al acestuia,
organizaţia dispunând de unitati economice din mai multe domenii de
activiatete sau de unitati de producţie diferite , toate denumite generic centre de
afaceri.
b)Strategii la nivel de centru de afaceri – componenta a organizaţiei, tine
seama de obiectivele strategice fixate la nivelul organizaţiei, dar stabileşte pe
aceasta baza obiective specifice, tinand seama ca are pieţe de desfacere
specifice, proprii clienţi, concurenţi si ca trebuie sa desfasoare in mod
independent o actvitate rentabila.
c)Strategii funcţionale se stabilesc la nivel de organizaţie sau la nivel de centru
de afaceri.
In raport cu dinamica obiectivelor propuse , strategiile pot fi :
2
a) de dezvoltare
b) de redresare
c) de consolidare
H.Mintzberg un cunoscut specialist american in domeniul strategiilor,
împarte strategiile in raport cu caracteristicile si starea evolutiva a sistemului in
strategii statice, care urmăresc menţinerea pe pieţe a întreprinderii si strategii
dinamice – care conduc la realizarea de schimbări esenţiale, si in raport cu
sectorul de dezvoltare in strategii de penetrare, strategii de dezvoltare a
produsului si strategii de diversificare.
Michael Porter, reputat specalist la rândul sau in domeniul fundamentării
teoretice si practice a strategiilor, le împarte pe acestea , in raport cu rezultatul
strategiei urmărit si cu zona de aplicare, in strategii pe întreaga industrie,
incluzând după acest criteriu strategii bazate pe costuri mici si strategii de
diversificare , si strategii care se pot aplica pe un anumit segment de piaţa sau
domeniu de activitate, incluzând aici strategiile de segmentare, cele de
concentrare si cele de specializare.
Autorii G.Hoffer si D.Schendel clasifica strategiile in strategii de firma,
prin care se urmăresc in mod deosebit aspecte organizatorice ale firmei ,
strategii economice – care prin obiective urmăresc in mod deosebit creşterea
cometitivitatii firmei si strategii funcţionale – prin care se urmareste
optimizarea resurselor si a rezultatelor.
Se pot întâlni si mai multe tipuri de strategii, in practica :
-după criteriul dominării pieţei – strategii de creare si de dominare a pieţei
si strategii de diversificare
-după anvergura de piaţa si de produs – strategii de segmentare , de
anvergura geografica si de mondializare si strategii de anvergura de
produse
-după criteriul crenelelor de piaţa – strategii de concentrare, de specializare si
de interstiţii.
O clasificare a strategiilor des folosita este aceea in raport cu obiectivele
urmărite sub raport funcţional, putând deosebi după acest criteriu
-strategii de produse
-strategii de piaţa
-strategii tehnologice
-strategii de cercetare-dezvoltare
-strategii de export
-strategii cu caracter-financiar
O serie de autori grupează strategiile in raport cu modul de realizare a
creşterii întreprinderii , in strategii de creştere interna si strategii de creştere
externa .
Strategiile de creştere interna sunt acelea care prevăd creşterea
dimensiunilor întreprinderii si schimbarea caracteristicilor acesteia prin
adăugarea de mjloace de producţie suplimentare la instalaţiile existente, de tipul
maşinilor, utilajelor, clădirilor. In aceasta grupa se pot încadra strategiile de
inovare a întreprinderii si strategii de clientela
3
 Strategiile de creştere au ca obiect realizarea dezvoltării intrerinderii prin
diferite modalitati , cum ar fi achiziţia, fuziunea a unor parţi a altor întreprinderi
sau a unor întreprinderi in totalitate, din rândul acestora făcând parte strategia
de integrare pe orizontala, de integrare pe verticala , de diversificare.
Pentru fiecare tip de strategie adoptata se elaborează politici manageriale de
producţie prin care sa se precizeze maniera de realizare a strategiei pe diferite
perioade. De regula aceste politici manageriale de producţie nu pot fi
programate pentru toate cazurile si situaţiile , ele trebuind sa tina seama de
particularitatile atât ale strategiei, cat si ale domeniului de activitate pentru care
se elaborează strategia.

1.4 Model de elaborare a unei strategii economice

Elaborarea unei strategii economice reprezintă un proces complex si dinamic ,
care necesita numeroase analize cu caracter cantitativ si calitativ, o foarte buna
cunoaştere a factorilor interni si externi , o buna documentare privind
prognoza evoluţiilor tehnologiilor, a produselor, a vieţii economice, politice si
sociale.
Prima etapa in procesul de elaborare a strategiei o constituie
-Analiza situaţiei curente - se face o identificare a strategiei prezente si
trecute si se efectuează o diagnoza a performantei prezente si trecute
înregistrate Pentru identificarea strategiei trecute si prezente trebuie sa capete
răspunsuri cu privire la modul de respectare a strategiei stabilite sau a măsurii
in care ea a suferit modificări.
Pe baza rezultatelor si a concluziilor obţinute se trece la a doua etapa
-Examinarea perspectivelor pentru viitor – se defineşte un set de obiective
pe termen lung, efectuându-se o analiza a mediului înconjurător si o analiza a
situaţiei interne.
Analiza influentei factorilor din mediul înconjurător si a factorilor de natura
interna serveşte in mod direct la desprinderea setului de obiective pentru
perioada viitoare.
Factorii din mediul înconjurător, exteriori întreprinderii, pot fi grupaţi in
factori din mediul înconjurător larg si factori ai mediului înconjurător
competitiv.
Cea de-a treia etapa
-Set de alternative strategice pentru cursul viitor – are ca obiect elaborarea
mai multor alternative pentru strategii, compararea acestora si adoptarea
strategiei considera cea mai potrivita pentru perioada viitoare. In acest scop se
elaborează alternative pentru strategiile de la nivel de organizaţie superioara si
pentru strategiile de afaeri la nivel de întreprinderi, care sa fie in concordanta cu
misiunea organizaţiei si obiectivele pe termen lung ale acesteia. Analiza
diferitelor alternative strategice trebuie sa tina seama de gradul de fezabilitate a
acestora.
Cea de-a patra etapa

4
-Punerea strategiei in funcţiune – necesita adoptarea tuturor masurilor care sa
permită valorificarea la maximum a strategiei adoptate si realizarea in cele mai
bune condiţii a obiectivelor stabilite.
După realizarea acestor patru etape se impune ca o activitate importanta
-Evaluarea strategica si controlul – după punerea in funcţiune a strategiei, sa
se urmărească prin controale operative sau prin semnalele primite de la
compartimentele executante comportamentele strategiei care nu functioneaza in
mod corespunzător si pot frâna sau împiedica buna aplicare a strategiei
adoptate.
Evaluarea noii strategii se poate face pe baza a patru criterii cum sunt
COMPATIBILITATEA – o strategie adoptata este compatibila când ea
corespunde cu scopurile si politicile formulate de organizaţie, fiind deci in
armonie cu posibilitatile acesteia.
CONSONANTA – presupune existenta unei bune potriviri si a unui acord intre
strategia adoptata si tendinţele majore care se manifesta in mediul înconjurător
si care afectează ramurile in care activează organizaţia economica.
AVANTAJUL APLICARII – consta in asigurarea de către noua strategie a
unor elemente in plus fata de celelalte organizaţii concurentiale, cel puţin in
domeniile : a)resurse superioare de ordin material; b)personal cu o calificare
superioara; c)o poziţie superioara pe piaţa.
FEZABILITATEA – presupune ca noua strategie de dezvoltare adoptata sa
poată fi aplicata in cadrul organizaţiei intr-un timp cat mai scurt, tinand seama
de resursele materiale, financiare si de munca existente.
Evaluarea strategica si controlul trebuie sa aibă un caracter activ si operativ,
concluziile desprinse trebuind sa fie urmate de masuri tehnico-organizatorice de
corectare a strategiei , daca este cazul , sau de înlăturare a lipsurilor constatate.

CAP II
Planificarea – factor de punere in viata a strategiei si a politicilor
manageriale de producţie

2.1 Definirea conceptului de planificare a activitatii întreprinderii;

clasificarea după diferite criterii
La nivelul întreprinderilor punerea in aplicare in mod eficient a strategiilor
economice si a politicilor manageriale adoptate se face prin concentrizarea
prevederilor acestora in planuri, care devin astfel instrumente esenţiale in
procesul de management.
Prin planificare se intelege activitatea de programare, organizare,
coordonare si conducere pe baza de plan a activitatii economice.
A planifica la nivelul unei întreprinderi – înseamnă a concretiza in
documente scrise prevederile strategiei si politicii adoptate pentru o anumita
perioada, sub forma de indicatori cantitativi si calitativi, termenele la care
acestea trebuie realizate, resursele care trebuie alocate pt îndeplinirea lor,
sarcinile concrete care revin executanţilor la diferite nivele de conducere si pe
compartimente funcţionale.
5
 Activitatea de planificare are un caracter complex. Pentru a putea defini
caracterul ei complex se pot folosi diferite criterii de clasificare , cum ar fi in
principal gradul de formalizare, după orizontul de timp, in raport cu obiectivele
pe care le cuprinde, după modul de întocmire , după gradul de detaliere.
Planificarea formala – se utilizează la majoritatea întreprinderilor. Ea
presupune definirea unor compartimente specializate de planificare, folosirea
unui set sistematic de proceduri metodice si elaborarea unui ansamblu de
documente scrise sub forma de planuri agregate sau pe domenii de activitate.
Planificarea neformala se caracterizează prin faptul ca nu are la baza o
structura funcţionala bine pusa la punct si nu foloseşte metode, tehnici si
proceduri bine stabilite de planificare, ea având de multe ori caracter de
discontinuitate.
Planificarea de perspectiva intr-o întreprindere are ca obiect elaborarea
planului dezvoltării activitatii pe o perioada de mai mulţi ani si cu repartizarea
principalilor indicatori economici pe ani. Planificarea de perspectiva are la
baza studii temeinice , fundamentate, fixează direcţiile principale, generale de
dezvoltare a întreprinderii pe întreaga perioada si pe fiecare an in parte.
Planificarea curenta – spre deosebire de cea de perspectiva, precizează pt
perioade de un an sau mai mici prevederile care rezulta din planificarea de
perspectiva a întreprinderii. Prin planurile care se elaborează pe aceasta baza se
concretizează si se imbunatatesc indicatorii stabiliţi prin planurile de
perspectiva , folosind cat mai eficient oportunitatea care a apărut in perioada de
îndeplinire a acestora.
Planificarea strategica - se realizează de regula la nivelul conducerii de vârf
a întreprinderii. Ea prezintă un proces de concretizare a strategiei adoptate ,
asigurând transpunerea in documente de plan a prevederilor si precizarea
acţiunilor întreprinse pentru realizarea acestora.
Planificarea operaţionala se aplica la nivelul execuţiei nemijlocite a
lucrărilor implicate in realizarea obiectivelor strategice si a politicilor
manageriale de producţie
Sub raportul conţinutului activitatii de planificare care se poate desfasura la
nivelul unei întreprinderi , cunoscuta in tara noastră sub denumirea de
planificare interna de întreprindere, se pot deosebi doua forme principale :
a) Planificarea tehnico-economica – reprezintă acea actvitate care se refera la
stabilirea principalilor indicatori cantitativi si calitativi ai activitatii întreprinderii
Ea asigura direcţia dezvoltării activitatii si permite, pe aceasta baza organizarea
si controlul activitatii la toţi indicatorii, cuprinzând producţia, munca si
salarizarea, folosirea resurselor materiale , costul de producţie si finanţele .
b) Planificarea operativa sau programarea activitatii reprezintă acea parte a
planificaţii interne din cadrul întreprinderii care se ocupa cu elaborarea
planurilor de activitate a diferitelor unitati ale întreprinderii.

2.2 Caracteristicile definitorii ale unui plan – ca instrument al politicilor

manageriale de producţie

6
 Sub raport teoretic si practic, pentru ca un plan indiferent de felul lui, sa fie
bine întocmit, este necesar ca aceasta sa întrunească următoarele caracteristici:
1.sa fie explicit
2.sa fie inteles
3.sa fie acceptat
4.sa poată permite aducerea schimbărilor necesare atunci când este cazul
5.sa fie compatibil cu constrângerile interne si externe
6.sa poată fi urmărit si controlat
7.sa fie un stimulent pe a se acţiona.
Planul trebuie sa fie inteles bine de cei care urmează sa il aplice. Un plan
trebuie sa fie si acceptat de către cei care il vor aplica. Capabilitatea planului de
a suferi anumite schimbări in timp rezulta din faptul ca in timpul aplicării lui pot
apărarea noi condiţii sau cerinţe care trebuie luate in consideraţie.
Un plan bine elaborat trebuie sa permită o buna urmărire a realizării
prevederilor lui in timp si un control asupra modului de îndeplinire, pentru a se
putea lua din timp, daca este cazul, masuri pentru înlăturarea defecţiunilor
constatate.
Un plan bine întocmit prezintă o serie de avantaje ca :
-determina pe manageri sa gândească in viitor
-conduce la ridicarea standardelor performantei
-asigura articularea obiectivelor cu resursele
-oferă capacitatea de a face fata unor evenimente neaşteptate.

2.3 Planul economic al unei întreprinderi

La nivelul unei întreprinderi se poate elabora un plan economic al acesteia,
prin cuprinsul căruia se vor preciza indicatorii de baza cantitativi si calitativi ce
urmează a fi realizaţi in perioada considerata, termenele de realizare , resursele
care urmează a fi utilizate, nivelul scăzut al costurilor si profiturilor. Tinand
seama de experienţa pozitiva a întreprinderilor care folosesc planificarea
formala ca mijloc de concretizare si punere in aplicare a strategiei si politicilor
adoptate, un plan economic al unei întreprinderi poate avea următoarele
secţiuni:
-producţia
-capacitati de producţie si gradul de folosire a acestora
-cercetarea stiintifica si dezvoltarea tehnologica
-imbunatatirea calitatii producţiei si a produselor.
-investitii-constructii
-asigurarea, pregătirea si perfecţionarea forţei de munca,
-productivitatea muncii, forta de munca si salarizarea
-aprovizionarea tehnico-materiala si desfacerea producţiei
-comerţul exterior
-costuri de producţie
-planul financiar

7
 Aceste secţiuni au un caracter indicativ, ele putând a fi restrânse sau
lărgite sub raportul conţinutului si al numărului, in funcţie de politica
manageriala adoptata de conducerea intreprindrii in acest domeniu.
Elaborarea planului in cadrul unei întreprinderi , indiferent, gradul de
mărime al acesteia reprezintă o activitate complexa care necesita efectuarea
unui număr mare de calcule pentru fundamentarea sistemului de indicatori si
implica participarea diferitelor compartimente funcţionale la stabilirea acestora.

CAPITOLUL III
3.1 Performanta întreprinderii; formele de măsura a acesteia
Performata întreprinderii exprima un anumit nivel al celor mai bune rezultate
obţinute de aceasta.
Conform teoriei lui A.D.Little , modelul unei întreprinderi de înalta
performanta se bazează pe patru factori esenţiali.
- resursele de producţie ale întreprinderii
- procesele întreprinderii
- latura organizatorica a întreprinderii
- beneficiarii afacerii.
Prin performantele realizate in activitatea sa, intreprinderea urmareste nu
numai maximizarea rezultatelor de care beneficiaza proprietarii sau actionarii
afacerii, si si stabilirea unor relatiireciproc avantajoase cutoti articipantii la
derularea acesteia.
Obiectivul asigurarii unei performante inalte in functionarea intreprinderii
aduce in discutie cerinta masurarii nivelului acesteia. Se pot folosi 2 specifice
de masurare a performantei intreprinderii , bazate pe aplicarea unor modalitati
corespunzatoare scopurilor urmarite.
-poate fi utilizata o forma de masurare autorelativa a performantei
intreprinderii
-exista posibilitatea folosirii unei forme de masurare corelativa.
Nivelul de performanta se masoara cu ajutorul ritmurilor de evolutie .
Nivelul de performanta se exprima prin intermediul indicatorilor de
competitivitate.

3.2 Competitivitatea in producţie a întreprinderii si modalitatile de

realizare a acesteia
Competitivitatea întreprinderii consta in abilitatea ei de a participa cu
succes la competiţia economica si a aspira la ocuparea unor poziţii in cadrul
acesteia. Nivelul de competitivitate a sistemului de producţie din întreprindere
este influientat hotărâtor de 2 factori principali ai mediului concurenţial : clienţii
si competitorii .
Avantajul (atuul) concurential(competitiv) se concretizeaza in realizarea de
catre întreprindere a unor produse superioare dintr-un punct de vedere
semnificativ pentru clienti, care le influienteaza in mare masura decizia de
cumparare, comparativ cu ofertele de produse similare ale concurentilor
importanţi dintr-un anumit domeniu de activitate.
8
 Se impun doua caracteristici de baza ale avantajului concurenţial .
-se refera la unul sau mai multe atribute de importanta majora pentru clienţi,
care ii determina sa aleagă produsul respectiv din mulţimea produselor similare
oferite pe piaţa.
-parametrii la care întreprinderea realizează atributul respectiv trebuie sa fie
mai buni decât cei obtinuti de concurenţi semnificativi, astfel încât produsul
oferit de ea sa se situeze in partea superioara a ierarhiei produselor furnizate pe
pieţele domeniului respectiv.
Avantajul competitiv de cost poate fi asigurat prin producerea si distribuirea
produselor cu cele mai mici costuri. El este deţinut de ce mai ieftin producător
dintr-un anumit domeniu de actvitate.
Avantajul competitiv de diferenţiere poate fi asigurat prin producerea si
comercializarea unor produse care sunt net diferite de cele oferite de concurentii
sai dintr-un anumit domeniu de activitate.
Avantajul competitiv de flexibilitate exprima capacitatea intreprinderii de a
se adapta operativ la nevoile concrete, cerintele si dorintele in continua
diversificare si particularizare ale clientilor.
Avantajul competitiv al calitatii permite intreprinderii care il detine sa ofere
produse mai bune, fara defecte, executate pe baza respectarii stricte a
specificatiilor tehnologice si de proiectare constructiva.
Avantajul competitiv al tehnologiei defineste posibilitatea intreprinderii
detinatoare de a executa si oferi pe piata produse cu caracteristici tehnologice
deosebite .
Avantajul competitiv de promptitudine reflecta capacitatea intreprinderii de
a onora comenzile primite repede si la timp.

Termenul de livrare – reprezintă intervalul de timp cuprins intre momentul

semnării unei comenzi sau a unui contract si momentul punerii la dispoziţie a
clientului a produselor care fac obiectul comenzii sau contractului.
O prima caracteristica se refera la capacitatea sistemului de a stabili
termene de livrare raţionale, caracterizate printr-un risc scăzut de nerealizare.
A doua caracteristica se refera la capacitatea sistemului de a respecta cu
stricteţe termenele de livrare stabilite
A treia caracteristica vizează capacitatea sistemului de a reduce termenele
de livrare a comenzilor, prin diminuarea duratelor ciclurilor de producţie si prin
accelerarea proceselor de distribuţie a produselor.
Avantajul competitiv de solidaritate se bazează pe combinarea avantajului
calitatii cu cel al tehnologiei.
Avantajul competitiv de sensibilitate rezulta din combinarea avantajelor de
flexibilitate si de viteza.
Avantajul competitiv al securitatii , numit si al dependentei , combina
avantajele de calitate, de promptitudine si de cost.

3.3 Flexibilitatea in producţie a întreprinderii; formele de prezentare a

acesteia
9
 Flexibilitatea in producţie a întreprinderii exprima capacitatea sistemului
de productie din cadrul acesteia de a reactiona la un eveniment neprevazut care
impune modificarea produselor oferite pe piata, natura proceselor folosite si/sau
volumul cererii .
In activitatile de productie ale intrepr caracterizate prin performante ridicate
se pot manifesta doua categorii de flexibilitate : statica si dinamica.
Flexibilitatea statica reflecta capacitatea sistemului de producţie al
întreprinderii de a reacţiona la un eveniment previzibil, dar incert, care nu a fost
luat in calcul pt fundamentarea prevederilor de producţie.
Fexibilitatea dinamica exprima capacitatea sistemului de producţie al
întreprinderii de a reacţiona la un eveniment neprevazut cu caracter imprevizibil.
Gradul de flexibilitate a sistemelor de productie se masoara in doua directii
principale :
-prima directie evidentiaza viteza de reactie a sistemului , care exprima prin
durata ciclului de raspuns la odificarea mediului.
-cea de-a dooua directie reflecta mărimea cheltuielilor necesare pentru
adaptarea sistemului la modificarea mediului, acre se exprima prin costul
flexibilitatii.
Multidimensionalitatea flexibilitatii se concretizeaza in diversitatea tipurilor
de schimbari care se impun in sistemul de productie al intreprinderii pentru
adaptarea la modificarea mediului.
Gradul de risc afiliat flexibilitatii, mai mare ij cazul celei dinamice si mai
mici in cea statica, este determinat de faptul ca evolutia in viitor a mediului nu
poate fi stabilita cu certitudine, iar aparitia evenimentului care defineste
flexibilitatea si acţiunea lui au fost anticipate.
Flexibilitatea generala a sistemului de productie al întreprinderii este
rezultatul combinării in diverse proporţii a mai multor tipuri de flexibilitati
elementare. Aceste tipuri se individualizează in funcţie de corelaţia dintre doua
categorii de perturbatii ale mediului – cantitative sau calitative – si mărimea
acestor perturbaţii mari, mijlocii sau mici
Cantitative – perturbatii mici - flexibilitatea de volum
- perturbatii mijlocii – flexibilitatea sortimentului
- perturbatii mari – flexibilitatea de dezvoltare
Calitative - perturb mici – flexibilitatea de produs
- perturb mijlocii – flexibilitatea productiei
- perturb mari – flexibilitatea tehnologica
Flexibilitatea de volum rezulta din apariţia unor perturbaţii cantitative de
dimensiuni mici ale mediului
Flexibilitatea sortimentului – bazata pe perturbaţii cantitative de dimensiuni
mijlocii
Flexibilitatea de dezvoltare – are la baza perturbaţii cantitative de
dimensiuni mari .
Flexibilitatea de produs – este rezultatul unor perturbaţii calitative de mica
amploare. Reflecta capacitatea sistemului de a raspunde la cerinte asimilarii in
productie si lansarii pe piata a unui produs.
10
 Flexibilitatea productiei se manifesta atunci cand apar in mediul ambiant
perturbatii calitative de dimensiuni mijlocii.
Flexibilitatea tehnologica – este cea mai complexa si exprima capacitatea
sistemului de productie de a reactiona la cerinta modificarii tehnologiei folosite
pt executarea produselor existente sau nou introduse in nomenclator.

CAPITOLUL 4
Politici manageriale privind fundamentarea producţiei întreprinderii

4.1 Cerinţe , direcţii, date iniţiale si etape de fundamentare a producţiei

întreprinderii .
Producţia întreprinderii cuprinde ansamblul produselor executate de aceasta
in perioada considerata , pentru satisfacerea anumitor nevoi, cerinţe, preferinţe
si dorinţe ale diferitelor categorii de clienţi .
Sub raportul procesului de fundamentare, producţia întreprinderii se refera la
următoarele aspecte principale : domeniile de activitate in care ea este integrata ;
nomenclatura produselor executate si oferite pe piaţa in fiecare domeniu de activitate; gama
tipurilor, modelelor si variantelor de produse pentru fiecare poziţie a nomenclatorului;
cantitatile de produse, caracteristicile de calitate,functiile de utilizare , costurile de producţie
preturile de vânzare prestabilite la nivelul producătorului si termenele de livrare pe feluri de
produse.
Fundamentarea producţiei întreprinderii prin folosirea unor politici manageriale adecvate
presupune respectarea unor cerinţe de baza
-luarea in considerare numai a acelor produse si cantitati care au desfacerea asigurata
-respectarea cu stricteţe a termenelor stabilite in contracte si conventii pentru onorarea
comenzilor prin livrarea produselor la beneficiari .
-asigurarea executarii si oferirii pe piata a unor produse cu un nivel calitativ si cu functii de
utilizare adaptate cerintelotr individualizate ale clientilor.
-fundamentarea productiei in coordonanta cu volumul, structura si caracteristicile tehnologice,
materiale, umane si financiare de care dispune intreprinderea in perioada considerata.
-executarea si oferirea pe piata a unor produse noi sau modernizate.
-asigurarea, ca tendinta a specializarii diferitelor verigi din structura intreprinderii.
Sintetizand aceste cerinte, se pot stabili 3 directii principale de fundamentare a productiei
intreprinderii .
-Fundamentrarea productiei in fuinctie de cerintele pietei.
-Fundamentarea productiei intreprinderii in functie de posibilitatile interne ale acesteia.
-Fundamentarea productiei intreprinderii in functie de strategia si politicile manageriale
adoptate de aceasta.
Pentru fundamentarea productiei intreprinderii este necesara cunoasterea unor date
initiale, de pornire:
-prevederile privind productia incluse in strategia economica si politicile manageriale ale
intreprinderii pt perioada de fundamentare.
-prevederile contractelor si conventiilor incheiate cu beneficiareii sau informatiile rezultate
din studiile de piata
-datele incluse in programul de pregatire a productiei.
-date cu privire la marimea noilor capacitati de productie si termenele calendaristice de punere
in functiune a acestora.
-capacitatile de productie existente in diferitele verigi din structura de productie a
intreprinderii.
-duratele ciclurilor de productie de produse si componente ale acestora
11
-masurile cu caracter tehnic organizatoric propuse in domeniul productiei pentru perioada
respectiva si eficienta economica a acestora.
Fundamentarea productiei intreprinderii se realizeaza prin parcurgerea etapelor de lucru
prezentate in cele ce urmeaza
-stabilirea nomenclaturii detaliatec a produselor executate si a calitatilor de productie pe
diferite pozitii din nomenclatura
-defalcarea pe trimestre a calitatilor de productie prevazute pentru produsele din nomenclator.
-dimensionarea indicatorilor valorici ai productiei
-elaborarea programelor de ptroductie
-adoptarea masurilor tehnice si organizatorice pentru asigurarea conditiilor necesare executarii
productiei programate la nivelul tuturor verigilor intreprinderii.
-organizarea sistemului de urmarire.

4.2 Fundamentarea productiei in unitatile naturale

Productia in unitatile naturale – este definita printr-un ansamblu de indicatori care
precizeaza volumul productiei pe feluri, tipuri, modele si variante de produse, exprimat in
unitati naturale adecvate .
Unitatile naturale sunt acele unitati de masura care corespund destinatiei si insusirilor
fizice ale produselor.
Clasa de produse – cuprinde o categorie de articole din cadrul unei familii care are o
anumita legatura functionala.
Familia de produse – grupeaza toate claseklec care satisfac o anumita nevoie primara in
aceleasi conditii .
Linia de produse cuprinde o categorie de articole din cadrul unei clase, aflate intr-o
stransa legatura, ca urmare a functionarii similare, a comercializarii catre aceleasi grupe de
clienti, sau prin unitati de desfacere identice, a distributiei prin retele de acelasi tip, a
vanzarilor la preturi asemanatoare.
Tipul, modelul sau varianta de produs grupeaza toate articolele din cadrul unei linii,
care prezinta o anumita forma diferentiata sub raport constructiv,
functional,dimensional,estetic fata de celelalte forme posibile
Sortimentul de produse se caracterizeaza printr-o serie de aspecte folosite pentru
definirea productiei in unitati natrurale si anume :
-lungimea sortimentului de produse care evidentiaza numarul produselor incluse in cadrul
acesteuia
-largimea sortimentului de produse – prin care se exprima numarul liniilor de produse
executate de întreprindere
-profunzimea sortimentului de produse- care arata numarul mediu al tipurilor modelelor
sau variantelor pentru fiecare produs oferit de întreprindere.
-omogenitatea sortimentului de produse care evidentiaza gradul de asemanare a diferitelor
linii de produse sub raportul caracteristicilor procesului de productie.
Lungimea liniei de produse evidentiaza numarul articolelor existente in cadrul
acesteia . Lungimea liniei de produse este dependenta de obiectivul urmarit prin politicile
manageriale de productie adoptate de întreprindere.
Realizarea unor performante ridicate in functionarea sistemului de productie al
intreprinderii presupune adoptarea unor politici manageriale privind competitivitatea, calitatea
si rentabilitatea liniilor de produse ale acesteia. Prin actiunile specifice celor mai importante
politici de acest gen se asigura:
Modernizarea liniei de produse care consta in adaptarea ei la noile cerinţe si exigente ale
clientilor.
Întregirea liniei de produse se bazează pe crearea si asimilarea in componenta ei a unor
articole cu cele existente.

12
 Extinderea in aval a liniei de produse presupune lansarea pe piaţa a unor articole noi
situate pe treapta inferioara a liniei respective sub raportul calitatii si al preţului practicat .
Extinderea in amonte a liniei de produse consta in lansarea pe piaţa a unor articole noi
situate pe treapta superioara a liniei respective sub raportul calitatii si al preţului de vânzare
practicat.
Extinderea liniei de produse in ambele sensuri se materializează in eliminarea din
componenta liniei respective a articolelor care nu mai sunt cerute pe piaţa sau care au o
responsabilitate scăzuta, precum si a celor care nu mai sunt executate de producător ca urmare
a micsorarii capacitatii de producţie prin restrângerea activitatii.
Unitatea natural-convenţionala este o unitate de măsura naturala care corespunde unui
produs considerat in mod convenţional ca reprezentativ pentru grupa de produse eterogene din
care fac parte. Calculul volumului total al producţiei exprimat in unitati natural-convenţionale
pt o grupa „k” de produse- Pk- se face cu ajutorul uneia din cele doua relaţii prezentate mai
n n
jos : Pk   Pki  C ki ( t ) sau Pk   Pki / C ki ( p ) in care
i 1 i 1
Pki- volumul producţiei pt produsul „i” din grupa „k” exprimat in unitati naturale,
Cki(t) si Cki(p)- coeficientul de echivalare aferent produsului „i” din grupa „k” calculat in
funcţie de timpul normat unitar si ,respectiv producţia normata orara.

4.3 Fundamentarea indicatorilor valorici ai producţiei întreprinderii

Prin intermediul acestor indicatori se asigura posibilitatea masurarii volumului total al unei
productii eterogene pe baza exprimarii ei in unitati valorice, folosindu-se in acest scop
preturile de vanzare, costurile de productie si tarifele unitare ale bunurilor materiale, lucrarilor
si serviciilor din nomenclatorul intreprinderii . Cei mai importanti indicatori din aceasta
categorie sunt : productia marfa executata, productia marfa vanduta, productia exercitiului,
valoarea adaugata , valoarea adaugata neta , valoarea consumului intern productiv.

4.3.1 Producţia marfa executata.

Producţia marfa executata exprima valoarea producţiei finalizate sub raportul execuţiei in
perioada considerata, in care este destinata vânzării către clienţii întreprinderii.
Elementele componente ale producţiei marfa executate – Pme_ sunt :
Pfv – valoarea produselor finite
Psv – a pieselor de schimb necesare acestora
Sfv- a semifabricatelor si a altor bunuri materiale – Abv
Lc- valoarea lucrărilor executate si a serviciilor prestate Sc- pentru clienţii întreprinderii
Pmc- valoarea lucrărilor efectuate la materialele primite de la clienţi.
Producţia marfa executata de întreprindere se fundamentează astfel :
Pme=Pfn+Psv+Sfv+Abv+Lc+Sc+Pmc . Valoarea fiecărui element se
stabileşte prin produsul intre calitatea de bunuri materiale destinata
livrării si preţul de vânzare unitar prestabilit sau intre volumul lucrărilor
executate ori al serviciilor prestate pentru clienţi si tariful unitar prestabilit
.

4.3.2 Producţia marfa vânduta

Ponderea principala in cadrul acestora o deţin veniturile din exploatare. Suma totala a
veniturilor din exploatare încasate de întreprindere reprezintă cifra de afaceri a cesteia .
Prooductia marfa vânduta cuprinde numai acele componente ale producţiei marfa,
executate de întreprindere care au fost deja vândute clienţilor , prin livrarea si facturarea lor
către aceştia. Celelalte componente stau la baza modificării pe perioada de fundamentare a
stocurilor de produse destinate vânzării. Fiecare din cei doi indicatori ai producţiei marfa se

13
poate stabili in funcţie de celalalt. In acest sens, se pot deosebi doua situaţii specifice
procesului de fundamentare a acestora .
-in prima situaţie, se considera ca cererea de produse pe piaţa este mai mare decât
posibilitatile interne de producţie ale întreprinderii.
Pmv- producţia ce poate fi vânduta in perioada de fundamentare
Pme- producţia care poate fi executata de întreprindere pe perioada considerata.
Pmv=Pme+(Sp1-Sp2), in care Sp1 si Sp2- valoarea stocurilor de produse executate in
întreprindere in vederea vânzării lor, de la începutul(1) la sfarsitul (2) perioadei considerate.
Sunt posibile doua variante privind rezultatul fundamentării .
-daca Sp1>Sp2 rezulta (Sp1-Sp2)>0 si Pmv>Pme
-daca Sp2>Sp1 rezulta (Sp1-Sp2)<0 si Pmv<Pme
-cea de-a doua situaţie se bazează pe constatarea ca posibilitatile interne de producţie ale
întreprinderii sunt mai mari decât cererea de produse pe piaţa. Se va fundamenta intr-o prima
etapa producţia ce poate fi vânduta de întreprindere in perioada respectiva – Pmv, in functie
de cererea existenta si capacitatea ei de a o acoperi. Calculele de fundamentare presupun
folosirea urmatoarei relatii : Pme=Pmv+(Sp2-Sp1). Si in aceasta situatie se intalnesc cele
doua variante prezentate anterior
-daca Sp1>Sp2 rezulta (Sp2-Sp1)<0 si Pme<Pmv
-daca Sp2>Sp1 rezulta (Sp2-Sp1)>0 si Pme>Pmv
Productia marfa executata si productia marfa vanduta se folosesc pt corelarea cu indicatorii
costurilor de productie si cei financiari ai intreprinderii.

4.3.3 Productia exercitiului.

Productia exercitiului este indicatorul vloric care exprima intregul volum al activitatii de
productie a intreprinderii in perioada considerata, concretizat in produse terminate dar si
neterminate sub raportul executiei. Cei doi indicatori ai productiei executate de întreprindere –
productia marfa si productia exercitiului – pot fi fundamentati unul in functie de celalalt .
Elementele componente ale productiei exercitiului Pex, sunt urmatoarele :
-toate elementele incluse in producţia marfa executata de întreprindere – Pme
-modificarea valorii producţiei in curs de exerciţiu stocate - Pces
-valoarea producţiei de imobilizări - Pim –care exprima valoarea imobilizărilor corporale si
necorporale executate de întreprindere pe cont propriu, in regie. Pex=Pme+ Pces +Pim

4.3.4 Valoarea adăugata

Valoarea adăugata este indicatorul care exprima plusul de valoare care obţine prin
activitatea productiva a întreprinderii, peste valoarea resurselor materiale, lucrărilor si
serviciilor primite din afara acesteia si consumate in procesul ei de producţie . Valoarea
adăugata se poate fundamenta prin doua metode : sintetica si aditiva
Metoda sintetica consta in stabilirea valorii adăugate - Va prin diferenţa intre producţia
exerciţiului – Pex si valoarea consumurilor de resurse materiale de rti, a lucrărilor si
serviciilor executate de aceştia, aferente producţiei exerciţiului – Cmt
Va=Pex-Cmt
Metoda aditiva presupune însumarea elementelor componente ale valorii adăugate.
Acestea sunt : cheltuieli cu salariile personalului intreprinderii- Csp ; cheltuieli privind
asigurarile si protectia sociala Caps; chelt cu impozite, taxe si alte varsaminte asimilate –
Citv; cheltuieli cu amortizarea imobilizărilor - Cam, rezultatul activitatii de exploatare- Rexp
Va=Csp+Caps+Citv+Cam+Rexp. Valoarea adăugata reprezintă sursa de acumulări banesti
din care se face remunerarea tuturor participanţilor, direcţi sau indirecţi, la activitatea
întreprinderii astfel :
-a salariaţilor
-a proprietarilor
-a statului
14
-a creditorilor
-a întreprinderii
Pe baza valorii adăugate se poate aprecia gradul de integrare pe verticala a întreprinderii.
Se calculează coeficientul integrării pe verticala – Kiv, ca un raport intre Va si cifra de afaceri
Va
Ca , ale întreprinderii respective conform relaţiei: kiv   1 , el exprima ponderea valorii
Ca
adăugate in cifra de afaceri realizata de întreprindere si, ca urmare, este întotdeauna subunitar.
Importanta Va se concretizeaza in folosirea ei pt exprimarea eficientei utilizarii unor factori
de productie ai intreprinderii. In acest scop se pot folosi 2 coeficienţi : coeficientul de
eficienta a utilizarii factorului uman Kum, exprima ponderea cheltuielilor cu salariile si
Csp  Caps
contribuţiile aferente in Va a întreprinderii astfel : Kum=  1 ; coeficientul de
Va
eficienta a utilizarii factorului tehnic Kteh, prin care se evidentiaza ponderea cheltuielilor
Cam
cu amortizarea imobilizărilor in Va a întreprinderii Kteh= 1.
Va

4.3.5 Valoarea adăugata neta

Valoarea adăugata neta comensureaza activitatea de producţie a întreprinderii prin
valoarea nou creata in perioada considerata. Pt stabilirea acestui indicator Van, din Va a
întreprinderii se scad cheltuielile cu amortizarea imobilizărilor Van=Va-Cam
Metoda sintetica – consta in scăderea din producţia exerciţiului a cheltuielilor materiale
aferente acesteia – Cm. Relaţiile de calcul specifice acestei metode de fundamentare a valorii
adăugate nete sunt : Van=Pex-Cm ; Cm=Cmt+Cam
Metoda aditiva se bazează pe însumarea elementelor valorii adăugate nete :
Van=Csp+Casp+Citv+Rexp.
Valoarea adăugata neta evidentiaza contribuţia întreprinderii la cearea produsului intern
net al economiei.

4.3.6 Valoarea consumului intern productiv

Valoarea consumului intern productiv, cunoscuta si sub numele de circulaţie interna
exprima valoarea subansambelor, pieselor, semifabricatelor, lucrărilor si serviciilor executate
in cadrul unor verigi de producţie ale întreprinderii si consumate in scopuri productive in alte
verigi ale aceleiaşi întreprinderi

4.4 Fundamentarea stocurilor de producţie in curs de execuţie(neterminata)

4.4.1 Producţia in curs de execuţie :concept , importanta, categorii de stocuri
Producţia in curs de execuţie este producţia a carei realizare nu a fost încheiata in
întreprinderea respectiva, aflându-se intr-un stadiu intermediar, intre cel de materii prime si
cel de produs finit . In categoria producţiei in curs de execuţie se includ atât producţia
neterminata, cat si semifabricatele din producţie proprie destinate consumului pentru scopuri
productive in aceeaşi întreprindere. Producţia in curs de execuţie are o deosebita importanta
economica pentru activitatea întreprinderii.
Producţia in curs de execuţie stocata la nivelul unei întreprinderi este formata din trei
categorii mari de stocuri : normale(ciclice), circulante(curente), si de rezerva (de siguranţa).
Stocul normal (ciclic)cuprinde materiile prime aflate in studiile de : prelucrare pe locuri
de munca, control, transport intre locuri de munca, depozitare intermediara.
Stocul circulant (curent) asigura continuitatea procesului de producţie atunci când intre
randamentele de funcţionare a unor verigi inlantuite tehnologic exista necncordante.
Stocul de rezerva (de siguranţa) realizează continuitatea procesului de producţie in cazul
apariţiei unor perturbaţii accidentale in desfasurarea lui.

15
4.4.2 Evaluarea stocurilor de producţie in curs de execuţie(neterminata) de la sfarsitul
perioadei curente
Evaluarea producţiei in curs de execuţie stocate la sfarsitul perioadei curente se face
prin preliminare. Stabilirea stocurilor efectiv de producţie in curs de execuţie, se face
prin inventarierea tuturor comenzilor sau produselor aflate in prelucrate, de către o
comisie constituita in acest scop. Exprimarea valorica a stocurilor dimensionate pe baza
de inventariere se realizează pe fiecare comanda sau produs in parte, prin folosirea a
trei metode de calcul:
Metode de calcul pe baza gradului de finisare tehnica se foloseşte in producţia
organizata pe comenzi si pe unicate
Metoda de calcul pe piese sau operaţii se foloseşte pentru produselor complexe, atunci
când se poate stabili costul de producţie pentru fiecare piesa sau operaţie tehnologica a
produsului aflat in curs de execuţie
Metoda de calcul pe baza costului mediu al unei om-ore normate se utilizează in
cazul produselor complexe, atunci când toate piesele din componenta constructiva a
produsului aflat in curs de execuţie au aproximativ aceeaşi structura a cheltuielilor de
producţie.

4.4.3 Stabilirea stocurilor de productive in curs de execuţie (neterminata) de la

sfarsitul perioadei de fundamentare
Determinarea producţiei in curs de execuţie stocate la sfarsitul perioadei de
fundamentare se particularizează in funcţie de sistemul de organizare procesuala a producţiei
folosite : pe comenzi, in flux continuu sau flux intermitent
In cazul organizării producţiei pe comenzi , stocul de producţie in curs de execuţie –
Spce de la sfarsitul perioadei de fundamentare, exprimat in costuri de producţie, se stabileşte
Qp
pe fiecare comanda in parte. Spce=  Dcp  Kft  cp , in care Qp- cantitatea de producţie din
T
comanda considerata; T- numărul de zile calendaristice din perioada respectiva ; Dcp-durata
ciclului de producţie pt rodusele din comanda considerata; Kft- coeficientul de finisare
tehnica a comenzii estimate pt sfarsitul perioadei de fundamentare; cp- costul pe producţie
antecalculat al unei unitati de produs din comanda considerata.
In condiţiile organizării producţiei pe unicate, stocul de producţie in curs de execuţie
la sfarsitul perioadei de fundamentare se determina pe fiecare produs in parte, prin inmultirea
costului de producţie antecalculat al produsului respectiv cu coeficient de finisare tehnica
estimat pt sfarsitul perioadei.
In cazul organizării producţiei in flux continuu , stocul de producţie in curs de
execuţie se determina in unitati naturale pe fiecare line de producţie in flux.
Stocul de la nivelul unei linii este format din următoarele categorii de stocuri parţiale de
producţie nedeterminata :
-stocuri normale aflate in prelucrare
-stocul normal aflat in transport
-stocul normal aflat in aşteptare.
-stocul de rezerva
In cazul organizării producţiei in flux intermitent , pe lângă categoriile de stocuri
prezente anterior, pe fiecare linie se formează si stocuri circulante de producte nedeterminata

4.5 Politici manageriale privind stocul de produse destinate vânzării al întreprinderii.

Stocul de produse aduce întreprinderii o serie de dezavantaje, dar si avantaje, sub
raport economico-financiar. Principiile economice impun ca stocul de produse existent in
întreprindere sa nu fie prea mare, dar nici prea mic. El trebuie sa fie menţinut permanent la
un nivel optim. Acesta este nivelul pentru care costul păstrării stocului de produse este egal
cu castigul potenţial determinat de existenta lui.

16
 Costul impus de menţinerea stocului de produse este determinat, pe de o parte, de
cheltuielile necesare pt depozitarea lui, iar pe de alta parte, de dobânda care ar putea fi
obţinuta pe seama mijloacelor financiare imobilizate in stoc, daca el nu exista.
Castigul potenţial din existenta stocului de produse este dat de nivelul aşteptat prin
vânzarea lui in condiţiile unei probabilitati scontate de creştere a cererii pe piaţa. El se obţine
prin inmutirea venitului estimat cu probabilitatea de apariţie pe piaţa a cererii suplimentare.
Prin politicile manageriale adoptate in domeniul producţiei si al vânzărilor,
întreprinderea va urmări sa producă mereu o cantitate de produse care, după vânzare, ii va
asigura aducerea stocului de produse la nivelul optim prestabilit. Pot fi folosite 3 tipuri de
politici in domeniul stocurilor de produse destinate vânzării
-prima politica se defineşte prin menţinerea constanta a producţiei, iar variaţiile din
sfera vânzărilor in fiecare perioada se reflecta in modificarea stocului de produse.
-cea de-a doua politica consta in menţinerea constanta a stocului de produse, la
nivelul sau optim, iar variaţiile din sfera vânzărilor in fiecare perioada se reflecta in
modificarea prductiei.

Capitolul V
Politici manageriale de asigurare a calitatii producţiei întreprinderii
5.7.2. Calculul eficientei economice a masurilor tehnico-organizatorice
O condiţie de baza a includerii in plan a masurilor tehnico-organizatorice este aceea ca
ele sa fie eficiente din punct de vedere economic. Ca regula generala se considera ca o
măsura tehnico-organizatorica este eficienta sub raport economic daca cheltuielile
necesitate de aplicarea măsurii se recuperează din economiile realizate ca urmare a efectului
aplicării, intr-un anumit termen stabilit.
Pe baza unei analize detaliate trebuie determinate efectele economice care pot rezulta pt
fiecare in arte, in expresie valorica, cum sunt, de exemplu, economiile ce se pot realiza,
sporurile de producţie corespunzătoare in decursul unui an sau pe o perioada de ai ultimii ani.
Pe baza determinării acestor elemente, in cadrul calculelor de eficienta economica a
măsurii se pot de următorii indicatori de baza :
1.economia anual-convenţionala – se calculează scăzând din economiile determinate a se
realiza intr-un an ca urmare a aplicării măsurii a cheltuielilor anuale ce vor fi necesitate de
aplicarea măsurii.
2.economia prevăzuta a se obţine in anul considerat din momentul aplicării măsurii si pana
la sfarsitul anului
3.termenul de recuperare a chetuielilor necesitate de aplicarea măsurii
Pentru calcularea economiei care se obţine pe baza reducerii normelor de consum ca
urmare a aplicării masuri tehnico-organizatorice se poate folosi următoarea formula de
calcul: E mnc  ( N c0  N c1 )  Q p  P , in care Em nc reprezintă economia la chetuielile cu
anumita materie prima ca urmare a reducerii normei de consum; Nc0 si Nc1 – norma de
consum a materiei prime considerate înainte si după aplicarea măsurii; Qp- cantitatea de
producţie din produsul considerat prevăzuta a se executa. ; P- preţul unitar al materiei prime
date.
Pe lângă reducerea normelor de consum are loc si o reducere a preţului.
E m  ( N c  P0  N c  P1)  Q p , in care E m reprezintă economia la chetuielile cu o
ncpc 0 1 ncpc

anumita materie prima folosita pt fabricarea unui anumit fel de produs ca urmare a reducerii
normei de consum si a preţului , P1 si P0 preţul unitar înainte si după aplicarea măsurii pt
materialul considerat.
Pt a determina economia la fondul de salarii pe baza reducerii normei de timp , pt un
rezultat al aplicării unor masuri tehnic-organizatorice se poate folosi :
S
E FS  ( Nt 0  Nt1)   Q , in care Efs reprez economia la fondul de salarii ca urmare a
60

17
reducerii normei de timp pt un anumit produs; Nt0, Nt1- norma de timp înainte si după
aplicarea măsurii exprimate in minute pt un anumit produs. , S- salariul orar corespunzător
operaţiei si produsului pentru care s-a redus norma; Q – cantitatea de producţie din produsul
la care se reduce norma.
Calculul economiei la cheltuielile indirecte cu caracter convenţional-constant ca urmare
Cc Cc
a creşterii volumului producţiei se poate face cu ajutorul formulei E ch.c.c  (  )  Q1
Q0 Q1
in care E ch.c.c reprezintă economii la chetuielile cu caracter convenţional-constant ; Cc-
volumul cheltuielilor indirecte cu caracter convenţional-constant; Q0,Q1- volumul de
producţie înainte si după alocarea măsurii .

Planul de masuri tehnico-organizatorice poate constitui un instrument important al

conducerii întreprinderilor in preocuparea acestora pt dezvoltarea continua a bazei tehnice, cu
implicatttii directe asupra creşterii volumului producţiei, a ridicării calitatii , a reducerii
costurilor de producţie, asupra creşterii productivitatii muncii si sporirii profiturilor.

18