ROMANUL 

INTERBELIC  OBIECTIV
                                                Ion                                                     
de Liviu Rebreanu
 
(Roman interbelic, roman obiectiv, tema satului și a țăranului, tema familiei,
raportul dintre realitate și ficțiune, simetria dintre incipit și final)
 
1.      Importanța apariției romanului „Ion” în evoluția romanului românesc.
2.      Roman obiectiv, realist.
3.      Realitate și ficțiune; geneza romanului.
4.      Tema și viziunea despre lume.
5.      Structură, compoziție, limbaj.
6.      Particularități de construcție a personajului.
7.      Relațiile dintre două personaje.
 
 
1.      Importanța apariției romanului „Ion” în evoluția romanului românesc.
Romanul „Ion” a apărut în 1920, imediat după sfârșitul Primului Război Mondial, la
începutul perioadei interbelice.
Până atunci, în literatura română, apăruseră câteva romane importante, precum
„Ciocoii vechi și noi” de Nicolae Filimon, „Viața la țară” de Duiliu Zamfirescu, „Mara”
de Ioan Slavici, „Neamul Șoimăreștilor” de Mihail Sadoveanu. Totuși, niciunul dintre
aceste romane nu se ridica la nivelul pe care îl atinseseră alte specii literare prin
creația lui Eminescu, Creangă sau Caragiale. „Ion” este primul roman românesc de
nivel universal și comparabil valoric cu creațiile din cadrul altor specii. Valoarea lui
constă în perfecta obiectivitate, în prezentarea pregnantă a personajului principal și în
alternanța planurilor narative, care, prin însumare, oferă imaginea complexă a satului
ardelenesc de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.
 
2.      Roman obiectiv, realist.
„Ion” este un roman realist prin caracterul veridic al personajelor și al faptelor
prezentate, ca și prin importanța determinantă a factorului economic și social,
personajul principal fiind definit prin patima de a poseda pământ pentru a dobândi alt
statut social.
La pariția romanului, E.Lovinescu saluta deplina lui obiectivitate și renunțarea la
„eticismul ardelean”.
Perspectiva narativă este obiectivă, naratorul neintervenind ca să-și exprime
atitudinea sau sentimentele față de personaje, ci le lasă să acționeze în conformitate
cu structura lor psihologică și cu împrejurările în care se găsesc. Relatarea se
realizează la persoana a treia, naratorul fiind omniscient.
 
3.      Realitate și ficțiune; geneza romanului.
Rebreanu mărturisește că a pornit, în scrierea romanului, de la trei situații din
realitate: a văzut un țăran sărutând pământul; a aflat de o fată din sat bătută de tatăl
ei pentru că s-a lăsat sedusă de un flăcău sărac ce trebuia acum să primească pământ
ca zestre; a stat de vorbă cu un flăcău care i s-a plâns de necazurile sale, a căror cauză
unică o vedea în faptul că nu avea pământ.
Scriitorul a asociat aceste trei fapte, care, în realitate, nu aveau nicio legătură între
ele, și a conceput proiectul unui roman, intitulat inițial „Zestrea”.
A renunțat însă la proiect pentru că nu i se păruse un subiect destul de consistent
pentru un roman. L-a reluat mai târziu, când a avut ideea să introducă și tema erotică:
în realitate, fata bogată era drăguță, dar romancierul a imaginat-o urâtă, iar pe flăcău
l-a prezentat îndrăgostit de o fată frumoasă, dar săracă, la care va reveni după ce va
obține pământul dorit.
Această geneză a romanului „Ion” este reprezentativă pentru raportul dintre realitate
și ficțiune într-un roman realist. Scriitorul face o selecție a faptelor din realitate pe
care le corelează în mod fictiv. De asemenea, completează cu evewnimente și
personaje care sunt tot rodul ficțiunii, rămânând strict în limitele verosimilului.
 
 
4.      Tema și viziunea despre lume.
Tema romanului o constituie patima pentru pământ, pe care Rebreanu o considera
definitorie pentru țăran. Romancierul intențioan sa scrie o trilogie care să urmărească
problema relației dintre țăran și pământ în cele trei provincii românești. 

Din cele trei romane proiectate, Rebreanu a scris numai două: „Ion”, care prezintă
problema pământului în Transilvania, și „Răscoala”, a cărui acțiune este situată în
Muntenia.
Legătura dintre aceste romane este făcută de Titu Herdelea, personaj-martor, cu
caracter autobiografic.
Dorința de pământ a țăranului este văzută de scriitor ca o patimă mistuitoare,
organică, ce învinge orice alt sentiment, astfel încât, în confruntarea dintre „glasul
pământului” și „glasul iubirii”, primul este cel mai puternic în sufletul lui Ion.
 
5.      Structură, compoziție, limbaj.
Aceste două sintagme („glasul pământului” și „glasul iubirii”) sunt și titlurile celor două
părți ale romanului. Rebreanu considera că un roman trebuie construit simetric, „ca
un corp sferoid”. Simetrai romanului „Ion” constă din cele două părți, din faptul că
primul capitol se intitulează „Începutul”, iar ultimul „Sfârșitul” și de relaurea incipitului
în final.
La început este descris drumul care duce din șoseaua națională spre satul Pripas, iar
în final, același drum, parcurs în sens invers de familia Herdelea, care părăsește satul.
În viziunea scriitorului, acest motiv al drumului era și o metaforă, care sugera la
început pătrunderea într-un spațiu al ficțiunii, asemenea din toate punctele de vedere
cu lumea reală, spre care cititorul revine în final.
Reprezentativă pentru romanul realist obiectiv este, în structura romanului „Ion”, și
expozițiunea. În acest tip de roman, ea constă dintr-o situație ce reunește, sub un
anumit pretext, toate personajele mai importante, ca acestea să fie prezentate de
narator. Un asemenea pretext este, în „Ion”, hora. Aici se reunește tot satul și aici
sunt schițate conflictele care vor evolua pe parcursul romanului: dintre Ion și Vasile
Baciu, dintre Ion și George. Este precizat, cu același prilej, statutul social al lui Ion și al
famieliei sale. Tatăl lui, Glanetașu, se învârtește „ca un câine la ușa bucătăriei” pe
lângă cei bogați, încercând să intre în vorbă cu ei. Acest statut de inferioritate explică
de la început dorința lui Ion de a dobândi pământ pentru a se bucura de mai multă
considerație în sat.
Tot la horă, apar evidente stratificările sociale din lumea rurală: intelectualii (familia
învățătorului Herdelea) asistă la petrecerea țăranilor, dar nu participă la ea, una dintre
fetele învățătorului simțindu-se jignită când un flăcău o invită să joace cu el.
Din jocul flăcăilor și fetelor se degajă o violență care va caracteriza și raporturile
ulterioare dintre personajele romanului.
Caracterul verosimil al romanului este realizat și prin intermediul limbajului, care este
unul autentic, caracteristic satului transilvănean, fără să abuzeze de regionalisme.
Stilul este în concordanță cu perspectiva obiectivă, fiind un stil neutru, impersonal,
care nu urmărește să fie frumos în sine, ci exact.
 
6.      Particularități de construcție a personajului.
Ion, personajul care dă și titlul romanului, este un țăran tânăr, dintr-un sat ardelean, în
care considerația acordată unui om este direct proporțională cu suprafața de pământ
pe care acesta o posedă.
Mama lui Ion, Zenobia, avusese pământ, dar soțul ei îl vânduse treptat pentru
băutură. Ion iubea pământul, era harnic și priceput, simțindu-se frustrat de lipsa lui și
nutrea puternice resentimente față de tatăl său. Calificativul „sărăntocule”, pe care i-l
aruncă Vasile Baciu la horă exprimă statutul de inferioritate socială care îl făcea pe
Ion să sufere. Însă dorința lui de a avea pământ nu este motivată doar de necesitatea
depășirii acestui statut, ci și de o patimă organică pentru pământ. Când dobândește
pământul râvnit, Ion îl sărută „ca pe o ibovnică”. Personajul vorbește despre pământ
plin de afecțiune, ca despre o ființă: „lotul nostru, săracul !”. Priveliștea marilor
suprafețe de teren îl face să exclame în extaz: „Cât pământ, Doamne !”, iar când Titu
Herdelea observă că, datorită zestrei primite, are acum pământ destul, Ion exclamă:
„Niciodată nu-i destul !”
Ion iubea pământul încă de copil. Inteligent, fusese remarcat de învățătorul Herdelea,
care îl convinsese pe Glanetașu să-l trimită la oraș, ca să urmeze școala mai departe.
Ion se întoarce însă după scurt timp acasă, pentru că nimic din ce învăța la școală nu
avea legătură cu singura lui pasiune: pământul. Pentru a-l dobândi, el o părăsește pe
Florica, fata pe care o iubea, și se căsătorește cu Ana numai pentru averea ei, pentru
care se luptă cu tatăl acesteia, Vasile Baciu, victimă fiind fata, pe care Ion o sedusese
fără scrupule. După căsătorie, bărbatul se poartă ostil și brutal cu ea, pentru că o
compară cu iubita lui, Florica. Nici nașterea copilului nu-l face să-și schimbe
atitudinea și, în cele din urmă, Ana se sinucide.
În continuarea acțiunii, Ion revine la vechea lui dragoste, Florica, acum căsătorită cu
George, care, avertizat de Savista, îl va ucide pe Ion cu sapa.
Pământul, ce reprezentase rațiunea de a exista a lui Ion, devine și un simbol thanatic
(al morții): personajul principal agonizează pe pământul atât de mult dorit. Simbolul
acesta fusese pregătit mai de mult în construcția narativă a romanului; la un moment
dat, Ion fusese prezentat cu mâinile pline de pământ negru, ca și cum ar fi avut
„mănuși de doliu”.
 
1.      Particularități de construcție a personajului.
Personajul principal și eponim al romanului „Ion” se impune prin forță, prin
veridicitate și, totodată, prin caracterul  simbolic.
E.Lovinescu vedea în el un personaj atât realist, cât și simbolic, „frust și voluntar”,
„expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligență
ascuțită [...] și, cu deosebire, o voință imensă”.
Acestă trăsătură este însă negată de G.Călinescu ce consideră că „nu din inteligență a
ieșit ideea seducerii, ci din viclenia instinctuală, caracteristică oricărei ființe reduse.”
E.Lovinescu îl compară pe Ion cu Julien Sorel, eroul romanului „Roșu și negru” de
Stendhal, din punctul de vedere al încordării, al tenacității, al lipsei de scrupul moral și
al faptului că amândoi întrebuințează femeia ca „treaptă necesară unui alt scop
suprem”. Lui Lovinescu, Ion îi apare așadar ca un arivist, un om care dorește să
parvină cu orice preț. Călinescu observă însă, pe bună dreptate, că un arivist obișnuit
se folosește de orice mijloc la îndemână ca să parvină, în vreme ce Ion nu cunoaște și
nu vrea altă cale decât aceea de a poseda pământ. Această dorință este comună cu a
celorlalți țărani: „toți flăcăii din sat sunt varietăți de Ion” (G.Călinescu).
Nici modul în care obține Ion pământ nu este original. Și Glanetașul, și Vasile Baciu
dobândiseră pământ prin căsătorie cu o fată bogată. Totuși, între ei sunt diferențe
importante: Glanetașul vânduse pământul Zenobiei pentru băutură; Vasile Baciu se
însurase pentru a obține pământ, dar, din recunoștință, ajunsese să-și iubească soția.
În cazul lui Ion, pământul nu este numai un mijloc de a duce o viață îndestulată și de a
avea un statut social demn. Ion iubește pământul cu patimă, ca pe o ființă.
El ar fi putut să dobândească un alt statut prin învățătură. Învățătorul Herdelea îl
remarcase pe când Ion îi era elev și îl convinsese pe Glanetașul să-l trimită la oraș ca
să-și continue studiile, dar el s-a întors, după scurt timp, pentru că nimic din ceea ce
învăța acolo nu avea legătură cu singura lui preocupare majoră, pământul. Rămăsese
însă cu un oarecare interes pentru lectură.
Patima lui Ion pentru pământ este atât de puternică, încât face din acest personaj un
simbol al dorinței mistuitoare a țăranului de a avea pământ. Totuși, personajul lui
Rebreanu este, în același timp, o individualitate. G.Călinescu îl consideră o „brută”, din
cauza egoismului și a lipsei de scrupule pe care le manifestă în relațiile cu Ana, cu
Florica și cu George, dar și cu Herdelea, pe care îl denunță că i-a scris jalba împotriva
judecătorului.
Între „glasul pământului” și „glasul iubirii” nu se naște un autentic conflict interior,
deoarece primul element este cu mult mai puternic decât al doilea; dovadă,
momentul în care Ion se gândește să fugă cu Florica, pe care o iubește, dar respinge
imediat ideea, pentru că aceasta ar însemna să trăiască amândoi în sărăcie.
 
7.      Relațiile dintre două personaje.
 
    Relația dintre două personaje: Ion și Ana.
Ana este fiica lui Vasile Baciu, o fată urâțică, dar bogată, pețită de George Bulbuc, un
flăcău înstărit. Ea îl iubește însă pe Ion, care vrea să se însoare cu ea numai pentru
zestre. Întrucât Vasile Baciu refuză să-i dea fata în căsătorie, Ion este sfătuit de Titu
Herdelea să-l silească. Flăcăul o seduce pe Ana și o lasă însărcinată, refuzând apoi  s-
o primească în casă, până când nu va primi zestrea. Ana este tratată, astfel, ca un
obiect, în disputa dintre Vasile și Ion, fiecare gonind-o și trimițând-o la celălalt. Soarta
Anei reflectă, în mare măsură, condiția femeii de la țară de la începutul secolului XX:
„În societatea țărănească, femeia reprezintă două brațe de lucru, o zestre și o
producătoare de copii. Odată criza erotică trecut, ea încetează de a mai însemna ceva
prin feminitate. Soarta Anei e mai rea, dar deosebită cu mult de a oricărei femei de la
țară, nu.” (G.Călinescu)
Primind, în sfârșit, zestrea, Ion se însoară cu Ana, care duce o viață chinuită în
gospodăria soțului său, fiind rău tratată și de mama acestuia și obligată să muncească
până când naște pe câmp. Apariția copilului nu schimbă situația, iar Ana își dă seama
că soțul ei este încă îndrăgostit de Florica. Tânăra nevastă hotărăște să se sinucidă,
mai ales după ce îi vede morți pe cârciumarul Avrum și pe bătrânul Dumitru Moarcăș,
deducând, din expresia liniștită a figurii lor, că moartea nu este înspăimântătoare.
Egoist, Ion n-o regretă, ci este doar îngrijorat de gândul că, prin moartea ei și apoi a
copilului, ar putea să piardă pământul atât de mult râvnit. Când află însă că el își
moștenește soția și copilul, se liniștește și se lasă atras de „glasul iubirii”, întorcându-
se la Florica, măritată acum cu George.
Aflând de la Savista că Ion o vizitează în taină pe Florica atunci când soțul ei este
plecat, acesta, George, îl omoară cu sapa, iar pământul care generase atâtea conflicte
trece în proprietatea bisericii, conform unei înțelegeri anterioare dintre Ion și Vasile
Baciu, pe care le-o propusese preotul Belciug.
Relația dintre Ion și Ana este, în linii mari, reprezentativă pentru căsnicia țărănească a
vremii.