Conceptul, evoluția și funcțiile finanțelor

publice

1
 INTRODUCERE

Finanțele publice constituie o componentă importantă a vieții social-economice a

fiecărei țări, iar impactul lor asupra economiei naționale are conotații atât în dimensiunile și
distribuirile Produsului Intern Brut (PIB), cât și în modul concret de realizare a acestui proces.
Existența finanțelor publice este indisolubil legată de existența statului care are de îndeplinit
funcții și sarcini importante în ce privește organizarea și conducerea activității economico-
sociale naționale, apărarea independenței și suveranității țării.
Concepțiile despre finanțe au evoluat continuu. În această evoluție se conturează două
etape distincte: prima corespunde capitalismului ascendent, iar cea de-a doua corespunde
dezvoltării monopolurilor. Concepțiile din prima etapă sunt considerate clasice, iar cele din
etapa următoare moderne.
În concepția clasică se considera că intervenţia statului în economie ar putea perturba
iniţiativa privată, libera concurenţă, acţiunea legilor obiective ale pieţei. Statul trebuia să se
limiteze la sarcinile sale tradiţionale vizând menţinerea ordinii publice, apărarea frontierelor
ţării şi întreţinerea de relaţii diplomatice cu alte state, iar cheltuielile publice trebuiau
restrânse la minimum. Concepţiile moderne iau naştere după primul război mondial, ca
urmare a unor crize economice grave. Preocuparea principală a specialiştilor devine studierea
instrumentelor cu ajutorul cărora statul poate interveni în viaţa economică, a modalităţilor de
influenţare a proceselor economice şi a relaţiilor sociale.
Misiunea socială a finanţelor publice se îndeplineşte prin funcţiile pe care le exercită,
şi anume: funcţia de repartiţie şi funcţia de control. Importanţa funcţiei de repartiţie rezultă,
pe de o parte, din mutaţiile care se produc în economie ca urmare a transferurilor de resurse
financiare şi, pe de altă, parte, din efectele acestora în plan economic, social, demografic,
ecologic etc. Funcţia de control a finanţelor publice se intercondiţionează cu funcţia de
repartiţie, prin două componente specifice activităţii de control. În prima fază, se face
controlul asigurării, formării, mobilizării şi distribuirii resurselor financiare publice, iar apoi
se efectuează controlul modului de gestionare şi folosire efectivă a resurselor financiare
distribuite fiecărui ordonator de credite deschise de la bugetul statului sau altui beneficiar al
fondurilor de natură publică.
Astfel, finanţele publice reprezintă relaţii sociale de natură economică apărute în
procesul procurării şi repartizării resurselor necesare statului, exprimând distribuirea unei
părţi din produsul intern brut, prin intermediul statului, între diverse categorii sociale.

2
1. Conceptul de finanțe publice

Apărute în perioada de trecere de la orânduirea gentilică la orânduirea sclavagistă,

finanţele sunt strâns legate de istoria statului. Ele însoţesc pe scena istoriei instituţia statului,
prin utilizarea banilor şi a formele valorice în procesul repartiţiei produsului social. Altfel
spus, finanţele au apărut atunci când existau deja comunităţi umane, când se vehicula ideea de
proprietate, se dezvoltau forţele de producţie şi apăreau primele elemente ale pieţei de
schimb1.
În vorbirea curentă, ca și în literatura de specialitate, se folosesc mai multe expresii
făcând parte din familia cuvântului finanțe, în sensuri apropiate sau diferite, după caz: finanțe,
finanțe publice, finanțe private, finanțe socialiste2.
Cuvântul finanțe își are originea în cuvintele latineşti fiare sau finis, care se traduc prin
a termina, a încheia un diferend, o acţiune juridică în legătură cu plata unei sume de bani 3. În
secolele al XIII-lea și al XIV-lea se foloseau expresiile finantio, financias și financia
pecuniaria, în sensul de “plată în bani”. Se presupune că aceste expresii derivă de la cuvântul
finis, utilizat adesea în sensul de “termen de plată”. În Franța, în secolul al XV-lea, se
foloseau expresiile homes de finances și financiers pentru denumirea arendașilor de impozite
și a persoanelor care încasau impozitele regelui. Finance însemna o sumă de bani și mai ales
un venit al statului, iar finances întregul patrimoniu al statului4.
În Germania, în secolul al XV-lea, se foloseau: Finantz, cu sensul de „plată în bani”, şi
Finantzer care însemna „cămătar”. Treptat, cuvântul finanţe şi-a extins semnificaţia,
incluzând: bugetul statului, creditul, operaţiunile bancare, cele bursiere, relaţiile cambiale etc.,
adică resursele, relaţiile şi operaţiunile băneşti. În ţara noastră, noţiunea de fisc s-a folosit încă
din secolul al XIX-lea, cu sensul de organ financiar responsabil cu încasarea impozitele,
taxele, amenzile etc. 5.
În zilele noastre, în vorbirea curentă se identifică frecvent noțiunea de finanțe cu aceea
de bani, venituri în bani, resurse bănești, creanțe și obligații de plată în bani, indiferent de
subiectul acestora.

1
Nicolae Hoanţă, Economie şi finanţe publice, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 111;
2
I. Văcărel, Gh. D. Bistriceanu, G. Anghelache, M. Modnar, F. Bercea, T. Moșteanu, F. Georgescu, Finanțe
publice, ediția a VI-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2007, p. 27;
3
Ioan Condor, Dreptul finanțelor publice, Editura Fundaţiei România de Mâine, București, 2006, p.19;
4
Mariana-Cristina Cioponea, Finanțe publice și teorie fiscală, Editura Fundaţiei România de Mâine, București,
2007, p.17;
5
I. Văcărel, Gh. D. Bistriceanu, G. Anghelache, M. Modnar, F. Bercea, T. Moșteanu, F. Georgescu, op.cit., p.27;

3
 Concepţiile economiştilor cu privire la finanţe au fost şi ele diferite de-a lungul
timpului. Exemplificăm, pe scurt, doar câteva dintre acestea:
- prin cuvântul finanţe desemnăm „orice valori aplicate serviciilor publice, indiferent dacă
acestea sunt prelevate sau nu la buget, dacă se concretizează în numerar sau în alte bunuri,
dacă provin din impozite sau din surse diferite”;
- „finanţele se ocupă cu gospodăria statului sau a altor organizaţii publice”6;
- finanţele ne dau „regulile şi principiile după care statul şi celelalte organizaţiuni publice
subordonate sau supraordonate lui îşi procură, administrează şi întrebuinţează bunurile
economice şi mai ales banii într-o epocă unde predomină schimbul în viaţa economică”7;
- „finanţele publice reprezintă (1) gestiunea resurselor, cheltuielilor şi datoriilor administraţiei
publice centrale şi locale”; (2) reprezintă o „ramură a economiei care se ocupă cu veniturile şi
cheltuielile autorităţilor publice şi cu efectele lor asupra economiei, în general”8;
- finanţele exprimă „relaţii sociale de natură economică, în expresie bănească, ce apar într-un
anumit proces şi cu un scop bine determinat“9.
Toate aceste accepţii denotă că termenul de finanţe a fost mult timp atribuit
conceptului de finanţe publice, fiecare specialist punând accentul pe un anumit aspect al
acestora. Sintetizând diferitele accepţii întâlnite în literatura de specialitate, se poate afirma că
finanţele publice sunt considerate:
- fonduri băneşti prelevate la dispoziţia statului în vederea îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor
sale;
- mijloace de intervenţie a statului în economie, prin intermediul unor pârghii sau instrumente
specifice, constituite din: impozite, taxe, contribuţii, împrumuturi, alocaţii bugetare, subvenţii,
facilităţi fiscale, în vederea influenţării într-un sens sau altul a activităţii economice;
- forme şi metode concrete de administrare a banului public;
- acte juridice de dispoziţie autoritară sau contractuală vizând preluarea de către stat a unei
părţi din produsul intern brut în scopul îndeplinirii funcţiilor şi realizării sarcinilor statului;
- relaţii economice manifestate în procesul de constituire şi de repartizare a fondurilor publice
de resurse băneşti, în scopul satisfacerii nevoilor generale ale societăţii10.

6
George N. Leon, Elemente de ştiinţă financiară, Cartea Românească, Cluj-Napoca, 1925, apud Mariana-
Cristina Cioponea, Finanțe publice și teorie fiscală, p. 18;
7
Ion Răducanu, Curs de ştiinţă şi legislaţie financiară, Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale,
Bucureşti, 1939, pp. 5-6;
8
Marius Băcescu, Angelica Băcescu-Cărbunaru, Compendiu de macroeconomie, Editura Economică, Bucureşti,
1997;
9
Iulian Văcărel, Finanţele publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999, p. 36;
10
Mariana-Cristina Cioponea, op.cit., p. 18;

4
2. Evoluția conceptului de finanțe publice

De-a lungul anilor, concepțiile despre finanțe au evoluat continuu. În această evoluție
se conturează două etape distincte: prima corespunde, în linii generale, mașinismului,
capitalismului ascendent (secolele XVIII-XX), iar cea de-a doua corespunde dezvoltării
monopolurilor (secolul XX și mai cu seamă după marea recesiune economică mondială).
Concepțiile din prima etapă sunt considerate clasice, iar cele din etapa următoare moderne11.
Perioada liberală a finanţelor publice a fost dominată de concepţia privind
superioritatea iniţiativei particulare (idee susţinută de A. Smith, J.B. Say, Ion Ghica, Ion
Ionescu de la Brad etc.)12. Concepţiile clasice reflectă doctrina liberală potrivit căreia
activitatea economică trebuie să se desfăşoare în conformitate cu principiul „laissez-faire,
laissez-passer”. Se considera că intervenţia statului în economie ar putea perturba iniţiativa
privată, libera concurenţă, acţiunea legilor obiective ale pieţei. Statul trebuia să se limiteze la
sarcinile sale tradiţionale vizând menţinerea ordinii publice, apărarea frontierelor ţării şi
întreţinerea de relaţii diplomatice cu alte state, iar cheltuielile publice trebuiau restrânse la
minimum13. Potrivit acestei concepţii, sarcina finanţelor publice consta în asigurarea
resurselor financiare necesare întreţinerii şi funcţionării instituţiilor publice. Impozitele,
împrumuturile şi celelalte mijloace de procurare a resurselor financiare trebuiau astfel utilizate
încât să aibă caracter neutru, să nu modifice relaţiile socio-economice existente. Păstrarea
echilibrului între veniturile şi cheltuielile bugetare era considerată drept o cerinţă
fundamentală a bunei gestiuni, esenţa finanţelor publice14. Este o perioadă în care prevala
doctrina liberalismului economic, preocuparea specialiştilor fiind orientată îndeosebi spre
problemele legate de procurarea resurselor necesare statului şi utilizarea lor eficientă. De
asemenea, se urmărea modul de repartizare a sarcinilor fiscale pe categorii de plătitori, modul
de contractare şi rambursare a împrumuturilor, întocmirea şi executarea echilibrată a
bugetului, respectarea anumitor reguli de disciplină financiară şi de bună gestionare a
fondurilor, conceptul de finanţe avea un pronunţat caracter juridic15.
Concepţiile moderne iau naştere după primul război mondial, ca urmare a unor crize
economice grave. O caracteristică a acestei etape de evoluţie a finanţelor publice este
11
I. Văcărel, Gh. D. Bistriceanu, G. Anghelache, M. Modnar, F. Bercea, T. Moșteanu, F. Georgescu, op.cit.,
p.28;
12
Mariana-Cristina Cioponea, op.cit., p. 20;
13
Alexandru Marian, Corina-Maria Ene, Finanțe publice-modulul I, disponibil la:http://www.scribd.com/Finante-
publice, accesat la data de 13.12.2013, p. 32;
14
Ioan Condor, op.cit., p.26 ;
15
I. Văcărel, Gh. D. Bistriceanu, G. Anghelache, M. Modnar, F. Bercea, T. Moșteanu, F. Georgescu, op.cit.,
p.29;

5
afirmarea tot mai insistentă a doctrinei intervenţioniste, conform căreia statul este chemat să
exercite un rol activ în viaţa economică, să influenţeze procesele economice, să corecteze
evoluţia ciclică, să prevină crizele sau cel puţin să le limiteze efectele negative. Este apreciată
şi încurajată intervenţia statului în economie prin măsuri ca: acordarea de subvenţii şi de
facilităţi întreprinderilor private, acţiuni pentru combaterea şomajului, acţiuni pentru
restabilirea echilibrului general economic vremelnic perturbat, acţiuni pentru redresarea
economiei stagnante, etc. 16.
Finanţele publice devin un mijloc de intervenţie a statului în economie. Preocuparea
principală a specialiştilor devine studierea instrumentelor cu ajutorul cărora statul poate
interveni în viaţa economică, a modalităţilor de influenţare a proceselor economice şi a
relaţiilor sociale. Se analizează mijloacele de intervenţie ale statului în economie prin
intermediul cheltuielilor şi veniturilor publice. John Maynard Keynes este un susţinător al
acestui curent de gândire, prin politici bugetare, monetare şi valutare, în influenţarea
proceselor economice spre un curs favorabil. Analiza keynesiană a permis integrarea
finanţelor publice în activitatea economică, ca instrument esenţial în reglarea pe care puterea
publică încearcă să o pună în funcţiune17.
Locul „statului jandarm” a fost luat de „statul providenţă” (sau statul bunăstării
generale), care îşi extinde sensibil aria preocupărilor. În ceea ce priveşte activitatea
economică a statului, se afirmă tot mai mult doctrina intervenţionistă, potrivit căreia
autoritatea publică este chemată să joace un rol activ în viaţa economică, să influenţeze
procesele economice, să cerceteze evoluţia ciclică şi să prevină crizele sau, cel puţin, să ia
măsuri pentru înlăturarea efectelor negative ale acestora18.
Finanţele publice contemporane se caracterizează printr-o schimbare de dimensiune
care a transformat raportul lor cu economia generală. Această schimbare îmbracă un aspect
cantitativ (ponderea financiară a statului şi componentele sale în PIB), precum şi un aspect
calitativ, întrucât au apărut şi s-au dezvoltat cheltuielile publice de tip nou, în special
cheltuielile de transfer. Aşadar, finanţele publice constituie o parte a relaţiilor băneşti prin
intermediul cărora, în procesul repartiţiei produsului intern brut se formează, se repartizează şi
se utilizează fondurile necesare îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor statului19.
În perioada 1978-1980, apar curente neokeynesiste şi neoliberale, care încearcă să
adapteze teoria clasică a liberalismului economic, adică cea keynesistă, la noile condiţii

16
Ioan Condor, op.cit., p.26 ;
17
Petre Brezeanu, Finanțe europene, Editura C.H. Beck, București, 2007, p. 21;
18
Alexandru Marian, Corina-Maria Ene, op.cit., p. 33;
19
Hoanţă Nicolae, op.cit., p. 114;

6
economice postbelice. Trăsătura specifică a acestor concepţii o reprezintă armonizarea
intereselor şi intervenţiei statului cu cele ale sectorului privat. Se recomandă, în aceste
concepţii denumite şi contemporane ale finanţelor publice, intervenţia statului pentru a stabili
cadrul juridic al concurenţei, baza funcţionării armonioase a mecanismului preţurilor şi a
împiedicării abuzurilor monopolurilor20. Aceste concepţii susţin stimularea ofertei şi se
pronunţă împotriva intervenţiei statului în economie prin metoda stimulării cererii. Se
lansează conceptul economiei sociale de piaţă (Ludwig Erhard), în cadrul acestui concept
statul urmând să intervină: pe calea socialului, pe calea politicii fiscale, să efectueze
redistribuiri când acestea sunt necesare, dar intervenţia statului să nu vizeze mecanismele
intime ale pieţei. Numai în mod cu totul excepţional ar interveni statul şi în mecanismul
economic după regulile pieţei, dar numai asupra consecinţelor, şi nu asupra regulilor de joc
ale pieţei. Astfel, s-a acordat prioritate mediului economic faţă de intervenţia directă a
statului, s-a dat întâietate producţiei (influenţării ofertei) şi au intervenit modificări în
redistribuirea valorii adăugate în favoarea producţiei, dirijismul fiind înlocuit cu stimularea
iniţiativei21.
Se consideră că, în prezent, finanţele publice joacă două roluri. În primul rând, ele
reprezintă un mijloc de acoperire a cheltuielilor cu funcţionarea sectorului public, iar în al
doilea rând, finanţele publice sunt un mijloc de intervenţie economică şi socială.

3. Funcţiile finanţelor publice

Existenţa finanţelor publice serveşte la realizarea unor obiective precis determinate, la

îndeplinirea anumitor obiective în folosul întregii societăţi şi care nu s-ar putea înfăptui pe
altă cale sau cu alte mijloace. Apariţia şi existenţa finanţelor publice nu reprezintă expresia
dorinţei sau imaginaţiei cuiva şi nici urmarea deciziei unei autorităţi publice, ci au un caracter
obiectiv datorită necesităţii derulării, în viaţa economico-socială, a acestui tip de relaţii.
Misiunea socială a finanţelor publice se îndeplineşte prin funcţiile pe care le exercită, şi
anume: funcţia de repartiţie şi funcţia de control22.
Funcţia de repartiţie se compune din două faze, strâns legate între ele: constituirea
fondurilor (veniturilor) publice şi repartizarea (distribuirea) acestora (efectuarea
cheltuielilor).Constituirea fondurilor de resurse financiare publice se referă la formarea

20
Angela Secrieru, Finanţele publice. Instrumente şi mecanisme financiare de intervenţie guvernamentală,
Editura Epigraf, Chişinău, 2004, pp.43-45;
21
Ibidem, p.46;
22
Mariana-Cristina Cioponea, op.cit., p. 29;

7
fondurilor publice de resurse băneşti, care se pot alimenta pe mai multe căi: impozite, taxe,
contribuţii pentru asigurările sociale de stat, amenzi, penalităţi, vărsăminte din profitul regiilor
autonome, vărsăminte din veniturile instituţiilor publice, chirii din concesiuni şi închirieri ale
unor bunuri aparţinând statului, venituri din valorificarea bunurilor aparţinând statului etc. La
constituirea fondurilor publice participă cu resurse toate sectoarele sociale: public, particular,
mixt, precum şi populaţia, dar în proporţii diferite, în funcţie de capacitatea lor financiară.
Cele mai multe resurse sunt mobilizate la fondurile financiare publice cu titlu definitiv şi fără
contraprestaţie23.
Distribuirea fondurilor de resurse financiare publice reprezintă stabilirea destinaţiilor
pentru cheltuielile publice, şi anume: învăţământ, sănătate, protecţie socială, apărare
naţională, ordine publică, acţiuni economice etc. În cadrul fiecărei destinaţii, resursele se
defalchează pe beneficiari, obiective şi acţiuni. Distribuirea fondurilor financiare publice pe
beneficiari (persoane fizice şi/sau juridice) este precedată de inventarierea şi evaluarea în
expresie bănească a nevoilor sociale din perioada de referinţă. Datorită faptului că cererea de
resurse financiare este mai mare decât oferta lor, este necesar ca autorităţile publice să trieze
şi să ierarhizeze cererile beneficiarilor de fonduri publice solicitate şi să stabilească unele
priorităţi, în funcţie de condiţiile concrete ale fiecărei etape. Resursele financiare publice,
odată repartizate beneficiarilor, iau concret forma cheltuielilor publice pentru: plata salariilor
şi a altor drepturi de personal, procurarea de materiale şi servicii, investiţii publice, subvenţii
acordate întreprinderilor, transferuri către diverse persoane fizice: pensii, burse, alocaţii,
ajutoare etc24.
Ambele faze ale funcţiei de repartiţie (constituirea şi repartizarea fondurilor publice)
se realizează în procesul de distribuire şi redistribuire a bogăţiei naţionale care se desfăşoară
între persoane fizice şi juridice, pe de o parte, şi stat, pe de altă parte. Constituirea şi dirijarea
fondurilor publice reprezintă un proces unitar şi neîntrerupt, având un rol important în
înfăptuirea reproducţiei sociale lărgite. Necesitatea constituirii unor fonduri financiare la
dispoziţia statului, în vederea înfăptuirii funcţiilor şi sarcinilor sale, se resimte în toate ţările,
indiferent de gradul de dezvoltare, ceea ce conferă funcţiei de repartiţie un caracter obiectiv.
În schimb, modul de constituire a fondurilor şi de redistribuire a acestora are un caracter
subiectiv, depinzând de: capacitatea factorilor de răspundere de a percepe şi răspunde nevoii

23
Ioan Condor, op.cit., pp. 22-23 ;
24
I. Văcărel, Gh. D. Bistriceanu, G. Anghelache, M. Modnar, F. Bercea, T. Moșteanu, F. Georgescu, op.cit., pp.
55-56;

8
sociale la un moment dat; gradul de dezvoltare economico-socială a ţării; orientarea forţelor
politice aflate la putere25.
Importanţa funcţiei de repartiţie a finanţelor publice poate fi apreciată atât prin prisma
dimensiunii pe care o au transferurile de valoare, cât şi prin însuşi procesul de redistribuire
realizat între persoanele fizice şi juridice şi fondurile publice. Deşi, la scară naţională,
volumul resurselor prelevate la fondurile financiare publice este, în general, egal cu cel al
resurselor distribuite, însuşi acest proces complex de prelevare – distribuire realizat prin
intermediul statului dă naştere unor importante mutaţii între sferele de activitate, între
ramurile şi subramurile economice, între membrii societăţii. Aceasta se explică prin faptul că
persoanele fizice şi juridice care sunt beneficiare directe sau indirecte ale cheltuielilor publice
nu sunt, întotdeauna, şi cele care au participat la constituirea fondurilor publice. Chiar dacă
unele persoane sunt şi plătitoare şi beneficiare, cele două calităţi se manifestă în proporţii
diferite una de cealaltă. Pentru faptul că veniturile încasate la fondurile publice se
depersonalizează, nu se mai poate determina pe ce destinaţii şi în ce proporţii au fost dirijate
sumele provenind de la anumite persoane fizice sau juridice26.
Prin intermediul finanţelor publice se realizează o largă redistribuire a veniturilor între
membrii societăţii, în scopul reducerii sărăciei şi asigurării, pe cât posibil, a mijloacelor de
existenţă necesare unui trai decent pentru întreaga populaţie. Redistribuirea trebuie privită
ca un proces foarte amplu şi complex, care are loc prin intermediul veniturilor şi cheltuielilor
publice27.
Importanţa funcţiei de repartiţie rezultă, pe de o parte, din mutaţiile care se produc în
economie ca urmare a transferurilor de resurse financiare şi, pe de altă, parte, din efectele
acestora în plan economic, social, demografic, ecologic etc. Funcţia de repartiţie a finanţelor
publice se manifestă nu doar pe plan intern, ci şi pe plan internaţional, prin: acordarea şi
primirea de împrumuturi externe; plata cotizaţiilor faţă de organismele internaţionale la care
statul a aderat; primirea sau acordarea de ajutoare externe de către stat. Redistribuirea între
state a resurselor financiare are loc pe baza deciziilor unilaterale, a convenţiilor sau
acordurilor bi sau multilaterale şi se efectuează cu titlu definitiv sau rambursabil, cu sau fără
contraprestaţie28.

25
Alexandru Marian, Corina-Maria Ene, op.cit., pp. 40-41;
26
I. Văcărel, Gh. D. Bistriceanu, G. Anghelache, M. Modnar, F. Bercea, T. Moșteanu, F. Georgescu, op.cit., pp.
56-57;
27
Petre Brezeanu, op.cit., pp. 22-23;
28
Ibidem;

9
 Funcţia de control a finanţelor publice se intercondiţionează cu funcţia de repartiţie,
prin două componente specifice activităţii de control. În prima fază, se face controlul
asigurării, formării, mobilizării şi distribuirii resurselor financiare publice, iar apoi se
efectuează controlul modului de gestionare şi folosire efectivă a resurselor financiare
distribuite fiecărui ordonator de credite deschise de la bugetul statului sau altui beneficiar al
fondurilor de natură publică29.
Controlul statului are o sferă largă de manifestare, cuprinzând toate domeniile vieţii
sociale care ţin de sectorul public, şi anume: activitatea economică, activitatea cultural-
educativa, de ocrotire a sănătăţii, de asigurări sociale de stat, de apărare naţională etc. În
consecinţă, controlul îmbracă forme diferite, se realizează de organe diferite şi foloseşte
instrumente diferite. Controlul financiar al statului cuprinde în sfera sa administrarea şi
utilizarea mijloacelor financiare publice, precum şi respectarea reglementărilor financiar –
contabile în activitatea desfăşurată de către agenţii economici în legătură cu îndeplinirea
obligaţiilor acestora faţă de stat. Concret, controlul financiar al statului are ca obiective30:
- administrarea şi utilizarea fondurilor acordate de la buget pentru cheltuieli de funcţionare şi
întreţinere a organelor centrale şi locale ale administraţiei de stat şi unităţilor finanţate de la
buget;
- utilizarea fondurilor acordate de către stat pentru realizarea de investiţii de interes general,
subvenţionarea unor activităţi sau produse şi pentru alte destinaţii prevăzute de lege;
- folosirea mijloacelor şi a fondurilor din dotare cu respectarea reglementărilor financiar –
contabile în activitatea regiilor autonome şi a societăţilor comerciale cu capital de stat;
Sfera controlului financiar al statului cuprinde, de asemenea, probleme referitoare la
prevenirea şi combaterea fraudelor, contravenţiilor sau infracţiunilor la regimul fiscal, vamal
şi de preţuri. Acest control este operativ şi inopinat şi are ca obiective:
- aplicarea şi executarea legilor fiscale şi a reglementărilor vamale, urmărind împiedicarea
oricărei sustrageri sau eschivări de la plata impozitelor şi taxelor;
- respectarea normelor de comerţ, urmărind să împiedice activităţile de contrabandă şi orice
procedee interzise de lege.
- buna gestionare a patrimoniului public;
- încasarea integrală şi la timp a creanţelor statului;
- onorarea plăţilor datorate de către stat terţilor etc31.

29
Iulian Văcărel, op.cit., p. 40;
30
Mircea Boulescu, Marcel Ghiţă, Control fnanciar, Editura Eficient, Bucureşti, 1997, p. 31;
31
Ibidem, pp. 27-33;

10
 CONCLUZII

În urma celor analizate pe parcursul acestei lucrări am ajuns la concluzia că existenţa

şi dezvoltarea finanţelor publice sunt în legătură directă cu apariţia şi dezvoltarea statului şi cu
apariţia şi folosirea formelor valorice şi a banilor în repartizarea produsului social. Relaţiile
apărute în procesul procurării şi repartizării resurselor băneşti de care are nevoie statul pentru
îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale formează relaţiile financiare publice.
În capitalism, finanţele au cunoscut o mare dezvoltare ca urmare a creşterii
productivităţii muncii, a generalizării relaţiilor marfă-bani şi a creşterii nevoilor de resurse
băneşti ale statului pentru îndeplinirea funcţiilor sale. Finanţele publice sunt parte a unui
întreg denumit finanţe. În literatura de specialitate şi în legislaţie, relaţiile financiare la care
statul participă ca entitate de sine stătătoare, sunt desemnate prin termenul de finanţe publice.
Pe parcursul tuturor orânduirilor social-economice, finanţele publice s-au manifestat
ca relaţii sociale de natură economică, apărute în procesul repartiţiei produsului intern brut şi
a venitului naţional, în strânsă legătură cu îndeplinirea funcţiilor statului. În tot acest timp,
finanţele au îmbrăcat forma bănească, îndeplinind un anumit rol, mai mult sau mai puţin
important, în funcţie de condiţiile economice, politice şi sociale ale perioadei parcurse. Faptul
că finanţele au apărut pe o anumită treaptă a societăţii şi că au evoluat continuu,
corespunzător perioadei parcurse, dovedeşte caracterul istoric al acestora.
Pentru statul modern, finanţele publice încetează de a mai fi doar un simplu mijloc de
acoperire a cheltuielilor strict necesare funcţionării sale şi îndeplinirii unor minime atribuţii, ci
devin un instrument activ de intervenţie în economie. Atenţia specialiştilor nu se mai
limitează la studiul mijloacelor de acoperire a cheltuielilor statului, ci se extinde şi se
concentrează asupra posibilităţilor de influenţare a proceselor economice şi a relaţiilor sociale
prin intermediul cheltuielilor şi al veniturilor publice.

11
 BIBLIOGRAFIE:

Cărţi de specialitate:
1. Băcescu, Marius, Băcescu-Cărbunaru, Angelica, Compendiu de macroeconomie, Editura
Economică, București, 1997;
2. Boulescu, Mircea, Ghiță, Marcel, Control financiar, Editura Eficient, București, 1997;
3. Brezeanu, Petre, Finanțe europene, Editura C. H. Beck, București, 2007;
4. Cioponea, Mariana-Cristina, Finanțe publice și teorie fiscală, Editura Fundației România
de Mâine, București, 2007;
5. Condor, Ioan, Dreptul finanțelor publice, Editura Fundației România de Mâine, București,
2006;
6. Hoanță, Nicolae, Economie și finanțe publice, Editura Polirom, Iași, 2000;
7..Secrieru, Angela, Finanțele publice. Instrumente și mecanisme de intervenție
guvernamentală, Editura Epigraf, Chișinău, 2004;
8. Văcărel, Iulian, Finanțele publice, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1999;
9. Văcărel, Iulian, Bistriceanu, Gh. D., Anghelache, Gabriela, Bodnar, Maria, Bercea, Florian,
Moșteanu, Tatiana, Georgescu, Florin, Finanțe publice, ediția a VI-a, Editura Didactică și
Pedagogică, R.A., București, 2007.

Surse electronice:
www.scribd.com
www.ebooks.unibuc.ro
www.findpdfdoc.com

12