CURSUL 1

PSIHOLOGIA CA ȘTIINȚĂ

Psihologia poate fi definită ca știința comportamentului și a proceselor

psihice. Marea diversitate a problematicilor presupuse de această definiție este
ilustrată prin referire la cinci probleme specifice:
a)percepția în condiții de secționare a legăturilor inter-emisferice, persoanele
cu secțiune de corp calos având o percepție diferită a lumii comparativ cu
persoanele la care conexiunile inter-emisferice sunt intacte;
b)teama condiționată, situația în care organismul a învățat să-i fie frică de un
stimul anterior neutru;
c)amnezia copilăriei, care constă în capacitatea de reactualizare a
evenimentelor din primii ani de viață;
d) cauzele obezității, care includ atât factori biologici cât și psihologici;
e)manifestarea agresiunii și existența posibilității ca exprimarea acesteia să
aibă ca rezultat reducerea sa amplificarea agresivității.
Originile psihologiei pot fi localizate în secolele al IV-lea și al V-lea î.H.
Filozofii greci Socrate, Platon și Aristotel și-au pus întrebări fundamentale referitor
la psihicul uman, în timp ce Hipocrate, părintele medicinei, a făcut importante
observații în legătură cu controlul cerebral al activității diferitelor organe.
Începuturile psihologiei științifice se situează științifice se situează la sfârșitul sec.
al XIX-lea, o dată cu apariția ideii că psihicul uman este posibil să fie analizat
științific.
Studiul psihologic poate fi abordat din mai multe perspective.
Perspectiva biologică stabilește o legătură între acțiunile umane și
modificările biochimice care au loc în interiorul organismului, în special la nivel
cerebral și în general la nivelul sistemului nervos.
Perspectiva behavioristă ia în considerare doar acele activități exterioare ale
organismului, activități care pot fi observate și măsurate.
Perspectiva cognitivă este preocupată de procese psihice ca: percepția,
reactualizarea, raționamentul, luarea deciziei și rezolvarea de probleme prin
stabilirea legăturilor existente între acestea și comportamentul uman.
Perspectiva psihanalitică subliniază rolul motivației inconștiente și, mai
ales, cel al impulsurilor sexuale și agresive reprimate în copilărie.
Perspectiva fenomenologică se concentrează asupra trăirii subiective a
experienței și asupra motivației în vederea autorealizării. O anumită problematică
psihologică poate fi deci studiată din mai multe puncte de vedere.

1
 Perspectiva biologică diferă de celelalte abordări prin argumentația biologică
a fenomenelor psihologice. Deși un asemenea reducționism poate înregistra un
oarecare succes, există unele principii care nu pot fi exprimate decât la nivel
psihologic. Mai mult decât atât, cercetarea psihologică a fost adesea nevoită să
orienteze studiile specialiștilor care au adoptat perspectiva biologică.
În psihologie sunt utilizate mai multe metode pentru identificarea corectă a
efectelor mediului asupra psihicului uman.
Metoda experimentală este preferată, la nivel aplicativ, în cercetarea
psihologică, pentru că se urmărește controlul tuturor variabilelor, cu excepția
uneia (care este de fapt cea studiată). Variabila independentă este manipulată de
către cercetător; variabila dependentă (de obicei o anumită măsură a
comportamentului) este de fapt obiectivul cercetării - se determină dacă este
afectată de schimbările survenite în variabila independentă. În cadrul unui proiect
experimental, cercetătorul manipulează variabila independentă și observă efectele
sale asupra uneia dintre variabilele dependente.
În mai multe experimente, variabila independentă constă în prezența sau
absența unei anumite condiții; cel mai simplu proiect experimental cuprinde un
grup experimental (care se află în prezența condiției respective) și un grup de
control (care se află în absența condiției stabilite). Dacă diferența între mediile
celor două grupuri este relevantă statistic, înseamnă că este valabilă ipoteza
referitoare la condiția experimentală, cu alte cuvinte, diferența se datorează
variabilei independente și nu factorului întâmplare sau unor cazuri atipice.
În situația în care experimentatorul nu poate deține controlul asupra
subiecților în anumite condiții, se folosește metoda corelațiilor, prin care se poate
stabili dacă o diferență existentă în mod natural este asociată cu o altă diferență
care ne interesează. Gradul de corelație între cele două variabile este exprimat prin
coeficientul de corelație, r. Acest coeficient este și un număr cuprins între 0 și 1:
absența unei legături între variabile este notată cu 0, iar o legătură perfectă este
notată cu 1; pe măsură ce r tinde spre 1 intensitatea relației crește. Coeficientul de
corelație poate fi pozitiv sau negativ, în funcție de creșterea unei variabile
proporțional cu alta sau de descreșterea sa pe măsura creșterii celeilalte variabile.
O altă metodă de cercetare este metoda observației, care constă în
observarea fenomenului care ne interesează. Pentru a fi capabili de observații
pertinente, specialiștii trebuie să fie bine pregătiți și să înregistreze fenomenul cu
acuratețe, evitând să-și pună amprenta propriei subiectivități asupra rezultatelor.
Fenomenele care sunt dificil de observat direct, pot fi observate indirect prin
intermediul metodei anchetelor (chestionare și interviuri) sau prin metodele
biografice.

2
 Profesia de psiholog cuprinde numeroase domenii de specializare: bio-
psihologia, psihologia experimentală, psihologia personalității, psihologia clinică,
psihologia organizațională și psihologia inginerească.
Bio-psihologia. Această specialitate este specifică profesioniștilor din
domeniul psihologiei care au adoptat perspectiva biologică. Bio-psihologii (sau
psihofiziologii) au ca obiect de studiu stabilirea relațiilor existente între procesele
biologice și comportament. Spre exemplu: care este influența hormonilor sexuali
asupra comportamentului?; care este aria corticală care controlează vorbirea; care
sunt efectele drogurilor, cum ar fi marijuana și LSD-ul, asupra personalității și
memoriei.
Psihologia experimentală. Termenul de ,,experimental” nu oferă suficiente
informații, pentru că metoda experimentală este folosită și în cadrul altor
specializări psihologice; psihologii experimentaliști sunt de obicei de orientare
behavioristă și cognitivă și folosesc această metodă pentru a studia subiecți umani
sau animale, mai precis modul de reacție al acestora la stimulii senzoriali,
mecanismele percepției, învățarea și memoria, răspunsurile emoționale.
Psihologia învățării, psihologia socială și psihologia personalității. Între
aceste trei domenii există o relativă suprapunere. Reprezentanții psihologiei
dezvoltării au ca obiect de studiu dezvoltarea umană și factorii determinanți ai
comportamentului, de la naștere până la bătrânețe. Specialiștii din cadrul acestei
categorii studiază diferitele abilități psihice, cum ar fi dezvoltarea limbajului în
diferitele perioade ale vieții (sugarul și copilul mic, ante-preșcolarul, preșcolarul,
adolescentul etc.)
Dezvoltarea psihologică are loc în contextul relaționării cu alte persoane
(părinți, frați, prieteni de joacă au colegi de școală), deci are un accentuat caracter
social. Psihosociologii sunt interesați de influența exercitată de interacțiunile cu
alte persoane, asupra atitudinilor și comportamentului; un alt punct de interes
pentru psihosociologi îl reprezintă comportamentul de grup, opinia publică și
cercetările de marketing.
Ca o consecință firească a faptului că personalitatea este un produs al
dezvoltării și al influențelor sociale, competențele psihologiei se suprapun parțial
cu cele ale celorlalte două specializări. Reprezentanții psihologiei personalității
studiază în principal diferențele interindividuale având drept preocupări principale
elaborarea de clasificări care să aibă utilitate atât în domeniul practic, cât și în ceea
ce privește studierea caracteristicilor particulare ale individului.
Psihologia clinică și consilierea. Cei mai numeroși psihologi sunt psihologi
clinicieni, adică cei interesați de aplicarea principiilor psihologice în diagnosticarea
și tratamentul tulburărilor emoționale și de comportament-tulburări mentale,
dependența fizică de droguri, conflicte familiale și maritale și alte tulburări de
adaptare. Deși mulți clinicieni adoptă o orientare psihanalitică, nu lipsesc
3
abordările behavioriste, cognitiviste și fenomenologice. Consilierii de orientare se
ocupă în principiu de aceleași categorii de probleme, însă mai puțin grave. Această
categorii de specialiști își desfășoară activitatea în cadrul liceelor și universităților
de rezolvarea dificultăților de adaptare socială, vizând obiective educaționale și
vocaționale. (orientarea școlară și profesională).
Psihologia școlară și educațională. Școlile generale și liceele manifestă o
nevoie specială de psihologi, pentru că debutul unor tulburări emoționale grave
debutează cel mai adesea în perioada școlarității. Psihologii din școlile generale
dețin o pregătire specială în domeniul dezvoltării copilului, educației și psihologiei
clinice; psihologii școlari desfășoară activități individualizate, în vederea evaluării
nivelului de învățare și a emoționalității elevilor. Psihologii educaționali, specialiști
în domeniul învățare-predare, își desfășoară activitatea în școli sau în instituțiile de
învățământ superior cu caracter pedagogic, unde studiază și stabilesc modalitățile
de perfecționare a metodelor de învățare și a activității de predare.
Psihologia industrială și inginerească.
Psihologii industriali (psihologii organizaționali) își desfășoară activitatea în
cadrul diferitelor companii și întreprinderi și au drept atribuții selecția de personal,
dezvoltarea programelor de pregătire profesională și identificarea factorilor care
influențează consumul. Reprezentanții psihologiei inginerești au ca obiectiv
ameliorarea relațiilor om-mașină; psihologii din acest domeniu încearcă să
contribuie la proiectarea unor utilaje și instrumente care să micșoreze numărul de
erori umane. În cadrul sistemelor computerizate, un rol important îl deține ceea ce
se cunoaște sub numele de interfață om-mașină, adică identificarea nivelului până
la care persoana poate interacționa cu mașina.
Există un număr de abordări interdisciplinare ale studierii psihicului și
comportamentului uman, cum ar fi: știința cognitivă ți psihologia evoluționistă.
Știința cognitivă se ocupă cu studiul naturii proceselor inteligente și în afară de
psihologie, include și ramuri ale altor științe: neuro-științele, antropologia,
lingvistica, filozofia și inteligența artificială. Principiul său de bază este acela că
procesele psihice trebuie înțelese ca operații de calcul și că activitatea psihică poate
fi analizată la mai multe niveluri.
Psihologia evoluționistă este preocupată de originile mecanismelor
psihologice, principiul său de bază fiind acela că mecanismele psihologice au
evoluat timp de milioane de ani printr-un proces de selecție naturală. Această
abordare i-a determinat pe psihologi să cerceteze subiecte de o importanță esențială
din de punct de vedere evolutiv, cum ar fi alegerea partenerului.

4
CURSUL 2

BAZELE BIOLOGICE ALE PSIHOLOGIEI

Unitatea de bază a sistemului nervos este o celulă numită neuron. Corpul

neuronal prezintă o serie de prelungiri scurte denumite dendrite şi o prelungire
unică, lungă, denumită axon. Stimularea dendritelor sau a corpului neuronal duce
la formarea unui impuls nervos care este transmis de-a lungul axonului. Neuronii
senzitivi transmit către segmentele centrale ale sistemului nervos semnalele
recepţionate de organele de simţ; neuronii motori transmit către musculatură şi
glandele endocrine, semnalele produse la nivelul segmentelor centrale ale
sistemului nervos. Un nerv este alcătuit din fibre axonice care aparţin mai multor
neuroni.
Impulsul nervos este transmis la nivel neuronal sub formă biochimică,
dinspre dendrite spre axon. Acest impuls nervos, numit şi potenţial de acţiune, este
datorat unui mecanism de autopropagare, denumit depolarizare, prin care se produc
modificări ale permeabilităţii membranei celulare pentru diferite tipuri de ioni
(atomi sau molecule încărcate electric ) care intră şi ies din celulă.
Potenţialul de acţiune, odată declanşat, este transmis prin axon către
numeroşii butoni situaţi în segmentul distal şi denumiţi terminaţii sinaptice; aceste
terminaţii sinaptice eliberează anumite substanţe chimice, denumite
neurotransmiţători, prin intermediul cărora se realizează transferul semnalului către
un alt neuron. Neurotransmiţătorii difuzează într-un mic spaţiu la joncţiunea dintre
doi neuroni (joncţiune care se numeşte sinapsă) şi se combină cu neuroreceptorii
existenţi în membrana celulară a neuronului receptor. Unele dintre aceste
combinări ale neurotransmiţătorilor cu neuroreceptorii provoacă depolarizarea
membranei celulare iar altele polarizarea acesteia. Există mai multe tipuri de
interacţiuni între neurotransmiţători şi receptori şi acest lucru explică diferitele
categorii de fenomene psihologice.
Sistemul nervos este compus din sistemul nervos central (creierul şi
măduva spinării) şi sistemul nervos periferic (nervii care conectează creierul şi
măduva spinării). Componentele sistemului nervos periferic sunt sistemul nervos
somatic (care transmite impulsurile nervoase de la şi către receptorii senzoriali,
musculatură şi piele ) şi sistemul nervos vegetativ care controlează activitatea
organelor interne şi a glandelor endocrine.
Creierul uman este alcătuit din trei straturi concentrice: stratul intern,
sistemul limbic şi stratul extern.
Stratul intern este alcătuit din: bulbul rahidian, cerebel, talamus,
hipotalamus.

5
 Bulbul rahidian este segmentul inferior al trunchiului cerebral. Între
măduvă şi bulb nu există o linie precisă de demarcaţie, de unde şi denumirea
acestuia de măduvă prelungită. Bulbul rahidian ia naştere din mielencefal. El are
forma unui trunchi de con cu baza mare aşezată în sus şi cu baza mică aşezată în
jos.
Această structură nervoasă are ca funcţii principaşe controlul respiraţiei şi a
reflexelor posturale, reflexe care ajută la menţinerea poziţiei bipede. La acest nivel
se realizează încrucişarea fibrelor nervoase ce provin din măduva spinării; prin
inetrmediul lor fiecare emisferă cerebrală este conectată cu jumătatea corpului de
pe partea opusă.
Cerebelul sau creierul mic este un segment al encefalului situat în spatele
trunchiului cerebral şi la partea superioară a bulbului rahidian, prezentând pe
suprafaţa sa numeroase circumvoluţiuni. Funcţia cea mai importantă a cerebelului
este aceea de coordonare a mişcărilor involuntare, mişcările voluntare aflându-se
sub controlul centrilor situaţi în etajele superioare ale sistemului nervos. Leziunile
cerebelului duc la apariţia mişcărilor sacadate, involuntare.
Talamusul este situat chiar deasupra trunchiului cerebral, între emisferele
cerebrale, şi este alcătuit din două structuri de formă ovală-nucleii bazali. O
regiune a talamusului acţionează ca staţie de releu pe traseul căilor de conducere
ale analizatorilor, orientând informaţiile primite de la analizatorii vizual, auditiv,
tactil şi gustativ, către centrii superiori ai sistemului nervos. O altă funcţie talamică
importantă este controlul stării de veghe şi de somn.
Hipotalamusul are dimensiuni mult mai mici şi este localizat sub talamus.
Centrii hipotalamici coordonează aportul alimentar, aportul hidric şi
comportamentul sexual. Un alt rol important este reglarea activităţii endocrine şi
menţinerea homeostaziei (funcţionalitatea carcateristică stării de normalitate a a
organismului: normalitatea temperaturii, a ritmului cardiac şi a tensiunii arteriale).
În condiţii de stres, homeostazia este menţinută ca urmare a activităţii
hipotalamice; transpirăm atunci când creşte temperatura corpului şi avem frisoane
în caz de scădere a temperaturii, ambele procese având ca obiectiv restabilirea
temperaturii normale.
Hipotalamusul joacă un rol important în cadrul proceselor emoţionale şi
elaborarea răspunsului la stres; stimularea electrică cu un curent de intensitate
medie a anumitor arii hipotalamice are ca un rezultat apariţia unei stări de plăcere,
în timp ce stimularea altor zone produce senzaţii de neplăcere şi teamă. Prin
intermediul conexiunilor existente între această formaţiune nervoasă şi hipofiză,
care se află imediat sub hipotalamus, se exercită controlul hipotalamic asupra
activităţii endocrine. Controlul hipotalamic are o importanţă deosebită în cazul în
care organismul trebuie să mobilizeze un set complex de procese fiziologice pentru

6
a face faţă situaţiilor de urgenţă. Din acest motiv hipotalamusul mai este numit
şi ,,centrul stresului”.
Sistemul reticulat este alcătuit dintr-o reţea de fibre nervoase care se întinde
de la nivelul trunchiului cerebral până la talamus, tranversând diferite alte structuri
cerebrale. Cel mai important rol al acestei structuri este controlul stării de veghe-
stimularea cu un curent continuu prin intermediul unui electrod implantat în
sistemul reticulat al unui animal duce la instalarea somnului, iar stimularea cu un
curent alternativ determină starea de veghe.
Sistemul reticulat joacă un rol important în focalizarea atenţiei-fibrele
provenite de la toţi analizatorii ajung în sistemul reticulat, acesta acţionând ca un
filtru ce permite trecerea selectivă a mesajelor senzoriale către cortex. Starea
noastră de conştiinţă este permanent influenţată de filtrare care are loc la nivelul
sistemului reticulat.
Sistemul limbic.
Stratul intern al creierului este înconjurat de sistemul limbic, un ansamblu de
structuri nervoase care prezintă multiple legături cu hipotalamusul şi care exercită
un control suplimentar asupra unor comportamente instinctuale. Animalele care
posedă un sistem libic rudimentar (peştii, reptilel) execută activităţi cum ar fi
atacul în vederea hrănirii, fuga de pericol şi împerecherea, prin intermediul unor
comportamente stereotipe. La mamifere, sistemul limbic inhibă anumite modele
instinctuale, permiţând organismului o mai mare flexibilitate şi adaptabilitate la
schimbările mediului înconjurător. O parte a sistemului limbic deţine un rol
important în cadrul atenţiei şi memoriei.
Stratul extern este alcătuit din două emisfere cerebrale, a căror suprafaţă
(care prezintă numeroase circumvoluţii) poartă numele de cortex cerebral; cortexul
cerebral deţine un rol deosebit de important în procesele de diferenţiere senzorială,
de luare a deciziilor , de învăţare şi gândire-procesele mentale superioare. La
nivelul anumitor zone ale cortexului sunt localizate segmentele centrale ale
analizatorilor, iar alte zone se relizează controlul mişcărilor specifice. Restul
cortexului este reprezentat de arii de asociaţii.
În condiţiile secţionării corpului calos (bandă de fibre nervoase care
conectează cele două emisfere cerebrale) se constată existenţa unor diferenţe
semnificative între funcţionarea celor două emisfere. Emisfera stângă deţine un
rol important în coordonarea limbajului şi a abilităţilor matematice. Emisfera
dreaptă are are au anumit rol în controlul formelor simple de limbaj, însă nu are
capacitatea de control a vorbirii; această emisferă cerebrală deţine însă un rol
deosebit de important în coordonarea spaţială şi perceperea structurilor.
Sistemul nervos vegetativ este alcătuit din două componente: sistemul
simpatic şi sistemul parasimpatic; acesta joacă un rol important în cadrul
proceselor emoţionale, fiind constituit din fibre nervoase care mediază acţiunile
7
fibrelor musculare netede şi a glandelor endocrine. Componenta simpatică este
activată îăn cazul situaţiilor neobişnuite, iar cea parasimpatică în condiţii obişnuite
de viaţă.
Glandele endocrine secretă hormonii (care sunt eliminaţi în sânge),
substanţe extrem de importante pentru comportamentul emoţional şi motivaţional.
Aceste substanţe acţionează complementar asupra sistemului nervos în vederea
integrării comportamentale, acţiunea hormonală fiind strâns legată de activitatea
hipotalamusului şi a sistemului nervos vegetativ.
Potenţialul ereditar al unei persoane, transmis prin intermediul
cromozomilor şi genelor, influenţează caracteristicile sale fizice şi psihice. Genele
sunt segmente ale moleculelor de ADN, care stochează informaţia genetică. Unele
gene dominante, unele recesive, iar altele sunt purtătoare ale caracteristicilor
sexuale. Cele mai multe dintre caracteristicile umane sunt poligenice, adică sunt
determinate de acţiunile mai multor gene.
Încrucişarea selectivă (încrucişarea animalelor care au caracteristici fie
foarte pronunţate, fie foarte atenuate) este una dintre metodele de studiere a
influenţelor exercitate de ereditate. O altă metodă de evidenţiere a efectelor
exercitate de către mediu şi ereditate o constituie studiile gemelare; se pot face
comparaţii între caracteristicile gemenilor identici (monozigoţi-care împart aceeaşi
zestre ereditară) şi cele ale gemenilor dizigoţi (care nu au mai multe caracteristici
comune decât fraţii obişnuiţi). Comportamentul este dependent de interacţiunea
dintre ereditate şi mediu; genele stabilesc limitele potenţialului individual, iar ceea
ce se va întâmpla cu acest potenţial depinde de mediu.

Bibliografie:
Bob Garrett, Gerald Hough, Brain and Behavior: An Introduction to
Behavioral Neoroscience, 2011.
Magda B. Arnold, Memory and the Brain, New Jersy, 1984.
Neil R. Carlson, Foundation of Physiological Psyhology, Allyn and Bacon,
2008.
Timothy K. Smith, Physiological Psyhology: A Neouroscience Approach,
Pretince Hall, 1999.

8
 CURSUL 3

DEZVOLTAREA PSIHOLOGICĂ

Psihologia dezvoltării încearcă să găsească răspunsul la două întrebări,

considerate fundamentale:
a)care este raportul dintre factorii biologici (ereditatea ) și cei ambientali
(mediul) și cum este influențat procesul dezvoltării de relația dintre acești factori;
b) este mai bine înțeleasă dezvoltarea dacă este considerată un proces
continuu sau ca o succesiune de stadii distincte.
Întrebarea care apare de la sine este: există perioade critice sau optime pe
parcursul cărora trebuie să aibă loc evenimente care condiționează normalitatea
dezvoltării psihologice?
Determinanții genetici sunt exteriorizați în cadrul procesului de maturizare:
o succesiune de secvențe ale creșterii și modificării organismului, determinate
ereditar și relativ independent de mediu.
Dezvoltarea motorie este un proces aproape exclusiv de maturizare; toți
copiii stăpânesc diferitele abilități motorii, cum ar fi mersul de-a bușilea, poziția
verticală și mersul biped, în aceeași ordine și la aproximativ aceeași vârstă. Însă
chiar și aceste abilități elementare pot fi modificate în condiții de mediu atipic sau
inadecvat.
La naștere, toate sistemele senzoriale sunt în stare de funcționare și pregătite
pentru a învăța despre a învăța mediul înconjurător. Există dovezi experimentale în
favoarea existenței capacității nou-născutului de a răspunde diferențiat chiar la
sunetele auzite în timpul vieții intrauterine; nou-născuții sunt, de asemenea,
caracterizați prin diferențe temperamentale.
Teoria lui Piaget descrie stadiile dezvoltării cognitive: stadiul senzorio-
motor (în care o importantă descoperire este permanență obiectului), stadiul pre-
operațional (pe parcursul căruia începe utilizarea simbolurilor), stadiul operațiilor
concrete (când se dezvoltă conceptul de conservare) și stadiul operațiilor formale
(în care problemele sunt rezolvate prin testarea sistematică a ipotezelor).
Caracteristicilor raționamentelor / judecăților morale ale copilului corespund
acestor stadii.
Utilizarea unor metode de testare mai perfecționate, care relevă faptul că
teoria lui Piaget subestimează posibilitățile copilului, adus la apariția a noi
perspective teoretice. Teoria procesării informaționale consideră că dezvoltarea
cognitivă reflectă dezvoltarea treptată a unor procese psihice, cum ar fi atenția și
memoria. Alte teorii accentuează importanța nivelului de cunoștințe specifice pe
care le deține copilul într-un anumit domeniu sau contextului socio-cultural.
9
 Unele comportamente sociale timpurii, cum ar fi zâmbetul, sunt răspunsuri
înnăscute care apar la aproximativ aceeași vârstă la toții copii, inclusiv la copiii
orbi. Apariția ulterioară a altor comportamente sociale, cum ar fi teama de
persoanele necunoscute sau anxietatea determinată de separarea de părinți, se pare
că sunt dependente de nivelul de dezvoltarea cognitivă a copilului. Atașamentul
copilului față de cei care îl îngrijesc constituie o bază pentru relațiile interpersonale
necunoscute sau anxietatea determinată de separarea de părinți, se pare că sunt
dependente de nivelul de dezvoltare cognitivă a copilului. Atașamentul copilului
față de cei care îl îngrijesc constituie o bază pentru relațiile interpersonale ale
acestuia din perioada adultă.
Identitatea de gen este gradul în care cineva se consideră pe sine că
aparținând unui anume sex (ca fiind femeie sau bărbat); ea nu trebuie confundată
cu comportamentul specific sexului, adică achiziționarea acelor caracteristici și
comportamente pe care societatea le consideră adecvate de fiecare sex. În cadrul
teoriei psihanalitice a lui Freud se susține că dezvoltarea identității sexuale și a
comportamentului specific sexului au loc încă din copilăria timpurie, datoriră
descoperirii diferențelor existente între organele genitale ale celor două sexe și
identificării cu părintele de același sex.
Teoria învățării sociale susține importanța:
a)recompenselor și pedepselor primite de către copil pentru
comportamentele adecvate și inadecvate sexului de apartenență;
b) identificării cu adulții de același sex, pe baza învățării prin observație.
Teoria cognitivă a dezvoltării identității sexuale și a preluării modelului
sexual promovat cultural, elaborată de către prof. Kohlberg, se bazează pe teorii
dezvoltării cognitive a lui Piaget. În momentul copiii s-au identificat pe ei înșiși ca
fiind fete sau băieți, ei devin motivați să achiziționeze acele comportamente care
sunt promovate cultural. Înțelegerea genului și a sexului, în special achiziționarea
constanței sexului (adică înțelegerea faptului că sexul unei persoane rămâne
același, în ciuda modificării vârstei sau a aparenței), corespunde stadiilor
piagetiene ale dezvoltării, și această teorie subestimează însă capacitățile copilului.
Teoria schemei de gen dezvoltată de către Sandra Bem, caută să ofere o
explicație a faptului că imaginea de sine se bazează în primul rând pe distincția
masculi-feminin. Această teorie subliniază rolul important pe care îl dețin factorii
culturali în obișnuirea copilului de a vedea lumea prin lentilele genului. Ca și teoria
cognitivă a dezvoltării, teoria schemei sexuale consideră copilul un agent activ în
promovarea modelului sexual promovat cultural; similar teoriei învățării sociale, se
respinge ideea conform căreia comportamentul specific sexului poate fi evitat și
modificat

10
 Cu toate că vârsta la care începe maturizarea sexuală (pubertatea) prezintă
variații interindividuale semnificative, fetele se maturizează în medie cu doi ani
mai devreme comparativ cu băieții. Băieții care se maturizează precoce sunt mai
mulțumiți de aparența lor fizică și au dispoziții emoționale pozitive mai frecvente
față de colegii lor mai puțin maturizați; fetele care se maturizează mai devreme
prezintă mai frecvent stări depresive, de anxietate și nemulțumire față de aparența
lor fizică, comparativ cu colegele lor mai puțin maturizate. Rezultatele sondajelor
efectuate arată că, în prezent, adolescenții își încep viața sexuală la vârste mult mai
mici decât adolescenții din trecut.
În căutarea identității, tinerii încearcă să se armonizeze într-un sistem
propriu valorile și convingerile tuturor persoanelor care înseamnă ceva pentru ei:
părinții, profesorii și grupul de vârstă. În situația în care aceste valori sunt
incompatibile, este posibilă apariția confuziei de rol și testarea succesivă a mai
multor roluri, înainte de aflarea propriei identități.
Dezvoltarea este un proces care se desfășoară de-a lungul întregii de vieți:
oamenii se schimbă atât de fizic, cât și psihologic, iar problemele care trebuie
soluționate sunt de asemenea diferitele etape ale vieții. Teoria stadiilor psihosociale
a lui Erikson descrie aceste probleme (crize) în cadrul unor relații sociale ca fiind
oscilațiile specifice diferitelor vârste; aceste încep cu ,,încrederea/neîncrederea”
specifică primului an de viață și continuă cu ,,intimitate/izolare” – caracteristică
tinereții, până la ,,integritate/disperare” ca reacție în fața iminenței morții.

Bibliografie:

Ștefăroi Petru, Calități psihologic-sufletești ale profesionistului în asisteța

socială umanistă, CreateSpace, Charleston SC, Amazon.com, 2010.
Daniel David, Dezvoltare personală și socială. Eseuri și convorbiri despre
viață cu psihologul Daniel David, Ed Polirom, Iași, 2014.

Timofti Iulia Cristina, Dezvoltare personală, Ed. Alma- Mater, Sibiu, 2012

11
 CURSUL 4
PROCESELE SENZORIALE

Senzațiile rezultă din procesele asociate cu organele de simț, cum ar fi

ochiul și urechea, fiind probabil solicitate de stimuli simpli ( o lumină roșie, de
exemplu). Aceste simțuri includ vederea, auzul, mirosul, gustul, simțurile cutanate
( de presiune, de temperatură, de durere) și simțurile somatice (orientarea în spațiu
și mișcările corpului).
Proprietatea comună a tuturor simțurilor este sensibilitatea de a detecta
schimbările de mediu. Sensibilitatea la intensitatea se măsoară prin pragul
absolut, cantitatea minimă de energie a stimulului ce poate fi efectiv detectată.
Sensibilitatea de intensitate a stimulului se măsoară prin pragul de diferență sau
diferența abia perceptibilă, diferența minimă între doi stimuli care pot fi efectiv
detectați. Proporția de schimbare ce trebuie detectată pentru a genera o senzație
sporește o dată cu intensitatea inițială a stimulului, fiind aproximativ proporțională
cu ea.
Fiecare modalitate senzorială trebuie să recodeze energia sa fizică în
impulsuri nervoase. Acest proces de transducție se realizează prin intermediul
receptorilor. Receptorii și căile nervoase de conexiune codează intensitatea
stimulului prin numărul impulsurilor și pattern-ul lor; aceștia codează calitatea
unui stimul prin fibrele nervoase specifice implicate și prin pattern-ul lor de
activitate.
Stimulul vizual este radiația electromagnetică, cu frecvența cuprinsă între
400 și 700 nm (newton meter), iar organele de simț sunt ochii. Fiecare ochi conține
un sistem desemnat pentru formarea imaginii (corneea, pupila, lentilele) și un
sistem pentru transformarea (transducția) imaginii în impulsuri electrice. Sistemul
de transducție se află în retină, care conține receptorii vizuali: celulele cu bastonașe
și conuri.
Celulele cu conuri operează la intensități mari; ele duc la apariția senzațiilor
cromatice și se găsesc doar în centrul retinei. Sensibilitatea la intensitatea luminii
este mediată de proprietățile celulelor cu bastonașe și conuri. De exemplu,
sensibilitatea este mai mare la nivelul retinei periferice (bogată în celule cu
bastonașe), decât retina.
Luminile cu lungimi de undă duc la senzațiile cromatice diferite. Orice
culoare poate fi descrisă fenomenologic cu ajutorul a trei dimensiuni: luminozitate,
nuanță și saturație. Amestecul a trei lumini (larg distanțate în banda de lungimi de
12
undă) poate să genereze aproape orice lumină colorată. Există patru senzații
cromatice de bază: roșu, galben, verde și albastru. Amestecul acestora determină
formarea experienței noastre cu privire la culori, cu excepția faptului că niciodată
nu vom putea vedea roșiatic-verde sau gălbui-albastru. Aceste fapte pot fi explicate
cu ajutorul teoriei celor două stadii ale culorii. Teoria postulează existența a trei
tipuri de celule cu conuri ( fiecare dintre ele atingând un maximum de sensibilitate
la anumite lungimi de undă), precum și a proceselor oponente roșu-verde și galben-
albastru, la un etaj superior în sistemul vizual (fiecare proces răspunde în
modalități contrare la cele două culori oponente).
Stimulul auditiv este o undă de presiune modificabilă(unda sonoră); organele
de simț sunt urechile. Urechea este alcătuită din: urechea externă (pavilionul și
conductul auditiv extern), urechea medie (timpanul și lanțul de oscioare) și urechea
internă. Urechea internă are în componența sa cohlea-un tub spiralat ce conține
membrana bazilară care susține celulele ciliate (receptorii acustici. Undele sonore
transmise prin ureche externă și medie provoacă vibrația membranei bazilare, ceea
ce duce la deplasarea cililor și care, în final, generează un impuls nervos.
Înălțimea sunetului, cea mai importantă calitate a sunetului, sporește odată
cu frecvența undei sonore. Faptul că putem auzi simultan două sunete de înălțimi
diferite indică existența unor receptori acustici care răspund la frecvențe diferite.
Teoriile temporale ale percepției înălțimii sunetului postulează că înălțimea
depinde de pattern-ul temporal al răspunsurilor nervoase de la nivelul sistemului
auditiv care, la rândul său, este determinat de pattern-ul temporal al undei sonore.
Teoriile locale arată că fiecare frecvență stimulează o regiune de pe membrana
bazilară, iar fiecare zonă stimulată generează recepția auditivă a unei înălțimi.
Totuși, cele două teorii se întrepătrund, teoria temporală explicând percpția
frecvențelor scăzute, în timp ce teoria locală –percepția frecvențelor înalte.
Olfacția este mult mai importantă la alte specii decât la om. Majoritatea
speciilor folosesc mirosuri speciale (feromoni) pentru comunicare, dar și omul pare
a avea remanențe ale acestui sistem. Stimulii olfactivi sunt moleculele din
componența substanțelor chimice. Moleculele ordonate sunt transportate prin aer,
activând receptorii olfactivi situați în partea postero-superioară a foselor nazale.
Cavitatea nazală este sediul diferitelor tipuri de receptori (aproximativ 1000). Chiar
dacă nu putem spune în cuvinte ce mirosuri simțim, o persoană normală poate
identifica între 10000 și 40000 de mirosuri.
Gustul este influențat nu numai de substanțele gustate, ci și de codul genetic
și experiența anterioară. Stimulul gustativ este o substanță solubilă în salivă.
Receptorii sunt reprezentați de mugurii gustativi, situați la nivelul papilelor
gustative. Sensibilitatea gustativă variază de la o regiune la alta a limbii. Orice gust
poate fi descris ca o combinație a patru gusturi fundamentale: dulce, sărat, amar și
acru. Diferitele calități ale gustului sunt parțial codate de fibrele nervoase specifice
13
activate-diferite fibre răspund optim la unul din cele patru gusturi-și parțial de
pattern-ul fibrelor activate.
Se disting trei simțuri cutanate: de presiune, de temperatură și de durere.
Sensibilitatea la presiune atinge un maxim la nivelul buzelor, nasului și obrajilor,
iar cea mai mică sensibilitate se găsește la degetul mare de la picior. Suntem foarte
sensibili la temperatură, fiind capabili să detectăm o modificare a temperaturii mai
mică de 1°C. Pot fi codate diferite mărimi ale temperaturii, mai ales dacă
termoreceptorii de cald sau rece sunt activați. Sensibilitatea la durere este puternic
influențată nu numai de stimulii nocivi, ci și de cultura, atitudinile și experiența
individului. Acești factori pot influența deschiderea porții neuronale din măduva
spinării; durerea este experimentată numai atunci când algo-receptorii sunt activați,
iar poarta este deschisă.
Simțurile somatice includ kinestezia și simțurile de orientare și mișcare a
corpului.
Kinestezia este simțul poziției, a mișcării membrelor și a capului față de
trunchi; receptorii săi sunt situați în mușchi, tendoane, articulații și la nivel cutanat.
De asemenea, simțul de orientare se află în relație directă cu gravitația și cu
prorpiile mișcări în spațiu (atât mișcările liniare, cât și cele unghiulare). Aceste
capacități sunt adesea grupate la un loc, întrucât receptorii implicați se găsesc cu
toții în aparatul vestibular, învecinat cu urechea internă.

Bibliografie:

Gherguț Alois, Sinteze de psihopedagogie specială. Ghid pentru concursuri

și examene de obținere a gradelor didactice, ediția a III-a, Ed. Polirom, Iași, 2013.
Roșca Alexandru, Tratat de psihologie experimentală, București, 1963.
Hans Morschitzky, Când sufletul vorbește prin corp. Să înțelegem și să
tratăm tulburările psihosomatice, Ed. Trei, București, 2016.
Zlate Mielu, psihologia mecanismelor cognitive, Ed. Polirom, Iași, 2006.

14