Care sunt specificitatea, evoluţia şi importanţa necrologului?

Un articol de: diac. asist. dr. Eugen Maftei - 16 Mar, 2021

Despărțirea de o persoană dragă este un moment dificil pentru orice om. Moartea, deși a
primit un nou sens în creștinism - fiind înțeleasă nu ca o dispariție, ci ca o trecere, ca o
continuare a existenței într-o altă stare -, rămâne, pentru cei mai mulți dintre creștini, un
moment de grea încercare. Înțelegând durerea celor apropiați, durere izvorâtă nu din lipsa cre-
dinței sau a nădejdii în viața veșnică, ci din slăbiciunea firii omenești, Biserica se
solidarizează cu aceștia. O formă concretă prin care încearcă să facă acest lucru este rostirea
unui cuvânt de mângâiere, cunoscut, de obicei, sub numele de necrolog.

Termenul necrolog este unul intrat mai târziu în uz, fiind rezultatul alăturării a două cuvinte
grecești: nekros (= mort) și logos (= cuvânt). Așa cum arată etimologia lui, necrologul este un
discurs (cuvântare) cu caracter funebru rostit la moartea cuiva, în care sunt prezentate fapte
sau virtuți ale acestuia, dar și alte aspecte cu caracter dogmatic, moral sau liturgic legate de
sfârșitul pământesc al omului și viața de apoi.

Istoria creștinismului dovedește faptul că în epoca primară cuvântarea rostită la căpătâiul celui
mort - chiar la mormintele martirilor - era un element al rânduielii de înmormântare, alături de
rugăciuni, citiri biblice și cântări. Aceasta rezultă și din etimologia termenului epitaphia (epi
= pe; taphos = mormânt), cuvânt întrebuințat inițial pentru acest discurs funebru. Ulterior, a
apărut o altă formă a cuvântării funebre, panegiricul (logos panegirikos), care avea în vedere,
în special, elogierea faptelor, a virtuților și calităților persoanei decedate. Ca gen, el a fost
împrumutat din literatura antică, unde exista obiceiul de a glorifica fapte de vitejie ale
înaintașilor. Necrologul, chiar dacă poate prelua de la panegiric accente laudative, nu se
confundă cu acesta, ca formă a predicii, nelimitându-se doar la aspectul encomiastic.

În general, „părintele” necrologului este considerat a fi Sfântul Grigorie Teologul (†390), de

la care ni s-au păstrat diferite cuvântări funebre, precum cele la moartea fratelui său Chesarie,
a surorii sale Gorgonia, a tatălui său Grigorie cel Bătrân și a prietenului său Sfântul Vasile cel
Mare. Necrologuri a rostit și Sfântul Grigorie de Nyssa (†cca 394), cele mai cunoscute fiind
adresate fratelui său Sfântul Vasile cel Mare, prințesei Pulcheria și împărătesei Flavia Flacilla.
Și Apusul a cunoscut această formă de predică, cel mai renumit reprezentant al genului fiind
Sfântul Ambrozie de Mediolanum (†397). De la el s-au păstrat cuvântări la moartea împă-
raților Valentinian și Teodosie, precum și la moartea fratelui său Satyr.

Necrologurile erau, de obicei, cuvântări ample și urmau „regulile genului” (Sfântul Grigorie
Teologul, Necrolog la moartea fratelui său Chesarie, 1), care presupuneau interpelarea celui
decedat, adresarea către audiență, consolarea și exortația. Nu de puține ori, atunci când era
adresat unui apropiat sau membru al familiei, discursul era dominat de un puternic
sentimentalism. Lamentațiile, care uneori degenerau în manifestări neconforme cu înțelegerea
morții și nădejdea în viața veșnică (precum bocetele, sfâșierea veșmintelor sau smulgerea
părului), au fost condamnate de către unii Sfinți Părinți, cum ar fi Ioan Gură de Aur sau
Ambrozie de Mediolanum. Desigur, ei înfierează excesul, nu starea firească de mâhnire
pentru pierderea celui drag. Evocatoare în acest sens sunt cele două cuvântări funebre rostite
de către Sfântul Ambrozie la moartea fratelui său Satyr. Dacă prima dintre ele, ținută în chiar
ziua înmormântării acestuia (Despre moartea fratelui său Satyr), are vizibile manifestări
sentimentaliste, în cea de-a doua, rostită după o săptămână, discursul este mult mai temperat,
invitând la asumarea cu seninătate a morții și afișând o atitudine de consolare (Despre
credința învierii). Pentru a depăși acest impuls omenesc, Părinții făceau de multe ori apel la
aspectul trecător al vieții, la slăbiciunile firii umane, la valoarea veșnică a sufletului și la
nădejdea în înviere. Importanța pregătirii pentru trecerea în veșnicie era subliniată adesea sub
forma rugăciunii înflăcărate către Dumnezeu (Necrolog la moartea fratelui său Chesarie, 21-
23).

Dincolo de accentele sentimentale - inevitabile atunci când este vorba despre cineva apropiat
-, în necrologuri se remarcă grija Sfinților Părinți pentru cel adormit. „Am împlinit - spune
Sfântul Grigorie Teologul - o parte din îndatorire și o vom împlini și pe cea care a rămas -
desigur, noi toți, câți trăim -, cinstindu-i amintirea în fiecare an” (Necrolog la moartea
fratelui său Chesarie, 17).

Un loc aparte între discursurile de acest gen îl ocupă necrologul Sfântului Grigorie la moartea
surorii sale Gorgonia. Neobișnuit pentru Antichitate, elogiul unei femei este justificat de
către Sfântul Părinte prin prisma relațiilor familiale. Spre deosebire de alte necrologuri, acesta
nu cuprinde nici lamentare, nici consolare, nici descriere - fie și lapidară - a funeraliilor, ci
este o evocare a nenumăratelor virtuți ale Gorgoniei, care fac din ea un model al femeii
creștine, așa cum au devenit, de altfel, și Emilia, Nona, Macrina sau Olimpiada. Chiar dacă
are un pronunțat caracter encomiastic, totuși nu sunt inventate sau exagerate fapte - cum se
obișnuia în necrologul-panegiric păgân -, ci doar sunt evidențiate și recomandate virtuți
creștine, precum curăția, asceza sau smerenia.

Encomiastic este și discursul rostit de către același Părinte capadocian pentru tatăl său,
Grigorie cel Bătrân, dar - din nou - elogiile nu fac altceva decât să reflecte chipul autentic al
blândului păstor. Numit „al doilea Aron sau Moise”, pentru slujirea lui arhierească, el are
meritul de a fi propovăduit cuvântul lui Dumnezeu celor din afara Bisericii. Convertit el însuși
la creștinism, a fost ca „un măslin sălbatic schimbat, prin altoire, în chip desăvârșit în măslin
roditor”, căruia i s-au încredințat, mai pe urmă, pentru altoi sufletele altora (Necrolog la
moartea tatălui său Grigorie, 3).

Necrologurile rostite de către Sfinții Părinți conțin, de multe ori, pe lângă evocarea unor fapte
și virtuți, și învățături de credință importante în legătură cu eshatologia creștină. Așa, de
exemplu, aflăm că cel petrecut la groapă, dacă a viețuit potrivit poruncilor lui Dumnezeu,
primește „ca răsplată a strădaniilor” sale odihna în sânul lui Avraam, unde ascultă „corul
îngerilor” și contemplă „slava și strălucirea celor fericiți” (Necrolog la moartea fratelui său
Chesarie, 17). Mai mult, cei cu viață sfântă, trecuți în bucuria veșnică, veghează asupra
noastră și mijlocesc la Dumnezeu ca să ajungem și noi la cunoașterea și împărtășirea cu El în
viața veșnică: „Din partea ta, poți veghea de sus asupra noastră, cap dumnezeiesc și sfânt, și
acest ghimpe în trup (2 Corinteni 12, 7) care ne-a fost dat de către Dumnezeu pentru povața
noastră, poți fie să ni-l scoți, prin mijlocirea ta, fie să ne dai încredințare ca să-l suportăm cu
tărie și poți să ne conduci viața noastră întreagă spre mai-marele nostru folos. Și dacă vom
schimba petrecerea noastră, binevoiește a ne primi și acolo în corturi, trăind împreună și
călăuzindu-ne împreună mai curat și mai deplin spre Sfânta și Preafericita Treime” (Sfântul
Grigorie Teologul, Necrolog în cinstea Marelui Vasile, 82).

Înțelegând toate aceste realități, Sfinții Părinți, fără a face abstracție de slăbiciunea firii
omenești și de relațiile interpersonale, recomandă discernământul în raportarea la moarte. Ei
sunt preocupați mai mult de moartea duhovnicească decât de cea trupească, întrucât aceasta
duce la pierderea adevăratei „Vieți”. Părinții ne îndeamnă să avem permanent gândul la
moarte, ca să fim pregătiți pentru acest moment și astfel moartea să nu mai fie ceva
înfricoșător, ci un firesc prag de trecere spre Împărăția lui Dumnezeu.

(Rubrică realizată de pr. Ciprian Bâra)