DREPTUL SECURITATII SOCIALE - CURS

CUPRINS
DREPTUL SECURITATII SOCIALE - CURS ............................................................................... 1
SECURITATEA SOCIALĂ.................................................................................................................................. 4
1. Aspecte introductive ............................................................................................................................. 4
2. Noţiuni fundamentale. .......................................................................................................................... 5
2.1. Conceptul de politică socială ......................................................................................................... 5
2.2. Welfare state (Statul bunăstării, asistenţial sau ,,providenţial") ................................................... 8
2.3. O perspectivă diacronică asupra ideii de securitate socială. Evoluţii conceptuale ..................... 17
ASIGURARILE SOCIALE................................................................................................................................. 29
1. Aspecte introductive ........................................................................................................................... 29
2. Cadrul juridic şi instituţional al asigurărilor sociale ............................................................................ 30
3. Principalele prestaţii de asigurări sociale reglementate în sistemul public ........................................ 33
4. Organizarea sistemelor de pensii ........................................................................................................ 34
SISTEMUL PUBLIC DE ASIGURĂRI SOCIALE: DREPTURILE DE ASIGURĂRI SOCIALE REGLEMENTATE DE
LEGEA NR. 19/2000..................................................................................................................................... 37
I. ASPECTE GENERALE ............................................................................................................................ 37
1. Principiile de bază ale organizării şi funcţionării sistemului public de asigurări sociale: ................ 37
2. Asiguraţii în sistemul public de asigurări sociale. ........................................................................... 38
3. În sistemul public prestaţiile de asigurări sociale ........................................................................... 39
4. Bugetul asigurărilor sociale de stat ................................................................................................. 39
5. Contribuţiile de asigurări sociale. .................................................................................................... 40
6. Constituie stagiu de cotizare ........................................................................................................... 41
7. Jurisdicţia asigurărilor sociale ......................................................................................................... 42

PENSIILE ÎN SISTEMUL PUBLIC .................................................................................................................... 43

1. Pensia pentru limită de vârstă ............................................................................................................ 43
2. Pensia anticipată şi pensia anticipată parţială .................................................................................... 43
3. Pensia de invaliditate .......................................................................................................................... 44
4. Pensia de urmaş .................................................................................................................................. 45
5. Calculul pensiilor ................................................................................................................................. 46
6. Stabilirea şi plata pensiilor .................................................................................................................. 46
7. Alte drepturi de asigurări sociale ........................................................................................................ 47
SISTEMUL FONDURILOR DE PENSII ADMINISTRATE PRIVAT....................................................................... 48
 1. Aspecte introductive.........................................................................................................................48
2. Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private (C.S.S.P.P.)................................................49
3. Fondul de pensii administrate privat şi administrarea acestuia........................................................50
3.1. Autorizarea administratorului, a prospectului schemei de pensii private şi a fondului de pensii.
51
3.2. Administratorul..........................................................................................................................52
4. Investiţiile fondului de pensii........................................................................................................55
5. Participanţii (contribuabilii), contribuţiile şi conturile lor..............................................................55
6. Pensia privată....................................................................................................................................58
7. Fondul de garantare a pensiilor........................................................................................................59
8. Alţi participanţi la sistemul fondurilor de pensii administrate privat................................................59
ASPECTE SPECIFICE SISTEMULUI DE PENSII FACULTATIVE........................................................................61
1. Participanţi şi contribuţii...................................................................................................................62
2. Plata pensiilor facultative..................................................................................................................63
Securitatea şi sănătatea în muncă............................................................................................................65
1. Noţiuni generale................................................................................................................................65
2. Obligaţiile angajatorilor.....................................................................................................................66
3. Obligaţiile lucrătorilor.......................................................................................................................67
4. Comitetul de securitate şi sănătate în muncă...................................................................................67
5. Protecţia salariaţilor prin servicii medicale.......................................................................................68
6. Infracţiuni..........................................................................................................................................69
Asigurările pentru accidente de muncă şi boli profesionale.....................................................................69
1. Aspecte generale...............................................................................................................................69
2. Raporturile de asigurare şi riscurile asigurate...................................................................................71
3. Jurisdicţia asigurărilor pentru accidente de muncă şi boli profesionale............................................72
Concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate...................................................................73
ASISTENŢA SOCIALĂ..................................................................................................................................75
1. Aspecte generale...............................................................................................................................75
2. Dreptul la asistenţă socială...............................................................................................................76
3. Serviciile sociale................................................................................................................................76
4. Prestaţiile sociale..............................................................................................................................77
 5. Organizarea şi funcţionarea sistemului naţional de asistenţă socială...............................................78
5.1. Administraţia publică centrală...................................................................................................78
5.2. Administraţia publică locală...........................................................................................................80

SECURITATEA SOCIALĂ
1. Aspecte introductive

Dezvoltarea socială este indisociabilă de contextul cultural, politic şi

spiritual şi nu poate fi, deci, realizată într-o abordare sectorială. Pe de altă parte, ea
este strâns legată de consolidarea păcii, libertăţii, stabilităţii şi securităţii, atât la
nivel naţional, cât şi internaţional. Demnitatea umană, libertăţile şi drepturile
fundamentale, egalitatea, echitatea şi justiţia socială constituie valori fundamentale
pentru toate societăţile.
În condiţiile în care economiile şi societăţile sunt din ce în ce mai
interdependente, migraţia, circulaţia lucrătorilor, pe lângă schimburile comerciale
şi fluxurile financiare, progresele ştiinţifice şi tehnice, comunicaţiile şi schimburile
culturale conturează o comunitate unică. Guvernele sunt din ce în ce mai conştiente
că, pentru a realiza o dezvoltare economică şi socială durabilă a ţărilor, vor trebui
să se bazeze pe o solidaritate sporită cu restul lumii, constând în programe
multilaterale şi o cooperare internaţională consolidată.
Activităţile economice care permit indivizilor să-şi manifeste spiritul de iniţiativă
şi creativitatea, sporind prosperitatea colectivităţilor, reprezintă baza programului
social. Dar ele nu pot fi asigurate doar prin jocul liber al forţelor de pe piaţă. Sunt
necesare măsuri prin care guvernele să corecteze slăbiciunile pieţei, să completeze
mecanismele acesteia, să menţină stabilitatea socială şi să creeze contextul
economic şi juridic naţional şi internaţional care să favorizeze o creştere mondială
durabilă, bază a echităţii şi justiţiei sociale, toleranţei, responsabilităţii şi
participării.
Dezvoltarea socială are ca scop creşterea calităţii vieţii. Aceasta nu poate deveni
realitate decât în condiţiile funcţionării instituţiilor democratice, dacă libertăţile
şi drepturile fundamentale, precum şi legalitatea sunt respectate, dacă indivizii au
posibilitatea de a-şi asigura mijloacele de existenţă, iar aceste posibilităţi sunt
aceleaşi pentru toţi.
 Sistemele de securitate socială s-au dezvoltat în condiţiile specifice fiecărui
stat, ceea ce înseamnă că reflectă caracteristicile economice, sociale, politice,
istorice sau chiar geografice ale statului respectiv. Chiar dacă au existat condiţii
asemănătoare sau influenţe reciproce între două state, sistemele lor de securitate
socială nu sunt identice[1]. În sistemele legislative naţionale ale statelor moderne
industrializate, legislaţia privind securitatea socială reprezintă un set de prevederi
legislative care reglementează asigurările sociale, asistenţa socială şi diverse
ramuri ale compensărilor sociale şi, uneori, asigurărilor profesionale. Acestea
includ reguli care vizează transferul în bani sau în natură de la unităţile publice
către cetăţeni.
Această ramură legislativă din fiecare sistem naţional de drept este strâns
legată de alte ramuri de drept: dreptul administrativ, dreptul muncii, dreptul
familiei, dreptul fiscal.

2. Noţiuni fundamentale.

Acest domeniu impune o serie de clarificari conceptuale prealabile. Prima

notiune care necesita explicatii este cea de politica sociala, legata indisolubil de
domeniile pe care le acopera în practica si care sunt concentrate în cadrul
,politicilor sociale sectoriale. Se impune fundamentarea modelului Welfare
State(statul bunastarii) si prezentarea detaliata a faimosului sau produs politico-
economico-administrativ -securitatea socială.

2.1. Conceptul de politică socială

Dupa aproape un secol de studii de politica sociala, nu se poate spune ca s-a

ajuns la un consens absolut privind ariile de acoperire sociala (deci continutul
concret al politicilor sociale) în cadrul mai larg al politicilor publice. Dificultatea
de a încadra cu precizie obiectul politicii sociale, ca parte a politicilor publice,
provine pe de o parte din traditiile culturale si politice diferite la nivelul
continentului si pe de alta parte din dinamica pe care socialul a cunoscut-o ca
semnificatie si ca impact, chiar la nivelul aceleiasi societati, de-a lungul ultimelor
decenii.
Astfel, o prima definitie a politicii sociale ar putea fi încercata prin
excludere: este de domeniul politicilor sociale tot ceea ce ramâne din politica unui
guvern sau a unor autoritati locale, dupa excluderea politicilor publice fara impact
social direct. Mai utila pentru întelegerea acestor preocupari ar fi o definitie
pozitiva, afirmativa, care sa atinga nucleul comun al tuturor tipurilor posibile de
politica sociala.
Sociologul britanic T.H.Marshall defineste pe cât de simplu pe atât de
cuprinzator semnificatia acestui concept: ,,Obiectivul esential al politicii sociale în
secolul XX este asigurarea bunastarii cetatenilor"(Marshall, 1950).
În general, se disting doua abordari în privinta motivatiei care sta la baza
unei politici sociale. În mod traditional, abordarea ideologica este în conformitate
cu ipoteza întemeierii statului bunastarii pe ,,ratiuni politice" , iar abordarea
pragmatica, mult mai recenta, promoveaza functia de ,,social problems solving" a
politicii sociale, golind-o astfel de continut ideologic si conferindu-i solide valente
tehnocratice[2]. Marsând evident pe prima directie, neo-marxistii din democratiile
occidentale afirma ca ,,societatile capitaliste avansate au nevoie de o
infrastructura a politicilor de bunastare pentru a mentine ordinea sociala, pentru
a mitui muncitorii si a-i determina sa nu recurga la proteste, pentru a-si asigura o
forta de munca cu standarde acceptabile de educatie si sanatate" (O'Connor,
1973; Gough, 1979, citati de Wilensky, 1985). Pentru teoreticienii neo-marxisti,
termenul ,,capitalismul bunastarii" (Welfare Capitalism) are binenteles o conotatie
peiorativa, sugerând o forma de control social, de masuri menite sa combata
dezordinea si crima la fel ca masurile adoptate de politie sau de justitie si nu în
ultimul rând având rolul de a legitima si promova sistemul capitalist. Mai mult
decât atât, s-a mers pâna la a se considera ca politicile bunastarii nu sunt sustinute
din ratiuni umaniste si pentru a întâmpina nevoile reale ale muncitorilor, ci doar
pentru a raspunde - conjunctural - unor nelinisti sociale. ,,Politicile sociale sunt
initiate sau extinse în timpul exploziilor de nemultumire si dezordine sociala din
timpul somajului masiv, apoi ele sunt abolite sau restrânse când stabilitatea
politica a fost reinstaurata". (Piven si Cloward, 1972).
În literatura româneasca de specialitate, aceasta abordare este sintetizata de
Liliana Mihut astfel:,,Politica sociala este, sau ar trebui sa fie, un raspuns la
problemele sociale ale unei anumite comunitati, respectiv ale anumitor grupuri
expuse în mai mare masura diferitelor riscuri" (Mihut si Lauritzen, 1999).
Într-o carte de referinta pentru dezvoltarea studiilor de profil în România
postcomunista (,,Politici sociale. România în context european"), care a marcat
perioada de debut a fundamentarii politicii sociale ca disciplina de studiu,
profesorul Catalin Zamfir afirma ca politica sociala poate fi înteleasa ca ansamblul
reglementarilor, masurilor si activitatilor întreprinse în principal de stat (dar
posibil si de alti agenti interesati) în scopul modificarii parametrilor vietii sociale
a unei comunitati, într-un sens considerat dezirabil la un moment dat (Zamfir,
1995). Altfel spus, politica sociala se concretizeaza în prevederi legislative
specifice, hotarâri si reglementari administrative, programe sociale, transferuri de
venit (impozite, taxe, respectiv pensii, alocatii, îndemnizatii, burse, etc. din cadrul
sistemelor de asigurari si asistenta sociala) finantarea, producerea si furnizarea
de bunuri si servicii sociale pentru populatie, conform unei definitii ,,de dictionar"
formulata de I. Marginean în 1994.
Diferentele în delimitarea politicii sociale provin din raportarea la un context
politico-economic variabil în timp dar si din asumarea unor traditii legate de
cultura politica a fiecarei societati.
Pentru exemplificare, în Marea Britanie se confera acestei politici un înteles
mai restrâns si bine precizat, cu referire stricta la ,,cinci servicii fundamentale":
securitatea sociala (în sensul mentinerii unui minim de venit prin alocatiile de
somaj si sistemul de pensii), politica în domeniul sanatatii, politica educationala,
politica locuintelor sociale si serviciile de asistenta sociala. În principiu, aceeasi
semnificatie restrictiva o are politica sociala si în Statele Unite, incluzând doar
sistemul pensiilor, asistenta medicala, învatamântul public, sistemul ,,welfare"
(asistenta sociala în întelesul american) si asigurarea locuintelor pentru persoanele
fara venituri (Pechman, 1992).
În schimb, în Europa, ,,politica sociala" ocupa o plaja mai larga (îmbogatita
în special de traditia franceza), incluzând o gama variata de initiative si programe
ale statului. În afara preocuparilor mentionate în dreptul sistemelor britanic si nord-
american, apar deseori ca ,,apanaje" ale politicii sociale: politica privind angajarea
fortei de munca, politica transporturilor, politica privind protectia mediului
(politica ecologica), politica privind promovarea culturii si chiar politica privind
petrecerea timpului liber, ,,leisure policy" (politica agrementului). Fireste, punctul
comun al tuturor acestor politici nu poate fi decât existenta unor cheltuieli publice
îndreptate pe directia cresterii calitatii vietii si confortului cetatenilor, deci cu
impact asupra bunastarii colective.
În finalul acestei treceri în revista a principalelor domenii de activitate în
politica sociala, acceptate mai mult sau mai putin în sfera conceptuala si practica
legata de ,,social policy", se impune o enumerare apoliticilor sociale sectoriale, cu
denumirea în limba engleza si cu echivalentul în limba româna, având în vedere
necesitatea compatibilizarii termenilor:

- social security- securitate socială (în înţelesul de ,,politică", menţinerea

veniturilor în principal prin pensii şi alocaţii de şomaj)
- education policy - politica educaţională
- health-care policy- politica asistenţei medicale (termenul vechi)
- politica pentru îngrijirea sănătăţii (termenul nou)
- housing policy - politica locuinţelor (sociale)
- social work - asistenţă socială
(social assistance)
- welfare policy - asistenţă socială (în Statele Unite, ,,welfare" se
referă strict la acordarea unor ajutoare sociale)
- employment policy- politica locurilor de muncă (politica ocupării forţei de
muncă)
- environment policy- politica mediului (ecologică)
- culture policy - politica în domeniul culturii

- youth policy - politica pentru tineret

Seria clarificarilor conceptuale din perimetrul politicii sociale nu poate ocoli,

în mod evident, doua concepte majore ale acestui domeniu de studiu: modelul
Welfare State (statul bunastarii) si securitatea sociala.

2.2. Welfare state (Statul bunăstării, asistenţial sau ,,providenţial")

,,Esenta statului bunastarii este garantarea guvernamentala a unor standarde

minime privind venitul, alimentatia, sanatatea, educatia si locuinta, asigurate
fiecarui cetatean ca drepturi sociale" (Wilensky, 1975). Legat de aceasta definitie,
Harold Wilensky face - 10 de ani mai târziu - urmatoarele precizari: ,,...cele mai
multe din aceste garantii, adesea cuprinse sub denumirea de securitate sociala au
luat forma unei asigurari sociale contra riscurilor de baza ale vietii industriale:
accidente la locul de munca, boli profesionale, somaj, batrânete" (Wilensky, 1985),
considerîndu-se ca standardele sociale minime mai sus-amintite nu pot fi periclitate
decât în cazul pierderii veniturilor, deci la persoanele ramase fara loc de munca.
Se poate usor deduce ca cele doua notiuni sunt interdependente, practic
securitatea sociala fiind produsul politicilor aplicate în cadrul unui stat al
bunastarii.
În Uniunea Europeană, welfare system/state[3] – statul asistenţial ori
sistemul bunăstării – presupune o economie de piaţă liberă în care statul şi
autorităţile locale intervin în domenii considerate fundamentale pentru societate: 1)
sprijină persoanele rămase fără familie, cu locuinţe sociale, cămine de bătrîni, sau,
pe cele bolnave, cu asistenţă medicală predominant gratuită sau ajutor de şomaj; 2)
asigură educaţie gratuită pentru toţi copiii, dar şi accesul la dispensare gratuite etc.;
3) asigură reintegrarea socială a celor care au executat o pedeapsă penală.[4]

Aparitia si expansiunea Welfare State (WS). Modele conceptuale

Este general acceptat ca, sub raportul cuceririlor sociale si politico-juridice

ale umanitatii, secolul XVIII a adus drepturile civile, secolul XIX pe cele politice
iar secolul XX a fost marcat de dezvoltarea drepturilorsociale.
Aparitia si mai târziu consolidarea statelor europene, denumite ulterior ale
bunastarii (în continuare WS -), constituie un element esential al transformarii
Europei, proces început odata cu Revolutia Industriala si cu cea Franceza. În sens
strict, ,,schitarea" institutionala a WS începe însa abia în a doua jumatate a
secolului al XIX-lea, ocupând propriu-zis perioada dintre formarea statelor
nationale (german si italian) si primul razboi mondial.
Modelarea istorica a WS are la baza trei repere fundamentale: 1. Procesul de
formare a statului modern centralizat (,,The Nation-State"); 2. Industrializarea; 3.
democratizarea politica a Europei. (Peter Flora, 1985)
Practic, putem spune ca prin cele trei procese care definesc originea WS,
acesta este un produs al capitalismului modern vest-european. ,,Esenta WS
este, contrar asteptarilor, pur liberala" afirma Peter Flora, unul dintre cei mai
cunoscuti specialisti germani în politica sociala din anii '70 - '80, argumentând
legatura strânsa a sistemului prosperitatii nationale cu economia de piata capitalista
si cu democratia politica ,,de masa", principii promovate de liberalismul secolului
al XIX-lea.
Solutia care se întrezarea era înlocuirea vechilor legi europene ,,ale saracilor"
(vezi Robert Malthus, David Ricardo) cu un principiu nou, strâns legat de ideea de
dezvoltare generala: asigurarile sociale. Practic, sistemul securitatii sociale bazat
pe asigurari domina înca mecanismele de functionare ale WS european
contemporan, spre deosebire de sistemul american care ,,mizeaza" mai mult pe
cresterea oportunitatilor economice si educationale ale cetatenilor sai.
Cunoscutul autor britanic Marshall se întreba, retoric, în 1950: ,,Cum este
posibil? Cum poate egalitatea cetatenilor sa coexiste cu capitalismul, un sistem
bazat tocmai pe inegalitatea sociala de clasa?"
Explicatia pare sa fie aparitia si consolidarea WS, ca sistem garant al
bunastarii colective. Deci, WS realizeaza un compromis (compatibilizare) între
capitalism si democratie, care trebuie înteles astfel: muncitorii accepta
legitimitatea sistemului capitalist, pentru ca acesta asigura un nivel suficient de
profitabilitate si un surplus economic pe baza caruia se pot pune în aplicare
programe sociale.
Capitalistii, la rândul lor, accepta necesitatea asigurarii unor venituri
minimale si a cheltuielilor pentru bunastare, pentru ca aceste beneficii sociale
mentin o clasa muncitoare sanatoasa, echilibrata si multumita (Offe, 1984).
În acest mod, activitatile statului în societatea capitalista ar putea fi
îndreptate simultan spre nevoia mentinerii profitabilitatii economice si spre nevoia
asigurarii armoniei sociale. Interesant este însa faptul ca, în pofida acestui
compromis care salveaza coabitarea capitalismului cu democratia, WS a fost intens
criticat atât de liberalii radicali cât si marxisti, fiecare vazând în acest sistem o
,,pervertire" a modelului ideal.
Institutiile si politicile WS s-au consolidat prioritar în ţări cu grad ridicat
de dezvoltare economico-sociala, deci exact acolo unde capitalismul a atins
,,stadiile cele mai avansate" si unde, dupa Marx, proletariatul ar fi trebuit sa
rastoarne pe cale revolutionara orânduirea si sa preia puterea din mâna burgheziei.
A fost oare WS instrumentul magic prin care capitalismul a reusit sa
supravietuiasca unei mari provocari a istoriei, îndepartând riscul propriei sale
disparitii tocmai prin aceasta inspirata ,,mituire a clasei muncitoare"?
Vorbind despre regimurile politice ale bunastarii sociale, Gřsta Esping-
Andersen realiza în 1991 o clasificare devenita în scurt timp ,,clasica" în studiul
politicilor sociale comparate, conform careia se descriu trei viziuni majore asupra
bunastarii: modelul social-democrat; modelul conservator; modelul liberal. Chiar
daca aceasta clasificare s-a dovedit imperfecta si a cunoscut de-a lungul anilor mai
multe tentative de amendare, ea ramâne si în prezent un instrument util pentru
întelegerea marilor tipologii politice si socio-culturale care fundamenteaza
optiunile nationale în privinta bunastarii.

Modelul social-democrat (scandinav, nordic, e.g. Suedia, Danemarca)

Conform teoriei lui Esping-Andersen, modelul social-democrat îsi gaseste
cel mai fidel caracteristicile în legislatia si structura administrativa a securitatii
sociale din Suedia, Danemarca si Norvegia. Acest model mai este cunoscut sub
denumirea de ,,scandinav" (Erikson, 1987), ,,institutional-redistributiv" (Titmuss,
1958, citati de Esping-Andersen, 1991) sau pur si simplu ,,suedez" (mass-media).
În ceea ce priveste istoria proiectului social-democrat. Suedia figureaza în mod
traditional drept cap de lista pentru grupul tarilor care aplica viziunea keynesianista
asupra politicilor social-economice, fiind ,,un stat al bunastarii prin excelenta".
Totusi, pentru a respecta adevarul stiintific, trebuie spus ca Suedia a corespuns
modelului social-democrat de o maniera maximala doar între 1960 si 1970, criza
economica ce a urmat îndepartând-o întrucâtva de la forma ,,ortodoxa'' de Welfare
State si ducând la adoptarea în anii '80 a unor masuri reformiste cu tenta liberala.
În ultimul deceniu, Danemarca pare sa fi preluat stafeta modelului scandinav
traditional, apropiindu-se cel mai mult de idealul social-democratiei europene si
asta pentru ca sistemul danez a fost caracterizat mai degraba de stabilitate decât de
schimbare.
Pe scurt, regimul social-democrat se defineste prin nivele înalte ale
cheltuielilor sociale, fiscalitate ridicata, sector public extins si o protectie sociala
larga, cuprinzând multiple categorii ale populatiei. Acestor trasaturi li se adauga o
birocratie masiva si un set de programe publice printre cele mai costisitoare din
lume.
Revenind la modelul politic social-democrat, vom descrie acum detaliat
principalele caracteristici ale acestuia, insistând asupre dimensiunilor: juridica,
fiscala, sociala si ocupationala.
a) Dimensiunea juridica este orientata în sensul respectarii principiului
universalismului politicii sociale sau, altfel spus, a drepturilor sociale
constitutionale, garantate tuturor cetatenilor unei tari (Marshall, 1950). Asa cum
vom vedea la analiza celorlalte modele, conservatorii resping acest principiu
oferind varianta sistemului participativ-contributiv (sistemul asigurarilor) iar
liberalii resping si ei universalitatea beneficiilor sociale oferind solutia asistentei
minimale si selective bazata pe testarea veniturilor si pe responsabilitatea
individului de a munci sau de a se instrui în schimbul ajutorului primit.
b) Dimensiunea fiscala a bunastarii social-democrate se bazeaza pe un
sistem de taxare (impozitare) generala si progresiva, mai degraba decât pe
contributiile angajatilor si angajatorilor la sistemul asigurarilor sociale. În
consecinta, finantarea serviciilor sociale este în principiu publica si se face de la
bugetul statului sau al comunitatilor locale, având o puternica tendinta
redistributiva si egalizatoare, spre deosebire de situatia asigurarilor sociale de tip
german, unde beneficiile sunt proportionale cu contributiile.
c) Dimensiunea sociala se refera la portofoliul bogat al serviciilor de tip
,,welfare" furnizate de autoritatile publice, care prin diversitatea si caracterul
generos (cuprinzator) al ofertei acopera largi segmente ale populatiei, de la copii
pâna la persoane vârstnice. În timp ce în alte tari dezvoltate ale Europei, îngrijirea
vârstnicilor sau copiilor este delegata familiei, sectorului voluntar sau privat, în
tarile scandinave sectorul public este cel care îsi asuma raspunderea pentru toata
aceasta gama de servicii specializate.
d) Dimensiunea ocupationala se realizeaza printr-o politica activa în
domeniul pietei muncii si printr-o preocupare constanta a autoritatilor pentru
angajarea cvasi-completa a fortei de munca.
Rezumând, vom spune ca filosofia bunastarii în Nordul Europei consta în
efortul sistematic de a include integral cât mai multe persoane si grupuri în fluxul
social normal si de a aboli saracia, chiar cu pretul unei relative egalizari a
veniturilor prin redistributie.
În categoria determinantilor istorici si socio-culturali trebuie precizate
valorile pe care este cladita societatea scandinava, pe lista carora egalitatea ocupa
detasat primul loc. ,, ... Valorile nordice implica asumptia ca egalitatea este o
situatie absolut corecta si justificata, un deziderat politic sau chiar un imperativ.
Ea prevaleaza, chiar atunci când întra in conflict cu alte valori" (Esping-
Andersen, 1993).

Modelul conservator (conservator-corporatist, continental, german -

bismarckian, crestin-democrat, Germania si Franta)
Vorbind despre politica sociala germana, nu se poate începe decât printr-o
fireasca referire la primele programe de asigurari initiate de stat, în timpul
administratiei cancelarului Bismarck (1883). Sistemul national al asigurarilor
sociale, fondat în Germania sfârsitului de secol XIX, avea sa domine autoritar
politica sociala practicata în Europa de-a lungul secolului nostru, reprezentând si
astazi una din optiunile majore în privinta bunastarii sociale la nivelul
continentului[5].
Acest model se detaseaza de celelalte modele prin accentul categoric pus pe
mecanismul asigurarilor sociale.
Fiind finantat în principal din contributiile angajatilor si angajatorilor la
fondurile de asigurari, modelul german al bunastarii are în consecinta o baza
ocupationala, este direct participativ si aduce beneficii sociale diferentiate
(proportionale cu contributiile), spre deosebire de modelul social-democrat
universal si egalitarist practicat în tarile scandinave. Pe lânga distinctia clara care
se face între beneficiile rezultate din dimensiunea contributiva (foarte apreciata în
Germania) si ajutoarele provenite din asistenta sociala non-contributiva (prost
vazuta de majoritatea populatiei), trebuie adaugat si principiul subsidiaritatii, unul
din punctele cheie ale politicilor germane.
Având în vedere filosofia sistemului securitatii sociale din Germania,
enuntata anterior, se poate deduce ca ,,primul obiectiv al politicii sociale germane
este mentinerea statusului sau - exprimat într-o maniera pozitiva - protectia
veniturilor, mai degraba decât reducerea sau prevenirea saraciei - ca în
regimurile liberale - sau redistributia, ca în regimurile social-democrate"
(Spicker, 1993). Astfel, prevederile programelor de bunastare sunt îndreptate cu
prioritate pe directia conservarii statusului social avut în timpul vietii active si al
mentinerii beneficiilor la un nivel cât mai apropiat de veniturile din munca,
rezultând o reflectare fidela si constanta a diferentierilor (ierarhizarilor) socio-
profesionale.
 Idealul bunastarii corporatiste în viziunea catolicismului social a fost cel mai
bine exprimat de ideeaparteneriatului social guvern-patronat-sindicate, aceasta
cooperare tripartita reprezentând ,,cheia de bolta" a strategiei socio-economice
germane la nivel macroeconomic[6].
Principiul subsidiaritatii este al doilea reper major al modelului german
care decurge din doctrina sociala a catolicismului si care a ajuns sa fie impus nu
numai în Constitutia Germaniei ci si în Tratatele Uniunii Europene, fiind ridicat la
rangul de politica oficiala comunitara. Conform acestiu principiu de guvernamânt,
,,unitatile sociale mai largi nu pot asuma responsabilitatile decizionale ce revin
unitatilor mai mici, subordonate, decât în situatia exceptionala în care unitatile
sociale mici sunt incapabile sa raspunda propriilor necesitati" (Brauns si Kramer,
1989)[7].
Modelul conservator de politica sociala este în fapt un model continental,
fiind întâlnit (cu inevitabile variatii de nuanta) în numeroase tari europene din jurul
Germaniei: Austria, Franta, Italia, Belgia, Olanda si mai nou în tarile Europei
Centrale: Cehia, Polonia, Ungaria, Slovacia, Croatia, Slovenia. Discursul de tip
crestin-democrat asupra bunastarii, în acord cu doctrina sociala a Bisericii
Catolice, respinge în principiu atât capitalismul de tip ,,laissez-faire" cât si
marxismul, punând în schimb accentul pe valorile educatiei si ale moralitatii si
pe conceptul Economiei Sociale de Piata, lansat de CDU la sfârsitul anilor '40.
Dimensiunile cele mai importante ale politicii sociale germane:
I) Securitatea sociala. Dupa 1945, s-a constatat că singurul proiect viabil
pentru Germania Federala a ramas cel bismarckian, fundamentat pe principiul
asigurarilor sociale finantate din contributii si pe principiul subsidiaritatii.
Contributiile erau dependente de venituri, asa cum deveneau - în consecinta - si
beneficiile sociale iar statului i s-a conferit un rol minim în administrarea
fondurilor de asigurari. Practic, pastrarea mai multor fonduri de asigurari
(administrate separat) - care furnizau beneficii proportionale cu performantele
economice individuale din timpul vietii active - a ramas punctul forte al politicii de
bunastare din Germania. Acoperirea riscurilor prin scheme de asigurari specializate
a parcurs urmatoarele etape: a) asigurari de boala, din 1883; b) asigurari de
accidente, din 1884; c) asigurari de batrânete (pensii), din 1889; d) asigurari
desomaj, din 1920; e) asigurari obligatorii de îngrijire pe termen lung, din 1995.
Servicii sociale individuale si îngrijirea pe termen lung. În 1995 a fost
introdusa prin lege,,asigurarea de îngrijire pe termen lung". Acesta noua schema
de asigurari este destinata sa furnizeze servicii de îngrijire personala (la domiciliu
sau în resedinte specializate) persoanelor vârstnice lipsite de suport familial.
II) Serviciile de asistenta medicala. În Germania nu exista un sistem
national de ocrotire a sanatatii, finantat de stat din impozite -asa cum este NHS în
Marea Britanie- iar serviciile medicale sunt furnizate exclusiv pe baza principiului
asigurarilor sociale. Fondurile care finanteaza actul medical curent sunt alimentate
în principal din contributiile angajatilor si angajatorilor dar si din veniturile
proprii ale acestor fonduri, care prezinta întotdeauna o componenta investitionala
cu minim de risc. Peste 90% din cetatenii germani beneficiaza în prezent de
asigurari sociale de sanatate, functionând însa în paralel si programe de asigurari
medicale private, pentru persoane cu venituri înalte.
Piata muncii în Germania reflectă tiparele socio-culturale, economice si
politice ale unei natiuni în privinta ocuparii locurilor de munca. Sistemul
conservator al bunastarii, având o puternica propensiune spre familie, spre clasa
mijlocie si spre valorile traditionale ale societatii germane, dezavantajeaza
indirect,,minoritatile etnice, tinerii si femeile" (Mihut si Lauritzen, 1999) în special
printr-o anumita rigiditate pe piata muncii. Este de prevazut în consecinta ca una
din preocuparile programelor de bunastare din aceasta tara sa fie activarea si
flexibilizarea politicilor în domeniul ocuparii fortei de munca. În ceea ce priveste
configuratia structurala si dominatia pe piata muncii, principalul indicator luat în
discutie pare astăzi a fi „prezenta activa a femeilor".

Modelul liberal (SUA, Marea Britanie)

În clasificarea lui Esping-Andersen din 1991, ,,regimul liberal al bunastarii"
este centrat în jurul Statelor Unite (la care se poate adauga Marea Britanie, Canada,
Australia, Hong-Kong sau Noua Zeelanda). Exista însa teorii si autori care
considera Marea Britanie drept ,,model mixt al bunastarii"[8].
În Marea Britanie, beneficiul social în cazul somajului, rebotezat ,,Alocatia
pentru cautarea unui loc de munca" (JSA - Jobseeker's Allowance) a fost
diminuat, tocmai pentru a motiva somerii sa caute si sa accepte locurile de munca,
indiferent de nivelul salarizarii, în contextul în care salariul minim fusese
desfiintat.
Sistemul Creditului Familial a fost introdus în 1992, în cazul familiilor cu
copii dependenti, ca o oportunitate pentru depasirea eventualelor dificultati
financiare temporare.
Dintre politicile sociale sectoriale, singura care nu corespunde modelului
liberal este politica în domeniul sanatatii. Serviciile de asistenta medicala sunt
furnizate în cadrul renumitului NHS (National Health Service), fondat de laburisti
în 1948, care reprezinta si astazi un punct de referinta si de unicitate pentru
bunastarea britanica. Spre deosebire de sistemele sanitare din majoritatea tarilor
europene si din Statele Unite, cel din Regatul Unit nu este organizat pe baza
asigurarilor sociale si a contributiilor, ci este finantat de stat din impozitarile
generale (ca în modelul social-democrat), garantând accesul universal si gratuit al
populatiei. Fireste, pe lânga sistemul public NHS s-a dezvoltat un excelent sistem
medical privat, foarte competitiv dar în acelasi timp unul dintre cele mai scumpe
din lume. Ne vom referi în continuare doar la NHS, ca parte a politicii de bunastare
a guvernului britanic.
Politica locuintelor sociale a suferit de asemenea transformari importante
dupa instalarea guvernului conservator. Conceputa de laburisti ca un domeniu de
activitate finantat exclusiv din surse publice (bugetele consiliilor locale), housing
policy a intrat în atentia cabinetului Thatcher înca din 1980. De fapt, conservatorii
si-au facut din politica locuintelor un adevarat ,,port drapel" al reformelor derulate
sub doctrina Noii Drepte.
,,Dreptul chiriasilor de a cumpara", în conditii speciale, locuintele sociale
asupra carora detineau contracte de închiriere, pe lânga faptul ca a însemnat
privatizarea întregului domeniu de activitate si acumularea unor resurse
substantiale la dispozitia consiliilor locale, a adus un numar mare de voturi
conservatorilor, dovedindu-se si un succes electoral.
Politica educationala a Noii Drepte a însemnat o liberalizare a competitiei
între scoli, promovarea educatiei în sistem privat si introducerea selectiei elevilor
în functie de statutul scolii. Programul si masurile noii politici a învatamântului
britanic au fost cuprinse în ,,Actul Reformei Educationale" din 1988. Se acorda
scolilor o mult mai pregnanta libertate în procesul de selectie a elevilor si
profesorilor, autonomie financiara si dreptul de a concura pe piata resurselor pentru
finantari extra-bugetare. La un interval de 5 ani fiecarei scoli îi venea rândul sa fie
auditata de o comisie independenta de experti iar rezultatele evaluarii erau
publicate în cataloage speciale, puse la dispozitia parintilor. Scolile care pierdeau
numeric elevi, datorita deprecierii lor în cataloagele publice de audit, pierdeau în
consecinta si o parte din finantarea de la buget, find în acest fel sanctionate de
Ministerul Educatiei, iar cele care erau bine cotate si solicitate obtineau finantari
suplimentare.
În fine, serviciile sociale personale (al 5-lea ,,pilon" al politicii sociale
britanice) acopera în practica o diversitate de activitati suportive, care confera
sprijin social copiilor, vârstnicilor, persoanelor cu deficiente fizice sau psihice, etc.
Acestea sunt, în fapt, servicii specializate de asistenta sociala bazate pe
principiul,,community care". Doctrina liberala a Noii Drepte a introdus piata si
dimensiunea privata a serviciilor inclusiv în acest domeniu, reglând finantarile pe
baza mecanismelor de licitatie a programelor, la care puteau participa atât
agentiile publice locale (specializate), cât si firme private sau ONG-uri de profil. În
plus, guvernul a introdus o serie de masuri reformiste în stil neo-conservator,
punând accentul pe îngrijirea asumata de propria familie, în acest caz acordându-se
unele stimulente financiare (Pinck, 1997).
Politica sociala a Marii Britanii respecta în linii mari tiparele modelului
liberal. Ea raspunde de altfel unei culturi politice liberale (sau ,,liberal-
conservatoare", pentru a folosi un termen hibrid evocat si de Milton Friedman) al
carei epicentru este plasat fara îndoiala în Statele Unite.
Timp de 18 ani, guvernarile conservatoare Thatcher (1979-1990) si apoi
Major (1990-1997) au actionat pe linia flexibilizarii, eficientizarii manageriale,
privatizarii (contractarii) serviciilor sociale, a ,,marketizarii" bunastarii
publice si selectivitatii în acordarea beneficiilor sociale, bazata pe testarea
veniturilor.

O perspectivă asupra politicii socio-economice a statului bunăstării în Europa

Noul model socio-economic ar trebui deci sa raspunda urmatoarelor solicitari

majore: flexibilizare, debirocratizare si descentralizare administrativa,
dereglementare, relansare investitionala prin reducerea fiscalitatii,
eficientizarea managementului, asumarea noilor tehnologii, privatizarea unor
companii, societati si chiar a unor servicii publice.
Din punct de vedere politic, neo-liberalismul s-a impus treptat ca doctrina de
referinta pentru procesul constructiei europene si chiar acolo unde guverneaza
social-democratii sau socialistii, s-a adoptat o politica economica mult mai liberala
decât în trecut.
Un fenomen important si benefic s-a petrecut la nivelul conceptiei generale
asupra rolului statului si al societatii civile, al relatiilor formale si informale dintre
acestea. Fenomenul pare sa fie una dintre consecintele ,,americanizarii" Europei.
Practic, în toate tarile Europei occidentale puterea si functiile explicite sau
implicite ale statului sunt în declin. Asistam la transferul centrului de greutate al
bunastarii colective spre comunitatile locale, din ce în ce mai puternice si mai
influente. Fenomenul, denumit revolutia comunitatilor (Catalin Zamfir, 1995) se
încadreaza în procesul mai larg de emancipare a comunitatilor locale si al
deplasarii accentelor dinspre stat spre societatea civila. În termenii bunastarii,
aceasta mutatie este cuprinsa în sintagma: ,,FROM WELFARE STATE TO A
WELFARE SOCIETY" (Gosta Esping-Andersen, 1996).
Fireste, în tot acest proces de restructurare a WS din ultimii ani trebuie sa
tinem cont si de contextul politic international si în mod particular de schimbarile
majore survenite în relatia dintre Vestul si Estul Europei dupa încheierea
Razboiului Rece. Nu mai este astazi un secret pentru nimeni faptul ca programele
de bunastare aplicate în tarile occidentale si însusi conceptul de securitate sociala
au avut, printre altele, rolul de a tine cetatenii acestor tari cât mai departe de
,,cântecele de sirena" ale comunismului sovietic.
Dupa 1989 - caderea Cortinei de Fier – s-a încercat deplasarea accentului
spre un efort mai mare de integrare a Estului. În multe privinte, tarile din Europa
centrala si rasariteana au început sa priveasca spre Vest si sa copieze modelul
occidental de organizare politico-economica.
Si în ceea ce priveste politica sociala, tendinta generala a fost de a se
,,importa" cât mai repede modelul statului bunastarii si al securitatii sociale.
Dorinta muncitorilor din Est a fost de a beneficia înca din primii ani de aceleasi
avantaje ca si colegii lor de breasla din tarile occidentale, desi era evident pentru
toata lumea ca economia estica depasita din punct de vedere tehnologic nu putea fi
competitiva la nivel mondial în conditiile liberei concurente. Au urmat, firesc,
frustarile si seria de proteste sociale vehemente (stimulate si de nostalgia
,,gratuitatilor" comunismului), care au facut ca mersul reformei economice sa fie
greoi si nu de putine ori întrerupt de sincope dureroase.
În ansamblu, vointa politica a Estului s-a manifestat pe directia
restructurarii sistemului (în unele tari mai repede si mai ferm, în altele mai încet si
mai ezitant) încât pâna la urma corpul social al acestor societati a parcurs un proces
complex de maturizare si asumare a necesitatii modernizarii generale. Chiar daca
legislatia sociala a început sa reproduca în linii mari tiparele statului-bunastarii din
Europa occidentala, aceste reglementari nu vor avea consistenta reala decât atunci
când economia Estului va produce suficiente resurse pentru alimentarea
programelor sociale.

2.3. O perspectivă diacronică asupra ideii de securitate socială.

Evoluţii conceptuale

De-a lungul timpului au existat numeroase încercări de a defini conceptul de

securitate socială. În unele ţări, acesta este definit în legislaţie, în alte state însă
doctrina este cea chemată să clarifice conceptul.
Definiţiile tradiţionale ale securităţii sociale încep cu enumerarea riscurilor
sociale şi continuă cu descrierea programelor şi schemelor acoperite. Încercările
ulterioare de a defini conceptul nu se mai concentrează, însă, pe lista riscurilor care
ar trebui acoperite, ci încearcă să stabilească faptul că securitatea socială reprezintă
un set de instrumente politice care să răspundă unui scop anume.
Perspectiva diacronică asupra ideii de securitate socială relevă faptul că se
pot distinge patru mari etape ale constructiei (institutionalizarii) sistemului de
securitate sociala: 1. Faza experimentala (1870-1920); 2. Faza consolidarii
(1920-1945); 3. Faza expansiunii (1945-1975); 4. Criza si reforma sistemului
social (dupa 1975, continuând pâna în prezent).
 Înainte de revoluţia industrială, protecţia socială se realiza prin intermediul
asistenţei şi actelor de caritate ale bisericii[9]. În Anglia, conflictul dintre regalitate
şi biserică a determinat statul să-şi asume acest rol caritabil în 1601, prin legea
sărăciei, care asigura asistenţă bolnavilor şi infirmilor.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea au apărut asigurările sociale
muncitoreşti – sistem de ajutorare a lucrătorilor săraci - având la bază principiul
reciprocităţii. Pentru început, sistemul asigurărilor sociale s-a bazat pe o iniţiativă
privată, dar, treptat, statul a decretat obligativitatea acestuia[10]. Sistemul s-a
dezvoltat treptat, trecându-se de la asigurarea anumitor categorii de lucrători pentru
anumite riscuri, la un număr din ce în ce mai mare de persoane şi de riscuri
acoperite.
Termenul de securitate socială a fost utilizat, pentru prima dată, în SUA, ca
titlu al unei legi votate de Congres (Social Security Act din 14 august 1935). Opera
lui Roosevelt[11], legea americană privind securitatea socială din 1935 era un efort
„de a înfrunta în bloc problema nevoii în societate şi de a-i găsi un ansamblu de
soluţii coordonate”[12]. Legea era rezultatul unui ansamblu de măsuri destinate să
scoată SUA din recesiunea ce începuse în 1929. În acest act normativ termenul de
securitate socială se referă, în special, la sistemele de menţinere a veniturilor
(referitoare la bătrâneţe, deces, accidente de muncă, şomaj), sănătate publică,
asistenţă socială şi compensări sociale (pentru veterani sau alte victime ale unor
măsuri guvernamentale cu efecte negative).
În Europa, în anii de după 1929 şi până după al doilea război mondial, autori
precum John MaynardKeynes şi William Henry Beveridge combină
raţionamentele economice şi sociale pentru a justifica oextindere a funcţiilor
statului văzut ca welfare state - statului bunăstării sociale. Aceşti autori pledează
în favoarea politicilor guvernamentale intervenţioniste (alocare, stabilizare şi
redistribuire), prin care guvernul ar folosi măsuri fiscale şi monetare în scopul
temperării efectelor adverse economice şi sociale ale recesiunilor economice.
Un moment de referinţă este anul 1942 când a fost prezentat Raportul
Beveridge asupra politicii sociale britanice privind asigurările sociale şi serviciile
înrudite[13]. Prin acest raport se susţinea lupta activă contra sărăciei, obiectivul
general fiind instituirea unei asigurări sistematice a mijloacelor de existenţă.
Obiective specifice, concrete, erau: generalizarea ariei personale de acoperire a
sistemului asigurărilor sociale şi solidaritatea între membrii comunităţii în
redistribuirea venitului naţional; extinderea riscurilor acoperite şi finanţarea
sistemului nu doar din cotizaţii, ci şi din impozite. Autorul raportului insista, de
asemenea, asupra aspectului de prevenire a riscului. Cât priveşte definiţia
securităţii sociale, raportul precizează: „Prin securitate socială se înţelege
garantarea unui venit determinat.” Rezultatul a fost, pe de o parte,
dezvoltarea unui serviciu public funcţional în beneficiul întregii colectivităţi şi, pe
de altă parte, repartizarea de către autorităţi a venitului naţional.
În anii ’60 devenise clar că, după al doilea război mondial, se dezvoltaseră
două tipuri de sisteme de securitate socială. Pe de o parte, abordarea Beveridge,
în care sistemul de securitate socială a fost elaborat ca răspuns la tradiţionala
lege a sărăciei. Chiar dacă sistemul se baza pe scheme de tipul asigurărilor sociale,
accentul se punea pe protecţia venitului minim pentru întreaga populaţie. Pe de
altă parte,abordarea Bismarck se referea la sistemele de securitate socială bazate
pe ajutorul reciproc şi asigurări sociale diferenţiate pe categorii de populaţie.
Accentul se punea pe definirea clară a categoriilor de populaţie, pentru care se
elaborau scheme de prestaţii corespunzător câştigurilor salariale.[14]
În timp s-a impus ca fiind de referinţă modelul social-democrat care se
axează pe furnizarea de servicii colective. Suedia a dezvoltat un sistem unic,
combinând o politică activă de ocupare a forţei de muncă prin negocieri colective
centralizate şi cu servicii publice universale[15]. Acesta este modelul social-
democrat prin excelenţă, cu numeroase posturi, cu egalitatea salariilor şi
promovarea egalităţii prin intermediul politicilor sociale. Pentru dezvoltarea pieţei
forţelor de muncă au fost antrenate cheltuieli foarte mari. Acest model este
redistributiv la nivelul activităţii, cu un procent important de feminizare a locurilor
de muncă, dar şi cu un procent de impozitare foarte ridicat.
În Raportul OIM „În secolul al 21-lea: Dezvoltarea securităţii sociale” se
descrie securitatea socială carăspuns la nevoia acută de siguranţă în cel mai larg
înţeles al acesteia, mai degrabă decât ca un conglomerat de mecanisme de
garantare a acestei siguranţe, în timp ce alţi autori optează pentru un obiectiv
determinat: „asigurarea securităţii”.
Mai recent, autori ca Sinfield sau Berghman abordează într-o manieră mult
mai largă conceptul de securitate socială, definindu-l ca „protecţie totală contra
pierderii resurselor şi pierderilor umane”. Se poate înţelege că este vorba despre
acoperirea totală a unor riscuri; ori securitatea socială nu ia în considerare doar
riscuri sau pierderi, ci şi spijinul acordat în cazul unor evenimente care, deşi
fericite, conduc la diminuarea veniturilor lucrătorului, putând coborî sub un
anumit nivel de viaţă garantat.
O definiţie destul de cuprinzătoare a fost formulată de Danny Pieters care
considera securitatea socială drept „corpul aranjamentelor vizând solidaritatea cu
persoana care se confruntă cu o lipsă de venituri sau cu costuri speciale.”
Securitatea socială a fost definită de către Biroul Internaţional al Muncii
(1995) caprotecţia pe care societatea o acordă membrilor săi printr-un ansamblu
de dispoziţii publice contra mizeriei economice şi sociale care îi ameninţă în caz
de pierdere sau reducere importantă a câştigurilor din cauze bolii, maternităţii,
accidentelor de muncă, şomajului, invalidităţii, bătrâneţii sau decesului, precum şi
acordarea de îngrijiri medicale şi de alocaţii familiilor cu copii.
Politicile de securitate socială, înţelese ca politici de securitate economică,
comportă 4 direcţii:
- securitatea locurilor de muncă;
- securitatea câştigurilor/veniturilor;
- securitatea capacităţii de muncă;
- organizarea sistemului de distribuire a sumelor de înlocuire în timpul
perioadelor de inactivitate forţată.
În acest context, se poate afirma că noţiunea de securitate socială vizează
atâtasigurările sociale (prestaţii contributive fundamentate pe ideea de risc social
asigurat – bătrâneţe, boală, accident), cât şi asistenţa socială (prestaţii
necontributive fundamentate pe ideea de nevoie şi solidaritate – cămine de bătrâni,
întreţinerea în şcoli speciale)[16].

La nivel reglementar internaţional, termenul de „securitate socială” se referă,

în mod obişnuit, la acele ramuri ale asigurărilor sociale stabilite în Convenţia OIM
nr. 102 (1952) a privind standardele minime de securitate socială: boală,
maternitate, invaliditate, bătrâneţe, urmaşi, accidente de muncă şi boli
profesionale, şomaj, alocaţii familiale şi deces. În acest sens, termenul nu include
asistenţa socială (care se caracterizează prin faptul că beneficiarii nu contribuie la
costurile de securitate care îi privesc).

În plan general, securitatea socială presupune mobilizarea unei părţi din

resursele naţionale materiale, umane şi instituţionale într-o acţiune sistematică
de acoperire a nevoilor determinate de inegalitate, sărăcie, boală şi bătrâneţe.
În opinia lui J. H. Richardson, scopul esenţial al securităţii sociale este acela
de „a asigura sprijin comunitar sau colectiv acelor persoane aflate într-o
împrejurare din cauza căreia sunt lipsiţi, temporar sau permanent, de resurse
suficiente pentru subzistenţă sau îngrijire medicală de bază”[17].
Colectivitatea strânge de la membrii săi, pe cât posibil proporţional cu
capacitatea contributivă a acestora, cotizaţii care alimentează fondurile de ajutor,
securitate şi pensii, în beneficiul respectivilor membri şi al persoanelor care fac
parte din familiile acestora[18].
Acest sistem permite o compensare între riscurile şi costurile inegale care
privesc fiecare membru al respectivei colectivităţi şi, prin aceasta, acordarea unor
prestaţii mai mari decât cele care ar putea fi obţinute din economii individuale.
Totodată, contribuţiile fiecărui membru sunt mai mici decât într-un sistem
individualist.
 Deci, securitatea socială are la bază efortul naţional, presupunând
existenţa şi funcţionarea unui sistem de compensare naţională. Modul de
organizare şi resursele existente în fiecare ţară justifică marea varietate în
stabilirea tehnicilor utilizate şi a priorităţilor în ceea ce priveşte anumite riscuri
sau costuri. Însă, aria foarte mare a riscurilor, care fac obiectul securităţii sociale,
nu ar putea fi acoperită fără cooperarea internaţională (dacă avem în vedere, spre
exemplu, străinii imigranţi, lucrătorii transfrontalieri etc.)
Societatea în sine este cea care trebuie să se protejeze, intern, prin măsuri
obligatorii, împotriva efectelor negative ale reducerii sau pierderii veniturilor unor
membrii, împotriva voinţei sau responsabilităţii acestora. Cetăţenii sunt încurajaţi
sau chiar obligaţi de guvern să se asigure împotriva unor riscuri sociale. Şi aceasta
nu numai pentru a asigura veniturile cetăţenilor, ci şi pentru a evita transformarea
acestora într-o povară pentru restul societăţii[19].
Aceste efecte negative nu privesc doar individul, ci se reflectă asupra întregii
societăţi: de la influenţe culturale şi motivaţionale asupra copiilor celor aflaţi în
astfel de situaţii, până la instabilitate politică şi mişcări sociale. Acesta este
motivul pentru care statele caută să se apere împotriva acestor riscuri sociale, de
aceea astfel de riscuri se numesc „sociale” şi de aceea trebuie acoperite prin
sisteme de asigurare obligatorii.
Sistemele de securitate socială sunt responsabilitatea statului şi prin urmare
sunt gestionate de obicei de instituţii ale statului (ceea ce nu exclude, însă,
existenţa şi funcţionarea în acest domeniu şi a unorsocietăţi de asigurare private -
este vorba, în special, de ramuri ale securităţii sociale care privesc accidentele sau
bolile profesionale ori pensiile private).
În sistemele legislative naţionale ale statelor moderne industrializate,
legislaţia privind securitatea socială reprezintă un set de prevederi care
reglementează asigurările sociale, asistenţa socială şi diverse ramuri ale
compensărilor sociale. Aceste reglementări stabilesc reguli care vizează transferul
în bani sau în natură de la unităţile publice către cetăţeni.[20]
În esenţă, securitatea socială este reglementată în dreptul intern. Fiecare stat
stabileşte nivelul prestaţiilor, condiţiile care trebuie îndeplinite pentru deschiderea
dreptului sau perioadele pentru care se plătesc prestaţiile. Deci, sistemele de
securitate socială sunt administrate de instituţii naţionale, guvernate de reguli şi
reglementări naţionale, iar eventuale litigii care pot apărea în acest domeniu sunt
soluţionate în cadrul sistemului judecătoresc naţional.
Astfel, aria de aplicabilitatea a unui sistem de securitate socială este limitată, de
obicei, la teritoriul statului respectiv, iar uneori doar la o anumită regiune din
acesta. În cadrul teritoriului respectiv se pot stabili reguli care să dea dreptul la
prestaţii doar cetăţenilor sau rezidenţilor statului în cauză. Se conturează, deci,
două principii care pot genera dificultăţi în ceea ce priveşte obţinerea drepturilor
de securitate socială: teritorialitatea şi naţionalitatea.

Conceptul de securitate socială în dreptul intern

Securitatea socială constituie un concept amplu care incorporează atât

asigurările sociale, cât şi asistenţa socială.

A). Asigurările sociale cuprind: asigurarea de sănătate, prestaţiile de

maternitate, ajutorul de deces, indemnizaţia de şomaj, dreptul la pensie, asigurările
pentru accidente de muncă şi boli profesionale.
Se apreciază că, în cadrul asigurărilor sociale, intra cu titlu de prestaţii
noncontributive şi drepturile acordate: invalizilor, văduvelor şi orfanilor de război,
veteranilor de război, foştilor deţinuţi politici, eroilor martiri, urmaşilor şi răniţilor
din timpul Revoluţiei din 1989, magistraţilor înlăturaţi din justiţie în perioada 1945
- 1952.

Într-un fel, se poate aprecia că, în prezent, cu privire la anumite instituţii

juridice, exista anumite norme de drept comun în domeniul securităţii sociale, dar
şi norme specifice pentru anumite categorii de personal.
Aşadar, fără ca enumerarea sa fie exhaustiva, norme generale în domeniul
securităţii sociale sunt: Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de
muncă şi boli profesionale; Legea nr. 19/2000 privind pensiile şi alte drepturi de
asigurări sociale; Legea nr. 76/2002 privind asigurările pentru şomaj şi stimularea
ocupării forţei de muncă; Ordonanţa de Urgenta a Guvernului nr. 158/2005 privind
concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate; Ordonanţa de Urgenta
a Guvernului nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului;
Legea nr. 61/1993 privind alocaţia de stat pentru copii; Legea nr. 416/2001 privind
venitul minim garantat; Legea nr. 47/2006 privind sistemul naţional de asistenţă
socială.
În domeniul dreptului securităţii sociale, normele specifice pentru anumite
categorii de personal sunt, cu titlu exemplificativ: Legea nr. 303/2004 privind
statutul judecătorilor şi procurorilor10; Legea nr. 128/1997 privind Statutul
personalului didactic11; Ordonanţa de Urgenta a Guvernului nr. 36/2003 privind
sistemul de pensionare a membrilor personalului diplomatic şi consular; Legea nr.
179/2004 privind pensiile de stat şi alte drepturi de asigurări sociale ale poliţiştilor.

Trăsăturile asigurărilor sociale sunt considerate a fi următoarele:

- subiectele raportului de asigurare sunt, pe de o parte, persoana fizică
(asiguratul), iar, pe de altă parte, organizaţia de asigurări prin organismele
competente;
- conţinutul raportului de asigurare este alcătuit în esenţa din dreptul
asiguratului la primirea indemnizaţiei de asigurări sociale şi obligaţia corelativa a
instituţiei de asigurări de a o plăti, din obligaţia asiguratului de a vira contribuţia de
asigurări sociale, corelativa cu dreptul instituţiei de asigurare de a pretinde plata
contribuţiei (raport juridic de tip comutativ);
- raportul de asigurare se naşte, ca regula, ex lege, neavând la bază voinţa
subiectelor sale;
- conţinutul raportului de asigurare constă, în principal, în furnizarea unor
prestaţii ce reprezintă venituri de înlocuire a câştigului profesional (salariu, alte
forme de venit profesional).

B). Asistenţa socială este reprezentata de un ansamblu unitar, constituit

potrivit Legii nr. 47/2006 privind sistemul naţional de asistenţa socială.

Sistemul naţional de asistenţă socială reprezintă ansamblul de instituţii şi

măsuri prin care statul, prin autorităţile administraţiei publice centrale şi locale,
colectivitatea locala şi societatea civila intervin pentru prevenirea, limitarea sau
înlăturarea efectelor temporare ori permanente ale unor situaţii care pot genera
marginalizarea sau excluziunea socială a persoanei, familiei, grupurilor ori
comunităţilor (art. 2 alin. 1 din Legea nr. 47/2006).
 Asistenţa socială, componentă a sistemului naţional de protecţie socială,
cuprinde serviciile sociale şi prestaţiile sociale acordate în vederea dezvoltării
capacităţilor individuale sau colective pentru asigurarea nevoilor sociale, creşterea
calităţii vieţii şi promovarea principiilor de coeziune şi incluziune socială.

Dreptul la asistenţa socială se acorda la cerere sau din oficiu, după caz, şi este
garantat:
- tuturor cetăţenilor romani care au domiciliul sau reşedinţa în
România, fără nici un fel de discriminare;
- cetăţenilor altor state, apatrizilor, oricărei persoane care a
dobândit o forma de protecţie şi care are domiciliul sau reşedinţa în România, în
condiţiile legislaţiei romane, respectiv ale acordurilor şi tratatelor la care România
este parte.

Serviciile şi prestaţiile sociale se acorda în funcţie de situaţia persoanei sau

familiei.

Astfel:

a) Serviciile sociale pot fi primare şi specializate.

- Serviciile sociale primare sunt masuri şi acţiuni de proximitate şi prevenţie
acordate în comunitate, în scopul identificării şi limitării situaţiilor de risc în care
se poate afla la un moment dat persoana, familia sau grupul.
- Serviciile sociale specializate sunt masurile de suport şi Asistenţa care au
ca scop menţinerea, refacerea sau dezvoltarea capacităţilor persoanei ori familiei,
aflata în situaţii specifice de vulnerabilitate sau de risc de excludere socială şi sunt
acordate de personal calificat şi specializat.

Furnizarea serviciilor sociale se organizează intr-un sistem descentralizat, la

nivelul comunităţilor locale, pentru a răspunde cat mai adecvat nevoilor sociale
identificate, tipologiei potenţialilor beneficiari şi condiţiilor particulare în care
aceştia se afla.
Furnizorii de servicii sociale pot organiza şi acorda servicii sociale, cu sau
fără găzduire, după cum urmează:
- în comunitate;
- la domiciliul beneficiarului;
- în centre de zi şi centre rezidenţiale, publice sau private.

Centrele de zi şi rezidenţiale reprezintă asezaminte în care serviciile sociale

sunt acordate de personal calificat şi care dispun de infrastructura adecvata
 furnizării acestora; în centrele rezidenţiale persoana este găzduită mai mult de 24
de ore.
Serviciile sociale sunt acordate de furnizori de servicii sociale care sunt
persoane fizice sau juridice, de drept public ori privat. Furnizorii de servicii sociale
acreditaţi precum şi serviciile sociale acordate de aceştia se înregistrează în
registrul electronic unic, organizat la nivel naţional pe baza ordinului ministrului
muncii. Furnizorii de servicii sociale acreditaţi pot încheia convenţii de parteneriat
sau contracte pentru acordarea serviciilor sociale.
Serviciile sociale sunt organizate intr-un sistem flexibil, multidisciplinar şi
coordonat şi pot fi furnizate în sistem integrat cu serviciile de sănătate, invatamant,
locuire, ocupare a forţei de muncă şi altele asemenea, în funcţie de complexitatea
situaţiei.

b) Prestaţiile sociale reprezintă transferuri financiare şi cuprind: alocaţii

familiale, ajutoare sociale, indemnizaţii şi facilităţi (art. 17 alin. 1 din Legea nr.
47/2006):

- alocaţiile familiale se acorda familiilor şi au în vedere naşterea, educaţia şi

întreţinerea copiilor;
- ajutoarele sociale se acorda persoanelor sau familiilor aflate în dificultate şi
ale căror venituri sunt insuficiente - pentru acoperirea nevoilor minime de viata,
evaluate prin ancheta socială precum şi prin alte instrumente specifice;
- indemnizaţiile şi facilitatile se acorda persoanelor pentru favorizarea
incluziunii sociale şi asigurării unei vieţi autonome; indemnizaţiile cu caracter
reparatoriu se acorda persoanelor şi, după caz, familiilor acestora, care au suferit
daune în urma unor evenimente socio - politice sau legate de catastrofe şi
calamitati naturale, recunoscute prin lege.

Principalele criterii pe baza cărora se acorda prestaţiile sociale sunt

următoarele:
- evaluarea contextului familial;
- veniturile solicitantului sau ale familiei acestuia;
- condiţiile de locuire;
- starea de sănătate şi gradul de dependenta.

Statul acorda prestaţiile sociale prin autorităţile administraţiei publice centrale

sau locale, în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare.
Prestaţiile sociale se acorda în bani sau în natura, din bugetul de stat ori, după
caz, din bugetul local şi sunt reglementate prin legi speciale.
 Spre deosebire de raporturile de asigurări sociale care au o sfera de cuprindere
redusa datorita calităţii de asigurat şi care sunt condiţionate de o anumită situaţie
juridică - de exemplu cea de salariat - raporturile de asistenţa socială au o arie de
cuprindere mult mai extinsa, derivata din noţiunea de nevoie.
Raporturile de asistenţa socială se caracterizează, în principal, prin

următoarele:
- sunt reglementate exclusiv prin lege;
- subiectele lor sunt persoanele fizice aflate în nevoie, pe de o parte şi statul,
prin organismele sale specializate, pe de alta parte;
- în conţinutul acestor raporturi intra dreptul persoanelor asistate social de a
primi prestaţiile stabilite de lege precum şi obligaţia organelor specializate ale
statului de a le acorda;
- prestaţiile au un cuantum forfetar şi ele nu sunt în mod obligatoriu
succesive ca cele de asigurări sociale.

Definiţia dreptului securităţii sociale

Dreptul securităţii sociale este format din ansamblul normelor de drept care

reglementează raporturile juridice de asigurare socială şi pe cele de asistenţa

socială.

El se particularizează faţă de dreptul muncii, în principal, prin următoarele:

- obiectul sau îl constituie raporturile juridice de asigurări sociale şi de asistenţa
socială;
- aceste raporturi juridice nu sunt grevate în mod necesar pe raporturile de
muncă ale salariaţilor;
- de regulă, ele se nasc ex lege, fără a avea la baza voinţa subiectelor lor;
- metoda de reglementare proprie dreptului securităţii sociale este cea directa,
prin acte normative. Potrivit art. 73 alin. 3 pct. p din Constituţie, problemele
securităţii sociale constituie obiect al legii organice (ca şi cele privind raporturile
de muncă).

Ca urmare a existentei acestor trasaturi specifice, Codul muncii, spre

deosebire de cel anterior, nu cuprinde reglementări din domeniul securităţii sociale.
Explicaţia rezida în faptul ca dreptul securităţii sociale face parte, în principal, din
dreptul public, în timp ce dreptul muncii se integrează atât dreptului privat, cat şi
dreptului public.
 Constituind ramuri de drept distincte, dreptul muncii şi dreptul securităţii
sociale au însă şi numeroase zone de interferenta:
- parte importanta a raporturilor juridice de asigurări sociale este grefata pe
calitatea de salariat;
- ambele ramuri operează, intr-o anumita măsura, cu aceleaşi noţiuni,
concepte sau instituţii juridice;
- fără a afecta apartenenţa dreptului securităţii sociale, în principal, la dreptul
public, totuşi, în subsidiar fata de reglementările normative privind asigurările
sociale, contractele colective de muncă - izvoare de drept specifice dreptului
muncii - pot cuprinde şi clauze prin care se acorda salariaţilor drepturi
suplimentare sau la un nivel superior comparativ cu prevederile legale;
- izvoarele internaţionale ale dreptului muncii si, respectiv, ale dreptului
securităţii sociale sunt deseori comune;
- şi în dreptul intern, acte normative fundamentale - cum sunt Legea nr.
19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale,
Legea nr. 76/2000 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării
forţei de muncă - reverbereaza în ambele ramuri de drept, în principal, în dreptul
securităţii sociale si, în subsidiar, în dreptul muncii.

Securitatea socială în documentele internaţionale

Organizaţia Internaţională a Muncii a adoptat mai multe norme în aceasta

materie, dintre care menţionăm cu titlu exemplificativ: Recomandarea nr. 67/1944
asupra mijloacelor de existenta, Recomandarea nr. 69/1945 asupra îngrijirilor
medicale, Convenţia nr. 102/1952 privind securitatea socială care a marcat o noua
etapa în legislaţia internaţională a securităţii sociale prin introducerea obiectivul
unui nivel minim de securitate realizabil în toate tarile lumii, indiferent de gradul
de dezvoltare economica.
Convenţia este exhaustiva, reunind intr-un instrument unic toate ramurile
securităţii sociale; în plus, prevede alocaţiile familiale care nu făcuseră obiectul
nici unei norme precedente.
Convenţia defineşte cele noua componente ale securităţii sociale, şi anume:
asistenţa medicală; indemnizaţiile de boală; prestaţiile de şomaj; prestaţiile de
bătrâneţe; prestaţiile în caz de accidente de muncă ori boala profesionala;
prestaţiile familiale; prestaţiile de maternitate; prestaţiile de invaliditate; prestaţiile
de supravietuire.

Consiliul Europei a adoptat numeroase documente, dintre care amintim cu

titlu exemplificativ:
 - Charta socială europeană revizuită - 1996 (este importanta, în
special, datorita art. 12 intitulat dreptul securităţii sociale);
- Codul european de securitate socială - 1964 (este aproape
identic cu Convenţia O.I.M. nr. 102/1952 privind securitatea socială, însă condiţiile
de ratificare sunt mult mai riguroase);
- Convenţia europeană de securitate socială - 1973.

Tratatul C.E.E. prevede - în art. 51 - doua principii comunitare în domeniul

securităţii sociale cu scopul instituirii unui sistem care sa permită lucratorilor
migranţi şi celor dependenţi de ei:
- totalizarea oricărei perioade luate în considerare de către diferite legislaţii
naţionale pentru obţinerea şi menţinerea dreptului la prestaţii, respectiv pentru
calculul acestora;
- plata de prestaţii persoanelor rezidente pe teritoriile statelor membre.
În scopul coordonării prevederilor legislaţiilor privind securitatea socială au
fost elaborate si: Recomandarea nr. 92/441/CEE privind criteriile comune relative
la resursele şi prestaţiile satisfăcătoare în sistemele de protecţie socială;
Recomandarea nr. 92/442/CEE privind convergenta obiectivelor şi politicilor de
protecţie socială; Regulamentul nr. 883/2004/CE privind aplicarea regimurilor de
securitate socială.
Regulamentul nr. 883/2004/CE priveşte următoarele categorii de persoane:
cetăţenii unui stat membru; apatrizii; refugiaţii rezidenţi intr-un stat membru, în
situaţia în care sunt sau au fost sub incidenţa legislaţiei unuia sau mai multor state
membre; membrii de familie ai tuturor celor menţionaţi precum şi urmaşii acestora.
Regulamentul are în vedere toate legislaţiile referitoare la securitatea socială
care privesc: a) prestaţiile în caz de boala; b) prestaţiile de maternitate şi de
paternitate asimilate; c) prestaţiile de invaliditate, inclusiv cele care sunt destinate
sa mentina sau sa amelioreze capacitatea de muncă; d) prestaţiile de bătrâneţe; e)
prestaţiile pentru urmaşi; f) prestaţiile pentru accidente de muncă şi boli
profesionale; g) prestaţiile de deces; h) prestaţiile de şomaj; i) prestaţiile de pre-
pensionare; j) prestaţiile familiale.
Regulamentul nr. 883/2004/CE se aplica:
- regimurilor generale şi speciale de securitate socială, contributive şi
necontributive;
- regimurilor relative la obligaţiile angajatorului sau ale armatorului;
prestaţiilor speciale în bani, cu caracter necontributiv care prezintă concomitent şi
caracteristicile ajutorului social.
Regulamentul nr. 883/2004/CE nu se aplica asistentei sociale şi medicale,
regimurilor de prestaţii în favoarea victimelor războiului sau consecinţelor
acestuia.
ASIGURARILE SOCIALE

1. ASPECTE INTRODUCTIVE

Principalele repere privind securitatea socială în Constituţia României

revizuită[21]:

ART. 47 Nivelul de trai

(1) Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie
socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent.
(2) Cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la
asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte
forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege. Cetăţenii au
dreptul şi la măsuri de asistenţă socială, potrivit legii.

ART. 34 Dreptul la ocrotirea sănătăţii

(1) Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat.
(2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii
publice.
(3) Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale
pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării
profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale, precum şi alte măsuri de
protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii.

ART. 41 Munca şi protecţia socială a muncii

(1) Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a
ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă.
(2) Salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială. Acestea privesc
securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi al
tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe ţară, repausul săptămânal,
concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale,
formarea profesională, precum şi alte situaţii specifice, stabilite prin lege.
(3) Durata normală a zilei de lucru este, în medie, de cel mult 8 ore.
(4) La muncă egală, femeile au salariu egal cu bărbaţii.
 (5) Dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul
obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate.

Observaţii:
1. Sistemele de securitate socială sunt responsabilitatea statului şi au la bază
legislaţia care îndreptăţeşte anumite categorii de persoane, în anumite condiţii, să
primească prestaţii[22].
2. Conceptul de securitate socială este indisolubil legat de afirmarea,
promovarea şi protecţia drepturilor omului.
3. Asigurările sociale depind în mare măsură de activitatea lucrativă, sunt
condiţionate (acolo unde este cazul) de dorinţa şi posibilitatea de a munci.

2. CADRUL JURIDIC ŞI INSTITUŢIONAL

AL ASIGURĂRILOR SOCIALE

Principalele acte normative aplicabile în domeniul asigurărilor sociale sunt:

1. Lege nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de
asigurări sociale
2. Lege nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat
3. Lege nr. 179/2004 privind pensiile de stat şi alte drepturi de asigurări
sociale ale poliţiştilor
4. Ordonanţă de urgenţă nr. 36/2003 privind sistemul de pensionare a
membrilor personalului diplomatic şi consular
5. Lege nr. 411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat
6. Lege nr. 204/2006 privind pensiile facultative
7. Lege nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi
stimularea ocupării forţei de muncă
8. Lege nr. 202/2006 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei
Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă
9. Lege nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă
10. Lege nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi
boli profesionale
11. Ordonanţă de urgenţă nr. 96/2003 privind protecţia maternităţii la
locurile de muncă
12. Ordonanţă de urgenţă nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în
vederea creşterii copilului
 13. Ordonanţă de urgenţă nr. 158/2005 privind concediile şi
indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate
14. Ordonanţă de urgenţă nr. 67/2007 privind aplicarea principiului
egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în cadrul schemelor profesionale de
securitate socială

Principalele instituţii implicate în organizarea şi funcţionarea sistemului

public de asigurări sociale sunt:
- Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale,
- Casa Naţională de Asigurări de Sănătate
- Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă,
- Direcţiile de muncă şi protecţie socială judeţene şi a municipiului
Bucureşti.

Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale (CNPAS)

[23] este instituţie publică autonomă de interes naţional, cu
personalitate juridică. Este înfiinţată ca organ de specialitate al administraţiei
publice centrale, care administrează şi gestionează sistemul public de pensii şi alte
drepturi de asigurări sociale, precum şi sistemul de asigurare pentru accidente de
muncă şi boli profesionale, sub autoritatea Ministerului Muncii, Familiei şi
Egalităţii de Şanse.
CNPAS are în subordine case judeţene de pensii şi Casa de Pensii a
Municipiului Bucureşti (case teritoriale de pensii); acestea au personalitate juridică
proprie şi funcţionează ca servicii publice descentralizate. Potrivit legii, CNPAS
poate înfiinţa şi case locale de pensii, fără personalitate juridică, care funcţionează
sub conducerea şi controlul caselor teritoriale de pensii.
De asemenea, în conformitate cu legislaţia în vigoare, CNPAS poate autoriza
asociaţii profesionale de asigurare, constituite în acest scop pe sectoare de
activitate ale economiei naţionale, în calitate de prestator de servicii în domeniul
asigurărilor pentru accidente de muncă şi boli profesionale.
CNPAS are în subordine Institutul Naţional de Expertiză Medicală şi
Recuperare a Capacităţii de Muncă, instituţie publică cu personalitate juridică şi
autonomie ştiinţifică.
CNPAS asigură coordonarea, îndrumarea şi controlul activităţii caselor
teritoriale de pensii, în scopul aplicării unitare a legislaţiei în domeniul specific de
activitate şi al realizării integrale a sarcinilor şi atribuţiilor ce le revin acestora.

Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă[24] este instituţie

publică, cu personalitate juridică, sub autoritatea Ministerului Muncii, Familiei şi
Egalităţii de Şanse.
 Agenţia Naţională este organizată şi funcţionează în temeiul principiului
tripartitismului.
Agenţia Naţională asigură coordonarea, îndrumarea şi controlul activităţii
unităţilor din subordine, în scopul aplicării unitare a legislaţiei în domeniul specific
de activitate şi al realizării atribuţiilor ce le revin acestora, potrivit legii.
Agenţia Naţională are în subordine următoarele unităţi cu personalitate
juridică:
a) agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă judeţene şi a municipiului
Bucureşti, servicii publice deconcentrate (agenţiile teritoriale);
b) centrele regionale de formare profesională a adulţilor (centrele naţionale);
Agenţia Naţională aplică politicile şi strategiile privind ocuparea forţei de
muncă şi formarea profesională a persoanelor în căutarea unui loc de muncă,
elaborate de Ministerul Muncii având următoarele obiective principale:
a) stimularea ocupării forţei de muncă şi creşterea gradului de ocupare a forţei
de muncă;
b) prevenirea şomajului;
c) participarea persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă la serviciile
de formare profesională;
d) asigurarea egalităţii de şanse pe piaţa internă a forţei de muncă şi
combaterea oricăror forme de discriminare pe piaţa muncii;
e) creşterea incluziunii sociale;
f) protecţia persoanelor în cadrul sistemului asigurărilor pentru şomaj.
g) facilitarea liberei circulaţii a lucrătorilor în statele membre ale Uniunii
Europene;
h) sprijinirea cetăţenilor români în vederea încadrării în muncă în statele cu
care România nu are încheiate acorduri bilaterale în domeniul forţei de muncă.

Asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul sistem de finanţare a

ocrotirii sănătăţii populaţiei, care asigură accesul la un pachet de servicii de bază
pentru asiguraţi, sunt obligatorii şi funcţionează ca un sistem unitar.
Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (CNAS)[25] este instituţie publică
autonomă, de interes naţional, cu personalitate juridică, care administrează şi
gestionează sistemul de asigurări sociale de sănătate în vederea aplicării politicilor
şi programelor Guvernului în domeniul sanitar.
CNAS are ca principal obiect de activitate asigurarea funcţionării unitare şi
coordonate a sistemului de asigurări sociale de sănătate din România şi are în
subordine casele de asigurări de sănătate judeţene şi Casa de Asigurări de Sănătate
a Municipiului Bucureşti (instituţii publice cu personalitate juridică şi cu bugete
proprii).
 Casele de asigurări colectează contribuţiile persoanelor fizice, altele decât
cele pentru care colectarea veniturilor se realizează de către Agenţia Naţională de
Administrare Fiscală (ANAF) şi gestionează bugetul Fondului naţional unic de
asigurări sociale de sănătate aprobat, cu respectarea prevederilor legii, asigurând
funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate la nivel local.
În scopul exercitării controlului asupra sistemului de asigurări sociale de
sănătate de către Ministerul Sănătăţii Publice, CNAS transmite Ministerului
Sănătăţii Publice, trimestrial şi anual, informaţii cu privire la furnizarea de servicii
medicale, pe domenii de asistenţă medicală, contractarea, decontarea şi finanţarea
acestora.

3. PRINCIPALELE PRESTAŢII DE ASIGURĂRI

SOCIALE REGLEMENTATE ÎN SISTEMUL PUBLIC

Conform legii nr. 19/2000, în sistemul public, se acordă următoarele categorii

de pensii:
a) pensia pentru limita de vârstă
b) pensia anticipată
c) pensia anticipata parţială
d) pensia de invaliditate
e) pensia de urmaş

Alte drepturi de asigurări sociale reglementate de acelaşi act normativ:

- bilete de tratament balnear
- bilete cu preţ redus pe calea ferată
- ajutor de deces

Prestaţiile în cadrul sistemului de asigurări pentru şomaj[26] se referă în

principal la următoarele:
1. indemnizaţie de şomaj
2. plăţile compensatorii acordate potrivit legii
3. finanţarea serviciilor de formare profesională
4. măsuri de stimulare a ocupării forţei de muncă: spre ex., stimularea
angajatorilor pentru încadrarea în muncă a şomerilor se realizează prin:
a) subvenţionarea locurilor de muncă;
 b) acordarea de credite în condiţii avantajoase în vederea creării de noi locuri
de muncă;
c) acordarea unor facilităţi.

Concediile medicale şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate[27]

sunt:
a) concedii medicale şi indemnizaţii pentru incapacitate temporară de muncă,
cauzată de boli obişnuite sau de accidente în afara muncii;
b) concedii medicale şi indemnizaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi
recuperarea capacităţii de muncă, exclusiv pentru situaţiile rezultate ca urmare a
unor accidente de muncă sau boli profesionale;
c) concedii medicale şi indemnizaţii pentru maternitate;
d) concedii medicale şi indemnizaţii pentru îngrijirea copilului bolnav;
e) concedii medicale şi indemnizaţii de risc maternal.

Concediul pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul

copilului cu handicap, de până la 3 ani, şi indemnizaţia lunară aferentă sunt separat
reglementate prin Ordonanţa de urgenţă nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în
vederea creşterii copilului.

Asiguraţii sistemului de asigurare pentru accidente de muncă şi boli

profesionale[28] au dreptul la următoarele prestaţii şi servicii:
a) reabilitare medicală şi recuperarea capacităţii de muncă;
b) reabilitare şi reconversie profesională;
c) indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă;
d) indemnizaţie pentru trecerea temporară în alt loc de muncă şi indemnizaţie
pentru reducerea timpului de muncă;
e) compensaţii pentru atingerea integrităţii;
f) despăgubiri în caz de deces;

4. ORGANIZAREA SISTEMELOR DE PENSII

1. sistemul public de pensii

2. sistemele de pensii private obligatorii şi facultative.

Ca urmare a evoluţiei economice şi demografice din România, s-a ajuns in

situaţia in care avem nevoie de pensii private pentru ca in timp ce numărul
pensionarilor a crescut, numărul celor care contribuie la sistemul asigurărilor
sociale a scăzut[29]. Sistemul public de pensii a devenit practic falimentar: conform
statisticilor, în 2006, un salariat român contribuia lunar la sistemul de asigurări
sociale pentru 1,24 pensionari.
Având în vedere problemele cu care se confruntă sistemul public, sistemul de
pensii din România a fost reorganizat, în baza unui model promovat de Banca
Mondială, prin delimitarea a 3 componente (piloni):

Pilonul I - reprezintă actualul sistem administrat de stat, bazat pe principiul

solidarităţii sociale i.e. redistribuirea imediată a contribuţiilor impuse salariaţilor
către pensionari. În acest sistem, contribuţiile nu se investesc în nici un fel, iar
valoarea pensiei obţinute la retragerea din activitate nu are nici o legătură cu
nivelul contribuţiilor plătite pe parcursul vieţii active.

Pilonul II - pensia privată cu contribuţie obligatorie va intra efectiv în

funcţiune în ianuarie 2008.
În cadrul acestui sistem, o parte din contribuţia pe care fiecare angajat o
plăteşte în prezent la asigurările sociale urmează să treacă în administrare privată.
În primul an, 2008, cota de contribuţie în sistemul privat va fi de 2% (care se scad
din contribuţia de 9,5% care este plătită în prezent în sistemul public). Procentul va
creşte însă cu câte 0,5% în fiecare an, până la 6%, într-un interval de 8 ani. Această
deducere va avea ca efect scăderea corespunzătoare a cotei de participare la
sistemul de stat[30] şi majorarea celei administrate privat.
În acest fel, contribuabilul va obţine două pensii la finalul stadiului de
cotizare, una de la stat şi una din sistemul privat, iar valoarea cumulată a acestora
va fi, în principiu, mai mare decât cea oferită de sistemul de tip redistributiv.
Aceasta deoarece, în administrarea privată, banii contribuabililor nu vor fi folosiţi
pentru plata pensiilor, ci vor fi investiţi în diferite tipuri de plasamente financiare,
iar valoarea adăugată obţinută din investiţii va fi folosită în beneficiul viitorilor
pensionari. În plus, în sistemul privat, fiecare contribuabil va avea un cont personal
în care se vor regăsi atât contribuţiile personale, cât şi banii rezultaţi din investirea
acestora. În orice moment, contribuabilul va putea afla valoarea contului şi va
putea face estimări proprii privind pensia ce urmează să o obţină.

Pilonul III - cel al pensiilor facultative, intrat deja în vigoare (în mai 2006),
se bazează pe aceleaşi principii ca şi pilonul pensiilor private obligatorii:
administrare privată, conturi individuale, investiţii financiare ale contribuţiilor.
Singura deosebire majoră se referă la caracterul facultativ al contribuţiilor.
Sistemul se adresează în principal persoanelor care din cauza vârstei nu mai pot
contribui la pilonul obligatoriu de pensii, dar sunt interesate de obţinerea unui venit
mai mare la vârsta pensionării. El este de asemenea atractiv şi pentru cei care vor
să obţină în plus, o a treia pensie, pe lângă pensia de stat şi cea obligatorie,
administrata privat.
Orice cetăţean care obţine venituri dintr-o activitate prestată va putea
contribui pe bază facultativă la obţinerea unei pensii private. Legea nu permite
doar salariaţilor accesul în sistem, ci îşi extinde aria de adresabilitate şi asupra
celor care au profesii liberale, lucrează în agricultură, sunt liber profesionişti,
administratori, ziarişti etc.
Un alt aspect important vizează nivelul contribuţiei. Conform legii,
contribuţia poate fi platită exclusiv de angajat sau poate fi impărţită împreună cu
angajatorul. În plus, există şi posibilitatea ca angajatorul să plătească integral
contribuţia angajatului, astfel că totul depinde de modul în care părţile se înteleg
prin contractul de muncă. Sunt prevăzute şi restricţii privind nivelul contribuţiei.
Acestea nu poate depăşi 15% din venitul brut lunar al angajatului, lucru valabil şi
pentru partea de contribuţie pe care o suportă angajatorul. Nivelul deductibilităţii
contribuţiilor pentru pensie este de 200 euro/an atât pentru angajat (calculat la
venitul global), cât şi pentru angajator (calculat la impozitul pe profit).
O pensie privată facultativă poate fi obţinută numai după un stagiu minim de
cotizare de 90 de luni şi odată cu împlinirea vârstei de 60 de ani de catre
contribuabil. Dacă suma acumulată în contul participantului la sistem este prea
mică pentru ca acesta să poată beneficia de o pensie pe tot restul vieţii, atunci el va
primi intreagul capital acumulat într-o singură tranşă sau eşalonat pe maximum 5
ani.
În ce priveşte firmele care vor administra fondurile de pensii, acestea pot fi
firme de asigurări, societăţi de administrare a investiţiilor sau societăţi de pensii
nou infiinţate.
În sistemul pensiilor private opţionale, statul nu garantează nimic. Prin
comparaţie, în sistemul pensiilor private obligatorii, printr-un mecanism specific,
se garantează contribuabililor că la sfârşitul perioadei de cotizare vor beneficia cel
puţin de banii depuşi actualizaţi cu inflaţia, minus comisionul firmei de
administrare.
Legislaţia prevede că fondurile de pensii nu pot intra în faliment (insolvenţă);
în acelaşi timp se instituie garanţii în ceea ce priveşte plata drepturilor de pensii în
favoarea participanţilor sau a beneficiarilor acestora. Garanţiile vizează, pe de o
parte, administrarea prudenţială a fondului de pensii. Astfel, în orice situaţie în care
se constata o activitate care nu respectă o stare de garantare a dreptului la
participare, Comisia de Supraveghere a Pensiilor Private poate, legal, să intervină,
putându-se ajunge la diverse măsuri, precum retragerea licenţei administratorului.
Dacă totuşi administratorul fondului ajunge în imposibilitate de asigurare a
plăţii drepturilor, atunci, se vor face aceste plăţi din fondul de garantare: o entitate
constituită la nivel naţional. În orice situaţie, participantul la fondul de pensie, va
primi plata, fie de la fondul de pensii, în condiţii normale, fie de la acest fond de
garantare.

SISTEMUL PUBLIC DE ASIGURĂRI

SOCIALE: DREPTURILE DE ASIGURĂRI
SOCIALE REGLEMENTATE DE LEGEA
NR. 19/2000

I. ASPECTE GENERALE

Cf. art. 1: „Dreptul la asigurări sociale este garantat de stat şi se exercită

prin sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale (sistemul
public)”.
Conform Legii cadru (art. 10), în România se pot organiza şi pot funcţiona
societăţi private de asigurări sociale, reglementate prin lege specială (pensiile
obligatorii sau facultative administrate privat).

1. Principiile de bază ale organizării şi funcţionării sistemului public de asigurări

sociale:

a) principiul unicităţii, potrivit căruia statul organizează şi garantează

sistemul public bazat pe aceleaşi norme de drept;
b) principiul egalităţii, care asigură tuturor participanţilor la sistemul public,
contribuabili şi beneficiari, un tratament nediscriminatoriu în ceea ce priveşte
drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege;
c) principiul solidarităţii sociale, conform căruia participanţii la sistemul
public îşi asumă reciproc obligaţii şi beneficiază de drepturi pentru prevenirea,
limitarea sau înlăturarea riscurilor sociale prevăzute de lege;
 d) principiul obligativităţii, potrivit căruia persoanele fizice şi juridice au,
conform legii, obligaţia de a participa la sistemul public, drepturile de asigurări
sociale exercitându-se corelativ cu îndeplinirea obligaţiilor;
e) principiul contributivităţii, conform căruia fondurile de asigurări sociale se
constituie pe baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice,
participante la sistemul public, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se pe
temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite;
f) principiul repartiţiei, pe baza căruia fondurile realizate se redistribuie
pentru plata obligaţiilor ce revin sistemului public, conform legii.

2. Asiguraţii în sistemul public de asigurări sociale.

În sistemul public sunt asigurate persoanele fizice (asiguraţii) cetăţeni români,

cetăţeni ai altor state sau apatrizi, pe perioada în care au domiciliul sau reşedinţa
în România.
Conform art. 5 alin. 1 din Legea nr. 19/2000, în sistemul public sunt asigurate
obligatoriu, prin efectul legii, următoarele categorii de persoane:
I. persoanele care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de
muncă şi funcţionarii publici;
II. persoanele care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt
numite în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata
mandatului, precum şi membrii cooperatori dintr-o organizaţie a cooperaţiei
meşteşugăreşti, ale căror drepturi şi obligaţii sunt asimilate, în condiţiile prezentei
legi, cu ale persoanelor prevăzute la pct. I;
III. persoanele care beneficiază de drepturi băneşti lunare, ce se suportă din
bugetul asigurărilor pentru şomaj, în condiţiile legii, denumite în continuare
şomeri;
IV. persoanele care se află în una dintre situaţiile următoare:
a) asociat unic, asociaţi, comanditari sau acţionari;
b) administratori sau manageri care au încheiat contract de administrare sau
de management;
c) membri ai asociaţiei familiale;
d) persoane autorizate să desfăşoare activităţi independente;
e) persoane angajate în instituţii internaţionale, dacă nu sunt asiguraţii
acestora;
f) alte persoane care realizează venituri din activităţi profesionale;
V. persoanele care realizează prin cumul venituri brute pe an calendaristic,
echivalente cu cel puţin 3 salarii medii brute, şi care se regăsesc în două sau mai
multe situaţii prevăzute la pct. IV.
 De asemenea, se pot asigura în sistemul public, pe bază de contract de
asigurare socială, persoanele care se regăsesc în situaţiile de mai sus şi care doresc
să îşi completeze venitul asigurat, precum şi alte persoane care nu se regăsesc în
situaţiile de mai sus şi care nu se află în plata unor prestaţii de asigurări sociale în
sistemul public de pensii.
Asiguraţii au obligaţia să plătească contribuţii de asigurări sociale şi au
dreptul să beneficieze de prestaţii de asigurări sociale conform legii. Evidenţa
drepturilor şi obligaţiilor de asigurări sociale în sistemul public se realizează pe
baza codului personal de asigurări sociale (codul numeric personal).

3. În sistemul public prestaţiile de asigurări sociale reprezintă venit de

înlocuire pentru pierderea totală sau parţială a veniturilor profesionale, ca urmare a
bătrâneţii, invalidităţii, accidentelor, bolii, maternităţii sau decesului, denumite în
continuare riscuri asigurate. Prestaţiile de asigurări sociale se acordă sub formă de:
pensii, indemnizaţii, ajutoare, alte tipuri de prestaţii prevăzute de lege, corelative
cu obligaţiile privind plata contribuţiei de asigurări sociale.
În sistemul public asiguraţii nu pot beneficia concomitent de două sau mai
multe prestaţii de asigurări sociale pentru acelaşi risc asigurat, cu excepţia celor
pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de muncă.
Drepturile de asigurări sociale cuvenite în sistemul public din România se pot
transfera în ţările în care asiguraţii îşi stabilesc domiciliul sau reşedinţa, în
condiţiile stabilite prin reglementările europene şi prin acordurile sau convenţiile
internaţionale la care România este parte. De asemenea, prestaţiile de asigurări
sociale aferente pot fi transferate în alte ţări („delocalizarea plăţii”), în moneda
ţărilor respective sau într-o altă monedă asupra căreia s-a convenit (în condiţiile
stabilite prin reglementările europene şi prin acordurile sau convenţiile
internaţionale la care România este parte).

4. Bugetul asigurărilor sociale de stat cuprinde veniturile şi cheltuielile

sistemului public şi este elaborat anual de către Guvern (pe baza propunerilor
CNPAS) şi supus spre aprobare Parlamentului.
Veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat provin din contribuţii de
asigurări sociale, dobânzi, majorări pentru plata cu întârziere a contribuţiilor,
precum şi din alte venituri, potrivit legii. Cheltuielile bugetului asigurărilor sociale
de stat acoperă contravaloarea prestaţiilor de asigurări sociale din sistemul public,
cheltuielile privind organizarea şi funcţionarea sistemului public, finanţarea unor
investiţii proprii, alte cheltuieli prevăzute de lege.
Din veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat se prelevă anual până la
3% pentru constituirea unuifond de rezervă. Fondul de rezervă cumulat nu poate
depăşi nivelul cheltuielilor prevăzute pentru anul bugetar respectiv şi poate fi
utilizat pentru acoperirea prestaţiilor de asigurări sociale în situaţii temeinic
motivate sau a altor cheltuieli ale sistemului public, aprobate prin legea bugetului
asigurărilor sociale de stat.
Eventualul deficit curent al bugetului asigurărilor sociale de stat se acoperă
din disponibilităţile bugetului de asigurări sociale de stat din anii precedenţi şi, în
continuare, din fondul de rezervă. În mod excepţional, în situaţii motivate, pentru
acoperirea deficitului bugetului asigurărilor sociale de stat, după epuizarea
fondului de rezervă, veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat se completează
cu sume care se alocă de la bugetul de stat.

5. Contribuţiile de asigurări sociale.

Sunt contribuabili în sistemul public următoarele categorii de persoane:

a) asiguraţii care datorează contribuţii individuale de asigurări sociale;
b) angajatorii;
c) persoanele juridice (asimilate angajatorilor) la care îşi desfăşoară
activitatea asiguraţii care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt
numite în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata
mandatului, precum şi membrii cooperatori dintr-o organizaţie a cooperaţiei
meşteşugăreşti;
d) Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă care administrează
bugetul asigurărilor pentru şomaj;
e) persoanele care au încheiat contract de asigurare socială.
Cotele de contribuţii de asigurări sociale se aprobă anual prin legea bugetului
asigurărilor sociale de stat. Cotele de contribuţii de asigurări sociale sunt
diferenţiate în funcţie de condiţiile de muncă normale, deosebite sau speciale.
Locurile de muncă în condiţii deosebite reprezintă acele locuri care, în mod
permanent sau în anumite perioade, pot afecta esenţial capacitatea de muncă a
asiguraţilor datorită gradului mare de expunere la risc.
Contribuţia de asigurări sociale pentru şomeri se suportă integral din bugetul
asigurărilor pentru şomaj la nivelul cotei stabilite pentru condiţii normale de
muncă, cu excepţia plăţilor compensatorii şi a veniturilor de completare acordate
salariaţilor din industria de apărare, în perioada de reducere temporară a activităţii.
Calculul şi plata contribuţiei de asigurări sociale pentru şomeri se fac lunar de către
instituţia care administrează bugetul asigurărilor pentru şomaj.
Baza lunară de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale este, după
caz:
a) salariul individual brut, realizat lunar (inclusiv sporurile şi adaosurile,
reglementate prin lege sau prin contractul colectiv de muncă);
 b) venitul brut de natura drepturilor salariale realizat lunar de persoanele care
îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt numite în cadrul autorităţii
executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului, precum şi de membrii
cooperatori dintr-o organizaţie a cooperaţiei meşteşugăreşti;
c) venitul lunar asigurat, prevăzut în declaraţia sau în contractul de asigurare
socială.
Baza lunară de calcul, la care angajatorul datorează contribuţia de asigurări
sociale, o constituie fondul total de salarii brute lunare realizate de asiguraţi. Baza
lunară de calcul a contribuţiei de asigurări sociale pentru şomeri o constituie
cuantumul drepturilor băneşti lunare ce se suportă din bugetul Fondului pentru
plata ajutorului de şomaj.
Contribuţia individuală de asigurări sociale, datorată de asiguraţii prevăzuţi la
art. 5 alin. 1 pct. I şi II, se reţine integral din salariul sau, după caz, din venitul brut
lunar al asiguratului şi se virează lunar de angajator la casa teritorială de pensii în
raza căreia se află sediul acestuia. Angajatorul calculează şi virează lunar
contribuţia de asigurări sociale pe care o datorează bugetului asigurărilor sociale de
stat, împreună cu contribuţiile individuale reţinute de la asiguraţi.
Colectarea şi evidenţa contribuţiilor de asigurări sociale se asigură prin
casele teritoriale de pensii, pe baza codului personal de asigurări sociale. Păstrarea
şi evidenţa datelor privind contribuţiile de asigurări sociale, pe fiecare asigurat, se
realizează de casele teritoriale de pensii şi de CNPAS.

6. Constituie stagiu de cotizare perioadele în care persoanele au plătit

contribuţii de asigurări sociale în sistemul public din România, precum şi în alte
ţări, în condiţiile stabilite prin reglementările europene şi prin acordurile sau
convenţiile internaţionale la care România este parte.
În sistemul public stagiul de cotizare se constituie din însumarea perioadelor
pentru care s-a datorat contribuţia la bugetul asigurărilor sociale de stat (de către
angajator şi asigurat sau, după caz, numai de către asigurat).
Totodată, în sistemul public se asimilează stagiului de cotizare şi perioadele
necontributive, denumite în continuare perioade asimilate, în care asiguratul:
- a beneficiat sau beneficiază de anumite drepturi de asigurări sociale (e.g.
concediul şi indemnizaţia de maternitate sau de boală);
- a urmat cursurile de zi ale învăţământului universitar, organizat potrivit
legii, pe durata normală a studiilor respective, cu condiţia absolvirii acestora
(asiguraţii care au absolvit mai multe instituţii de învăţământ superior, beneficiază
de asimilarea, ca stagiu de cotizare, a unei singure perioade de studii, la alegere);
- a satisfăcut serviciul militar ca militar în termen sau militar cu termen redus,
pe durata legal stabilită, a fost concentrat, mobilizat sau în prizonierat.
 Stagiul de cotizare se certifică asiguraţilor anual, din oficiu, de către CNPAS,
prin casele teritoriale de pensii, sau la cererea asiguraţilor, contra cost, oricând în
timpul anului.

7. Jurisdicţia asigurărilor sociale

Jurisdicţia asigurărilor sociale se realizează prin tribunale şi curţi de apel. În acest

sens sunt organizate secţii de asigurări sociale sau, după caz, complete specializate
pentru asigurări sociale la nivelul tribunalelor şi curţilor de apel.
Tribunalele soluţionează în primă instanţă litigiile privind:
a) modul de calcul şi de depunere a contribuţiei de asigurări sociale;
b) modul de stabilire a majorărilor de întârziere;
c) înregistrarea, evidenţa şi certificarea contribuţiei de asigurări sociale;
d) deciziile de pensionare;
e) refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri privind drepturile de
asigurări sociale;
f) modul de stabilire şi de plată a pensiilor, a indemnizaţiilor şi a altor
drepturi de asigurări sociale;
g) plângerile împotriva proceselor-verbale de contravenţii încheiate conform
Legii nr. 19/2000;
h) contestaţiile împotriva măsurilor de executare silită, dispuse în baza Legii
nr. 19/2000;
i) alte drepturi şi obligaţii de asigurări sociale născute în temeiul Legii nr.
19/2000.
Cererile îndreptate împotriva CNPAS sau împotriva caselor teritoriale de
pensii se adresează instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul
reclamantul. Celelalte cereri se adresează instanţei în a cărei rază teritorială îşi are
domiciliul sau sediul pârâtul.
Împotriva hotărârilor tribunalelor se poate face recurs la curtea de apel
competentă. Hotărârile curţilor de apel, precum şi hotărârile tribunalelor, neatacate
cu recurs în termen, sunt definitive şi irevocabile.
În baza principiului accesibilităţii organelor de jurisdicţie, cererile în faţa
oricăror organe sau instanţe, precum şi toate actele procedurale în legătură cu
litigiile, având ca obiect drepturi sau obligaţii de asigurări sociale, sunt scutite de
orice fel de taxă de timbru.
 PENSIILE ÎN SISTEMUL PUBLIC

Conform art. 40 din Legea nr. 19/2000, în sistemul public se acordă

următoarele categorii de pensii: a) pensia pentru limită de vârstă; b) pensia
anticipată; c) pensia anticipată parţială; d) pensia de invaliditate; e) pensia de
urmaş.

1. Pensia pentru limită de vârstă

Pensia pentru limită de vârstă se acordă asiguraţilor care îndeplinesc,
cumulativ, la data pensionării, condiţiile privind vârsta standard de pensionare şi
stagiul minim de cotizare realizat in sistemul public.
Vârsta standard de pensionare este de 60 de ani pentru femei şi 65 de ani
pentru bărbaţi[31].
Stagiul minim de cotizare atât pentru femei, cat şi pentru bărbaţi este de 15
ani[32]. Stagiul complet de cotizare este de 30 de ani pentru femei şi de 35 de ani
pentru bărbaţi[33].
Femeile care au realizat stagiul complet de cotizare şi care au născut cel
puţin 3 copii şi i-au crescut pană la vârsta de 10 ani beneficiază de reducerea
vârstei standard de pensionare după cum urmează: a) cu un an - pentru 3 copii; b)
cu doi ani - pentru 4 sau mai mulţi copii. Reducerea vârstei nu poate fi cumulată cu
o altă reducere prevăzută de lege. Vârsta de pensionare astfel redusă nu poate fi
mai mică de 55 de ani.

2. Pensia anticipată şi pensia anticipată parţială

Pensia anticipată se acordă, cu cel mult 5 ani înaintea împlinirii vârstei
standard de pensionare, asiguraţilor care au depăşit stagiul complet de cotizare cu
cel puţin 10 ani.
Pensia anticipată parţială se acordă, cu cel mult 5 ani înainte de împlinirea
vârstei standard de pensionare, asiguraţilor care au realizat sau au depăşit stagiul
complet de cotizare cu cel mult 10 ani.
Cuantumul pensiei anticipate se stabileşte în aceleaşi condiţii cu cel al
pensiei pentru limită de vârstă.Cuantumul pensiei anticipate parţiale se stabileşte
utilizând un algoritm de diminuare a cuantumului pensiei pentru limită de
vârstă[34].
La împlinirea vârstelor standard de pensionare prevăzute de lege, pensia anticipată
devine pensie pentru limită de vârstă şi se recalculează prin adăugarea perioadelor
asimilate şi a eventualelor stagii de cotizare realizate in perioada de anticipare.

3. Pensia de invaliditate
Au dreptul la pensie de invaliditate asiguraţii care şi-au pierdut total sau cel
puţin jumătate din capacitatea de muncă, din cauza: accidentelor de muncă, bolilor
profesionale şi tuberculozei; bolilor obişnuite şi accidentelor care nu au legătură cu
munca.
Beneficiază de pensie de invaliditate şi asiguraţii care satisfac obligaţii
militare, precum şi elevii, ucenicii şi studenţii care şi-au pierdut total sau cel puţin
jumătate din capacitatea de muncă datorită accidentelor sau bolilor profesionale
survenite în timpul şi din cauza practicii profesionale.
În raport cu cerinţele locului de muncă şi cu gradul de reducere a capacităţii
de muncă, invaliditatea este:
- de gradul I, caracterizată prin pierderea totală a capacităţii de muncă, a
capacităţii de autoservire, de autoconducţie sau de orientare spaţială, invalidul
necesitând îngrijire sau supraveghere permanentă din partea altei persoane;
- de gradul II, caracterizată prin pierderea totală a capacităţii de muncă, cu
posibilitatea invalidului de a se autoservi, de a se autoconduce şi de a se orienta
spaţial, fără ajutorul altei persoane;
- de gradul III, caracterizată prin pierderea a cel puţin jumătate din
capacitatea de muncă, invalidul putând să presteze o activitate profesională.
Încadrarea sau neîncadrarea într-un grad de invaliditate se face prin decizie
emisă de medicul specializat în expertiză medicală şi recuperarea capacităţii de
muncă (medic expert al asigurărilor-sociale).
În cazul în care invaliditatea s-a ivit ca urmare a unui accident de muncă, a unei
boli profesionale, a tuberculozei, precum şi în situaţia în care invaliditatea s-a ivit
în timpul şi din cauza îndeplinirii obligaţiilor militare, asiguratul poate beneficia
de pensie de invaliditate, indiferent de stagiul de cotizare.
Asiguraţii care şi-au pierdut capacitatea de muncă datorită unei boli
obişnuite sau unor accidente care nu au legătură cu munca beneficiază de pensie de
invaliditate numai dacă îndeplinesc condiţia unui stagiu de cotizare minim şi
necesar stabilit prin lege în raport cu vârsta persoanei în cauză (ex.: dacă vârsta
asiguratului în momentul ivirii invalidităţii este sub 25 ani, stagiul de cotizare
necesar este de minim 5 ani, pentru o vârstă cuprinsă între 49-55 ani, stagiul minim
este de 22 de ani, peste 55 de ani – 25 de ani).
Ca regulă generală, la stabilirea pensiei de invaliditate asiguraţilor li se
acordă un stagiu potenţial, determinat ca diferenţă între stagiul complet de cotizare
şi stagiul de cotizare realizat efectiv până la data încadrării într-un grad de
invaliditate.
La împlinirea vârstei standard prevăzute de lege pentru obţinerea pensiei
pentru limită de vârstă beneficiarul pensiei de invaliditate poate opta pentru cea
mai avantajoasă dintre pensii.

Observaţii:
Asiguraţii care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru obţinerea unei
pensii pentru limită de vârstă propriu-zise şi nu au depus cerere de pensionare îşi
pot continua activitatea numai cu acordul angajatorului (se poate dispune
concedierea conform art. 61 lit. e din Codul muncii).
În situaţia asiguraţilor care au depus cerere de pensionare pentru limită de
vârstă, pensionare anticipată, pensionare anticipată parţială sau pensionare de
invaliditate, angajatorii acestora nu pot constata încetarea raporturilor de muncă
sau de serviciu decât după primirea deciziei de admitere a cererii de pensionare (la
data comunicării deciziei de pensionare intervine încetarea de drept a raportului de
muncă conform art. 56 lit. d din Codul muncii).

4. Pensia de urmaş
Au dreptul la pensie de urmaş copiii şi soţul supravieţuitor, dacă persoana
decedată era pensionar sau îndeplinea condiţiile pentru obţinerea unei pensii.
Copiii au dreptul la pensie de urmaş: pană la vârsta de 16 ani; dacă îşi
continuă studiile într-o formă de învăţământ organizată potrivit legii, pană la
terminarea acestora, fără a depăşi vârsta de 26 de ani; pe toată durata invalidităţii
de orice grad.
Soţul supravieţuitor are dreptul la pensie de urmaş pe tot timpul vieţii, la
împlinirea vârstei standard de pensionare, dacă durata căsătoriei a fost de cel puţin
15 ani[35].
Soţul supravieţuitor are dreptul la pensie de urmaş, indiferent de vârstă, pe
perioada în care este invalid de gradul I sau II, dacă durata căsătoriei a fost de cel
puţin 1 an.
Cuantumul pensiei de urmaş se stabileşte, prin aplicarea unui procent asupra
punctajului mediu anual realizat de susţinător, în funcţie de numărul urmaşilor
îndreptăţiţi, astfel: pentru un singur urmaş - 50%; pentru 2 urmaşi - 75%; pentru 3
sau mai mulţi urmaşi - 100% .
Cuantumul pensiei de urmaş, în cazul orfanilor de ambii părinţi, reprezintă
însumarea drepturilor de urmaş, calculate după fiecare părinte.
Soţul supravieţuitor care are dreptul la o pensie proprie şi îndeplineşte
condiţiile prevăzute de lege pentru obţinerea pensiei de urmaş după soţul decedat
poate opta pentru cea mai avantajoasă pensie.

5. Calculul pensiilor
Începând cu data înscrierii la pensie, cuantumul pensiei se determină prin
înmulţirea punctajului mediu anual realizat de asigurat în perioada de cotizare cu
valoarea unui punct de pensie.
Cuantumul pensiei astfel stabilit se majorează cu suma corespunzătoare
contribuţiei pentru asigurările sociale de sănătate, datorată potrivit legii. CNPAS
comunică asiguratului, prin casele teritoriale de pensii, punctajul anual şi punctajul
cumulat pentru perioada de cotizare.
Punctajul anual al asiguratului se determină prin împărţirea la 12 a
punctajului rezultat în anul respectiv din însumarea numărului de puncte realizat în
fiecare lună. Numărul de puncte realizat în fiecare lună se calculează prin
raportarea salariului brut lunar individual, inclusiv sporurile şi adaosurile, sau,
după caz, a venitului lunar asigurat, care a constituit baza de calcul a contribuţiei
individuale de asigurări sociale, la salariul mediu brut lunar (pe economie) din luna
respectivă, comunicat de Institutul Naţional de Statistică şi Studii Economice.
Punctajul mediu anual realizat de asigurat în perioada de cotizare se
determină prin împărţirea numărului de puncte rezultat din însumarea punctajelor
anuale realizate de asigurat în perioada de cotizare la numărul de ani corespunzător
stagiului complet de cotizare.
Valoarea unui punct de pensie se calculează în cadrul CNPAS la data intrării
în vigoare a legii bugetului asigurărilor sociale de stat şi se actualizează in funcţie
de posibilităţile financiare, in cursul execuţiei bugetare, prin indexare trimestrială
cu un procent care sa acopere cu până la 100% rata inflaţiei. Indexarea prevăzută
se stabileşte prin hotărâre a Guvernului.

6. Stabilirea şi plata pensiilor

 Pensia se acordă la cererea persoanei îndreptăţite, a mandatarului desemnat
de aceasta cu procură specială, a tutorelui sau a curatorului acesteia.
Cererea de pensionare, împreună cu actele care dovedesc îndeplinirea
condiţiilor prevăzute de lege se depun la casa teritorială de pensii in raza căreia se
află domiciliul asiguratului.
Persoanele care au împlinit vârsta standard de pensionare nu mai pot solicita
înscrierea la pensia de invaliditate.
Admiterea sau respingerea cererii de pensionare se face prin decizie emisă de
casa teritorială de pensii, în termen de 30 de zile de la data depunerii cererii.
Decizia casei teritoriale de pensii cuprinde temeiurile de fapt şi de drept pe
baza cărora se admite sau se respinge cererea de pensionare. Decizia casei
teritoriale de pensii se comunică in scris persoanei care a solicitat pensionarea, in
termen de 5 zile de la data emiterii.
Plata pensiei se face lunar. Pensia se plăteşte personal titularului,
mandatarului desemnat de acesta prin procură specială sau reprezentantului legal al
acestuia.
Modalităţile de plată a pensiilor se stabilesc prin regulament al CNPAS.
Pot cumula pensia cu veniturile realizate dintr-o activitate profesională,
indiferent de nivelul veniturilor respective, următoarele categorii de persoane: a)
copiii urmaşi orfani de ambii părinţi, pe perioada şcolarizării; b) nevăzătorii; c)
pensionarii pentru limita de vârstă; d) pensionarii de invaliditate de gradul III.
Beneficiarii pensiei de urmaş pot cumula pensia cu veniturile realizate dintr-
o activitate profesională, dacă veniturile brute lunare realizate nu depăşesc o
pătrime din salariul mediu brut lunar pe ţară.

7. Alte drepturi de asigurări sociale

a) Ajutorul de deces
Dreptul asiguraţilor la ajutor de deces nu este condiţionat de îndeplinirea
unui stagiu de cotizare.
În cazul decesului asiguratului sau al pensionarului, beneficiază de ajutor de
deces o singură persoană care face dovada că a suportat cheltuielile ocazionate de
deces şi care poate fi, după caz, soţul supravieţuitor, copilul, părintele, tutorele,
curatorul, moştenitorul, în condiţiile dreptului comun, sau, în lipsa acesteia, oricare
persoană care face această dovadă. Cuantumul ajutorului de deces se stabileşte
anual prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat şi nu poate fi mai mic decât
valoarea salariului mediu brut pe economie prognozat şi făcut public de către
CNPAS.
Asiguratul sau pensionarul beneficiază de ajutor de deces în cazul decesului unui
membru de familie aflat în întreţinerea sa şi care nu are un drept propriu de
asigurări sociale.
b) Bilete de tratament balnear
Bugetul asigurărilor sociale de stat suportă diferenţa dintre valoarea biletului
de tratament balnear şi contribuţia beneficiarilor de astfel de bilete, pentru un
număr de locuri stabilit anual[36].
Biletele de tratament balnear se distribuie pensionarilor de către casele
teritoriale de pensii. În cursul unui an calendaristic se poate elibera un singur bilet
de tratament aceluiaşi beneficiar.
c) Bilete cu preţ redus pe calea ferată

SISTEMUL FONDURILOR DE
PENSII ADMINISTRATE PRIVAT

1. Aspecte introductive

Ab initio, se impune a sublinia distincţia între fondurile de pensii

administrate privat („pensiile private obligatorii”) reglementate de Legea nr.
411/2004 şi fondurile de pensii facultative reglementate de Legea nr. 204/2006.
Prin urmare, sistemul pensiilor private are două componente majore, destul de
asemănătoare din perspectiva organizării şi funcţionării. În cele ce urmează avem
în vedere sistemul pensiilor administrate privat (obligatorii).

Scopul sistemului fondurilor de pensii administrate privat este asigurarea unei

pensii private, distinctă şi care suplimentează pensia acordată de sistemul
public, pe baza colectării şi investirii, în interesul participanţilor, a unei părţi din
contribuţia individuală de asigurări sociale.
Prin crearea unui sistem de pensii echilibrat se urmăreşte eliminarea
presiunii asupra bugetului asigurărilor sociale, stimularea creşterii economice prin
investirea sumelor acumulate la fondurile de pensii, dezvoltare pieţei de capital
(activele imobilizate cresc şi sprijină dezvoltarea unor proiecte mari), crearea de
noi locuri de muncă şi reducerea şomajului etc.
Sistemului fondurilor de pensii administrate privat nu beneficiază de
garanţiile directe pe care statul le oferă sistemului public de pensii. Pentru sistemul
de pensii administrat privat sunt instituite prin lege garanţii specifice care, în
principal, constau în:
1. crearea unei autorităţi administrative autonome specializate în autorizarea
participanţilor la acest sistem şi supravegherea prudenţială a activităţii acestora
(Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private);
2. excluderea aplicării fondurilor de pensii a legislaţiei privind falimentul
(insolvenţa) şi constituirea unui fond special de garantare a pensiilor.
Sistemul fondurilor de pensii private este construit pe principiul protecţiei
contribuabililor („investitori”) şi presupune ca şi condiţii sine qua non transparenţa
tuturor activităţilor şi prevenirea şi sancţionarea fraudelor.

2. Comisia de Supraveghere a Sistemului de

Pensii Private (C.S.S.P.P.)

C.S.S.P.P. este constituită ca autoritate administrativă autonomă de reglementare şi

supraveghere prudenţială a sistemului de pensii administrate privat[37] şi se află
sub controlul direct al Parlamentului.
C.S.S.P.P. are două funcţii principale:
- reglementarea, coordonarea, supravegherea şi controlul activităţii
sistemului de pensii private;
- protejarea intereselor participanţilor şi ale beneficiarilor, prin asigurarea
unei funcţionări eficiente a sistemului de pensii private şi informarea asupra
acestuia.
Atribuţiile principale ale C.S.S.P.P. sunt:
1. acordarea, suspendarea sau retragerea avizelor şi autorizaţiilor fondurilor de
pensii, administratorilor, depozitarilor şi auditorilor financiari;
2. supravegherea prudenţială a sistemului de pensii private;
3. controlul activităţii din sistemul de pensii private;
4. controlul constituirii şi virării de către angajatori a contribuţiei la fondurile
de pensii;
5. adoptarea de norme privind sistemul de pensii private, elaborarea şi/sau
avizarea proiectelor de acte normative care privesc supravegherea pensiilor private,
investiţiile fondurilor de pensii, participanţii la fonduri de pensii, lichidarea
administratorilor fondurilor de pensii, provenienţa capitalului vărsat de fondatori,
fondul de rezervă, activitatea de depozitare a activelor fondurilor de pensii,
procedura de efectuare a controlului, procedura internă de soluţionare a sesizărilor
şi contestaţiilor ş.a.
6. verificarea organizării, evidenţei şi administrării separate a activelor şi
pasivelor fiecărui fond de pensii private de cele ale administratorului;
7. verificarea existenţei la fiecare administrator a unor proceduri
administrative şi contabile clare, precum şi a unui mecanism corespunzător de
control intern;
8. întocmirea şi actualizarea Registrului fondurilor de pensii private;
9. instituirea procedurii de supraveghere specială pentru limitarea riscurilor
şi asigurarea redresării fondului de pensii şi desemnarea administratorului special
în vederea protejării intereselor participanţilor şi beneficiarilor la fondurile de
pensii private prin păstrarea valorii activelor fondurilor de pensii şi limitarea
pierderilor;
10. informarea şi educarea populaţiei cu privire la sistemul de pensii private.

3. Fondul de pensii administrate privat şi

administrarea acestuia

Un fond de pensii se constituie prin contract de societate civilă, iar

denumirea sa trebuie să conţină sintagma „fond de pensii administrat privat”.
Conţinutul contractului-cadru de societate civilă prin care se constituie un fond de
pensii, precum şi modalităţile de modificare a acestuia sunt stabilite prin Norma
C.S.S.P.P. nr. 4/2007 privind autorizarea fondului de pensii administrat privat.
Fondul de pensii nu se confundă cu administratorul acestuia (sau societatea
de pensii)[38]. Administratorul fondului este, conform legii, o societate comercială
pe acţiuni constituită în conformitate cu dispoziţiile legislaţiei speciale, denumită
societate de pensii, care are ca obiect exclusiv de activitate administrarea
fondurilor de pensii şi, opţional, furnizarea de pensii private[39].
Un fond de pensii trebuie să aibă minimum 50.000 de participanţi
(contribuabili)[40] care au aceleaşi drepturi şi obligaţii aplicându-li-se un tratament
nediscriminatoriu inclusiv în cazul schimbării locului de muncă, domiciliului sau
reşedinţei într-o altă ţară, stat membru al Uniunii Europene ori stat aparţinând
Spaţiului Economic European[41]. Calitatea de participant nu poate fi refuzată
dacă persoana solicitantă este eligibilă.
Resursele financiare ale fondului de pensii se constituie din:
a) contribuţiile nete convertite în unităţi de fond;
b) drepturile cuvenite beneficiarilor şi nerevendicate în termenul general de
prescripţie;
c) dobânzile şi penalităţile de întârziere aferente contribuţiilor nevirate în
termen;
d) sumele provenite din investirea veniturilor prevăzute la lit. a)-c).
O regulă deosebit de importantă stipulată în art. 8 din Legea nr. 411/2004
privind fondurile de pensii administrate privat este aceea că un fond de pensii nu
poate fi declarat în stare de faliment.

3.1. Autorizarea administratorului, a prospectului schemei de pensii private şi a

fondului de pensii.

Fondul de pensii trebuie autorizat de Comisie, după autorizarea administratorilor

şi a prospectului schemei de pensii private.
Prospectul schemei de pensii private este documentul care cuprinde termenii
contractului de administrare şi ai schemei de pensii.
Contractul de administrare este contractul încheiat între administrator
şi participant, care are ca obiect administrarea fondului de pensii[42].
Schema de pensii private reprezintă un sistem de termene, condiţii şi reguli pe
baza cărora administratorul investeşte activele fondului de pensii în scopul
dobândirii de către participanţi a unei pensii private[43].
Autorizarea administratorilor este o procedură obligatorie şi complexă care
presupune emiterea de către Comisie mai întâi unei autorizaţii de constituire (în
baza căreia se realizează şi înmatricularea în Registrul Comerţului)[44] şi apoi a
unei autorizaţii de administrare[45]. Autorizaţia de constituire a unei societăţi de
pensii nu garantează şi obţinerea autorizaţiei de administrare.
Autorizarea schemei de pensii private este, de asemenea, o condiţie
prealabilă pentru autorizarea fondului de pensii. Prospectul schemei de pensii
private este elaborat şi propus de administrator care trebuie să formuleze la
Comisie cererea de autorizare a primului prospect al schemei de pensii private
odată cu cererea de autorizare de administrare. Prin urmare, autorizarea primului
prospect al schemei de pensii private se realizează odată cu autorizarea de
administrare a fondului de pensii.
Administratorul poate face public prospectul schemei de pensii private
numai după autorizarea acestuia (sub sancţiunea retragerii autorizaţiei de
administrare). Acest aspect dă măsura importanţei autorizării care presupune şi
verificarea respectării dispoziţiilor legale incidente.
Autorizaţia fondului se eliberează pe baza unei cereri formulate de
administrator, la care trebuie anexate următoarele documente:
a) contractul de societate civilă de constituire a fondului de pensii;
b) actele individuale de aderare la contractul de societate civilă prin care se
înfiinţează fondul de pensii şi la prospectul schemei de pensii private;
c) alte documente şi informaţii potrivit cerinţelor prevăzute în normele
Comisiei.

3.2. Administratorul

După cum am arătat, administratorul este o societate comercială pe acţiuni

care are ca obiect exclusiv de activitate administrarea fondurilor de pensii şi,
opţional, furnizarea de pensii private.
Acestui tip de societate comercială pe acţiuni îi sunt impuse, prin Legea nr.
411/2004, o serie de condiţii specifice, derogatorii de la dreptul comun în materie
(Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale). Prin aceste derogări privind
constituirea şi funcţionarea s-a urmărit asigurarea de garanţii pentru contribuabili
prin capitalul social minim ridicat şi activele financiare proprii ale
administratorilor, asigurarea transparenţei activităţii administratorilor printr-un
mod specific de organizare internă, evitarea conflictelor de interese şi prevenirea
fraudelor, asigurarea supravegherii şi controlului Comisiei ş.a.

a) Condiţii privind constituirea administratorilor.

Capitalul social al administratorului unui fond de pensii:
- trebuie să fie de minim echivalentul în lei al sumei de 4 milioane de euro;
- trebuie subscris şi vărsat integral, exclusiv în numerar, la momentul
constituirii acestuia;
- nu poate fi constituit şi nici majorat prin subscripţie publică;
- nu poate proveni din împrumuturi sau credite şi nu poate fi grevat de
sarcini.
Acţiunile administratorului nu pot fi decât nominative (prin urmare nu pot fi
transformate în acţiuni la purtător) şi nu pot fi acţiuni preferenţiale. O persoană
fizică sau juridică poate fi acţionar la un singur administrator. Participaţia cumulată
a persoanelor fizice nu poate depăşi 5% din capitalul social al administratorului.
Sub sancţiunea nulităţii, tranzacţiile cu acţiunile unui administrator sunt supuse
aprobării prealabile a Comisiei.
 În mod excepţional, un administrator poate dobândi o parte sau tot (?)
capitalul social al altui administrator numai cu aprobarea prealabilă a Comisiei şi
cu respectarea legislaţiei din domeniul concurenţei.
Calitatea acţionarilor trebuie să răspundă nevoii garantării unei gestiuni
prudente şi sănătoase a fondului de pensii şi să permită realizarea unei
supravegheri eficiente, în scopul protejării intereselor participanţilor şi ale
beneficiarilor[46].

b) Condiţii privind organizarea şi funcţionarea administratorilor.

Consiliul de administraţie decide asupra politicii de investiţii şi asupra
politicii financiare a fondului de pensii, precum şi asupra oricăror alte atribuţii
prevăzute în regulamentul de organizare şi funcţionare avizat de Comisie şi
prevăzut în legislaţia în vigoare privind societăţile comerciale.
Administratorii, directorii, respectiv membrii ai consiliului de supraveghere
sau ai directoratului, după caz, trebuie să îndeplinească condiţiile cerute de
legislaţia privind societăţile comerciale, precum şi următoarele condiţii: a) să fie
absolvenţi ai unei instituţii de învăţământ superior[47]; b) să aibă experienţă
profesională de cel puţin 3 ani în domeniul financiar, bancar sau de asigurări; c) să
aibă onorabilitatea necesară pentru funcţia pe care urmează să o îndeplinească.
Totodată, administratorii, directorii, respectiv membrii ai consiliului de
supraveghere sau ai directoratului, după caz, trebuie să aibă conduită morală şi
profesională corespunzătoare funcţiei pe care o deţin.[48]
Evitarea conflictelor de interese impune ca administratorii, directorii,
respectiv membrii ai consiliului de supraveghere sau ai directoratului, după caz, al
unui administrator nu pot fi membri în consiliul de administraţie: a) al altor
administratori sau persoanelor afiliate acestora; b) al depozitarului fondului sau
persoanelor afiliate acestuia.
Administratorul trebuie să aibă în structura sa organizatorică o direcţie de
audit intern şi o direcţie distinctă responsabilă cu analiza oportunităţilor
investiţionale şi plasarea activelor în conformitate cu strategia stabilită de consiliul
de administraţie.

c) Aspecte specifice privind activitatea administratorilor.

Activitatea de administrare a unui fond de pensii cuprinde următoarele:
a) administrarea şi investirea activelor fondului de pensii;
b) convertirea contribuţiilor în unităţi de fond;
c) plata drepturilor cuvenite participanţilor şi beneficiarilor, conform legii;
d) calculul zilnic al activului net al fondului de pensii şi al unităţii de fond;
 e) evidenţa conturilor individuale şi actualizarea acestora, precum şi
furnizarea documentelor privind participarea, notificarea, informarea periodică sau
transferul;
f) gestionarea operaţiunilor zilnice ale fondului de pensii;
g) dispunerea efectuării plăţilor datorate entităţilor implicate şi Comisiei;
h) mandatarea şi monitorizarea agenţilor de marketing ai fondului de pensii;
i) gestionarea relaţiilor cu instituţiile implicate;
j) elaborarea, prezentarea, depunerea, publicarea şi distribuirea către Comisie
şi participanţi a situaţiilor financiare şi a rapoartelor prevăzute de prezenta lege;
k) gestionarea, păstrarea şi arhivarea documentelor privind fondul de pensii,
participanţii şi beneficiarii săi;
l) alte activităţi prevăzute în normele Comisiei.
Administratorul nu poate delega răspunderea privind administrarea fondului
de pensii. Încredinţarea executării anumitor obligaţii către un terţ nu îl exonerează
de răspundere pe administrator.
Tot ca măsură de protecţie a potenţialilor creditori (poate chiar contribuabilii
la fondul de pensii) se impune ca activele financiare proprii ale administratorului
să nu poată fi utilizate pentru:
a) acordarea de împrumuturi sau garanţii;
b) garantarea de împrumuturi sau credite, inclusiv emiterea de obligaţiuni
care depăşesc cumulat 10% din valoarea capitalului social;
c) tranzacţionarea sau dobândirea în orice alt mod de acţiuni, de alte valori
mobiliare sau drepturi în orice altă entitate, cu excepţia situaţiei în care există
aprobarea prealabilă a Comisiei.
Activele şi pasivele fiecărui fond de pensii administrat privat trebuie să fie
organizate, evidenţiate şi administrate distinct, separat de celelalte fonduri de
pensii facultative pe care le gestionează acelaşi administrator şi de contabilitatea
proprie administratorului, fără posibilitatea transferului între fonduri sau între
fonduri şi administrator.
În acelaşi timp, toate activele şi pasivele corespunzătoare activităţii de
administrare a fondurilor de pensii trebuie să fie restricţionate, gestionate şi
organizate separat de alte activităţi ale administratorului, fără posibilitate de
transfer.
Administratorul reprezintă fondul de pensii în raporturile cu terţii, inclusiv în
faţa instanţelor judecătoreşti. Acţiunile şi cererile introduse la instanţele
judecătoreşti competente, în legătură cu administrarea fondului de pensii, sunt
scutite de orice fel de taxe (oricare ar fi persoana reclamantului, nu numai în
situaţia în care reclamant este administratorul).
4. Investiţiile fondului de pensii

Administratorul trebuie să elaboreze o declaraţie scrisă privind politica de

investiţii care trebuie să cuprindă:
a) strategia de investire a activelor, în raport cu natura şi durata obligaţiilor;
b) metodele de evaluare a riscurilor investiţionale;
c) procedurile de management al riscului;
d) metoda de revizuire a principiilor de investiţii;
e) persoanele responsabile de luarea deciziilor şi realizarea investiţiilor,
precum şi procedurile pentru luarea deciziilor.
Activele unui fond de pensii administrat privat sunt constituite din
instrumente financiare[49], inclusiv instrumente financiare derivate, precum şi
numerar, rezultate ca urmare a investirii activelor personale ale participanţilor[50].
În funcţie de natura emitentului de instrumente financiare în care
administratorul poate investi, procentele maxime admise sunt:
a) 5% din activele unui fond de pensii pot fi investite într-o singură societate
comercială sau în fiecare categorie de active ale acesteia, fără a depăşi în total 5%;
b) 10% din activele unui fond de pensii pot fi investite în activele unui grup
de emitenţi şi persoanele afiliate lor.
Administratorul exercită, în numele participanţilor, dreptul de vot în
adunările generale ale acţionarilor societăţilor comerciale în al căror capital social
au fost investite activele fondului de pensii. Votul trebuie să fie exercitat exclusiv
în interesul participanţilor şi al beneficiarilor la fondul de pensii.
Activele fondului de pensii nu pot constitui garanţii şi nu pot fi utilizate
pentru acordarea de credite, sub sancţiunea nulităţii absolute a actelor prin care se
constituie garanţia sau se acordă creditul[51].

5. Participanţii (contribuabilii), contribuţiile şi conturile lor

a) Participanţii.
Participantul este persoana care contribuie sau/şi în numele căreia s-au plătit
contribuţii la un fond de pensii şi care are un drept viitor la o pensie privată[52].
Potrivit legii, persoanele în vârstă de până la 35 de ani, care sunt asigurate
potrivit prevederilor Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte
drepturi de asigurări sociale, şi care contribuie la sistemul public de pensii, trebuie
să adere la un fond de pensii. Totodată, persoanele în vârstă de până la 45 de ani,
care sunt deja asigurate şi contribuie la sistemul public de pensii, pot adera la un
fond de pensii.
O persoană nu poate fi participant, în acelaşi timp, la mai multe fonduri de
pensii private obligatorii.
Participarea la un fond de pensii se realizează prin semnarea unui act de
aderare individual, din proprie iniţiativă sau în urma repartizării sale de către
instituţia de evidenţă[53]. Deci, actul individual de aderare este un înscris prin care
o persoană îşi manifestă actul de voinţă de a fi parte la contractul de societate civilă
şi la prospectul schemei de pensii private.
La semnarea actului de aderare participanţii trebuie informaţi asupra
condiţiilor schemei de pensii private, mai ales în ceea ce priveşte: drepturile şi
obligaţiile părţilor implicate în schema de pensii private, riscurile financiare,
tehnice şi de altă natură, precum şi despre natura şi distribuţia acestor riscuri. Este
interzisă delegarea sau reprezentarea pentru semnarea actului de aderare.
După aderare sau repartizare, participanţii sunt obligaţi să contribuie la un
fond de pensii şi nu se pot retrage din sistemul fondurilor de pensii administrate
privat pe toată perioada pentru care datorează contribuţia de asigurări sociale la
sistemul public de pensii, până la deschiderea dreptului la pensia privată. Fac
excepţie perioadele pentru care nu există obligaţia de plată a contribuţiei de
asigurări sociale în sistemul public.
Drepturile participantului pot fi transferate în alte ţări în care acesta are
domiciliul sau reşedinţa, în condiţiile reglementate prin acordurile şi convenţiile
internaţionale la care România este parte, în moneda ţărilor respective sau într-o
altă monedă asupra căreia s-a convenit.
De la data pensionării de invaliditate pentru afecţiuni care nu mai permit
reluarea activităţii, definite potrivit Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de
pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, participantul poate obţine:
a) o plată unică sau, la cerere, plăţi eşalonate în rate pe o durată de maximum
5 ani, dacă activul său personal net, ca urmare a perioadei reduse de contribuţie, nu
este suficient pentru acordarea unei pensii private minime[54];
b) o pensie privată, dacă activul său personal net este suficient.
În cazul decesului unui participant înainte de deschiderea dreptului la pensia
privată, beneficiarilor li se deschide câte un cont la ultimul fond de pensii la care a
contribuit participantul decedat, în care se transferă activele cuvenite fiecăruia.
În situaţia în care un participant doreşte să adere la alt fond de pensii, acesta
este obligat să îi notifice în scris administratorului fondului de pensii de la care se
transferă, cu 30 de zile calendaristice înainte de aderarea efectivă la noul fond de
pensii, şi să îi trimită acestuia o copie de pe noul act de aderare.
 b) Contribuţia la fondul de pensii

Contribuţia la fondul de pensii este parte din contribuţia individuală de

asigurări sociale datorată la sistemul public de pensii. Prin urmare, contribuţia se
deduce din veniturile brute lunare care reprezintă bază de calcul pentru contribuţia
individuală de asigurări sociale, împreună şi în aceeaşi modalitate de calcul cu
contribuţia obligatorie datorată conform Legii nr. 19/2000.
Contribuţia la fondul de pensii se constituie şi se virează împreună şi în
aceleaşi condiţii stabilite pentru contribuţia individuală de asigurări sociale prin
Legea nr. 19/2000[55]. De asemenea, baza de calcul, reţinerea şi termenele de
plată a contribuţiei la fondul de pensii sunt aceleaşi cu cele stabilite pentru
contribuţia de asigurări sociale.
Din momentul începerii activităţii de colectare (2008), cota de contribuţie la
fondul de pensii este de 2% din baza de calcul. În termen de 8 ani de la începerea
activităţii de colectare, cota de contribuţie la fondul de pensii se majorează la 6%,
cu o creştere de 0,5 puncte procentuale pe an, începând cu data de 1 ianuarie a
fiecărui an.
Lunar instituţia de evidenţă trebuie să vireze de la bugetul asigurărilor
sociale de stat suma reprezentând contribuţiile la fondurile de pensii, pentru fiecare
fond de pensii în parte. Virarea contribuţiilor se realizează de către instituţia de
evidenţă prin diminuarea conturilor de venituri ale bugetului asigurărilor sociale de
stat, pe baza informaţiilor cuprinse în listele nominale de viramente, întocmite
separat, pentru fiecare fond de pensii.
În cazul neachitării la termen a contribuţiei de asigurări sociale, instituţia de
colectare procedează la stabilirea cuantumului datorat şi la aplicarea modalităţilor
de executare silită şi a celorlalte modalităţi de stingere a debitelor, conform
dispoziţiilor legale privind colectarea creanţelor bugetare.

c) Conturile participanţilor

Fiecare participant are un cont individual, personal. Contribuţiile şi

transferurile de disponibilităţi ale participantului, precum şi accesoriile aferente
acestora se virează în acest cont. Participantul este proprietarul activului personal
din contul său. Acest activ personal nu poate face obiectul unei executări silite sau
al unei tranzacţii, nu poate fi cesionat sau gajat, sub sancţiunea nulităţii actelor
respective.
Contribuţiile şi transferul de lichidităţi băneşti la un fond de pensii trebuie
convertite în unităţi de fond în maximum două zile lucrătoare de la data încasării
acestora. În prima fază de aplicare a sistemului de pensii administrate privat,
valoarea unităţii de fond este de 10 lei[56].
Valoarea activelor nete şi valoarea unităţii de fond ale unui fond de pensii se
calculează atât de către administrator, cât şi de depozitar în fiecare zi lucrătoare şi
se comunică Comisiei (în aceeaşi zi)[57]. Valoarea activelor nete şi valoarea
unităţii de fond ale unui fond de pensii private sunt supuse, anual, auditării de către
un auditor financiar, membru al Camerei Auditorilor Financiari din România,
avizat de Comisie, care nu poate fi persoană afiliată angajatorului,
administratorului sau depozitarului.
Administratorul unui fond de pensii care a primit contribuţii pe o perioadă de
cel puţin 24 de luni calculează, în ultima zi lucrătoare a fiecărui trimestru, rata de
rentabilitate a fondului de pensii pentru ultimele 24 de luni şi o comunică în
aceeaşi zi Comisiei.

6. Pensia privată

Participantul are dreptul la o pensie privată de la data îndeplinirii condiţiilor de

pensionare pentru limită de vârstă în sistemul public. Suma totală cuvenită pentru
pensia privată nu poate fi mai mică decât valoarea contribuţiilor plătite,
diminuate cu penalităţile de transfer şi comisioanele legale.
Participantul alege furnizorul pensiei private. Furnizorul de pensii nu poate
refuza o cerere de pensie privată dacă persoana îndeplineşte condiţiile legale.
Furnizorul de pensii stabileşte cuantumul pensiei private[58] pe baza
activului personal net aflat în contul participantului (activ ce nu poate fi folosit
decât pentru achiziţionarea unei pensii private).
În cazul persoanelor al căror activ personal net la data retragerii este prea
mic pentru a putea primi o pensie privată (eventual ca urmare a invalidităţii pentru
afecţiuni care nu mai permit reluarea activităţii) persoana îndreptăţită primeşte o
plată unică sau plăţi eşalonate în rate pe o durată de maximum 5 ani, la cerere.
Pensia privată se plăteşte participantului, mandatarului desemnat de acesta
prin procură specială sau reprezentantului legal al acestuia. Cheltuielile ocazionate
de plata pensiilor private se suportă de către participant.
În cazul schimbării locului de muncă, a domiciliului sau a reşedinţei în altă
ţară, stat membru al Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic
European, participantul şi beneficiarul păstrează dreptul la pensia privată câştigată
în cadrul schemelor de pensii private din România şi aceasta se plăteşte în acel stat,
în cuantumul rămas după scăderea tuturor taxelor şi cheltuielilor aferente plăţii.
7. Fondul de garantare a pensiilor

Fondul de garantare a pensiilor este fondul înfiinţat din contribuţii ale

administratorilor şi ale furnizorilor de pensii, având scopul de a proteja drepturile
participanţilor şi ale beneficiarilor, după caz, dobândite în cadrul sistemului de
pensii administrate privat, reglementat şi supravegheat de Comisie.
Fondul de garantare este destinat plăţii drepturilor participanţilor şi
beneficiarilor fondurilor de pensii, în cazul imposibilităţii asigurării lor de către
administratori sau furnizori de pensii, după caz.
Administrarea şi utilizarea Fondului de garantare se fac de către un comitet
format din câte un reprezentant al administratorilor şi al furnizorilor de pensii
facultative. Administrarea şi gestionarea Fondului de garantare se efectuează sub
controlul şi monitorizarea Comisiei.
Disponibilităţile Fondului de garantare astfel constituit trebuie să fie plasate
în instrumente financiare ale Trezoreriei Statului sau derulate prin aceasta, titluri
de stat, depozite purtătoare de dobândă şi orice alte instrumente financiare stabilite
de Comisie prin norme, în scopul unei cât mai bune valorificări a acestora.
Sumele depuse la Fondul de garantare nu pot fi urmărite silit.

8. Alţi participanţi la sistemul fondurilor de

pensii administrate privat

a) Depozitarul
Depozitarul este o instituţie de credit din România, autorizată de Banca Naţională a
României, în conformitate cu legislaţia bancară, ori o sucursală din România a unei
instituţii de credit, autorizată într-un stat membru al Uniunii Europene sau
aparţinând Spaţiului Economic European, avizată de Comisie pentru activitatea de
depozitare, potrivit legii, căreia îi sunt încredinţate spre păstrare, în condiţii de
siguranţă, toate activele fiecărui fond de pensii administrat privat.
Administratorul trebuie să desemneze un singur depozitar, căruia îi
încredinţează păstrarea activelor fondului de pensii, pe baza unui contract de
depozitare, avizat în prealabil de Comisie. Contractul de depozitare este acea
convenţie încheiată între administrator, ca reprezentant al fondului de pensii
administrat privat în relaţiile cu terţii, şi depozitar, având ca obiect depozitarea
activelor financiare ale fondului de pensii[59].
Pentru desfăşurarea activităţii de depozitare, depozitarul trebuie să deţină un
aviz valabil eliberat de Comisie.
În exercitarea atribuţiilor sale, depozitarul este obligat:
a) să primească şi să păstreze în siguranţă înregistrările referitoare la toate
activele fondului de pensii;
b) să păstreze înregistrările referitoare la valorile mobiliare în forma
dematerializată care constituie activele fondului de pensii;
c) să calculeze şi să înştiinţeze, în fiecare zi lucrătoare, administratorul
despre valoarea netă a activelor fondului de pensii;
d) să actualizeze înregistrările în conturi;
e) să transmită administratorului informaţii privind activele fondurilor de
pensii administrate privat;
f) să îndeplinească instrucţiunile administratorului, cu excepţia cazului în
care acestea sunt contrare legislaţiei în vigoare, ori actele constitutive ale acestuia;
g) să transmită Comisiei informaţiile şi raportările privind activele fondului
de pensii, în condiţiile şi la termenele stabilite prin normele acesteia.
Activele fondului de pensii nu pot face obiectul executării silite a
depozitarului şi nici al unei tranzacţii.
Depozitarul este responsabil faţă de administrator, participanţi şi beneficiari
în privinţa oricărui prejudiciu suferit de aceştia ca rezultat al neîndeplinirii
obligaţiilor sau al îndeplinirii necorespunzătoare a acestora. Depozitarul nu poate fi
exonerat de răspundere şi răspunderea sa nu poate fi limitată prin încredinţarea
obligaţiilor sale unei alte entităţi, sub sancţiunea nulităţii actelor juridice în cauză.
Depozitarul poate păstra activele mai multor fonduri de pensii, cu condiţia de
a evidenţia operaţiunile şi înregistrările fiecărui fond de pensii separat de ale sale
proprii şi de cele ale celorlalte fonduri de pensii.

b) Auditorul financiar
Situaţiile financiar-contabile ale oricărei entităţi supuse autorizării,
supravegherii şi controlului Comisiei, conform prevederilor prezentei legi, trebuie
să fie auditate de persoane fizice sau juridice, persoane active, membre ale
Camerei Auditorilor Financiari din România.
În exercitarea atribuţiilor sale, auditorul financiar întocmeşte un raport de
audit financiar, în conformitate cu standardele de audit şi cu normele profesionale
emise de Camera Auditorilor Financiari din România. Raportul de audit financiar
al fondului de pensii nu poate fi întocmit de acelaşi auditor financiar mai mult de 5
ani consecutivi.
 Auditorul financiar nu poate delega răspunderea privind activitatea specifică.
Încredinţarea executării anumitor obligaţii către un terţ nu exonerează de
răspundere auditorul financiar.
Cheltuielile privind activitatea de audit financiar a administratorului se
suportă de către acesta, iar cele privind activitatea de audit financiar a fondului de
pensii sunt cheltuieli de exploatare, care se suportă din fondul respectiv.

c) Agenţii de marketing
Activitatea de marketing a fondului de pensii este condusă de administrator.
Obţinerea acordului de aderare se face direct de către administrator sau
indirect, prin agenţi de marketing. Prin urmare, agentul de marketing al fondului de
pensii este o persoană fizică sau juridică mandatată de administrator să obţină
acordul de aderare a participanţilor. Deşi agentul de marketing îşi desfăşoară
activitatea în temeiul autorizaţiei emisă de către Comisie (sau, după caz, avizului),
administratorul este răspunzător pentru recrutarea, instruirea, monitorizarea şi plata
agenţilor de marketing.
Agentul de marketing are următoarele atribuţii:
a) prezintă potenţialului participant aspectele relevante ale fondului de
pensii;
b) obţine acordul de aderare a participantului la fondul de pensii;
c) transmite administratorului actul de aderare semnat de participant, în
original, în termen de 5 zile calendaristice de la semnarea acestuia.
Activitatea agentului de marketing se desfăşoară pe bază de comision
suportat de administrator.
Administratorului, agenţilor de marketing şi persoanelor afiliate acestora le
este interzis:
a) să transmită informaţii false, înşelătoare sau care pot crea o impresie falsă
despre fondul de pensii şi administratorul acestuia;
b) să facă afirmaţii sau previziuni despre evoluţia unui fond de pensii altfel
decât în forma şi modul prevăzute în normele Comisiei;
c) să ofere beneficii colaterale[60] în scopul de a convinge o persoană să
adere la un fond de pensii sau să rămână participant la acesta;
d) să acorde foloase pentru facilitarea aderării potenţialilor participanţi.

ASPECTE SPECIFICE SISTEMULUI DE

PENSII FACULTATIVE
 Sistemul de pensii facultative este reglementat de Legea nr. 204/2006 privind
pensiile facultative. Din perspectiva organizării şi funcţionării sistemului de pensii
facultative se aplică, mutatis mutandis, aceleaşi principii şi reguli analizate la
sistemul pensiilor administrate privat (obligatorii).
În cele ce urmează vom sublinia doar câteva din aspectele specifice sistemului de
pensii facultative.

1. Participanţi şi contribuţii
Participantul la un fond de pensii facultative este angajatul, funcţionarul
public sau persoana autorizată să desfăşoare o activitate independentă, potrivit
legii, persoana care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care este numită
în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului,
membrul unei societăţi cooperative potrivit Legii nr. 1/2005 privind organizarea şi
funcţionarea cooperaţiei, precum şi altă persoană care realizează venituri din
activităţi profesionale sau agricole, care aderă la un fond de pensii facultative şi
care contribuie sau/şi în numele căreia s-au plătit contribuţii la un fond de pensii
facultative şi are un drept viitor la o pensie facultativă.
Aderarea la un fond de pensii facultative este o opţiune individuală. Conform
legii, actul individual de aderare este un contract scris, încheiat între persoana
fizică şi administrator; acest contract relevă acordul persoanei la contractul de
societate civilă şi la prospectul schemei de pensii facultative, precum şi faptul că
această persoană a primit o copie a acestor documente şi a acceptat conţinutul
acestora[61]. Administratorul nu poate refuza semnarea actului individual de
aderare nici unei persoane care are dreptul de a participa la această schemă de
pensii facultative.
Contribuţiile la un fond de pensii facultative se stabilesc conform regulilor
acelei scheme de pensii facultative, se reţin şi se virează de către angajator sau,
după caz, de către participant, odată cu contribuţiile de asigurări sociale obligatorii,
în contul fondului de pensii specificat în actul individual de aderare.
Contribuţia la un fond de pensii facultative poate fi de până la 15% din
venitul salarial brut lunar sau din venitul asimilat acestuia al persoanei care aderă
la un fond de pensii facultative[62]. Această contribuţie poate fi împărţită între
angajat şi angajator potrivit prevederilor stabilite prin contractul colectiv de muncă
sau, în lipsa acestuia, pe baza unui protocol încheiat cu reprezentanţii angajaţilor.
Angajatorul constituie şi virează lunar contribuţia datorată de fiecare angajat
care a aderat la un fond de pensii facultative, pe baza unui exemplar al actului
individual de aderare la prospectul schemei de pensii facultative încheiat cu un
administrator. În cazul nevirării la termen a contribuţiilor se datorează dobânzi şi
penalităţi de întârziere. Acestea sunt calculate de administrator, în conformitate cu
reglementările în vigoare referitoare la obligaţiile bugetare. Administratorul este
obligat să notifice angajatorului, Comisiei şi participantului neîndeplinirea
obligaţiei faţă de fondul de pensii facultative.
Participanţii pot, în orice moment, să modifice, să suspende sau să înceteze
contribuţiile la un fond de pensii facultative, înştiinţând în scris administratorul şi
angajatorul, după caz, cu cel puţin 30 de zile calendaristice înainte de data
suspendării sau încetării contribuţiilor.
Dacă un participant încetează plata contribuţiei, acesta îşi păstrează
drepturile, conform regulilor schemei de pensii facultative, cu excepţia cazului în
care a solicitat un transfer de lichidităţi băneşti către alt fond de pensii facultative.
Participantul la un fond de pensii facultative din România, care a fost detaşat
într-o altă ţară, are dreptul la continuarea plăţii contribuţiilor la acel fond pe durata
detaşării sale. În cazul schimbării locului de muncă, a domiciliului sau a reşedinţei
în altă ţară, stat membru al Uniunii Europene ori aparţinând Spaţiului Economic
European, participantul şi beneficiarul păstrează dreptul la pensia facultativă
câştigată în cadrul schemelor de pensii facultative din România şi aceasta se
plăteşte în acel stat, în cuantumul rămas după scăderea tuturor taxelor şi
cheltuielilor aferente plăţii.
Participantul este proprietarul activului personal din contul său. Ca şi în
cazul sistemului de pensii obligatorii, activul personal este insesizabil, neputând
face obiectul nici unei măsuri de executare silită, nu poate fi gajat sau cesionat, şi
nu poate fi folosit pentru acordarea de credite sau pentru a garanta credite (sub
sancţiunea nulităţii).
În mod similar sistemului de pensii private obligatorii, contribuţiile se
colectează pe baza codului numeric personal în conturile individuale ale
participanţilor. Contribuţiile şi transferul de lichidităţi băneşti la un fond de pensii
facultative se convertesc în unităţi de fond în maximum două zile lucrătoare de la
data încasării acestora. Valoarea iniţială a unei unităţi de fond este de 10 lei
(RON).

2. Plata pensiilor facultative

 Activul personal poate fi folosit numai pentru obţinerea unei pensii
facultative. Dreptul la pensia facultativă se deschide, la cererea participantului, cu
îndeplinirea următoarelor condiţii cumulative:
a) participantul a împlinit vârsta de 60 de ani;
b) au fost plătite minimum 90 de contribuţii lunare;
c) activul personal este cel puţin egal cu suma necesară obţinerii pensiei
facultative minime prevăzute prin normele adoptate de Comisie.
Cu titlu de excepţie, dacă participantul nu a plătit minimum 90 de contribuţii
lunare sau activul personal nu este cel puţin egal cu suma necesară obţinerii pensiei
facultative minime, atunci acesta va primi suma existentă în contul său ca plată
unică sau plăţi eşalonate în rate pe o durată de maximum 5 ani, la alegerea sa.
De asemenea, în cazul în care participantul beneficiază de pensie de
invaliditate pentru afecţiuni care nu mai permit reluarea activităţii, definite potrivit
Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări
sociale, acesta poate obţine:
1. suma existentă în contul său ca plată unică sau plăţi eşalonate în rate pe o
durată de maximum 5 ani, dacă activul personal nu este cel puţin egal cu suma
necesară obţinerii pensiei facultative minime;
2. o pensie facultativă ale cărei condiţii şi termene sunt stabilite prin lege
specială privind organizarea şi funcţionarea sistemului de plată a pensiilor
reglementate şi supravegheate de Comisie, dacă activul personal este cel puţin egal
cu suma necesară obţinerii pensiei facultative minime;
O altă situaţie particulară care poate interveni este decesul participantului. În
acest caz sunt reglementate mai multe situaţii:
a) dacă decesul participantului a survenit înainte de depunerea cererii pentru
obţinerea unei pensii facultative, suma din cont se plăteşte beneficiarilor, în
condiţiile şi în cuantumul stabilite prin actul individual de aderare şi prin actul de
succesiune;
b) dacă decesul participantului a survenit după deschiderea dreptului la
pensia facultativă, sumele aferente se plătesc către persoana nominalizată;
c) dacă decesul participantului a survenit după deschiderea dreptului la
pensia facultativă şi acesta nu a ales un tip de pensie facultativă cu componenta de
supravieţuitor, sumele aferente se plătesc beneficiarilor (moştenitorii
participantului, determinaţi potrivit regulilor dreptului comun în materie - Codul
civil).
Securitatea şi sănătatea în muncă

1. Noţiuni generale

Dispoziţiile Codului muncii privind sănătatea şi securitatea în muncă se

completează cu dispoziţiile legii speciale (Legea nr. 319/2006 a securităţii şi
sănătăţii în muncă), ale contractelor colective de muncă aplicabile, precum şi cu
normele şi normativele de sănătate şi securitate în muncă.
Dispoziţiile legale privind sănătatea şi securitatea în muncă sunt imperative
şi se aplică în toate sectoarele de activitate, atât publice, cât şi private,
angajatorilor, lucrătorilor şi reprezentanţilor lucrătorilor.
În principiu, normele şi normativele de sănătate şi securitate în muncă pot
stabili: a) măsuri generale de protecţie a muncii pentru prevenirea accidentelor de
muncă şi a bolilor profesionale, aplicabile tuturor angajatorilor; b) măsuri de
protecţie a muncii, specifice pentru anumite profesii sau anumite activităţi; c)
măsuri de protecţie specifice, aplicabile anumitor categorii de personal; d)
dispoziţii referitoare la organizarea şi funcţionarea unor organisme speciale de
asigurare a securităţii şi sănătăţii în muncă.
Securitatea şi sănătatea în muncă reprezintă un ansamblul de activităţi
instituţionalizate având ca scop asigurarea celor mai bune condiţii în
desfăşurarea procesului de muncă, apărarea vieţii, integrităţii fizice şi psihice,
sănătăţii lucrătorilor şi a altor persoane participante la procesul de muncă.
Accidentul de muncă vizează vătămarea violentă a organismului, precum şi
intoxicaţia acută profesională, care au loc în timpul procesului de muncă sau în
îndeplinirea îndatoririlor de serviciu şi care provoacă incapacitate temporară de
muncă de cel puţin 3 zile calendaristice, invaliditate ori deces.
Boala profesională este afecţiunea care se produce ca urmare a exercitării
unei meserii sau profesii, cauzată de agenţi nocivi fizici, chimici ori biologici
caracteristici locului de muncă, precum şi de suprasolicitarea diferitelor organe sau
sisteme ale organismului, în procesul de muncă.
Angajatorul (în sens larg, de beneficiar al muncii prestate) are obligaţia să
asigure securitatea şi sănătatea salariaţilor în toate aspectele legate de muncă şi să
asigure toţi salariaţii pentru risc de accidente de muncă şi boli profesionale, în
condiţiile legii. Dacă un angajator apelează la persoane sau servicii exterioare,
aceasta nu îl exonerează de răspundere în acest domeniu.
 Obligaţiile salariaţilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă nu pot
aduce atingere responsabilităţii angajatorului. Măsurile privind securitatea şi
sănătatea în muncă nu pot să determine, în nici un caz, obligaţii financiare pentru
salariaţi (lucrători).

2. Obligaţiile angajatorilor

În cadrul propriilor responsabilităţi angajatorul este obligat să ia toate

măsurile necesare pentru protejarea securităţii şi sănătăţii salariaţilor, inclusiv
pentru activităţile de prevenire a riscurilor profesionale, de informare şi pregătire,
precum şi pentru punerea în aplicare a organizării sănătăţii şi securităţii în muncă.
La adoptarea şi punerea în aplicare a acestor măsuri trebuie să se ţină
seama de următoarele principii generale de prevenire: a) evitarea riscurilor; b)
evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate; c) combaterea riscurilor la sursă; d)
adaptarea muncii la om, în special în ceea ce priveşte proiectarea locurilor de
muncă şi alegerea echipamentelor şi metodelor de muncă şi de producţie, în
vederea atenuării, cu precădere, a muncii monotone şi a muncii repetitive, precum
şi a reducerii efectelor acestora asupra sănătăţii; e) luarea în considerare a evoluţiei
tehnicii; f) înlocuirea a ceea ce este periculos cu ceea ce nu este periculos sau cu
ceea ce este mai puţin periculos; g) planificarea prevenirii; h) adoptarea măsurilor
de protecţie colectivă cu prioritate faţă de măsurile de protecţie individuală; i)
aducerea la cunoştinţă salariaţilor a instrucţiunilor corespunzătoare.
Angajatorul răspunde de organizarea activităţii de asigurare a sănătăţii şi
securităţii în muncă. În cuprinsul regulamentelor interne trebuie prevăzute în mod
obligatoriu reguli privind securitatea şi sănătatea în muncă. În elaborarea măsurilor
de securitate şi sănătate în muncă angajatorul este obligat să se consulte cu
sindicatul sau, după caz, cu reprezentanţii salariaţilor, precum şi cu comitetul de
securitate şi sănătate în muncă.
Ţinând seama de mărimea întreprinderii şi/sau a unităţii, angajatorul
trebuie să ia măsuri corespunzătoare, astfel încât lucrătorii şi/sau reprezentanţii
acestora să primească, în conformitate cu prevederile legale, toate informaţiile
necesare privind riscurile pentru securitate şi sănătate în muncă, precum şi
măsurile şi activităţile de prevenire şi protecţie atât la nivelul întreprinderii şi/sau
unităţii, în general, cât şi la nivelul fiecărui post de lucru şi/sau fiecărei funcţii.
Angajatorul are obligaţia să organizeze instruirea angajaţilor săi în
domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă. Instruirea se realizează periodic, prin
modalităţi specifice stabilite de comun acord de către angajator, împreună cu
comitetul de securitate şi sănătate în muncă şi cu sindicatul sau, după caz, cu
reprezentanţii salariaţilor. Această instruire se realizează obligatoriu în cazul noilor
angajaţi, al celor care îşi schimbă locul de muncă sau felul muncii şi al celor care
îşi reiau activitatea după o întrerupere mai mare de 6 luni. În toate aceste cazuri
instruirea se efectuează înainte de începerea efectivă a activităţii. Instruirea este
obligatorie şi în situaţia în care intervin modificări ale legislaţiei în domeniu, la
executarea unor lucrări speciale şi în alte cazuri.
Angajatorul desemnează unul sau mai mulţi lucrători pentru a se ocupa de
activităţile de protecţie şi de activităţile de prevenire a riscurilor profesionale din
întreprindere şi/sau unitate. Dacă nu se pot organiza activităţile de prevenire şi cele
de protecţie din lipsa personalului competent, angajatorul trebuie să recurgă la
servicii externe[63].
Conform art. 177 din Codul muncii locurile de muncă trebuie să fie
organizate astfel încât să garanteze securitatea şi sănătatea salariaţilor. Angajatorul
trebuie să organizeze controlul permanent al stării materialelor, utilajelor şi
substanţelor folosite în procesul muncii, în scopul asigurării sănătăţii şi securităţii
salariaţilor. Angajatorul răspunde pentru asigurarea condiţiilor de acordare a
primului ajutor în caz de accidente de muncă, pentru crearea condiţiilor de
preîntâmpinare a incendiilor, precum şi pentru evacuarea salariaţilor în situaţii
speciale şi în caz de pericol iminent.
Angajaţii au dreptul, fără ca acest lucru să atragă consecinţe asupra lor, de a
sesiza Inspecţia Muncii, asigurătorul sau comitetele de sănătate şi securitate în
muncă asupra neluării de către angajator a unor măsuri de prevenire a accidentelor
de muncă şi a bolilor profesionale.

3. Obligaţiile lucrătorilor

Fiecare lucrător trebuie să îşi desfăşoare activitatea, în conformitate cu

pregătirea şi instruirea sa, precum şi cu instrucţiunile primite din partea
angajatorului, astfel încât să nu expună la pericol de accidentare sau îmbolnăvire
profesională atât propria persoană, cât şi alte persoane care pot fi afectate de
acţiunile sau omisiunile sale în timpul procesului de muncă.

4. Comitetul de securitate şi sănătate în muncă

Conform dispoziţiilor art. 179-181 din Codul muncii, la nivelul fiecărui

angajator persoană juridică din sectorul public, privat sau cooperatist, inclusiv cu
capital străin, care desfăşoară activităţi pe teritoriul României, dacă acesta are
încadraţi cel puţin 50 de salariaţi, este obligatorie constituirea unui comitet de
securitate şi sănătate în muncă, cu scopul de a asigura implicarea salariaţilor la
elaborarea şi aplicarea deciziilor în domeniul protecţiei muncii.
În cazul în care condiţiile de muncă sunt grele, vătămătoare sau
periculoase, inspectorul de muncă poate cere înfiinţarea acestor comitete şi pentru
angajatorii la care sunt încadraţi mai puţin de 50 de salariaţi.În cazul în care
activitatea se desfăşoară în unităţi dispersate teritorial, se pot înfiinţa mai multe
comitete de securitate şi sănătate în muncă. Numărul acestora se stabileşte prin
contractul colectiv de muncă aplicabil.Comitetul de securitate şi sănătate în muncă
coordonează măsurile de securitate şi sănătate în muncă şi în cazul activităţilor
care se desfăşoară temporar, pe o durată mai mare de 3 luni.
În situaţia în care nu se impune constituirea comitetului de securitate şi
sănătate în muncă, atribuţiile specifice ale acestuia vor fi îndeplinite de
responsabilul cu protecţia muncii numit de angajator.

5. Protecţia salariaţilor prin servicii medicale

Potrivit prevederilor art. 182 din Codul muncii, angajatorii au obligaţia să

asigure accesul salariaţilor la serviciul medical de medicină a muncii. Serviciul
medical de medicină a muncii poate fi un serviciu autonom organizat de angajator
sau un serviciu asigurat de o asociaţie patronală.
Medicul de medicină a muncii este un salariat, atestat în profesia sa potrivit
legii, titular al unui contract de muncă încheiat cu un angajator sau cu o asociaţie
patronală. Durata muncii prestate de medicul de medicină a muncii se calculează în
funcţie de numărul de salariaţi ai angajatorului, potrivit legii. Medicul de medicină
a muncii este independent în exercitarea profesiei sale. Sarcinile principale ale
medicului de medicină a muncii constau în: a) prevenirea accidentelor de muncă şi
a bolilor profesionale; b) supravegherea efectivă a condiţiilor de igienă şi sănătate
în muncă; c) asigurarea controlului medical al salariaţilor atât la angajarea în
muncă, cât şi pe durata executării contractului individual de muncă.
În vederea realizării sarcinilor ce îi revin medicul de medicină a muncii
poate propune angajatorului schimbarea locului de muncă sau a felului muncii unor
salariaţi, determinată de starea de sănătate a acestora.
Medicul de medicină a muncii este membru de drept în comitetul de
securitate şi sănătate în muncă.
Conform art. 186 din Codul muncii, medicul de medicină a muncii
stabileşte în fiecare an un program de activitate pentru îmbunătăţirea mediului de
muncă din punct de vedere al sănătăţii în muncă pentru fiecare angajator.
Elementele programului sunt specifice pentru fiecare angajator şi sunt supuse
avizării comitetului de securitate şi sănătate în muncă.

6. Infracţiuni

Neluarea vreuneia dintre măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă

de către persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri, dacă se creează un
pericol grav şi iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire
profesională[64], constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la
2 ani sau cu amendă.
Nerespectarea de către orice persoană a obligaţiilor şi a măsurilor stabilite
cu privire la securitatea şi sănătatea în muncă, dacă prin aceasta se creează un
pericol grav şi iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire
profesională, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 2
ani sau cu amendă.

Asigurările pentru accidente de muncă şi

boli profesionale

Sediul materiei: Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de

muncă şi boli profesionale.

1. Aspecte generale.

Asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale reprezintă o

asigurare de persoane, face parte din sistemul de asigurări sociale, este garantată de
stat şi cuprinde raporturi specifice prin care se asigură protecţia socială a
salariaţilor împotriva diminuării sau pierderii capacităţii de muncă şi decesului
acestora ca urmare a accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale.
Asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale garantează un
ansamblu de servicii şi prestaţii în beneficiul persoanelor asigurate, în vederea:
a) promovării sănătăţii şi a securităţii în muncă şi prevenirii accidentelor de
muncă şi a bolilor profesionale;
b) diminuării şi compensării consecinţelor accidentelor de muncă şi ale
bolilor profesionale.
Asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale are următoarele
obiective:
a) prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale;
b) reabilitarea medicală şi socioprofesională a asiguraţilor, victime ale
accidentelor de muncă şi ale bolilor profesionale, precum şi recuperarea capacităţii
de muncă a acestora;
c) acordarea de prestaţii în bani pe termen lung şi scurt, sub formă de
indemnizaţii şi alte ajutoare, în condiţiile prevăzute de lege.
Asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale se
fundamentează pe următoarele principii:
a) asigurarea este obligatorie pentru toţi cei ce utilizează forţă de muncă
angajată cu contract individual de muncă;
b) riscul profesional este asumat de cei ce beneficiază de rezultatul muncii
prestate;
c) constituirea resurselor de asigurare pentru accidente de muncă şi boli
profesionale din contribuţii diferenţiate în funcţie de risc, suportate de angajatori
sau de persoanele fizice care încheie asigurare, potrivit prevederilor legale;
d) creşterea rolului activităţii de prevenire în vederea reducerii numărului
accidentelor de muncă şi al bolilor profesionale;
e) solidaritatea socială, prin care participanţii la sistemul de asigurare
pentru accidente de muncă şi boli profesionale îşi asumă reciproc obligaţii şi
beneficiază de drepturi pentru prevenirea, diminuarea sau eliminarea riscurilor
prevăzute de lege;
f) asigurarea unui tratament nediscriminatoriu pentru beneficiarii
drepturilor prevăzute de lege;
g) asigurarea transparenţei în utilizarea fondurilor;
h) repartiţia fondurilor în conformitate cu obligaţiile ce revin sistemului de
asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale.
Prin asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale răspunderea
civilă a persoanei fizice sau juridice pentru prestaţiile prevăzute de lege şi pentru
care s-a plătit contribuţia de asigurare este preluată de asigurător.
 În situaţia în care se face dovada unor prejudicii care nu sunt acoperite prin
prevederile Legii nr. 346/2002, în mod subsidiar şi complementar, intră în
funcţiune răspunderea civilă, potrivit dreptului comun.

2. Raporturile de asigurare şi riscurile asigurate

Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale are calitatea

de asigurător, iar atribuţiile specifice de asigurare pentru accidente de muncă şi
boli profesionale se exercită de casele teritoriale de pensii.
Sunt asigurate obligatoriu prin efectul legii;
a) persoanele care desfăşoară activităţi pe baza unui contract individual de
muncă, indiferent de durata acestuia, precum şi funcţionarii publici;
b) persoanele care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt
numite în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata
mandatului, precum şi membrii cooperatori dintr-o organizaţie a cooperaţiei
meşteşugăreşti;
c) şomerii, pe toată durata efectuării practicii profesionale în cadrul
cursurilor organizate potrivit legii;
d) ucenicii, elevii şi studenţii, pe toată durata efectuării practicii
profesionale.
e) angajaţii români care prestează muncă în străinătate din dispoziţia
angajatorilor români.
f) cetăţenii străini sau apatrizii care prestează muncă pentru angajatori
români, pe perioada în care au, potrivit legii, domiciliul sau reşedinţa în România.
În aceste cazuri, raporturile de asigurare se stabilesc între angajatori şi
asigurător.
Se pot asigura, pe bază de contract individual de asigurare, persoanele care
se află în una sau mai multe dintre următoarele situaţii:
a) asociat unic, asociaţi, comanditari sau acţionari;
b) comanditaţi, administratori sau manageri;
c) membri ai asociaţiei familiale;
d) persoane autorizate să desfăşoare activităţi independente;
e) persoane angajate în instituţii internaţionale;
f) proprietari de bunuri şi/sau arendaşi de suprafeţe agricole şi forestiere;
g) persoane care desfăşoară activităţi agricole în cadrul gospodăriilor
individuale sau activităţi private în domeniul forestier;
 h) membri ai societăţilor agricole sau ai altor forme de asociere din
agricultură;
i) alte persoane interesate, care îşi desfăşoară activitatea pe baza altor
raporturi juridice decât cele menţionate anterior.
În aceste cazuri, raporturile de asigurare se stabilesc direct între asiguraţi şi
asigurător
Calitatea de asigurat se dobândeşte la data: încheierii contractului
individual de muncă, stabilirii raporturilor de serviciu în cazul funcţionarilor
publici, validării mandatului pentru persoanele care desfăşoară activităţi în funcţii
elective, numirii în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti,
depunerii adeziunii în cazul membrilor cooperatori, începerii practicii profesionale
pentru şomeri, ucenici, elevi şi studenţi sau încheierii contractului individual de
asigurare, după caz.
În ceea ce priveşte contribuţiile de asigurare pentru accidente de muncă şi
boli profesionale, acestea sunt datorate, după caz, de către angajatori sau de către
asiguraţi. În cazul în care din culpa angajatorului sau a persoanei asigurate pe bază
de contract individual de asigurare nu s-a plătit contribuţia de asigurare pentru
accidente de muncă şi boli profesionale, costul prestaţiilor şi al serviciilor de
asigurare prevăzute de lege şi efectuate de către asigurător se recuperează de la
angajator sau de la persoana asigurată pe bază de contract individual de asigurare.
Riscurile asigurate în condiţiile Legii nr. 346/2002 sunt accidentele de
muncă şi bolile profesionale definite în conformitate cu prevederile Legii privind
sănătatea şi securitatea în muncă.
Asiguraţii sistemului de asigurare pentru accidente de muncă şi boli
profesionale au dreptul la următoarele prestaţii şi servicii:
a) reabilitare medicală şi recuperarea capacităţii de muncă;
b) reabilitare şi reconversie profesională;
c) indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă;
d) indemnizaţie pentru trecerea temporară în alt loc de muncă şi
indemnizaţie pentru reducerea timpului de muncă;
e) compensaţii pentru atingerea integrităţii;
f) despăgubiri în caz de deces;
g) rambursări de cheltuieli.

3. Jurisdicţia asigurărilor pentru accidente de muncă şi

boli profesionale
 Jurisdicţia asigurărilor pentru accidente de muncă şi boli profesionale se
realizează prin secţiile de asigurări sociale sau, după caz, prin completele
specializate pentru asigurări sociale, constituite la nivelul tribunalelor şi curţilor de
apel.
În primă instanţă tribunalele soluţionează litigii privind:
a) modul de calcul al contribuţiei de asigurări pentru accidente de muncă şi
boli profesionale, precum şi majorarea sau micşorarea cotei de contribuţie;
b) înregistrarea şi evidenţa contribuţiei de accidente de muncă şi boli
profesionale;
c) încadrarea într-o clasă de risc a angajatorului;
d) refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri privind drepturile la
asigurări pentru accidente de muncă şi boli profesionale;
e) modul de stabilire şi de plată a prestaţiilor şi serviciilor cuvenite
beneficiarilor de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale;
f) plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare a contravenţiilor,
încheiate conform prevederilor Legii nr. 346/2002;
g) orice alte decizii ale asigurătorului.
Competenţa teritorială este plasată, ca regulă, în raport de domiciliul
pârâtului. În cazul în care obiectul litigiului îl formează o contestaţie împotriva
CNPAS sau caselor teritoriale de pensii, competenţa teritorială revine tribunalului
în a cărui rază se află domiciliul sau sediul reclamantului.
Împotriva hotărârii tribunalului se poate face doar recurs, la curtea de apel
competentă.
Acţiunile în instanţă şi toate actele procedurale în legătură cu litigiile având
ca obiect drepturi sau obligaţii de asigurare pentru accidente de muncă şi boli
profesionale sunt scutite de taxa judiciară de timbru.

Concediile şi indemnizaţiile de asigurări

sociale de sănătate

Sediul materiei: O.U.G. nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile

de asigurări sociale de sănătate.
 În sistemul asigurărilor sociale de sănătate au calitatea de asiguraţi şi
beneficiari de concedii medicale şi indemnizaţii corespunzătoare, pe perioada în
care au domiciliul sau reşedinţa pe teritoriul României, următoarele categorii de
persoane fizice:
A. persoanele care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de
muncă sau în baza raportului de serviciu;
B. persoanele care desfăşoară activităţi în funcţii elective sau sunt numite
în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului,
precum şi membrii cooperatori dintr-o organizaţie a cooperaţiei meşteşugăreşti, ale
căror drepturi şi obligaţii sunt asimilate, în condiţiile legii, cu ale persoanelor
prevăzute la lit. A;
C. persoanele care beneficiază de drepturi băneşti lunare ce se suportă din
bugetul asigurărilor pentru şomaj, în condiţiile legii.
D. persoanele care sunt:
a) asociaţi, comanditari sau acţionari;
b) administratori sau manageri care au încheiat contract de administrare ori
de management;
c) membri ai asociaţiei familiale;
d) autorizate să desfăşoare activităţi independente.
e) persoane care încheie un contract de asigurări sociale pentru concedii şi
indemnizaţii pentru maternitate şi concedii şi indemnizaţii pentru îngrijirea
copilului bolnav.
Concediile medicale şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, la
care au dreptul asiguraţii sunt:
a) concedii medicale şi indemnizaţii pentru incapacitate temporară de
muncă, cauzată de boli obişnuite sau de accidente în afara muncii;
b) concedii medicale şi indemnizaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi
recuperarea capacităţii de muncă, exclusiv pentru situaţiile rezultate ca urmare a
unor accidente de muncă sau boli profesionale;
c) concedii medicale şi indemnizaţii pentru maternitate;
d) concedii medicale şi indemnizaţii pentru îngrijirea copilului bolnav;
e) concedii medicale şi indemnizaţii de risc maternal.
Dreptul la concediile şi indemnizaţiile arătate mai sus este condiţionat de
plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate destinată suportării acestor
indemnizaţii şi, de regulă, de existenţa unui stagiu de cotizare distinct specificat
prin dispoziţii legale pentru fiecare situaţie în parte.
ASISTENŢA SOCIALĂ

1. Aspecte generale

Prin Legea nr. 47/2006 privind sistemul naţional de asistenţă socială se

reglementează organizarea, funcţionarea şi finanţarea sistemului naţional de
asistenţă socială în România.
Conform art. 2, sistemul naţional de asistenţă socială reprezintă ansamblul
de instituţii şi măsuri prin care statul, prin autorităţile administraţiei publice
centrale şi locale, colectivitatea locală şi societatea civilă[65] intervin pentru
prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare ori permanente ale unor
situaţii care pot genera marginalizarea sau excluziunea socială a persoanei,
familiei, grupurilor ori comunităţilor.
Asistenţa socială cuprinde serviciile sociale şi prestaţiile sociale acordate în
vederea dezvoltării capacităţilor individuale sau colective pentru asigurarea
nevoilor sociale[66], creşterea calităţii vieţii şi promovarea principiilor de coeziune
şi incluziune socială[67].
Scopul reglementării cadru este de a crea condiţiile necesare implementării
măsurilor şi acţiunilor sociale pentru garantarea dreptului fiecărei persoane aflate
într-o situaţie de nevoie socială, datorată unor motive de natură economică, fizică,
psihică sau socială, de a beneficia de servicii sociale şi prestaţii sociale.
Principiile generale care stau la baza organizării şi funcţionării sistemul de
asistenţă socială sunt următoarele:
a) universalitatea, potrivit căruia fiecare persoană are dreptul la asistenţă
socială în condiţiile prevăzute de lege;
b) respectarea demnităţii umane, potrivit căruia fiecărei persoane îi este
garantată dezvoltarea liberă şi deplină a personalităţii;
c) solidaritatea socială, potrivit căruia comunitatea participă la sprijinirea
persoanelor care nu îşi pot asigura nevoile sociale, pentru menţinerea şi întărirea
coeziunii sociale;
d) parteneriatul, potrivit căruia autorităţile administraţiei publice centrale şi
locale, instituţiile de drept public şi privat, structurile asociative, precum şi
instituţiile de cult recunoscute de lege cooperează în vederea acordării serviciilor
sociale;
e) subsidiaritatea, potrivit căruia, în situaţia în care persoana sau familia nu
îşi poate asigura integral nevoile sociale, intervin colectivitatea locală şi structurile
ei asociative şi, complementar, statul;
f) participarea beneficiarilor, potrivit căruia beneficiarii măsurilor şi
acţiunilor de asistenţă socială contribuie activ la procesul de decizie şi de acordare
a acestora;
g) transparenţa, potrivit căruia se asigură creşterea gradului de
responsabilitate a administraţiei publice centrale şi locale faţă de cetăţean, precum
şi stimularea participării active a beneficiarilor la procesul de luare a deciziilor;
h) nediscriminarea, potrivit căruia accesul la drepturile de asistenţă socială
se realizează fără restricţie sau preferinţă faţă de rasă, naţionalitate, origine etnică,
limbă, religie, categorie socială, opinie, sex ori orientare sexuală, vârstă,
apartenenţă politică, dizabilitate, boală cronică necontagioasă, infectare HIV sau
apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop
ori ca efect restrângerea folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

2. Dreptul la asistenţă socială

Dreptul la asistenţă socială este garantat, în condiţiile legii, pentru toţi

cetăţenii români care au domiciliul sau reşedinţa în România, fără nici un fel de
discriminare. Cetăţenii altor state, apatrizii, precum şi orice altă persoană care a
dobândit o formă de protecţie şi care are domiciliul sau reşedinţa în România au
dreptul la asistenţă socială, în condiţiile legislaţiei române şi ale acordurilor şi
tratatelor la care România este parte.
Drepturile la asistenţă socială se acordă la cerere sau din oficiu, iar serviciile
sociale şi prestaţiile sociale se acordă în funcţie de situaţia persoanei sau familiei.

3. Serviciile sociale

Serviciile sociale reprezintă ansamblul complex de măsuri şi acţiuni realizate

pentru a răspunde nevoilor sociale ale persoanelor, familiilor, grupurilor sau
comunităţilor, în vederea prevenirii şi depăşirii unor situaţii de dificultate,
vulnerabilitate ori dependenţă, pentru creşterea calităţii vieţii şi promovarea
coeziunii sociale; serviciile sociale se pot organiza în forme diverse, stabilite prin
nomenclatorul serviciilor sociale.
Serviciile sociale sunt organizate într-un sistem flexibil, multidisciplinar şi
coordonat şi pot fi furnizate în sistem integrat cu serviciile de sănătate, învăţământ,
locuire, ocupare a forţei de muncă şi altele asemenea, în funcţie de complexitatea
situaţiei.
Serviciile sociale pot fi servicii primare şi servicii specializate.
Serviciile sociale primare sunt măsuri şi acţiuni de proximitate şi prevenţie
acordate în comunitate, în scopul identificării şi limitării situaţiilor de risc în care
se poate afla la un moment dat persoana, familia sau grupul.
Serviciile sociale specializate sunt măsurile de suport şi asistenţă acordate de
personal calificat şi specializat care au ca scop menţinerea, refacerea sau
dezvoltarea capacităţilor persoanei ori familiei, aflată în situaţii specifice de
vulnerabilitate sau de risc de excludere socială.
Furnizarea serviciilor sociale se organizează într-un sistem descentralizat, la
nivelul comunităţilor locale, pentru a răspunde cât mai adecvat nevoilor sociale
identificate, tipologiei potenţialilor beneficiari şi condiţiilor particulare în care
aceştia se află.
Serviciile sociale sunt acordate de furnizori de servicii sociale care sunt
persoane fizice sau juridice, de drept public ori privat. Furnizorii de servicii sociale
şi serviciile sociale acordate se acreditează în condiţiile prevăzute de lege.

4. Prestaţiile sociale

Prestaţiile sociale sunt măsuri de redistribuţie financiară destinate

persoanelor sau familiilor care întrunesc condiţiile de eligibilitate prevăzute de
lege.
Statul acordă prestaţiile sociale prin autorităţile administraţiei publice
centrale sau locale, în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare. Prestaţiile
sociale se acordă în bani sau în natură, din bugetul de stat ori, după caz, din bugetul
local.
Prestaţiile sociale reprezintă transferuri financiare şi cuprind: alocaţii
familiale, ajutoare sociale, indemnizaţii şi facilităţi.
a) Alocaţiile familiale se acordă familiilor şi au în vedere naşterea, educaţia
şi întreţinerea copiilor.
b) Ajutoarele sociale se acordă persoanelor sau familiilor aflate în dificultate
şi ale căror venituri sunt insuficiente pentru acoperirea nevoilor minime de viaţă,
evaluate prin anchetă socială[68], precum şi prin alte instrumente specifice.
 c) Indemnizaţiile şi facilităţile se acordă persoanelor pentru favorizarea
incluziunii sociale şi asigurării unei vieţi autonome; indemnizaţiile cu caracter
reparatoriu se acordă persoanelor şi, după caz, familiilor acestora, care au suferit
daune în urma unor evenimente socio-politice sau legate de catastrofe şi calamităţi
naturale, recunoscute prin lege.

Principalele criterii pe baza cărora se acordă prestaţiile sociale sunt

următoarele:
a) evaluarea contextului familial;
b) veniturile solicitantului sau ale familiei acestuia;
c) condiţiile de locuire;
d) starea de sănătate şi gradul de dependenţă.

5. Organizarea şi funcţionarea sistemului naţional de

asistenţă socială

Statul, prin autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, îşi asumă

responsabilitatea de realizare a măsurilor şi acţiunilor prevăzute în actele
normative privind prestaţiile sociale şi serviciile sociale. În acest context, asistenţa
socială se finanţează, în principal, din fonduri alocate de la bugetul de stat sau de la
bugetele locale, iar finanţarea serviciilor sociale din sursele publice se face pe
principiile concurenţei şi al eficienţei.
Realizarea măsurilor şi acţiunilor de asistenţă socială se poate face direct,
prin instituţii şi autorităţi publice, sau indirect, prin contractarea serviciilor sociale
de către autorităţile administraţiei publice centrale sau locale.

5.1. Administraţia publică centrală

Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse este autoritatea publică

centrală care elaborează politica de asistenţă socială şi promovează drepturile
familiei, copilului, persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap şi ale oricăror
alte persoane aflate în nevoie.

Observatorul Social este o instituţie publică cu personalitate juridică, ce

funcţionează ca organ de specialitate în directa coordonare a Ministerului Muncii.
Observatorul Social are drept scop eficientizarea procesului de elaborare şi
implementare a politicilor sociale la nivel naţional.

Agenţia Naţională pentru Prestaţii Sociale este înfiinţată ca organ de

specialitate cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Muncii, cu scopul
creării unui sistem unitar privind administrarea procesului de acordare a prestaţiilor
sociale. Agenţia Naţională pentru Prestaţii Sociale îşi desfăşoară activitatea prin
structuri organizate în fiecare municipiu, reşedinţă de judeţ, precum şi în
municipiul Bucureşti.

Inspecţia Socială este înfiinţată ca organ de specialitate al administraţiei

publice centrale, cu personalitate juridică, aflat în subordinea Ministerului Muncii,
Familiei şi Egalităţii de Şanse. Inspecţia Socială are în subordine 8 inspectorate
sociale regionale cu personalitate juridică, iar în cadrul fiecărei inspecţii regionale
sunt organizate compartimente judeţene de inspecţie socială, fără personalitate
juridică[69].
Inspecţia Socială are ca scop controlul implementării legislaţiei în domeniu,
precum şi inspectarea activităţii instituţiilor publice şi private, responsabile cu
furnizarea prestaţiilor şi serviciilor sociale[70].
Inspecţia Socială îndeplineşte, printre altele, următoarele funcţii cu caracter
general:
- de autoritate de stat, prin care se asigură exercitarea controlului aplicării
unitare şi respectării reglementărilor în domeniul său de activitate, precum şi al
funcţionării inspectoratelor regionale;
- de comunicare, care are drept scop relaţionarea permanentă cu autorităţile
administraţiei publice centrale şi locale şi cu persoanele fizice şi juridice supuse
activităţii de inspecţie, informarea acestora şi a cetăţenilor asupra modului cum se
respectă drepturile sociale stabilite prin lege;
- de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român şi al
Guvernului României, reprezentarea pe plan intern şi extern în domeniul său de
activitate.
În îndeplinirea scopului său, Inspecţia Socială are şi următoarele funcţii
specifice:
a) de control, prin care se realizează verificarea respectării drepturilor
sociale ale cetăţenilor şi a prevederilor legale în domeniu, a modului de asigurare,
administrare şi gestionare a prestaţiilor şi serviciilor sociale şi a fondurilor
destinate asistenţei sociale, precum şi a performanţei furnizorilor şi a calităţii
serviciilor sociale;
b) de evaluare, prin care se analizează impactul politicilor şi procedurilor
publice implementate în domeniul prestaţiilor şi serviciilor sociale, în vederea
stabilirii de diagnostice şi elaborării de propuneri şi recomandări de îmbunătăţire a
cadrului legal şi instituţional, precum şi de eficientizare a alocărilor bugetare
necesare dezvoltării sistemului naţional de asistenţă socială;
c) de consiliere, prin care se acordă autorităţilor administraţiei publice
centrale şi locale şi persoanelor fizice şi juridice publice sau private cu atribuţii în
domeniul asistenţei sociale îndrumări şi recomandări în vederea derulării în bune
condiţii a activităţii şi a perfecţionării acestora şi prevenirii faptelor de încălcare a
prevederilor legale.
În realizarea funcţiilor şi atribuţiilor sale, Inspecţia Socială cooperează cu
ministere, alte instituţii ale administraţiei publice centrale şi locale, organisme
private, reprezentanţi ai partenerilor sociali şi, după caz, poate contracta, în
condiţiile legii, serviciile unor experţi sau ale unor organisme specializate.

5.2. Administraţia publică locală

Pentru asigurarea aplicării politicilor sociale în domeniul protecţiei copilului,

familiei, persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap, precum şi altor persoane,
grupuri sau comunităţi aflate în nevoie socială, autorităţile administraţiei publice
locale înfiinţează şi organizează servicii publice de asistenţă socială.
În subordinea consiliilor judeţene, consiliilor locale ale municipiilor,
oraşelor şi comunelor este organizat serviciul public de asistenţă socială. Acest
serviciu are atribuţii specifice, generale sau particulare, în funcţie de tipul şi nivelul
autorităţii de care aparţine.

[1] Consiliul Europei: “Short Guide: Coordination of Social Security in the Council of Europe”, draft, CSCR (2003)
2 Rev 1, septembrie 2003.
[2] Non-ideologică, descarcată de continuturi doctrinare, abordarea pragmatica pune accentul pe rezolvarea tehnica,
punctuala, a problemelor sociale.

[3] Denumirea ,,Welfare State" este relativ recenta, fiind legata de perioade anilor '40, de Marea Britanie si de
numele economistilor J.M.Keynes şi W.H.Beveridge. Ulterior, autorii francezi au completat lista sinonimelor pentru
noul sistem care se nastea: statul-providenta (l'etat-providence) sau asistential. În fine, autorii germani, mult mai
reticenti în a atribui denumiri entuziaste (în special dupa frenezia care marcase perioada de vârf a nazismului) s-au
limitat la a aprecia acest model drept ,,stat social", utilizând mai putin termenul de stat al bunastarii
(Wohlfahrtsstaat). În Statele Unite domina interpretarea republicana, conceptul de Workfare conditionând
beneficiile sociale de munca.
[4] Neoliberalii privesc cu scepticism sistemul pe care se bazează Europa socială, deşi au creat şi ei sisteme
asemănătoare, la o scară mai redusă. Numai libertarienii nu acceptă nici o intervenţie, invocând două motive: 1)
piaţa liberă creează prosperitate; 2) WS ar încuraja lenea şi inactivitatea indivizilor, fiindcă oferă drepturi, fără să
impună şi obligaţii. Nimeni nu pune în discuţie primul aspect, economia Europei sociale se bazează pe capitalism,
iar în statele nordice, începând din 1857 (Danemarca), politica industrială a fost ultraliberală.
[5] Acest tipar al bunastarii sociale are o identitate bine conturata (,,The German Middle Way") facându-se remarcat
printr-o continuitate impresionanta, stabilitate si coerenta istorica, rezistenta la presiuni economice si politice,
eficienta sociala si profitabilitate financiara pe termen lung. Acest sistem a rezistat cu modificari minime (de ordin
tehnic, nu principial) unor socuri istorice si unor perioade de mari transformari politice (Republica de la Weimar,
national-socialismul si dezastrul din timpul razboiului, reconstructuia sub influenta planului american Marshall,
unificarea din 1990).

[6] Desi Germania este divizata din punct de vedere confesional între catolici si protestanti, putem afirma ca în
privinta politicii bunastarii dominanta este doctrina sociala a Bisericii Catolice, având ca vehicule politice
traditionale Uniunea Crestin-Democrata (CDU) si corespondentul sau bavarez, Uniunea Crestin-Sociala (CSU).
[7] Inclusiv Suveranul Pontif a subliniat în repetate rânduri în anii '80 si '90 ca interferenta exesiva a statului
priveaza familia si comunitatile locale de functiile lor ,,naturale", reiterând principiul subsidiaritatii ca pe un raspuns
considerat optim, atât la abuzurile regimurilor totalitare cât si la reactia contrarie, de sustragere cvasi-totala a statului
promovata de curentul Noii Drepte în anii '80. Societatea si ordinea subsidiara ar corespunde asadar situatiei în care
deciziile sunt adoptate cât mai jos posibil, cât mai aproape de nivelul cetateanului.
[8] Cât priveste notiunea de ,,liberalism", facem precizarea ca termenul este utilizat aici în întelesul
european(continental), deci al unei politici de dreapta care promoveaza sectorul privat, piata libera si
responsabilitatea individuala, corespunzând ,,republicanismului" american si ,,conservatorismului" britanic, în timp
ce conotatia termenului ,,liberalism" în tarile de limba engleza este în prezent mai degraba a unei politici de stânga,
cu accente progresiste, egalitariste si umaniste, corespunzând social-democratiei europene. A doua precizare
importanta legata de terminologie este necesara pentru a clarifica si utilizarea ,,neo-liberalismului" tot într-o
acceptiune de dreapta, non-keynesiana. Este stiut faptul ca pâna în anii '60 au existat proiectii de identificare
doctrinara a keynesianismului cu liberalismul social si cu neo-liberalismul. Ulterior s-a revenit iar neo-liberalismul
este înteles tocmai ca o replica viguroasa la principiile economiei politice, ale planificarii, redistributiei si
interventiei de orice fel a statului în economie si implicit ca o revenire la principiile liberalismului clasic promovat
într-un discurs modern si actualizat de Noua Dreapta. Aceste precizari terminologice sunt întotdeauna necesare
atunci când se ia în discutie modelul liberal european în comparatie cu cel anglo-american, în dorinta de a risipi o
posibila confuzie. În cazul particular al Marii Britanii, situatia este si mai complicata, având în vedere ca atât lordul
William Henry Beveridge cât si economistul J.M.Keynes - fondatorii ideologiei statului bunastarii în Europa
postbelica, model pe care astazi îl consideram în analize drept tipic ,,social-democrat" - erau membri ai Partidului
Liberal englez.
Referindu-se la acest paradox, ca liberalismul sa nu mai însemne libertati si responsabilitati individuale, piata si
concurenta libera, capitalism si prosperitate prin initiativa particulara chiar ,,la el acasa" (în tarile de limba engleza),
adica acolo unde s-a nascut si unde are cea mai adânca traditie, Milton Friedman afirma ,, .... din cauza degenerarii
termenului de liberalism, ideile ce s-au format în trecut sub aceasta denumire sunt, în prezent, etichetate drept
conservatoare [ ... ], astfel încât liberalismul a capatat în Statele Unite un înteles cu totul diferit de cel pe care îl
avea în secolul XIX sau îl are astazi pe o mare parte a continentului european [ ... ]. Liberalul secolului XIX privea
extinderea libertatii ca pe cea mai eficienta cale pentru promovarea bunastarii si egalitatii; liberalul secolului XX
priveste bunastarea si egalitatea fie ca premise, fie ca alternative ale libertatii. În numele bunastarii si al egalitatii,
liberalismul secolului XX a ajuns sa favorizeze o reînviere a acelor politici de interventie si de paternalism ale
statului, împotriva carora lupta liberalismul clasic" (Friedman, 1995).
Deci, pentru a încheia acest cadru introductiv, convenim ca sensul ,,liberalismului" (acelasi cu al neo-
liberalismului) în cercetarea de fata este cel anti-keynesian, schitat de Hayek si Friedman si promovat în anii '80 de
guvernarea conservatoare Thatcher si de administratia republicana Reagan. Acest model este bazat pe statul
minimal, selectivitate sociala si exigente economice, pe stimularea performantelor individuale si acceptarea
diferentelor rezultate în urma liberei concurente de pe piata.

[9] Jacques Fierens: “Droit et pauvrete: droits de l’homme, securite sociale, aide sociale”, Bruxelles, Bruylant, 1992.
În Anglia, conflictul dintre regalitate şi biserică a determinat statul să-şi asume acest rol caritabil în 1601, prin legea
sărăciei, care asigura asistenţă bolnavilor şi infirmilor.
[10] M. A. Lupu: “Planuri de securitate socială”, Bucureşti, Independenţa Economică, 1945
[11] Franklin Delano Roosevelt (n. 30 ianuarie 1882 - d. 12 aprilie 1945 ), a fost cel de-al treizeci şi
doilea preşedinteal Statelor Unite ale Americii (1933 - 1945). Şi-a început cariera politică odată cu alegerea sa în
senatul din New Yorkca democrat în anul 1910. Apoi a ocupat funcţia de guvernator al New York-ului între anii
1929 - 1933. Roosevelt şi-a realizat reputaţia ca un reformator progresiv, în tradiţia lui Theodore Roosevelt, vărul
său, care a fost al 26-lea preşedinte al S.U.A. Prin decizia luată în decembrie 1941, de intrare în război a
americanilor împotriva forţelor Axei,Roosevelt a contribuit decisiv la înfrângerea Germaniei lui Hitler. Politica
externă promovată de el şi îndreptată către cooperare a pus bazele constituirii Organizaţiei Naţiunilor Unite la 26
iunie 1945.
[12] J. J. Dupeyroux: „Droit de la securite sociale” , în Jacques Fierens, op. cit.; Prof. Eichenhofer: “International
Dimensions of Social Security Law”, ERASMUS Teaching Material, Jena, 1989.
[13] William Beverage, “Report on Social Insurance and Aliens Services”, 1942. Raportul a fost baza politicii
postbelice de securitate socială în Marea Britanie; a stat la baza importanţei reforme a sistemului britanic de sănătate
şi servicii speciale din 1948.
[14] Jos Berghman: „Basic concepts on social security in Europe”, Institute for Social Right of the Katholieke
Universiteit Leuven, European Master in Social Security 2002-2003. Administratia Bismarck lanseaza în Germania
anului 1883 primul program social concret mentionat în literatura de specialitate: asigurarile de boala si accident.
Acest program fusese precedat de alte câteva masuri izolate si, chiar daca avea acoperire limitata si un caracter
restrictiv de accedere la beneficii, constituie totusi prima încercare de institutionalizare a unui sistem de
,,despagubiri" pentru muncitorii industriali. Tocmai din acest motiv, programul german lansat de Bismarck are în
primul rând o valoare simbolica.
[15] În modelul nordic, ideea de solidaritate are o natură impersonală, iar WS se bazează pe asistenţii sociali angajaţi
de primării sau ministere. Aceştia decid, pe baza unor legi speciale, dacă unui cetăţean i se acordă sau nu un anumit
drept (de exemplu, o anumită sumă de bani sau o locuinţă socială). Aşa se alcătuieşte, mai cu seamă în statele
nordice, o relaţie particulară între indivizi şi stat, de solidaritate şi încredere reciprocă. S-ar putea pune întrebarea:
este un individ liber dacă o altă persoană (un asistent social) decide în locul lui? (de exemplu, să urmeze o altă
pregătire, să lucreze într-un alt domeniu). Dar cît de liberă va fi aceeaşi persoană, dacă familia sau patronul decide
pentru el? Cînd e concediat la 6 luni după angajare şi în locul lui e luat altcineva pentru a plăti mai puţine taxe la
stat.
Cele mai dezvoltate WS sunt în Scandinavia unde să nu-ţi plăteşti datoriile este inimaginabil, fiindcă asta ar
însemna pentru nordici „să-ţi furi singur căciula“. Sistemele variază mult de la stat la stat şi se bazează pe concepţii
politice diferite. Pe scurt, există welfare state al ţărilor scandinave, bazat pe ideea de egalitate, unul francez, bazat pe
ideea de solidaritate şi riscuri asumate în comun, şi altul al Germaniei, acolo unde Bismarck, un politician de
dreapta, l-a fondat pe baze creştine (d.p.d.v structural, pe temei corporatist). Începutul organizării incipiente datează
din 1803, cînd legea săracilor a fost adoptată în Danemarca. Actul normativ prevedea o instituţie, sub autoritatea
regală, care „să asigure celor săraci mîncare, haine, un loc încălzit şi grijă pentru bolnavi“. În fiecare parohie, se
organizau comitetele pentru săraci, formate din pastorul protestant, care era şi preşedintele comitetului, la care se
adăugau doi mari proprietari, aleşi din aristocraţia rurală. Nimeni nu putea refuza să fie ales în comitet, participarea
fiind o prestaţie obligatorie în faţa regelui. Totuşi, sistemul funcţiona greu, Danemarca era o ţară predominant rurală
şi săracă, iar Hans Christian Andersen nu a scris Fetiţa cu chibrituri fiindcă era comunist, ci pentru că era
impresionat de mizeria socială a compatrioţilor. În 1849, după „revoluţia paşnică“ de la Copenhaga, comitetele
pentru săraci au intrat în sfera de acţiune a noilor „districte locale“, adică a primăriilor. Interesant de precizat că cei
care beneficiau de această lege nu aveau drept de vot şi nici dreptul de a se căsători. Discriminarea avea raţiuni
evidente, fapt care i-a făcut pe unii istorici danezi să considere că legea în cauză urmărea mai mult împiedicarea
cerşitului, decît grija faţă de cei săraci. Apariţia, în anul 1870, a Partidului Social Democrat a însemnat al doilea pas
enorm în construcţia statului bunăstării sociale, prin reuşita adoptării (în urma unui compromis cu Partidul Liberal –
al fermierilor) legilor privind: asigurarea bănească a celor care se găsesc în imposibilitate de muncă (muncitori, mici
meşteşugari), legea asistenţei bătrânilor şi modificări ale vechii legi a săracilor prin care s-au redat dreptul de vot şi
cel la încheierea unei căsătorii, unor persoane cu handicap sau celor bătrâni. Reformele au continuat cu aceeaşi
intensitate, atingându-se deja în 1933 un nivel de protecţie socială mulţumitor. Astăzi se poate vorbi de reforma SB,
de privatizarea unui anumit procent din sistemul de pensie, de micşorarea ajutorului în caz de şomaj (în Danemarca
acesta merge pînă la 90%) însă welfare state va rămâne marca centrală a Europei sociale.
[16] Drept consecinţă, dreptul securităţii sociale a fost definit în sistemul românesc de drept ca fiind acea ramură
autonomă de drept public alcătuită din ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile de asigurări sociale
şi relaţiile de asistenţă socială.
[17] John Henry Richardson: „Economic and Financial Aspects of Social Security: An International Survey”,
London, George Allen&Unwin, 1960. The New Encyclopaedia Britanica, vol.27, 1993 - conceptul de securitate
sociala cuprinde ,,toate masurile colective stabilite prin legislatie pentru a mentine venitul individual ori al familiei
sau pentru a asigura un venit atunci când unele sau toate sursele de venit au fost pierdute ori epuizate sau în
situatiile în care trebuie sa se faca fata unor cheltuieli sporite (de exemplu: cresterea copiilor sau plata îngrijirii
medicale)". Mergând aproape în paralel cu dimensiunile statului bunastarii, securitatea sociala se largeste sau se
îngusteaza conform cu modelul de politica sociala aplicat.
[18] Jacques Doublet, Georges Lavau: “Securite sociale”, Paris, Presses Universitaires de France, 1957
[19] J. Viaene: „Present Challenges for Social Security – Reforming Social Security, Starting from a New
Conceptual Framework”, Brugge, Die Keure, 1990
[20] Konstantinos Kremalis: “Principles of International and European Social Securitz Law”, University of Athens,
1998, în cursul “European and International Social Security Law”, European Master in Social Security 2002 – 2003,
Instituut voor Sociaal Recht of the Katholieke Universiteit Leuven, 2002
[21] În Preambulul Constituţiei franceze din 1946 se arăta: „Naţiunea asigură individului şi familiei condiţiile
necesare dezvoltării. Ea garantează tuturor şi în special copilului, mamei şi lucrătorului vârstnic, protecţia
sănătăţii, securitate materială, pauze de lucru şi concedii. Orice persoană care, datorită vârstei, stării sale fizice
sau psihice, situaţiei economice se află în incapacitate de muncă are dreptul de a obţine de la colectivitate mijloace
convenabile pentru existenţă.”
[22] În viziunea Organizaţiei Internaţionale a Muncii, „întrucât statul este o asociaţie a cetăţenilor şi există pentru a
le asigura acestora bunăstarea generală, promovarea securităţii sociale este atributul propriu al statului.” (ILO:
„Approaches to Social Security”, Geneva, 1942).
[23] Statut al Casei Naţionale de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale.
[24] Lege nr. 202/2006 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă
[25] Statut al Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate
[26] Lege nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă.
[27] Ordonanţă de urgenţă nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate.
[28] Lege nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale.
[29] Circa 19,2% din populaţia României are peste 60 de ani, iar în 2030, ponderea acestora va urca la 22%. In
prezent, vârsta de pensionare pentru femei este, in prezent, de 58 de ani si o luna, iar pentru bărbaţi, de 63 de ani si o
luna. Vârstele de pensionare vor creste progresiv, astfel încât acestea vor ajunge, pana in martie 2015, la 60 si,
respectiv, 65 de ani. De asemenea, legislaţia in vigoare prevede creşterea, pana in martie 2015, a limitei de vechime
pentru pensionare cu drepturi depline la 30 de ani pentru femei si 35 de ani pentru bărbaţi. Legea pensiilor mai
prevede ca minimul stagiului de cotizare la care sa se poată ieşi la pensie sa ajungă, pana in martie 2015, la 15 ani.
In prezent, acesta este de 11 ani si doua luni, atât pentru femei, cat si pentru bărbaţi.
[30] Introducerea fondurilor de pensii din pilonul II va crea un deficit in bugetul asigurarilor sociale de stat de 0,1-
0,2% din PIB in 2007, adica circa 150 de milioane de euro, în estimarea presedintelui Comisiei de Supraveghere a
Sistemului de Pensii Private (CSSPP).

[31] Atingerea vârstei standard de pensionare se va realiza in termen de 13 ani de la data intrării in vigoare a legii,
prin creşterea vârstelor de pensionare, pornindu-se de la 57 de ani pentru femei şi de la 62 de ani pentru bărbaţi.
[32] Creşterea stagiului minim de cotizare de la 10 ani la 15 ani se va realiza in termen de 13 ani de la data intrării in
vigoare a legii.
[33] Atingerea stagiului complet de cotizare se va realiza in termen de 13 ani de la data intrării in vigoare a legii,
prin creşterea acestuia, pornindu-se de la 25 de ani pentru femei şi de la 30 de ani pentru bărbaţi.
[34] La stabilirea stagiului de cotizare pentru acordarea pensiei anticipate parţiale nu se au în vedere perioadele
asimilate în care asiguratul a urmat cursurile de zi ale învăţământului universitar sau a îndeplinit anumite obligaţii
militare, precum şi perioadele în care asiguratul a beneficiat de pensie de invaliditate.
[35] În cazul în care durata căsătoriei este mai mică de 15 ani, dar de cel puţin 10 ani, cuantumul pensiei de urmaş
cuvenit soţului supravieţuitor se diminuează cu 0,5% pentru fiecare lună, respectiv 6,0% pentru fiecare an de
căsătorie în minus.
Soţul supravieţuitor are dreptul la pensie de urmaş, indiferent de vârstă şi de durata căsătoriei, dacă decesul
soţului susţinător s-a produs ca urmare a unui accident de muncă, a unei boli profesionale sau tuberculozei şi
dacă nu realizează venituri lunare dintr-o activitate profesională pentru care asigurarea este obligatorie sau
acestea sunt mai mici de o pătrime din salariul mediu brut pe economie avut în vedere la fundamentarea
bugetului asigurărilor sociale.
Soţul supravieţuitor care are în îngrijire la data decesului susţinătorului unul sau mai mulţi copii în vârstă de până
la 7 ani beneficiază de pensie de urmaş până la data împlinirii de către ultimul copil a vârstei de 7 ani, în perioadele
în care nu realizează venituri lunare dintr-o activitate profesională pentru care asigurarea este obligatorie sau acestea
sunt mai mici de o pătrime din salariul mediu brut pe ţară.
[36] Bilete de tratament balnear se pot acorda şi gratuit pentru anumite categorii de persoane expres arătate de lege
(veterani de război ş.a.). În toate cazurile sunt vizate unităţile de tratament aflate în proprietatea Casei Naţionale de
Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale.
[37] C.S.S.P.P. a fost înfiinţată prin O.U.G nr. 50/2005, aprobată prin Legea nr. 313/2005.
[38] Confuzia poate fi generată de faptul că denumirea administratorului conţine sintagma „fond de pensii” şi de
faptul că sediul fondului de pensii este acelaşi cu cel al administratorului.
[39] Un administrator poate administra în România un singur fond de pensii.
[40] În cazul în care se constată scăderea numărului de participanţi şi menţinerea acestuia sub minimul legal, timp
de un trimestru, Comisia retrage, prin decizie, autorizaţia unui fond de pensii.
[41] În cazul schimbării locului de muncă, domiciliului sau reşedinţei într-o altă ţară, participanţii pot opta între a
plăti în continuare contribuţiile la un fond de pensii din România sau a plăti contribuţii la un alt fond de pensii aflat
pe teritoriul ţării respective, dacă aceasta nu contravine legislaţiei acestei ţări.
[42] Modelul contractului-cadru de administrare conţine în mod obligatoriu următoarele elemente: a) părţile
contractante; b) principiile schemei de pensii private; c) principalele drepturi şi obligaţii ale părţilor contractante şi
modalitatea de aplicare; d) modul de administrare a fondului de pensii; e) modalităţile de control al
administratorului, exercitate de către auditori; f) obligaţiile de informare ale administratorului faţă de participanţi şi
autorităţi; g) evidenţele administratorului referitoare la participanţi, contribuţii, investiţii şi pensii private; h)
modalităţile specifice de constatare, reclamare şi remediere a deficienţelor; i) răspunderea contractuală a părţilor,
incluzând şi sancţiunile ce pot fi aplicate; j) durata contractului de administrare, modalităţile de modificare şi
încetare a contractului de administrare; k) informaţii privind depozitarul fondului de pensii.
[43] Conţinutul schemei de pensii private cuprinde în mod obligatoriu cel puţin următoarele elemente: a)
denumirea şi sediul administratorului; b) condiţiile de eligibilitate a participanţilor pentru aderarea la schema de
pensii private; c) modalitatea de împărţire între participanţi a sumelor rezultate din investirea activelor; d) principiile
investiţionale ale schemei de pensii private; e) riscurile financiare, tehnice şi de altă natură implicate de schema de
pensii private; f) natura şi distribuţia acestor riscuri; g) dreptul exclusiv de proprietate al participanţilor la schema de
pensii private asupra sumei existente în conturile individuale; h) condiţiile începerii şi plăţii prestaţiilor private; i)
condiţiile de acordare a prestaţiilor private în caz de invaliditate; j) nivelurile maxime ale comisioanelor suportate de
fondul de pensii, defalcate pe categorii de comisioane; k) periodicitatea şi procedura de raportare a informaţiilor
către participanţi; l) condiţiile şi procedurile de încetare a participării şi de transfer la un alt fond de pensii
administrat privat.
[44] Cererea pentru autorizarea de constituire este însoţită de următoarele documente: a) proiectul actului
constitutiv; b) dovada că fondatorii deţin resursele financiare necesare vărsării capitalului social, precum şi
provenienţa acestora; c) cazierele judiciare şi cazierele fiscale ale fondatorilor; d) documente privind fondatorii, cu
informaţii referitoare la statutul lor juridic, eventuala lor calitate de persoane afiliate, precum şi natura legăturilor
dintre ei; e) documente din care să reiasă situaţia financiară a fondatorilor în ultimii 3 ani, auditate de un auditor
financiar; f) declaraţia pe propria răspundere a fondatorilor, a candidaţilor pentru consiliul de administraţie şi
comitetul de direcţie, care să cuprindă toate deţinerile individuale şi deţinerile în legătură cu alte persoane implicate
în orice societate comercială şi care reprezintă cel puţin 5% din capitalul social sau din drepturile de vot; g)
documente privind candidaţii pentru consiliul de administraţie şi comitetul de direcţie, după caz, curriculum vitae
datat şi semnat, care să specifice calificarea şi experienţa profesională, copia actului de identitate, copia diplomei de
studii, un plan organizatoric şi financiar pentru următorii 5 ani, documentaţia referitoare la depozitarul fondului de
pensii; h) cazierele judiciare şi fiscale ale candidaţilor pentru consiliul de administraţie şi comitetul de direcţie, dacă
este cazul; i) proiectul regulamentului de organizare şi funcţionare a societăţii de pensii; j) dovada vărsării integrale
şi în formă bănească a capitalului social; k) dovada plăţii taxei pentru cererea de autorizare de constituire.
Comisia aprobă cererea pentru autorizare de constituire dacă constată că sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele
condiţii: a) proiectul actului constitutiv şi planul organizatoric şi financiar pentru următorii 5 ani garantează
gestiunea corectă şi prudentă a fondului de pensii; b) fondatorii nu au datorii către bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi bugetele fondurilor speciale; c) calitatea acţionarilor şi a membrilor
propuşi de consiliul de administraţie şi comitetul de direcţie garantează gestiunea corectă şi prudentă a fondului de
pensii; d) fondatorii, membrii propuşi pentru consiliul de administraţie şi comitetul de direcţie nu sunt în procedură
de reorganizare judiciară sau de faliment şi nu au contribuit, direct sau indirect, la falimentul unor persoane juridice,
după caz, şi nu au fost implicaţi în niciun fel de scandaluri financiare; e) membrii propuşi pentru consiliul de
administraţie şi comitetul de direcţie au onorabilitatea, pregătirea şi experienţa profesională necesare funcţiei pe care
urmează să o îndeplinească; f) denumirea administratorului nu este de natură să inducă în eroare participanţii,
potenţialii participanţi sau alte persoane; g) fondatorii fac dovada vărsării integrale şi în formă bănească a capitalului
social; h) se face dovada achitării taxei pentru cererea de autorizare de constituire.
[45] În vederea obţinerii autorizaţiei de administrare, societatea de pensii depune la Comisie o cerere însoţită de
următoarele documente: a) certificatul de înmatriculare la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului; b) dovada
vărsării sau a reîntregirii capitalului social, după caz; c) proiectul contractului de depozitare; d) proiectul de contract
de societate civilă; e) declaraţia privind politica de investiţii; f) planul de afaceri pe 3 ani; g) proiectul prospectului
schemei de pensii; h) dovada plăţii taxei pentru cererea de autorizare de administrare; i) orice alte documente şi
informaţii suplimentare prevăzute în normele Comisiei.
 [46] Acţionarii administratorului trebuie să îndeplinească cel puţin următoarele condiţii: a) să dispună de o situaţie
financiară stabilă, aptă să susţină entitatea în caz de necesitate; b) să justifice în mod satisfăcător provenienţa
fondurilor destinate participaţiei la capitalul social; c) să furnizeze toate informaţiile necesare pentru identificarea
relaţiilor de afiliere cu alte persoane; d) să fi funcţionat, în cazul acţionarilor persoane juridice, minimum 3 ani, cu
excepţia celor rezultate în urma fuziunii sau a divizării unei alte persoane juridice care, înainte de fuziune sau
divizare, a funcţionat minimum 3 ani.
[47] Cel puţin o treime din numărul membrilor consiliului de administraţie trebuie să fie licenţiaţi în ştiinţe
economice sau juridice.
[48] În acest sens se impune ca aceştia să îndeplinească cel puţin următoarele cerinţe: a) să nu fi fost sancţionaţi de
către autorităţi române sau străine din domeniul financiar cu interdicţia de a desfăşura activităţi în sistemul financiar
sau, la data depunerii cererii de autorizare, cu interdicţia temporară de a desfăşura astfel de activităţi; b) să nu fi
deţinut funcţia de administrator al unei societăţi comerciale române sau străine, aflată în curs de reorganizare
judiciară sau declarată în stare de faliment, în ultimii 2 ani anteriori declanşării procedurii falimentului; c) să nu fi
făcut parte din conducerea unei societăţi care nu şi-a respectat obligaţiile materiale şi financiare faţă de terţi la
momentul încetării activităţii societăţii respective; d) să nu aibă cazier judiciar şi fiscal.
[49] Prin instrumente financiare se înţelege: a) valori mobiliare; b) titluri de participare la organismele de
plasament colectiv; c) instrumente ale pieţei monetare, inclusiv titluri de stat cu scadenţă mai mică de un an şi
certificate de depozit; d) contracte futures financiare, inclusiv contracte similare cu decontare finală în fonduri; e)
contracte forward pe rata dobânzii; f) swap-uri pe rata dobânzii, pe curs de schimb şi pe acţiuni; g) opţiuni pe orice
instrument financiar prevăzut la lit. a)-d), inclusiv contracte similare cu decontare finală în fonduri; această categorie
include şi opţiuni pe curs de schimb şi pe rata dobânzii; h) orice alt instrument admis la tranzacţionare pe o piaţă
reglementată într-un stat membru al Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European sau pentru care
s-a făcut o cerere de admitere la tranzacţionare pe o astfel de piaţă.
[50] Administratorul poate investi în instrumente financiare după cum urmează:
a) instrumente ale pieţei monetare, inclusiv conturi şi depozite în lei la o bancă, persoană juridică română, sau la o
sucursală a unei instituţii de credit străine autorizate să funcţioneze pe teritoriul României, fără să depăşească un
procent mai mare de 20% din valoarea totală a activelor fondului de pensii;
b) titluri de stat emise de Ministerul Economiei şi Finanţelor din România, de state membre ale Uniunii Europene
sau aparţinând Spaţiului Economic European, în procent de până la 70% din valoarea totală a activelor fondului de
pensii;
c) obligaţiuni şi alte valori mobiliare emise de autorităţile administraţiei publice locale din România sau din statele
membre ale Uniunii Europene ori aparţinând Spaţiului Economic European, în procent de până la 30% din valoarea
totală a activelor fondului de pensii;
d) valori mobiliare tranzacţionate pe pieţe reglementate şi supravegheate din România, statele membre ale Uniunii
Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European, în procent de până la 50% din valoarea totală a activelor
fondului de pensii;
e) titluri de stat şi alte valori mobiliare, emise de state terţe, în procent de până la 15% din valoarea totală a
activelor fondului de pensii;
f) obligaţiuni şi alte valori mobiliare, tranzacţionate pe pieţe reglementate şi supravegheate, emise de autorităţile
administraţiei publice locale din state terţe, în procent de până la 10% din valoarea totală a activelor fondului de
pensii;
g) obligaţiuni şi alte valori mobiliare ale organismelor străine neguvernamentale, dacă aceste instrumente sunt
cotate la burse de valori autorizate şi dacă îndeplinesc cerinţele de rating, în procent de până la 5% din valoarea
totală a activelor fondului de pensii;
h) titluri de participare, emise de organisme de plasament colectiv în valori mobiliare din România sau din alte
ţări, în procent de până la 5% din valoarea totală a activelor fondului de pensii;
i) alte forme de investiţii prevăzute de normele Comisiei.
 [51] Legea nr. 411/2004 impune şi alte restricţii. Astfel, activele fondului de pensii nu pot fi investite în: a) active
care, potrivit legii, nu pot fi înstrăinate; b) active a căror evaluare este incertă, precum şi antichităţi, lucrări de artă,
autovehicule şi altele asemenea; c) bunuri imobiliare; d) acţiuni, obligaţiuni şi alte valori mobiliare emise de
administrator; e) orice alte active stabilite prin normele Comisiei.
De asemenea, activele fondului de pensii nu pot fi înstrăinate: a) administratorului sau auditorului; b)
depozitarului; c) administratorului special; d) membrilor Consiliului Comisiei şi personalului Comisiei; e)
persoanelor afiliate entităţilor prevăzute la lit. a)-d); f) oricăror alte persoane sau entităţi prevăzute prin normele
Comisiei.
[52] Participantul (contribuabilul) nu se confundă cu plătitorul. Acesta din urmă este persoana fizică sau juridică
care, după caz, reţine şi virează contribuţia individuală de asigurări sociale.
[53] Instituţia de evidenţă este instituţia care are ca atribuţie legală evidenţa asiguraţilor din sistemul public de
pensii, respectiv Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale. Persoana care nu a aderat la un fond
de pensii în termen de 4 luni de la data la care este obligată prin efectul legii este repartizată aleatoriu la un fond de
pensii de către instituţia de evidenţă. Repartizarea aleatorie a persoanelor se efectuează direct proporţional cu
numărul participanţilor unui fond de pensii la data efectuării repartizării.
[54] Cuantumul pensiei private minime este stabilit prin normele Comisiei.
[55] Participantul care a fost detaşat în altă ţară are dreptul la continuarea plăţii contribuţiilor la fondul de pensii
din România, pe toată durata detaşării. În situaţia continuării plăţii contribuţiilor la un fond de pensii dintr-un stat
membru al Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European, lucrătorul detaşat în România şi
angajatorul acestuia, după caz, vor fi exoneraţi de obligaţia de a contribui la un fond de pensii din România.

[56] Valoarea unităţii de fond este raportul dintre valoarea activului net al fondului de pensii la o anumită dată şi
numărul total de unităţi ale fondului la aceeaşi dată.
[57] În situaţia în care există neconcordanţe între administrator şi depozitar privind valoarea activului net şi a
unităţii de fond, valorile corecte sunt convenite de către administrator şi depozitar pe baza reglementărilor Comisiei.
[58] Utilizând o metodă specifică de calcul.
[59] Pentru evitarea conflictelor de interese, depozitarul nu poate deţine acţiuni ale administratorului sau ale
oricărei entităţi afiliate acestuia.
[60] Beneficii colaterale sunt orice avantaje, precum facilităţi băneşti sau cadouri, altele decât cele care rezultă din
calitatea de participant sau de beneficiar al unei pensii private.
[61] Forma-cadru a actului individual de aderare este stabilită de Comisie prin norme. Forma actului de aderare
este aceeaşi pentru toţi participanţii la acel fond de pensii facultative. Administratorul poate modifica acest act
numai cu autorizaţia Comisiei.
[62] Suma reprezentând contribuţiile la fondurile de pensii facultative este deductibilă pentru fiecare participant
din venitul salarial brut lunar sau din venitul asimilat acestuia, în limita unei sume reprezentând echivalentul în lei a
200 euro, într-un an fiscal. De asemenea, suma reprezentând contribuţiile la fondurile de pensii facultative ale unui
angajator proporţional cu cota acestuia de participare este deductibilă, la calculul profitului impozabil, în limita unei
sume reprezentând, pentru fiecare participant, echivalentul în lei a 200 euro, într-un an fiscal.
[63] Serviciile externe presupun apelarea la persoane juridice sau fizice din afara întreprinderii/unităţii, abilitate,
conform legii, să presteze servicii de protecţie şi prevenire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă.
[64] Pericolul grav şi iminent de accidentare reprezintă o situaţie concretă, reală şi actuală căreia îi lipseşte doar
prilejul declanşator pentru a produce un accident în orice moment.
[65] Societatea civilă este formată din persoane asociate sub diferite forme, pe baza unor interese comune, şi care îşi
dedică timpul, cunoştinţele şi experienţa pentru a-şi promova şi apăra drepturile şi interesele; formele asociative pot
fi, în principal, asociaţii şi fundaţii, organizaţii sindicale şi patronale, organizaţii culturale şi de cult, precum şi
grupuri comunitare informale.
[66] Nevoia socială reprezintă ansamblul de cerinţe indispensabile fiecărei persoane pentru asigurarea condiţiilor de
viaţă, în vederea integrării sociale.
[67] Procesul de incluziune socială reprezintă setul de măsuri şi acţiuni multidimensionale din domeniile protecţiei
sociale, ocupării forţei de muncă, locuirii, educaţiei, sănătăţii, informării-comunicării, mobilităţii, securităţii, justiţiei
şi culturii, destinate combaterii excluziunii sociale.
[68] Ancheta socială este o metodă de investigaţie întemeiată pe diferite tehnici de culegere şi de prelucrare a
informaţiei, în scopul analizei situaţiei sociale şi economice a persoanelor, familiilor, grupurilor sau comunităţilor,
având rol de diagnostic social.
[69] O.U.G. nr. 130/2006 privind Inspecţia Socială.
[70] Activităţile de inspecţie cuprind misiunile de control, evaluare şi consiliere realizate în domeniul asistenţei
sociale. Sunt supuse activităţii de inspecţie autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, persoanele fizice şi
juridice publice şi private cu atribuţii şi responsabilităţi în domeniul asistenţei sociale, precum şi furnizorii de
servicii sociale, publici şi privaţi.