Universitatea Spiru Haret

Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative, Braşov

Programul de studii: Drept
Anul universitar: 2019-2020
Student Dedu Dumitru-Stefan

Luarea de mită

Conform art.289 Cod Penal, fapta funcţionarului public care, direct ori indirect, pentru
sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă
promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori
întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu
îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi
interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de a exercita profesia sau
activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.
Fapta săvârşită de una dintre persoanele asimilate funcționarului public, constituie infracţiune
numai când este comisă în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la
îndatoririle sale legale sau în legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.
Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai
găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.
Obiectul
 Obiectul juridic special: relațiile sociale privitoare la buna desfăşurare a relațiilor de
serviciu;
 Obiectul material: nu are.
Subiectul
 Subiectul activ: este calificat şi poate fi:
 Funcționarul public;
 Persoana asimilată funcționarului public;
 Persoanele care, pe baza unui acord de arbitraj, sunt chemate să pronunțe o hotărâre cu
privire la un litigiu ce le este dat spre soluționare de către părțile la acest acord, indiferent
dacă procedura arbitrală se desfăşoară în baza legii române sau în baza altei legi;
 Autorul poate fi atât o persoană fizică, cât şi o persoană juridică;
 Participația penală este posibilă în toate formele ;
 Subiectul pasiv: autoritatea publică, instituția publică, persoana juridică de interes
public, persoana juridică privată.
Latura obiectivă
 Elementul material poate consta în:
 Pretinderea de bani sau alte foloase necuvenite;
 Primirea de bani sau de foloase necuvenite;
 Acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase necuvenite;
 Fapta trebuie să aibă ca obiect bani au foloase patrimoniale ori nepatrimoniale care nu se
cuvin în mod legal făptuitorului;
 Instigatorul la infracțiunea de luare de mită absoarbe complicitatea;
 Urmarea imediată: starea de pericol pentru buna desfăşurare a relațiilor de serviciu;
 Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.
Latura subiectivă
 Intenție directă şi indirectă.
Varianta atenuată
 Săvârșirea faptei de către persoana care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o
remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice ori în cadrul
oricărei persoane juridice.
Tentativa
 Actele pregătitoare sunt imposibile;
 Tentativa este imposibilă.
Consumarea
 Fapta se consumă în momentul pretinderii, primirii, acceptării promisiunii de bani sau
alte foloase;
Pedeapsa
 Închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție
publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârșit fapta.
Elemente de procedură
 Acțiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
 

Luarea de mita
1. Conţinutul legal
Luarea de mită este prevăzută în art. 254 C. pen. şi constă în fapta funcţionarului, care, direct
sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă
promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori
a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un
act contrar acestor îndatoriri.
Corupţia ca fenomen a fost prezentă în toate domeniile vieţii sociale şi politice din cele mai vechi
timpuri, dar în prezent se constată o frecvenţă deosebit de ridicată a faptelor de luare de mită,
ceea ce constituie un fapt negativ.
De aceea, legiuitorul a incriminat această infracţiune, iar în prezent se duce o politică susţinută
pentru a elimina corupţia sub forma mitei. Alături de luarea de mită, destul de des întâlnită este
infracţiunea de trafic de influenţă, acestea fiind principalele infracţiuni de corupţie săvârşite de
către funcţionari sau alte persoane fizice şi care de altfel sunt şi cele mai periculoase.
Astfel au fost încriminate noi infracţiuni care au o legătură directă cu faptele de corupţie sau
fapte care sunt conexe unor infracţiuni de corupţie.
Totodată, unele articole din lege privesc în mod direct luarea de mită. Prin art. 8 din lege se
extinde situaţia premisă şi la alte domenii, iar prin art. 7 alin. (1) şi art. 9 se instituie cauze
speciale de majorare a pedepsei (de mărire a maximului special), atunci când luarea de mită a
fost săvârşită de anumită persoană (de exemplu, un organ de constatare) sau în interesul unei
anumite organizaţii sau persoane. De asemenea, în lege mai există o referire la darea de mită, şi
anume în art. 19 care reglementează confiscarea specială. Totuşi, art. 19 având caracterul unei
norme generale, referindu-se la toate infracţiunile de corupţie, rezultă că în cazul confiscării
speciale la luarea de mită se va aplica art. 254 alin. (3) C. pen., această dispoziţie având caracter
special.
Politica legislativă actuală a statului român în această materie a fost completată prin H.G. nr.
1065/2001 privind aprobarea Programului naţional de prevenire a corupţiei şi a Planului naţional
de acţiune împotriva corupţiei.
2. Condiţii preexistente
A. Obiectul juridic special este reprezentat de acele relaţii sociale a căror normală naştere,
desfăşurare şi dezvoltare sunt condiţionate de exercitarea cu probitate de către toţi funcţionarii a
atribuţiilor de serviciu. Activitatea de serviciu a unităţilor de stat, publice sau a oricărei persoane
juridice, ar fi greu afectată dacă nu s-ar combate faptele de corupţie, dacă funcţionarii publici n-
ar da dovadă de cinste, corectitudine şi probitate în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu.
Infracţiunea de luare de mită nu are obiect material, având în vedere faptul că activitatea
funcţionarului public nu se răsfrânge în mod direct asupra unui bun, lucru sau persoană.
Banii, valorile sau alte foloase nu reprezintă obiecte ale mitei. Sumele de bani sau foloasele
(atunci când constau în bunuri corporale) reprezintă lucruri dobândite prin săvârşirea infracţiunii,
în sensul art. 118 lit. d) C. pen. Unii autori sunt de părere că există obiect material la luarea de
mită doar în ipoteza primirii de bani sau alte foloase. În acest caz va exista obiect material dacă
actul pentru a cărui îndeplinire făptuitorul a primit mita, priveşte un lucru.
B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ la luarea de mită este calificat, ca fiind un funcţionar
în sensul art.147 C. pen.
Observăm că textul254 C. pen. face referire la funcţionar; aceasta înseamnă că luarea de mită
poate fi săvârşită atât de un funcţionar public, cât şi de un funcţionar.
Articolul 258, care prevede un maxim mai redus al pedepsei în cazul săvârşirii infracţiunilor
prevăzute în art. 246-250 C. pen. de către funcţionari, nu mai are aplicabilitate şi în materia
infracţiunii de luare de mită. Indiferent că infracţiunea va fi săvârşită de un funcţionar public sau
un funcţionar, pedeapsa aplicabilă se va situa între aceleaşi limite (minim special – maxim
special) prevăzute de lege. Afirmăm acest lucru pentru că dispoziţia art.258 C. pen. este expresă
şi limitativă, referindu-se doar la infracţiunile de serviciu, şi nu la cele în legătură cu serviciul.
În concluzie, ori de câte ori se va săvârşi o infracţiune de luare de mită, excluzând aici varianta
alin. (2), pedeapsa aplicabilă va fi întotdeauna între aceleaşi limite, indiferent de calitatea
subiectului activ (funcţionar public sau funcţionar).
În practica judiciară s-a decis că pot comite infracţiunea de luare de mită, cadrul didactic care
primeşte o sumă de bani pentru a favoriza un candidat la examen, funcţionarul de la serviciul
administrativ care primeşte sume de bani pentru a favoriza o persoană la întocmirea listei de
locuinţe, ofiţerul de poliţie care primeşte bani pentru a nu face acte de cercetare în legătură cu o
infracţiune descoperită şi orice alţi funcţionari. În privinţa unora dintre aceştia vom face în cele
ce urmează unele precizări.
Astfel, o problemă ridicată de practica judiciară a fost aceea dacă avocatul poate fi „alt salariat”
şi deci dacă poate fi subiect al luării de mită.
Prin decizia nr. 569 din 16 mai 1990 s-a decis că avocatul pledant nu poate fi asimilat cu „alt
salariat”.
S-a susţinut că, în primul rând, angajarea avocatului se face de către justiţiabil, prin intermediul
baroului de avocaţi, avocatul având rolul de mandatar al persoanelor care l-au angajat, totodată
având împuternicirea de a le reprezenta sau asista în procesele civile, penale sau în orice alte
cauze. În plus, se arată că avocatul este liber profesionist, având anumite drepturi şi obligaţii, dar
fără a exista vreo subordonare faţă de o autoritate publică.

Luarea de mita
În al doilea rând, se arată că asimilarea avocatului cu alţi salariaţi ar fi de natură să împieteze
asupra rolului apărării, ceea ce ar fi în dezacord cu prevederile înscrise în Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, privitoare la garanţiile dreptului la apărare.
În al treilea rând, avocaţii nu pot fi asimilaţi cu alţi salariaţi nici cu ceea ce priveşte modalitatea
de plată. Avocaţii sunt liber-profesionişti, fiind plătiţi de către un justiţiabil, prin intermediul
baroului de avocaţi.
În practica judiciară  s-a considerat că şi persoanele aflate în termenul de încercare în vederea
angajării definitive au calitatea de funcţionari în sensul legii penale.
S-a decis astfel, având în vedere că în această perioadă persoanele respective îndeplinesc
sarcinile de serviciu ale funcţiei în care urmează să fie angajate, cu toate că nu poate fi vorba de
existenţa unui contract de muncă.
Totuşi, ele au obligaţia de a se supune regulamentului de ordine interioară şi disciplinei muncii în
unitatea respectivă.
Tot astfel, şi persoanele care au fost încadrate în baza unui contract de muncă încheiat pe o
perioadă nedeterminată sau determinată şi care sunt retribuite pe bază de tarife, ori cote
procentuale, sunt funcţionari în sensul art.147 C. pen. şi pot fi subiecţi activi al luării de mită.
În practica judiciară, s-a decis că o persoană neîncadrată cu contract de muncă, dar aflată în
executarea unei pedepse la locul de muncă va putea fi subiect activ al luării de mită, doar dacă
raporturile dintre condamnat şi unitate îşi au originea în infracţiunea săvârşită şi sunt stabilite pe
baza mandatului de executare.
O altă problemă care se ridică este aceea de a şti dacă studenţii practicanţi (indiferent că sunt
studenţi militari sau civili) pot fi sau nu consideraţi funcţionari sau salariaţi în sensul legii penale.
Problema a fost intens dezbătută şi s-a decis că studenţii practicanţi vor răspunde pentru luare de
mită, în funcţie de atribuţiile pe care le au în timpul practicii, pentru că numai în raport cu
acestea se poate aprecia dacă execută sau nu „o însărcinare în serviciul” unităţii în care
efectuează practica.
Un ultim aspect care trebuie analizat în tratarea subiectului activ, este acela de a stabili ce se
înţelege prin funcţionar cu atribuţii de control variantei agravate prevăzute în art. 254 alin. (2) C.
pen.
În varianta prevăzută în alin. (2) se prevede că este vorba despre un funcţionar cu atribuţii de
control. Aceasta înseamnă că se va reţine forma agravată ori de câte ori fapta va fi săvârşită de
un funcţionar cu atribuţii de control, dar în exerciţiul atribuţiilor de serviciu. Cu alte cuvinte,
efectuarea controlului trebuie să constituie una din îndatoririle de serviciu ale funcţionarului.
Dacă un funcţionar cu atribuţii de control primeşte o sumă de bani, dar nu cu ocazia efectuării
unui asemenea control, se va reţine forma simplă a infracţiunii (de exemplu, şeful Gărzii
Financiare dintr-un anumit judeţ este un funcţionar public cu atribuţii de control; dar dacă el
primeşte o sumă de bani pentru a facilita angajarea unei persoane ca inspector financiar, atunci
funcţionarul va comite luarea de mită în forma simplă [art. 234 alin. (1) C. pen.
Prin funcţionar cu atribuţii de control se înţelege acel funcţionar care are în sfera sa de activitate
verificarea permanentă sau inopinată într-un domeniu oarecare, cu scopul de a cunoaşte
realităţile şi modul cum se desfăşoară activitatea în domeniul respectiv, spre a preîntâmpina sau a
lichida eventualele lipsuri şi a îmbunătăţi activitatea.
Cu privire la sensul şi conţinutul expresiei „atribuţii de control”, în literatura juridică au fost
exprimate următoarele teze:
a. prin persoană cu „atribuţii de control” se înţelege o persoană calificată astfel prin dispoziţiile
legale în vigoare.
b. „atribuţiile de control” se determină în mod concret pentru fiecare caz în parte în funcţie de
natura atribuţiilor de serviciu ale făptuitorului.
Competenţa de a stabili atribuţiile unui funcţionar – inclusiv atribuţiile de control – revine
organului sub autoritatea căruia îşi desfăşoară activitatea şi care cunoaşte specificul şi natura
activităţilor funcţionarului respectiv.
Pentru acest motiv atribuţiile unui funcţionar sunt stabilite de organul competent corespunzător şi
sunt cuprinse în actul normativ care reglementează activitatea sa.
Prin urmare, pentru a statua dacă un funcţionar are sau nu atribuţii de control este necesar să se
examineze cu atenţie actele normative referitoare la atribuţiile sale de serviciu. Această
examinare trebuie făcută în fiecare caz concret, evitându-se orice generalizări pe categorii de
funcţionari.
b) Subiectul pasiv este reprezentat de organul sau instituţia de stat, de o unitate din cele
prevăzute la art.145 C. pen. sau orice altă persoană juridică în serviciul căreia făptuitorul îşi
îndeplineşte atribuţiile de serviciu şi a cărei imagine a fost puternic afectată, ştirbită prin fapta
funcţionarului public (sau funcţionarului).
3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă. a) Elementul material la luarea de mită se poate realiza atât prin acţiune, cât
şi prin inacţiune.
În ceea ce priveşte acţiunea, modalităţile normative prevăzute de lege sunt pretinderea, primirea
de bani sau alte foloase sau acceptarea acestora.
Inacţiunea constă în nerespingerea de către funcţionarul public (sau funcţionar) a unei promisiuni
având ca obiect bani sau alte foloase.
„A pretinde” bani sau alte foloase presupune din partea făptuitorului formularea unei cereri, a
unei pretenţii având ca obiect bani sau alte foloase. Pentru consumarea infracţiunii sub forma
pretinderii nu are importanţă dacă pretenţia formulată a fost satisfăcută sau nu.
Întotdeauna în cazul pretinderii iniţiativa aparţine făptuitorului, putând fi făcută prin cuvinte,
gesturi, scrisori sau orice alt mijloc de comunicare, astfel încât cel căruia i se adresează să
înţeleagă că i s-au pretins bani sau alte foloase.
„A primi” înseamnă a lua în posesie, a prelua un obiect care i se înmânează, i se dăruieşte, sau a
încasa o sumă de bani. Săvârşirea infracţiunii de luare de mită presupune şi existenţa infracţiunii
corelative de dare de mită. Primirea implică darea efectivă din partea mituitorului, iar acţiunea de
primire trebuie să fie voluntară şi spontană, caracterizându-se printr-o relativă concomitenţă între
acceptarea propunerii şi primire. Dacă primirea este ulterioară actului de acceptare, suntem deja
în prezenţa unei infracţiuni consumate de luare de mită, iar săvârşirea acţiunii de primire nu
afectează unitatea de infracţiune. Va exista o singură infracţiune săvârşită în două modalităţi
normative din cele patru posibile aspect ce va fi avut în vedere la individualizarea pedepsei.
„Primirea” se poate realiza în mod direct între mituitor şi mituit, dar şi indirect, prin intermediar
sau prin alte mijloace (poştă, tren sau depunerea unei sume de bani la o bancă în contul
făptuitorului, adică a funcţionarului mituit).
Acceptarea ca modalitate de săvârşire a luării de mită presupune acordul explicit al făptuitorului
la oferta de mituire. În acest caz iniţiativa aparţine mituitorului care va comite infracţiunea
corelativă de dare de mită sub forma oferirii. Acceptarea promisiunii poate fi expresă, dar şi
tacită. În acest caz, acceptarea rezultă din anumite manifestări care relevă în mod neîndoielnic
acceptarea.
Nerespingerea promisiunii de bani sau alte foloase ce nu i se cuvin, înseamnă de fapt o acceptare
a promisiunii în mod tacit. Legiuitorul ar fi putut să nu mai prevadă în plus această modalitate, ea
existând implicit prin incriminarea acceptării, dar s-a dorit încă o dată să se impună
funcţionarilor obligaţia de a respinge o asemenea promisiune de mituire.
b) Pentru existenţa infracţiunii se cer a fi îndeplinite anumite cerinţe esenţiale:
1. Pretinderea, primirea, acceptarea sau nerespingerea promisiunii trebuie să aibă ca obiect bani
sau alte foloase. Prin expresia „alte foloase” se înţelege un folos patrimonial (comisioane, lucrări
gratuite, chiar acordare unui împrumut de bani într-un mod avantajos cu restituirea acestuia) sau
un avantaj nepatrimonial sau de orice natură (de exemplu va săvârşi infracţiunea de luare de mită
directorul unei societăţi comerciale, care condiţionează angajarea unei persoane de sex feminin,
de întreţinerea de către acesta din urmă a unor relaţii sexuale de orice natură cu făptuitorul).
În ceea ce priveşte această cerinţă, în practica judiciară şi doctrină, au existat discuţii referitoare
la valoarea folosului material şi influenţa pe care această valoare o are asupra existenţei sau
inexistenţei infracţiunii.
Într-o părere s-a susţinut că atâta timp cât textul art. 254 C. pen. nu face nici o referire la
cuantumul folosului, conţinutul infracţiunii se realizează. Considerăm că într-o atare situaţie,
dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii ar putea fi incidente dispoziţiile art. 18 1 C. pen.
referitoare la fapta care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Într-o altă părere se consideră că micile „atenţii”, cadouri cu ocazia zilei de naştere sau
onomastice nu pot fi considerate drept mită. Dar şi în acest caz instanţa de judecată va trebui să
stabilească valoarea acestor cadouri. Dacă valoarea este foarte mare se deduce că în realitate este
vorba despre o modalitate deghizată de a lua mită.
2. În al doilea rând se cere ca banii sau alte foloase să nu fie datoraţi în mod legal funcţionarului
sau unităţii unde acesta îşi îndeplineşte sarcinile de serviciu.
În cazul luării de mită banii sau alte foloase reprezintă o retribuţie, o răsplată a conduitei
incorecte a funcţionarului.
3. În al treilea rând se cere ca acţiunea de pretindere, acceptare ori primire sau inacţiunea de
nerespingere a promisiunii, să aibă loc înainte sau să fie concomitentă neîndeplinirii ori
întârzierii efectuării unui act ce intră în sfera atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului mituit.
Va exista luarea de mită şi în situaţia în care acceptarea are loc înainte de efectuarea actului, iar
primirea efectivă după efectuarea unui asemenea act.
4. În sfârşit, se cere ca actul vizat de acţiunea de corupere să facă parte din sfera atribuţiilor de
serviciu ale funcţionarului, neavând importanţă dacă acel act priveşte o îndatorire de serviciu
specifică sau generică.
Dacă în momentul săvârşirii acţiunii specifice elementului material sub forma pretinderii sau
primirii, făptuitorul nu avea ca îndatorire de serviciu îndeplinirea acelui act, dar lasă să se creadă
acest lucru, atunci fapta va fi calificată ca înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen.
c) Urmarea socialmente periculoasă la infracţiunea de luare de mită constă în crearea unei stări
de pericol pentru buna desfăşurare a activităţii de serviciu într-un organ sau într-o instituţie de
stat,într-o unitate dintre cele prevăzute la art. 145
C. pen. sau în orice altă persoană juridică.
Urmarea imediată întotdeauna rezultă din materialitatea faptei, deoarece legea nu condiţionează
existenţa infracţiunii de producerea unei urmări.
d) Luarea de mită, fiind o infracţiune formală (de pericol), nu mai este necesară dovedirea
legăturii de cauzalitate între acţiune sau inacţiune şi urmarea socialmente periculoasă.
B. Latura subiectivă. Forma de vinovăţie cu care se săvârşeşte această infracţiune este intenţia
directă.
Intenţia specifică luării de mită este calificată prin scop. Aceasta înseamnă că, în momentul când
un funcţionar pretinde, primeşte, acceptă sau nu respinge un folos ce nu i se cuvine, el trebuie să
fi urmărit scopul special prevăzut de lege, şi anume să îndeplinească sau să nu îndeplinească un
act privitor la îndatoririle de serviciu, să îndeplinească un act contrar unor asemenea îndatoriri
sau să întârzie îndeplinirea unui asemenea act.
Termenul „scop” folosit în art.254 C. pen. trebuie interpretat în accepţiunea sa strictă de
finalitate ce se situează în afara infracţiunii. Infracţiunea va exista indiferent dacă scopul s-a
realizat sau nu.
De obicei, mobilul, impulsul interior care stă la baza săvârşirii infracţiunii este de cele mai multe
ori, dorinţa funcţionarului de a obţine câştiguri fără muncă.
Pot exista şi alte mobiluri, dar acestea nu condiţionează existenţa laturii subiective, de ele
ţinându-se seama la individualizarea pedepsei.

4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni

A. Forme. Luarea de mită fiind o infracţiune intenţionată comisivă, este susceptibilă de toate
formele imperfecte ale infracţiunii.
Actele de pregătire, „acceptarea” şi „nerespingerea promisiunii” sunt considerate ca făcând parte
integrantă din conţinutul infracţiunii. În esenţă, acestea sunt acte de pregătire ale „primirii de
bani sau alte foloase”, dar prezintă un pericol social deosebit şi de aceea sunt incriminate
autonom.
Tentativa la infracţiunea de luare de mită ar fi posibilă în varianta „primirii”, dar la acest moment
infracţiunea ar putea fi deja consumată în forma acceptării promisiunii sau nerespingerii acesteia.
Spunem „ar putea fi deja consumată”, pentru că se poate concepe şi situaţia când primirea nu a
fost precedată nici de pretindere şi nici de acceptarea sau nerespingerea unei promisiuni. Oferirea
de bani şi primirea de bani în acest caz se succed foarte repede. Dar şi în situaţia descrisă
primirea este precedată de o acceptare a ofertei, chiar dacă din punct de vedere obiectiv ar fi greu
de făcut o asemenea diferenţă.
În concluzie, şi în varianta „tentativei de primire” infracţiunea de luare de mită este deja
consumată, aşa cum am mai spus, sub forma „acceptării”.
De aceea este greşit a spune că tentativa este posibilă, dar legea nu o pedepseşte.
Conform art. 7 alin. (1) şi art. 9 din Legea nr. 78/2000 maximul pedepsei prevăzut în art.254 C.
pen. se majorează cu 2 ani în cazul art. 7 alin. (1) şi cu 5 ani în cazul art. 9.
Conform art. 254 alin. (3) se poate dispune confiscarea specială a bunurilor care au făcut obiectul
luării de mită, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentul lor în
bani.
Banii, valorile care au făcut obiectul luării de mită nu sunt altceva decât bunuri dobândite prin
săvârşirea infracţiunii în sensul art. 118 lit. d) C. pen. Legiuitorul a prevăzut această modalitate
specială de confiscare specială tocmai pentru a sublinia caracterul obligatoriu al acesteia şi
pentru a reglementa şi situaţia când bunurile nu se găsesc (condamnatul fiind obligat la plata
contravalorii în bani).
B. Modalităţi. În varianta normativă prezentă în art. 254 alin. (1) C. pen. există două modalităţi,
şi anume: pretinderea sau primirea de către un funcţionar de bani sau alte foloase ce nu i se
cuvin, iar a doua constă în acceptarea sau nerespingerea de către un funcţionar a promisiunii de
foloase necuvenite.
În art. 254 alin. (2) C. pen. este prevăzută şi o modalitate agravată, atunci când fapta este
săvârşită de un funcţionar cu atribuţii de control.
Prin Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie se
introduc încă două variante agravate, prevăzute în art. 7 alin. (1) şi art. 9.
De fapt, prin art. 7 alin. (1), modalitatea agravată prevăzută în art. 254 alin. (2) a fost extinsă şi la
cazurile în care infracţiunea de luare de mită a fost săvârşită de o persoană care, potrivit legii, are
atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor, ori de constatare, urmărire sau
judecare a infracţiunilor.
De asemenea, conform art. 9 din lege fapta este mai gravă, dacă este săvârşită în interesul unei
organizaţii, asociaţii sau grupări criminale, ori al unuia dintre membrii acesteia sau pentru a
influenţa negocierile tranzacţiilor comerciale internaţionale ori schimburile sau investiţiile
internaţionale.
C. Sancţiuni. Pentru infracţiunea prevăzută în art. 254 alin. (1) C. pen. pedeapsa este închisoarea
de la 3 la 12 ani, iar pentru varianta prevăzută în alin. (2), pedeapsa este închisoarea de la 3 la 15
ani.