Luând spre soluţionare plângerea de faţă, instanţa apreciază că aceasta este neîntemeiată, petentul

nereuşind să dovedească că, la data de data de 30.01.2017, orele 19.24, nu a săvârşit fapta
contravenţională, petentul semnând procesul verbal de contravenţie, fără a formula obiecţiuni.

Cu privire la temeinicia procesului verbal de contravenţie instanţa reţine că deşi OG 2/2001, nu

cuprinde dispoziţii exprese cu privire la forţa probantă a actului de constatare a contravenţiei din
studierea textului art. 34 din acest act normativ

Din analiza întregului material probator aflat la dosarul cauzei, rezultă că procesul verbal de
contravenţie s-a întocmit cu respectarea condiţiilor de formă şi de fond cerute de art. 16 şi art. 17 din
OG 2 / 2001, privind regimul juridic al contravenţiilor, sub sancţiunea nulităţii, fapta petentului a fost
săvârşită cu vinovăţie, sancţiunea aplicata este temeinica, în limitele stabilite de lege şi proporţionale cu
gradul pericolului social creat.

Cheltuieli de judecată nu au fost solicitateÎn ceea ce priveşte controlul de legalitate, instanţa constată că
în cauză nu este incident niciunul dintre motivele de nulitate absolută prevăzute de art. 17 din O.G.
2/2001, procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei conţinând menţiunile privitoare la
numele, prenumele şi calitatea agentului constatator, numele şi prenumele contravenientului,
descrierea faptei săvârşite, data comiterii acesteia şi semnătura agentului constatator.

În privinţa sancţiunii aplicate în cauză, respectiv amenda contravenţională în cuantum de (…) lei,
instanţa va avea în vedere circumstanţele concrete de comitere a faptei, respectiv aspectul că fapta
săvârşită a adus o atingere minimă valorilor sociale ocrotite prin sancţionarea contravenţiei, nu s-au
produs consecinţe vătămătoare pentru vreo persoană, iar petentul a recunoscut săvârşirea faptei,
respectiv faptul că, deşi deţinea poliţă de asigurare valabilă, nu a avut-o asupra sa în momentul în care a
fost oprit de echipajul de poliţie.

În consecinţă, instanţa apreciază că, în cauză, sancţiunea avertismentului este proporţională cu

gravitatea contravenţiei, fiind suficientă pentru atingerea scopului sancţionării contravenţionale, mai
ales că petentul deţinea poliţă de asigurare valabilă la data sancţionării sale (poliţa de asigurare seria (…)
nr. (…), cu valabilitate pe perioada (…) la (…)- fila nr….).

Critica petentului, privind nelegalitatea procesului verbal de contravenţie pentru semnarea lui de către
martorul asistent, anterior încheierii acestuia, nu poate fi reţinută ca întemeiată de către instanţă,
întrucât, petentul a semnat procesul verbal de contravenţie, fără obiecţiuni, nemaifiind necesară
semnarea lui de către un martor pentru confirmarea celor reţinute de agentul constatator în cuprinsul
său, potrivit art.19 alin.(1) din OG nr.2/2001, semnătura unui martor fiind necesară doar în cazul în care
contravenientul nu se află de faţă, refuză sau nu poate să semneze.

În aceste cazuri, agentul constatator va face menţiune despre aceste împrejurări, care trebuie să fie
confirmate de cel puţin un martor. În acest caz procesul-verbal va cuprinde şi datele personale din actul
de identitate al martorului şi semnătura acestuia.

Martorul asistent – care este conducătorul autoturismului depăşit de petent – a semnat doar pentru a
confirma existenţa contravenţiei, şi a putea fi folosită declaraţia sa ca martor procesual într-o eventuală
plângere împotriva procesului verbal de contravenţie.

În acord cu jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg şi reţinând unele aspecte din motivarea deciziei dată de
CEDO în cauza Anghel c. României în privinţa prezumţiilor şi a limitei rezonabile pe care statele nu
trebuie să o depăşească în folosirea lor, instanţa apreciază că una din limitele până la care trebuie să
acţioneze prezumţia de temeinicie a procesului-verbal este dată de constatarea personală a faptei de
către agent.

Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Anghel c. României), dreptul unei
persoane de a fi prezumată nevinovată şi de a solicita acuzării să dovedească faptele ce i se impută nu
este absolut, iar prezumţiile bazate pe fapte sau legi operează în toate sistemele de drept şi nu sunt
interzise de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care statul respectă limite
rezonabile, având în vedere importanţa scopului urmărit, dar şi respectarea dreptului la apărare.

În cauza Salabiaku împotriva Franţei, precum si în cauza Janosevic împotriva Suediei, Curtea Europeana
a Drepturilor Omului a stabilit sub aspectul sarcinii probei, ca paragraful 2 nu interzice existenta unor
prezumţii de fapt sau de drept, insa, prin reglementarea acestora, statele membre trebuie sa respecte
cerinţa proporţionalităţii intre mijloacele folosite si scopul legitim urmărit.De exemplu, în cauza Blum
împotriva Austriei, din 3.02.2005, reclamantul a invocat încălcarea prezumţiei de nevinovăţie prin
inversarea sarcinii probei in fata autoritarii jurisdicţionale administrative Din toate acestea se desprinde
concluzia ca prezumţia de legalitate de care se bucura in sistemul nostru de drept, procesul verbal de
constatare a contravenţiilor nu este contrara dispoziţiilor art. 6 paragraful 2 si trebuie sa se facă de către
instanţe o analiza de la caz la caz, daca aceasta prezumţie aduce sau nu atingere principiului
proporţionalităţii intre scopul urmărit si mijloacele utilizate, mai ales in ceea ce priveşte dreptul la
apărare al petentului.