Modul de transfer prin comutaţie de circuite constă în atribuirea resurselor necesare transportului de

informaţii pe toată durata comutaţiei şi în mod permanent, independent de informaţia ce este

efectiv schimbată (fig. 5).

Comutaţia manuală şi cea automată de tip electromagnetic stau la baza acestei tehnici de
funcţionare a reţelei: atribuirea unui circuit fizic (circuit de convorbire) pe toată durata comunicaţiei
şi pentru utilizarea individuală.

Această strategie este bine adaptată în cazul telefoniei, care este un serviciu în care timpul de
îndrumare este critic, sporadicitatea este scăzută şi restricţiile în ceea ce priveşte ratele de eroare
sunt medii. În consecinţă, comutaţia de circuite este specifică reţelelor telefonice clasice, dar ea s-a
extins şi se aplică şi în cazul reţelelor ISDN de bandă îngustă.

Datorită procedurilor de multiplexare în timp a comunicaţiilor TDM (Time Division Multiplexing) se

pot aduce modificări esenţiale în alocarea resurselor şi anume este posibilă folosirea unui suport unic
pentru mai multe comunicaţii simultane. Suportul comun este alocat în mod periodic fiecărei
comunicaţii, pentru un scurt interval de timp de durată predeterminată. Informaţia transmisă este
eşantionată cu o anumită frecvenţă (de exemplu, în cazul standardului european PCM -32). Unitatea
de bază pentru frecvenţa de repetiţie este numită „interval de timp” (time slot). Câteva comunicaţii
sunt multiplexate pe acelaşi suport fizic (linie multiplex) prin gruparea unui număr corespunzător de
slot-uri într-un cadru, care apoi este repetat cu o frecvenţă constantă. Sunt folosiţi în mod curent
termenii „cale telefonică” şi „canal temporar” pentru a desemna poziţia în timp alocată unei anumite
comunicaţii pe linia multiplex. Calea temporară poate fi comutată către un centru de comutaţie,
operaţiunile fiind controlate printr-o tabelă de translatare, care rămâne neschimbată pe toată durata
sesiunii respective de comunicaţie (fig. 6).

Comutaţia de circuite este destul de inflexibilă, deoarece pe de o parte tabelele de translatare intrare
– ieşire sunt fixe, iar pe de altă parte, pentru că frecvenţa de bit este fixată odată cu durata slot-ului
(de exemplu, în PCM - 32 durata slot-ului cu biţi este de ). Această ultimă caracteristică este total
inconvenabilă serviciilor de bandă largă, pentru care se impun diferite frecvenţe de bit, mergând de
la foarte joase la foarte înalte.

COMUTAŢIA DE PACHETE

Modul de transfer prin comutaţie de pachete, constă în segmentarea informaţiei ce trebuie

transmisă în mai multe blocuri informaţionale, numite mesaje.

Acestor blocuri li se anexează în mod obligatoriu o zonă specială de informaţie, numită etichetă, care
este deosebit de utilă în cadrul reţelei pentru rutarea corectă a mesajului, corecţia erorilor, controlul
fluxului informaţional.
Mesajul astfel pregătit poate fi îndrumat de-a lungul reţelei, dintr-un nod de comutaţie în altul, în
funcţie de destinaţia sa, dar şi de disponibilitatea reţelei (fig. 7). în aşteptarea acestei disponibilităţi,
mesajul este memorat, în şiruri de aşteptare, în oricare nod pe care-l traversează de-a lungul reţelei,
împreună cu alte mesaje ce sunt adresate aceleiaşi rute. Toate mesajele vor vi transmise atunci când
circuitul, ce corespunde traseului ales spre destinaţie, devine liber. Rezultă că apar operaţii
suplimentare de gestionare a şirurilor de aşteptare şi de alocare optimă a resurselor pe care urmează
să se transmită mesajele din şiruri. Deoarece mesajele oferite de surse au lungimi diferite, uneori
chiar de mari dimensiuni înseamnă că este dificil să se prevadă memorii de capacităţi convenabile şi
care să fie utilizate într-un mod cât mai eficient. Aceste neajunsuri sunt rezolvate prin divizarea
mesajelor oferite de surse în unităţi informaţionale de lungime constantă şi mică, aleasă opţional în
funcţie de diferite restricţii, care poartă numele generic de pachet. În plus, folosind pachetizarea
informaţiilor în locul mesajelor de lugimi mari, se obţine şi micşorarea timpului global de transmisie a
informaţiei, deoarece pachetele aparţinând aceluiaşi mesaj sunt prelucrate independent unele de
altele.

În comutaţia de pachete sunt utilizate 2 concepte:

1) Comutaţia cu conexiune – un circuit virtual este stabilit înainte de a începe emiterea de

pachete. Iniţial, sursa emite un pachet de semnalizare, care este transmis de-a lungul reţelei către
destinaţie, în fiecare nod traversat memorându-se informaţiile strict necesare îndrumării (identitatea
sursei şi destinaţiei, precum şi următorul nod de atins). Memoria comunicaţiei va fi exploatată de
fiecare dată când un pachet de informaţie aparţinând comunicaţiei respective va sosi în nod. În acest
fel toate pachetele aparţinând unei comunicaţii vor urma acelaşi drum de-a lungul reţelei.

2) Comunicaţie fără conexiune – fiecare pachet de informaţie al unei comunicaţii este transmis
de la sursă la destinaţie independent de celelalte. Astfel două pachete emise de aceeaşi sursă către
aceeaşi destinaţie vor putea fi îndrumate pe rute diferite. Fiecare pachet trebuie să conţină o
informaţie suficientă care să precizeze apartenenţa lui la o comunicaţie, precum şi locul său în
secvenţa de transmisie.

Modul de transfer asincron ATM (Asynchronous Transfer Mode) este o evoluţie importantă a
comutaţiei de pachete, cunoscută şi sub numele de comutaţie rapidă de pachete FPS (Fast Packet
Switching). În acest caz, pachetele sunt de mică mărime, 53 octeţi, ceea ce produce o reducere
substanţială a timpului necesar reţelei pentru a prelucra un pachet şi o creştere corespunzătoare a
debitului de transmisie (zeci de Mbit/sec la interfaţa utilizatorului).
ARHITECTURA GENERALĂ A CENTRALEI TELEFONICE DIGITALE

În arhitectura generală a unei centrale (fig. 8), se disting: căi de date şi căi de comandă.

• Calea de date – este un canal ce permite îndrumarea informaţiilor generate şi folosite în mod
direct de către utilizatorii reţelei.

• Calea de comandă – este un canal ce permite îndrumarea informaţiilor necesare unei bune
funcţionări a centralei şi a reţelei în ansamblu.

Într-o centrală digitală se disting următoarele subsisteme:

I. Reţeaua de conexiune RCX (switching network) – este un dispozitiv de mare complexitate, ce

îndeplineşte funcţia de a conecta o cale de intrare la o cale de ieşire, sub coordonarea ordinelor
primite de la unitatea de comandă CU (Command Unit).
II. Unităţile de linii terminale – reprezintă interfeţele între mediul de transmisie, pe de o parte
reţeaua de conexiuni şi cu terminalul abonatului. O unitate terminală astăzi se reprezintă ca o placă
de circuite electronice controlată de microprocesor şi asigură supervizarea unui grup determinat de
linii.

Interfeţele – sunt echipamente situate la extremităţile centralei şi au rolul de a asigura adoptările

între centrală şi mediul său exterior de transmisie. Acest mediu al centralei este format pe de o parte
din abonaţii săi proprii şi pe de altă parte din celelalte centrale