Organizarea reţelei în reflectat in fig. 4, conduce la realizarea unui sistem cu comutaţie la terminal.

Această structură se regăseşte, în prezent, în aplicaţiile cu număr restrâns de utilizatori, atunci când
se doreşte un grad sporit de confidenţialitate şi de siguranţă în funcţionare (cum sunt reţelele
interguvernamentale).

Într-o asemenea structură, pentru a interconecta terminale, sunt necesare un număr de puncte de
conexiune:

şi un număr de linii de legătură:

Pentru ca orice staţie utilizatoare dintr-un grup să poată fi conectată cu oricare alta într-un mod
economic, soluţia ar fi utilizarea unor structuri de reţea de tip magistrală, fig. 3 (b), sau de tip inel, fig.
3 (c), prin legătura tuturor utilizatorilor pe o linie comună. Asemenea structuri nu sunt convenabile
pentru nevoile telefoniei, deoarece ele pot asigura o singură legătură la un moment dat, deci astfel
de reţele cu succes sunt implementate în comunicaţiile de date pe distanţe scurte: LAN (Local Area
Network).

Cerinţele specifice comunicaţiei telefonice impun, ca la cerere, să se asigure circuite bidirecţionale

între oricare pereche de abonaţi dintr-un grup şi în mod simultan pentru mai multe perechi. În
consecinţă, fiecare abonat este legat printr-un circuit propriu, linia abonatului, la un echipament
central de comutaţie, care este de fapt centrala telefonică. Centrala are rolul şi capacitatea necesară
de a conecta între ele liniile abonaţilor conform solicitărilor exprimate şi numai pe durata strict
necesară schimbului de informaţii (convorbirea telefonică). Configuraţia reţelei este în acest caz ca în
fig. 3 (d) – tip stea (radială sau nodală).

Numărul liniilor în acest caz este:

pentru că reprezintă chiar numărul liniilor de abonaţi, adică cu mult mai redus faţă de structura de
tip plasă.

Se poate imagina că echipamentul centralei are forma simplificată prezentată în fig. 5, care permite
realizarea simultană a

conexiuni, prin intermediul unui număr

de linii de legătură interne (cordoane de convorbire).

Pentru stabilirea legăturii între două terminale oarecare, este necesar să se acţioneze asupra
punctelor de conexiune corespunzător lor şi care aparţin aceluiaş cordon. Rezultă că echipamentul de
comutaţii dispune de

puncte de conexiune.

Însă experienţa practica a demonstrat că numărul mediu de conexiuni solicitate simultan

chiar în perioadele de cerere mare.

Dacă s-ar stabili în general că numărul cordoanelor de convorbire este

atunci

ceea ce constituie o reducere cu 60% faţă de cazul precedent, dar structura ar prezenta cu siguranţă
o anumită probabilitate de blocare.

Rentabilizarea unei reţele cu nod central, ce utilizează linii lungi, se realizează adaptând, de la caz la
caz, variantele prezentate în fig. 6

Aceste variante sunt:

• Cuplarea a două terminale, prin conectarea lor în paralel la o unică linie de legătură cu nodul
central. În acest caz terminalele nu pot dispune simultan de serviciul telefonic, ceea ce reprezintă o
reducere substanţială a calităţii serviciului la abonat.

• Multiplexarea căilor (canalelor) în frecvenţă, prin sistem de curenţi purtători, sau în timp,
prin întreţesere de eşantioane, ceea ce a făcut posibilă reducerea costului de instalare a liniilor lungi
şi creşterea eficienţii în utilizarea cablurilor deja existente.

• Concentrarea mai multor abonaţi distanţi şi aflaţi într-o zonă de mare densitate, care este
legată la unitatea centrală printr-un număr de circuite mai mic decât numărul abonaţilor destinaţi
Se defineşte reţea de abonat ca fiind ansamblul tuturor liniilor, care îi leagă pe abonaţi de centralele
lor. Nu trebuie neglijat faptul că o dată cu creşterea numărului de centrale, apare pe ansamblul
reţelei şi o creştere a costului echipamentului de comutaţie. Trebuie de observat în acest sens
variaţia cu numărul centralelor de oficiu din teritoriu a tuturor elementelor de cost aferente unei
reţele urbane (fig. 7).

RUTAREA ALTERNATIVĂ ÎN REŢEA IERARHIZATĂ. REŢEA IERARHIZATĂ DE JONCŢIUNI

CONFORM RECOMANDĂRILOR CCITT

Structura mixtă a reţelei ierarhizate permite realizarea automată a unei rutări alternative AAR
(Automatic Alternative Routing). Dacă centrala de origine nu depistează un circuit direct liber către
centrala de destinaţie, atunci în mod automat apelul este îndrumat spre centrul ierarhic superior.
Indisponibilitatea circuitelor directe poate fi cauzată de o întrerupere fizică (deranjament) sau de
starea lor de ocupare în apeluri anterioare şi care sunt în curs de desfăşurare. Înseamnă că practic se
poate recurge la o structură ca cea reprezentată în fig. 8.

- Pe rutele directe între centrale locale se vor instala un număr relativ mic de joncţiuni, care se
vor folosi în regim de utilizare maximă (maxim 10% pierderi de trafic).

- Tronsoanele de joncţiuni spre centrele de tranzit vor prelua vârfurile de trafic oferit pe rutele
directe şi respinse de joncţiunile acestora (trafic de revărsare) asigurând îndrumarea lor spre
destinaţiile cuvenite, ca un procent mic de pierderi (maxim 1%).

În timp ce joncţiunile directe sunt folosite exclusiv de centrele de comutaţie aflate la extremităţile
lor, adică pot fi considerate ca resurse individuale pentru aceste centrale, joncţiunile de la /spre
centrele tandem sunt surse comune folosite pentru îndrumarea apelurilor oferite /destinate tuturor
centralelor locale din zonă. Trebuie precizat că în fig. 8 este marcat sensul de scurgere doar pentru
fluxurile de trafic oferite de centrala A şi destinate tuturor celorlalte centrale.

De regulă, abonaţii doresc să comunice cu persoane din alte localităţi din ţara lor sau chiar din alte
ţări. Pentru a permite realizarea unor asemenea conexiuni, diferite zone geografice sunt
interconectate prin circuite de lungă distanţă, care constituie reţeaua de lungă distanţă, care
constituie reţeaua interurbană de joncţiuni, numită şi reţea de trunchiuri (trunk network sau tall
network), pentru conexiunile dintre oraşele aceleiaşi ţări şi respectiv reţeaua internaţională, pentru
conexiunile între state diferite.
Pentru reţelele naţionale, suficient de mari sau cu posibilităţi evidente de extensie, CCITT a
recomandat o structură ierarhizată cu 5 niveluri de centre de tranzit. Configuraţia este de tip stea la
nivelurile inferioare (4 şi 3) şi de tip plasă la nivelul superior (2 şi1).

Moldova a adoptat o asemenea structură pentru reţeaua telefonică naţională publică comutată,
RTPC, în consecinţă ea se reprezintă în fig. 9.

- Reţea urbană (locală) – conectează în mod direct abonaţii la centralele lor proprii (numite
centrale de oficiu urban sau centrale telefonice de abonat).

- Reţea de joncţiuni urbane – conectează centralele urbane între ele sau cu centrele urbane de
tranzit.

- Reţea de joncţiuni interurbane – conectează între ele centralele de tranzit. Din punct de
vedere administrativ există următoarele categorii de centre de tranzit:

 Centre de grup (CG) – funcţionează ca centre de tranzit primar şi sunt instalate în marea
majoritate a oraşelor ţării; la ele se interconectează în mod direct centrele urbane pentru relaţii de
comunicare interurbană.

 Centre de distribuţie (CD) – structurate ca centre de tranzit secundar la care sunt conectate
centre de grup şi anumite centre urbane, aflate în imediata lor apropiere.

 Centre de zonă (CZ) – la fiecare CZ de tranzit terţiar sunt racordate radial anumite centre
secundare, conform geografiei locale şi al interesului de comunicaţii între acestea.

Deasupra acestei ierarhii naţionale se află reţeaua internaţională, în cadrul căreia cele 3 nivele
ierarhice se repetă, CT1 fiind un centru de tranzit internaţional de cel mai înalt nivel.

Trebuie precizat că pe lângă reţeaua telefonică publică, anumiţi abonaţi au şi linii interne de
comunicaţii, folosite ca extensii ale reţelei publice. Acestea aparţin unor centrale particulare, PABX
(Private Automatic Branch Exchange) cu utilizarea proprie în incinta unei întreprinderi, reşedinţă,
hotel, universitate etc. dar conectată prin una sau mai multe joncţiuni la o centrală publică.

Din această scurtă prezentare concluzia care se desprinde este că reţeaua de telecomunicaţii conţine:

- Terminale – aflate în dotarea utilizatorilor şi având structuri şi funcţii adecvate serviciilor

oferite de reţea şi la care ele au acces.

- Centre de comutaţie – asigură comutarea între toate categoriile de linii ce sunt conectate la
ele, şi care sunt numite în mod generic noduri ale reţelei.

- Circuite fizice de legături – folosite pentru transmiterea semnalelor electrice între terminale
şi noduri sau numai între noduri. Aceste circuite sunt:

 Linii de abonat – leagă terminalele abonaţilor la centrele proprii de racordare şi care

constituie reţeaua de acces;

 Joncţiuni (trunchiuri) – leagă nodurile între ele şi care formează reţeaua de intercomunicaţii.

- Centre de transmisiuni – asigură :

 Separarea căilor de transmisie pe direcţii;

 Prelucrarea semnalelor într-o formă adecvată mediului de transmisie;

 Transmiterea semnalelor conform standardelor în vigoare;

 Refacerea semnalelor pentru a putea fi utilizate de abonat în condiţii de calitate

satisfăcătoare.

- Comutaţia – activitate prin care, pe baza selecţiei traseelor din reţele de telecomunicaţii,
mesajele sunt dirijate şi apoi transmise către staţiile sau terminalele utilizatorilor specificaţi. Pentru
ca această activitate să se poată desfăşura de-a lungul întregii reţele, în condiţii perfecte de
funcţionare este necesară existenţa unei activităţi complementare de schimbare de mesaje de
comandă şi control între noduri şi terminale, activitate numită semnalizare. Semnalizarea are loc în
mod obligatoriu pentru a pregăti conexiunile propriu-zise, dar se referă în egală măsură şi la
supravegherea conexiunilor deja realizate, pentru menţinerea lor corespunzător necesităţilor.

REGLEMENTĂRI – STANDARDE. MODELUL DE REFERINŢĂ - OSI

Desfăşurarea unei activităţi normale în cadrul reţelei internaţională este condiţionată de cooperarea
tuturor ţărilor implicate în ceea ce priveşte proiectarea, instalarea şi operarea instalaţiilor.
Dezvoltarea serviciilor de telecomunicaţii a avut ca efect şi amplificarea activităţii ITU (International
Telecommunication Union) – Uniunea Internaţională de Telecomunicaţii, prin crearea unor comitete
şi conferinţe de standardizare. Începând cu 1956 funcţionează două formaţiuni principale de lucru:

I) Pentru sectorul de comunicaţii pe fir: CCITT – Comitetul Consultativ Internaţional de

Telegrafie şi Telefonie, care are ca obiect elaborarea de studii pentru problemele tehnice, metodele
de operare şi stabilire de tarife pentru telefonie, telegrafie şi transmisiuni de date.

II) Pentru sectorul de radiocomunicaţii: CCIR – Comitetul Consultativ Internaţional de

Radiocomunicaţii, dedicat studiilor tehnice şi operative relative la comunicaţiile radio, inclusiv cele
punct – la – punct, la serviciile radio-mobile şi radiodifuziune.

În 1993 a avut loc o reorganizare a ITU, care prezintă un secretariat general şi cu trei sectoare: ITU-T
(telecomunicaţii), ITU-R (radiocomunicaţii) şi ITU-D (dezvoltare).

Funcţia care se efectuează prin largi grupe operative de studiu, ale căror recomandări sunt raportate
periodic în sesiuni planare, dar şi publicate permanent, căpătând astfel un caracter de reglementare
autorizată.

În paralel cu ITU mai funcţionează în domeniul telecomunicaţiilor următoarele organizaţii (regionale)

de standardizare:
 ISO – International Standards Organization;

 ETSI – European Telecomunications Standards Institute;

 IEEE – Institute of Electrical and Electronic Engineers;

 ANSI – American National Standards Institute;

 AFNOR – Association Francaise de Normalisation;

 DIN – Deutches Institut fur Normung;

 BSI – British Standards Institution.

Activitatea acestora constituie un suport regional deosebit de util în domeniul reglementărilor

internaţionale, oferind competenţa şi experienţa specialiştilor locali, precum şi posibilitatea
considerării unor numeroase condiţii naţionale specifice.

http://www.itu.int/net/home/index.aspx

MODELUL DE REFERINŢĂ OSI

Complexitatea proiectării şi funcţionării oricărui sistem poate fi redusă simţitor prin separarea
acestuia în competente distincte, interoperaţionale, cărora li se distribuie, funcţiile ansamblului.

ISO a propus modelul de referinţă OSI (Open Systems Interconnection), pentru interconectarea
sistemelor deschise (fig. 9).

Fiecare sistem, fiind organizat pe niveluri, necesită un număr minim de interfeţe de acces pentru
propria lui funcţionare dar şi pentru conlucrarea cu alte sisteme similare lor. De exemplu, nivelul din
sistemul nu trebuie să cunoască decât interfeţele de nivel şi din propriul sistem, precum şi
interfeţele identice, de nivel , din sistemele vecine şi . Înseamnă că într-un sistem global cu
straturi şi sisteme, trebuie să fie definite doar protocoale: protocoale orizontale de nivel şi
protocoale inter-sistem.

Protocolul este ansamblul regulilor pe care un proces trebuie să le respecte pentru o comunicare
printr-o interfaţă.

Arhitectura normalizată OSI conţine 7 niveluri (fig.10) dintre care 3 sunt niveluri de bază şi 4 sunt
niveluri înalte având următoarele funcţii principale:
1) Nivelul fizic – realizează interfaţa dintre sistem şi mediul de transmisie, asigurând
transmiterea, recepţia şi refacerea simbolurilor binare (releu de simboluri). La acest nivel, unitatea
informaţională de bază este bitul.

2) Nivelul legătură de date – asigură gestionarea cadrelor, detectarea şi corectarea erorilor cu

privire la pierderea sau duplicarea cadrelor informaţionale.

3) Nivelul reţea – asigură dirijarea pachetelor între sursă şi destinaţie rezolvând probleme de
blocare a rutelor, fiabilitate a conexiunilor prin reţea, stabilire, menţinere şi eliberarea conexiunilor.
Pentru optimizarea utilizării resurselor de transmitere, setul de funcţii se poate suplimenta cu
multiplexarea de pachete, controlul erorilor şi controlul de flux. Toate acestea permit reducerea
pierderii pachetelor prin blocarea rutelor de transmisiuni.

4) Nivelul transport – controlul transportului informaţiilor „cap – la – cap” de-a lungul reţelei.
Prin operaţiunile de control se verifică dacă pachetele utilizatorilor conectaţi la reţea au ajuns corect
la destinaţie şi dacă mesajele au fost refăcute integral din pachetele lor componente.

5) Nivelul sesiune – asigurarea cadrului necesar desfăşurării aplicaţiilor repartizate mai multor
sisteme, gestionând activităţile precum: iniţializare, sincronizare, eliberarea conexiunilor referitoare
la sesiune.

6) Nivelul prezentare – „traducerea” (reprezentarea) informaţiei în „limbajul” (sintaxa) utilizat

de sisteme la nivelul de aplicaţie. Această operaţie este necesară deoarece modul de prezentare a
informaţiei poate să difere de la un tip de sistem teleinformaţional la altul (de exemplu şirurile de
caractere se reprezintă în cod ASCII sau EBCDIC). Pe lângă reprezentare, acest nivel poate îndeplini şi
alte sarcini precum: compresia – decompresia datelor (pentru creşterea eficienţii transportării),
criptografierea (confidenţialitate) etc.

7) Nivelul aplicaţie – achiziţia, prelucrarea, stocarea şi oarecare altă operaţie ce se axează pe

libera separaţie a informaţiei şi care este necesară desfăşurării activităţilor distribuite în care este
implicat sistemul. Prin intermediul acestui nivel, utilizatorul are acces la aplicaţii ca: transferul de
fişiere FTP (File Transfere Protocol), poşta electronică (e-mail), terminalul virtual.

Modelul OSI este acceptat astăzi pe ansamblul reţelei de telecomunicaţii, fiind folosit cu diferite
modificări în structurile reţelei ISDN şi B-ISDN. Satisfacerea pe cele 7 nivele funcţionale este
caracteristică tuturor sistemelor reţelei, interconectarea acestora realizându-se ca în schema din fig.
11.

Se observă că există protocoale specifice fiecărui nivel şi că ele pot fi grupate în:

 Protocoale de transport (nivelurile 1-4);

 Protocoale superioare (nivelurile 5-7).

Sau în:

 Protocoale de acces la reţea (nivelurile 1-3);

 Protocoale „cap – la – cap” (nivelurile 4-7).