Capitolul VII

TERITORIUL ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL

§ 1. Consideraţiuni generale

§ 2. Teritoriul de stat

§ 3. Frontierele de stat şi regimul de frontieră

§ 4. Problema modifi cărilor teritoriale

§ 5. Regimul juridic al fl uviilor internaţionale

§ 6. Regimul juridic al Dunării

§ 7. Teritorii cu regimuri juridice internaţionale speciale

§ 8. Regimul juridic al zonelor polare

§ 1. Consideraţiuni generale
Teritoriul, din punctul de vedere al regimului juridic, se împarte în trei categorii:
a) teritoriul statelor care se află sub suveranitatea lor;
b) teritorii cu regim internaţional nesupuse suveranităţii statelor;
c) teritorii cu regimuri juridice combinate.
a).Teritoriul de stat reprezintă spaţiul geografic în ale cărui limite sta-tul îşi
exercită suveranitatea deplină şi exclusivă şi este alcătuit din suprafeţe terestre,
acvatice şi marine, din solul, subsolul şi spaţiul aerian.
Teritoriul de stat reprezintă una din premisele materiale naturale de existenţă a
statului ca subiect principal al dreptului internaţional. Regimul juridic al
teritoriului de stat este reglementat prin legislaţia naţională a fiecărui stat, în
temeiul suveranităţii sale, cu luarea în considerare şi a prevederilor dreptului
internaţional.
b).Teritoriile cu regimuri internaţionale nesupuse suveranităţii state-lor includ:
zona internaţională a spaţiilor submarine, spaţiul cosmic şi corpurile cereşti,
marea liberă şi Antarctica.
Regimul juridic al acestor spaţii este reglementat de principii şi norme de drept
internaţional. La baza acestui regim stă conceptul de res communis omnium,
ceea ce înseamnă patrimoniu comun al întregii omeniri. Aceste spaţii sunt
deschise folosirii de către toate statele şi popoarele, în condiţii de egalitate şi
numai în scopuri paşnice.
c). Teritoriile cu regimuri juridice combinate sunt acele spaţii asupra cărora
acţionează în acelaşi timp normele dreptului internaţional şi normele dreptului
intern.
Aceste teritorii cuprind:
a) zona contiguă-reprezintă fâşia adiacentă mării teritoriale, care se întinde în
largul mării până la distanţa de 24 de mile marine, măsurate de la liniile de bază
ale mării teritoriale
b) zona economică exclusiva-este fâşia adiacentă mării teritoriale, care se întinde
în largul mării pe o distanţă de până la 200 de mile marine de la liniile de bază de
la care se măsoară lăţimea mării teritoriale.
c) platoul continental-reprezintă, din punct de vedere geologic, prelungirea
naturală a ţărmului care coboară în pantă uşoară sub apele mării până la
marginea continentală, unde adâncimea este de 150-200 m, dincolo de care
începe panta continentală şi marile adâncimi. Din punct de vedere juridic, platoul
continental reprezintă fundul mărilor şi oceanelor şi subsolul acestuia, dincolo de
limita exterioară a mării teritoriale, în larg, până la o distanţă, de regulă, de 200
de mile, măsurate de la linia de bază de la care se măsoară lăţimea mării
teritoriale.

§ 2. Teritoriul de stat
Teritoriul de stat cuprinde spaţiul terestru, spaţiul acvatic şi spaţiul aerian.
Spaţiul terestru cuprinde partea de uscat (solul şi subsolul) şi poate fi format
dintr-o singură întindere terestră sau din mai multe insule despărţite de ape
maritime, care formează un stat arhipelag (de exemplu Indonezia, Filipine).
?s-au ivit probleme legate de delimitarea şi demarcarea frontierei în subteran, în
special în acele situaţii în care anumite zăcăminte, ce urmau să fie exploatate, se
extindeau dincolo de limita subterană a teritoriului unui stat. Probleme legate de
minerit în regiunea frontalieră au format, în anumite cazuri, obiectul unor
înţelegeri internaţionale. Se citează cazul minelor de cărbune olandeze din partea
de sud a provinciei Limburg, care se întind departe în răsărit, sub teritoriul
german. De aceea, au fost introduse prevederi speciale încă în Tratatul de
frontieră dintre Olanda şi Prusia din 26 iunie 1816, garantându-se exploatarea
netulburată a acestor mine.
Spaţiul acvatic al statului se compune din apele interioare şi marea teritorială.
Apele interioare cuprind râurile, fluviile, canalele, lacurile şi mări-le care se află în
întregime pe teritoriul aceluiaşi stat. În afara celor situate în întregime pe
teritoriul unui stat, există şi cursuri de apă care formează frontiera de stat dintre
două sau mai multe state (care mai sunt denumite şi contigue) şi cursuri care
traversează teritoriile a două sau mai multe state (care mai sunt denumite şi
succesive).
Din apele interioare ale statului mai fac parte şi apele situate între ţărm şi linia de
la care se măsoară marea teritorială şi care cuprind golfurile şi băile interioare,
precum şi apele porturilor.
Apele golfurilor şi băilor sunt considerate ape interioare ale unui stat până la linia
de demarcaţie trasă la intrarea sau în interiorul băii, acolo unde distanţa dintre
ţărmurile opuse nu depăşeşte 24 de mile marine.
În cazul în care ţărmul golfurilor sau albiilor aparţin unui singur stat, regimul lor
juridic este stabilit prin legislaţia statului respectiv. Dacă ţărmul golfului sau băii
aparţine la două state, regimul lor este stabilit pe bază de acord încheiat între
statele riverane.
Apele porturilor sunt supuse suveranităţii statului riveran, care de asemenea
stabileşte regulile de intrare şi ieşire a navelor străine, condiţiile privind accesul,
staţionarea şi activitatea acestora în apa portului, precum şi instituie anumite
restricţii. Statul riveran stabileşte care dintre porturile sale sunt deschise sau
închise pentru navele străine.
De obicei, statele închid porturile lor militare şi cele care servesc cabotajului.
Statutul navelor şi echipajelor lor în apele porturilor străine se stabileşte, de
regulă, prin legile şi regulamentele statului riveran. Acest statut diferă după cum
nava străină este militară, comercială sau de stat destinată unor scopuri
necomerciale.
Navele militare, conform Convenţiei din 1982 de la Montego-Bay asupra
dreptului mării, fac parte din forţele armate ale unui stat şi poartă semnele
exterioare distincte ale acestui stat, se află sub comanda unui ofiţer de marină,
înscris pe lista ofiţerilor, şi ale căror echipaje sunt supuse regulilor disciplinei
militare a acestui stat. Navele militare aflate într-un port străin se bucură de
imunitate de jurisdicţie penală şi civilă. Ele nu pot fi percheziţionate, sechestrate
sau confiscate de autorităţile statului riveran. În cazul în care un membru al
echipajului navei militare săvârşeşte o infracţiune la bordul ei şi se refugiază pe
uscat, autorităţile portuare au obligaţia să-l predea comandamentului navei
militare. Dacă însă un cetăţean al statului riveran, urmărit pentru săvârşirea unei
infracţiuni, se refugiază la bordul unei nave militare străine, el trebuie să fie
predat autorităţilor statului riveran.
Navele comerciale aparţin fie unui stat, fie unor resortisanţi, persoane juridice
sau fizice, care efectuează transporturi de mărfuri sau de pasageri ori exploatează
resurse maritime. Navele comerciale aflate într-un port străin sunt supuse unei
duble jurisdicţii: a statului de pavilion şi a statului riveran. În cazul unei infracţiuni
săvârşite între membrii echipajului, se va aplica jurisdicţia statului de pavilion. În
cazul în care la bordul navei s-a săvârşit o infracţiune de către sau împotriva unei
persoane care nu este membru al echipajului sau în cazul în care membrii
echipajului săvârşesc o infracţiune pe uscat, căpitanul acesteia solicită sprijinul
autorităţilor locale, asupra lor extinzându-se jurisdicţia statului riveran.
Autorităţile statului riveran pot, de asemenea, să percheziţioneze nava comercială
străină, acest fapt fiind adus la cunoştinţă consulatului statului al cărui pavilion îl
arborează nava.
Navele de stat destinate unor scopuri necomerciale sunt navele de cercetare
ştiinţifică, de poştă, de control sanitar, de control vamal, pentru salvarea
naufragiaţilor etc. Această categorie de nave, când se află într-un port străin, se
bucură de imunitate de jurisdicţie penală şi civilă. În caz de forţă majoră, accesul
în porturi este admis tuturor categoriilor de nave, fără autorizaţie prealabilă.
Marea teritorială este partea din apele mării sau oceanului, de-a lungul ţărmului
unui stat, cuprinsă între linia de bază şi linia exterioară a ei şi care se află sub
suveranitatea statului riveran. De aceea, această porţiune din mare face parte din
teritoriul statului riveran. fiecare stat are dreptul să stabilească lăţimea mării
sale teritoriale până la o limită care să nu depăşească 12 mile marine, măsurate
de la liniile de bază, determinate în conformitate cu această convenţie. În
limitele mării sale teritoriale, statul riveran exercită toate atribuţiile care decurg
din deplina sa suveranitate cu privire la dreptul de pescuit, de exploatare a
tuturor resurselor naturale existente, reglementarea navigaţiei, aplicarea
măsurilor de garantare a securităţii teritoriului sau dreptul de control vamal şi
sanitar, de cercetare ştiinţifică, de protecţie a mediului înconjurător, de exercitare
a jurisdicţiei naţionale.

Spaţiul aerian al statului este constituit din coloana de aer situată deasupra
solului şi a spaţiului acvatic al statului, fiind delimitat orizontal prin frontierele
terestre, fluviale sau maritime, iar vertical până la limita inferioară a spaţiului
cosmic.
Convenţia de la Paris, deşi consacra suveranitatea deplină a statelor asupra
spaţiului aerian, impunea recunoaşterea a două libertăţi: “libertatea de trecere a
aeronavelor civile străine prin spaţiul aerian al unui stat” şi “libertatea traficului
aerian” cu respectarea principiului egalităţii de tratament, excluzând orice
practică discriminatorie.
Competenţa teritorială, sau suveranitatea teritorială, a statului este exclusivă,
deplină şi se extinde asupra tuturor persoanelor şi asupra tuturor bunurilor
aflate pe acest teritoriu. Suveranitatea teritorială este un ansamblu de puteri
juridice ale statului care îi permit să exercite funcţiile statale, legislative,
executive şi jurisdicţionale.
Exceptii:
Condominiul este o formă de exercitare a suveranităţii în comun de către două
sau mai multe state. Particularităţile condominiului constau în aceea că teritoriul
respectiv aparţine concomitent la două sau mai multe state. Corespunzător, însă,
fiecare dintre aceste state în limitele condominiului îşi realizează suveranitatea sa,
în baza unui acord dintre ele.
Condominiile de obicei au fost instituite prin tratate de pace şi au avut un
caracter temporar: condominiul germano-belgian asupra teritoriului Moresnet,
între anii 1816-1920; condominiul ruso-japonez asupra insulei Sahalin, între anii
1835-1875; condominiul anglo-egiptean asupra Sudanului, între anii 1899-1935.
În prezent este cu-noscut condominiul franco-spaniol instituit în 1278 asupra
Andorrei.
Altă excepţie de la caracterul exclusiv al suveranităţii era considerată servitutea
internaţională.
Servitutea este o stare instituită prin tratate potrivit cărora o parte sau întregul
teritoriu de stat este destinat să servească unor scopuri sau interese ale altui stat.
Existenţa servituţilor în dreptul internaţional este o problemă controversată. Ele
au fost concepute pornind de la servituţile de drept civil. În dreptul internaţional
însă nu se poate accepta că există un fond dominant şi unul aservit. Prin urmare,
ceea ce s-a denumit servitute sunt anumite drepturi pe care un stat suveran le
acordă pe teritoriul său altui stat, de regulă în condiţii de reciprocitate.
§ 3. Frontierele de stat şi regimul de frontier
Frontiera de stat este linia ce desparte pe uscat şi pe apă teritoriul de stat de
teritoriile statelor vecine, iar în plan vertical delimitează spaţiul aerian şi subsolul
de spaţiul aerian şi subsolul statelor veci-ne.
Procesul de formare a statelor naţionale, precum şi concentrarea tuturor
prerogativelor guvernării în mâinile unui conducător, au dus la necesitatea de a
delimita teritorial autoritatea acestora. Astfel, conceptul actual de frontieră apare
la sfârşitul Evului mediu, dar capătă o largă utilizare doar la începutul sec. al XIX-
lea.
Frontiera de stat determină limitele exercitării suveranităţii teritori-ale a statului
şi dreptului poporului de a-şi hotărî singur soarta. Inviolabilitatea frontierelor
constituie o condiţie de bază a dezvoltării fiecărui stat şi popor. Respectul reciproc
al frontierelor şi obligaţia statelor de a rezolva pe cale paşnică litigiile privind
frontierele constituie un element esenţial al principiului integrităţii teritoriale
consacrat în dreptul internaţional într-o serie de tratate internaţionale.
Adunării Generale a ONU prevede că “orice stat are obligaţia să se abţină de a
recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei pentru a viola frontierele
internaţionale existente ale unui stat, sau ca mijloc de rezolvare a diferendelor
internaţionale, inclusiv a diferende-lor teritoriale şi a problemelor referitoare la
frontierele statelor.
Frontierele de stat se clasifică:
A. După natura lor, în:
a) naturale, care se stabilesc ţinându-se seama de anumite particularităţi
geografice, cum ar fi albia unor râuri sau fluvii, munţi, văi, litoralul mării;
b) geometrice sau convenţionale, care sunt linii mai mult sau mai puţin drepte,
care despart teritoriile statelor;
c) astronomice, la stabilirea cărora sunt folosite paralelele sau meridianele.
B. După elementele componente ale teritoriului, în:
a) terestre, care despart uscatul dintre două sau mai multe state. În funcţie de
particularităţile terenului ea poate urma linia crestelor munţilor, mijlocul văilor
sau poate fi stabilită, în linie dreaptă, geometric sau astronomic;
b) fluviale, separă în două părţi apele unui fluviu situat între teritoriile a două
state. Frontierele fluviale se stabilesc în funcţie de particularităţile apelor de
frontieră. În cazul fluviilor nenavigabile, frontierele se stabilesc pe linia mediană a
fluviului. În cazul fluviilor navigabile, linia de frontieră se consideră linia de
navigaţie (farwatter) sau linia celor mai mari adâncimi (thalweg), linii care de fapt
în cele mai multe situaţii coincid. În cazul în care fluviul are mai multe braţe,
frontiera se stabileşte pe braţul principal.
În situaţia în care fluviul îşi schimbă treptat cursul, frontiera se stabileşte pe
talvegul noului curs. Dacă fluviul îşi schimbă albia, frontiera rămâne pe albia
veche, fluviul devenind apă interioară a statului pe teritoriul căruia se găseşte
noua albie. Pe podurile care leagă două state frontiera se stabileşte pe mijlocul
podului, dacă între cele două state nu există o altă înţelegere. Aceeaşi regulă se
aplică şi în cazul unor baraje de apă de frontier

În plan juridic, frontierele se stabilesc prin acorduri încheiate între statele vecine.
Fixarea frontierelor însă practic se face prin două operaţiuni distincte: delimitarea
şi demarcarea.
Delimitarea este o operaţiune politică şi juridică care constă în identificarea
direcţiei principale şi descrierea amănunţită în cuprinsul tratatului încheiat în
scopul stabilirii frontierei, a traseului acesteia.
Demarcarea este operaţiunea propriu-zisă de stabilire pe teren a celor convenite
în textul tratatului. Această etapă se realizează de comisii mixte formate de
reprezentanţii statelor părţi la tratat şi au ca atribuţii stabilirea traseului frontierei
şi fixarea semnelor de demarcare, întocmirea documentelor ce consemnează
înfăptuirea acestei operaţiuni, rezolvarea unor probleme legate de întreţinerea
frontierei, a drumurilor de acces.
Regimul de frontieră se stabileşte prin legi interne şi cuprinde totalitatea de
norme juridice şi măsuri privind paza şi supravegherea frontierei, controlul
pentru trecerea frontierei, activităţile desfăşurate în zona de frontieră, căile şi
condiţiile de acces, intrare, ieşire, şedere, activitatea într-o zonă determinată a
teritoriului său de la frontier.
§ 4. Problema modificărilor teritoriale
Modificarea teritoriului statelor este admisă de dreptul internaţional
contemporan în baza respectării principiului dreptului popoare-lor de a dispune
de ele însele şi numai prin mijloace paşnice.
Conform Actului final al CSCE de la Helsinki (1975), statele semnatare consideră
“că frontierele lor pot fi modificate în conformitate cu dreptul internaţional,
prin mijloace paşnice şi prin acord”.
Anterior, modificările teritoriului de stat erau concepute în contextul expansiunii
şi al cuceririlor dominante în raporturile internaţionale sau erau bazate pe
transpunerea în dreptul internaţional a unor instituţii de drept ce facilitau
transmiterile de teritoriu prin vânzare-cumpărare, donaţii, arendă sau ipotecare şi
cesiunea făcută de un stat altui stat.
ocupaţia originară de teritorii, care se referă la aşa-zisele “teritorii fără stăpân”
(terrae nullius), fiind o modalitate prin care teritorii din America, Africa, Asia etc.
erau alipite la imperiile coloniale. Aceste teritorii erau ocupate ignorându-se
existenţa şi drepturile populaţiei autohtone.
ocupaţia efectivă, care presupunea exercitarea dreptului de posesiune asupra
teritoriului în cauză prin manifestări efective, ca, de exemplu, înfiinţarea unor
organe administrative sau notificarea ocupaţiei către celelalte state prin
localizarea şi delimitarea teritoriului respective
ocuparea teritoriilor aşa-zise abandonate (res derilictus), teritorii care fuseseră
sub suveranitatea unui stat şi care, chipurile, odată părăsite, puteau fi ocupate de
alte state. Cum era şi firesc, asemenea situaţii au generat uneori diferende între
statele în cauză. Diferendul dintre Marea Britanie şi Argentina referitor la insulele
Malvine (Falkland) îşi are sorgintea în raporturi de acest gen.
Cesiunea de teritoriu desemnează acţiunea de trecere a unui teritoriu aflat sub
suveranitatea statului care îl cedează sub suveranitatea statului care îl primeşte.
Cesiunea de teritorii s-a realizat în trecut prin vânzări, prin tehnica arendării, prin
schimb, prin înzestrare ş. a. Dreptul internaţional contemporan nu admite
cesiunea de teritoriu decât în măsura în care aceasta este conformă cu dreptul
inalienabil şi imprescriptibil al popoarelor la autodeterminare şi este efectuată în
cadrul şi ca efect al unor înţelegeri paşnice dintre state.
În decursul istoriei deosebit de frecvent dobândirea unui teritoriu avea loc în
urma unui război. În dreptul internaţional mult timp această situaţie a fost
considerată legală. În prezent modificările teritoriului de stat sunt admise în
contextul respectării principiilor fundamentale ale dreptului international.
Consimţământul populaţiei care locuieşte pe un teritoriu ce urmează să facă
obiectul unor modificări teritoriale poate fi exprimat sub mai multe forme:
a) printr-o hotărâre a organului legislativ suprem, în asemenea cazuri
considerându-se că această hotărâre reprezintă expresia mediată, indirectă, a
voinţei populaţiei respective;
b) prin consultarea directă a populaţiei, în special prin intermediul
referendumului (plebiscit).

§ 5. Regimul juridic al fluviilor internaţionale

Fluviile internaţionale sunt cursurile de apă care separă sau traversează teritoriile
mai multor state şi care sunt navigabile până la vărsarea lor în mare sau ocean.
Fluviile prezintă interes atât pentru comunicaţiile dintre state, cât şi pentru
folosirea apelor lor în scopuri industriale, pentru agricultură şi în domeniul
energetic.
De regulă, regimul juridic al acestor cursuri de apă este reglementat prin
convenţii bi- sau multilaterale ale statelor riverane, evoluţia şi conţinutul
acestor convenţii fiind influenţate şi determinate de raporturile dintre ţările în
cauză şi de contextul politic din zonă.
În Evul mediu se considera că fiecare stat suveran avea drepturi absolute asupra
porţiunii de fluviu de pe teritoriu său. Ulterior, în sec. XVIII-XIX, o dată cu
intensificarea comerţului internaţional şi sub influenţa ideilor capitalismului
liberal, prinde contur şi se cristalizează principiul libertăţii de navigaţie pe fluviile
internaţionale.
Un moment important pentru evoluţia dreptului internaţional fluvial l-a
constituit Conferinţa de la Barcelona din 1921 care a adoptat Convenţia privind
regimul căilor de navigaţie de interes international
Din reglementările adoptate prin convenţie decurg următoarele reguli:
a) fiecare stat este suveran asupra porţiunii din aceste fluvii care se află pe
teritoriul său, fie că este vorba de fluviile care traversează teritoriul, fie de cele
care formează frontiera fluvială; traseul frontierei se face în albia cea mai adâncă
a fluviului;
b) în privinţa navigaţiei se aplică principiul libertăţii navigaţiei;
c) în virtutea suveranităţii, numai statele riverane, prin acordul lor, reglementează
navigaţia pe fluviile internaţionale fără vreun amestec din partea altor state;
d) în timp de pace, navele comerciale ale tuturor ţărilor – în conformitate cu
reglementările internaţionale – se bucură de deplină libertate de navigaţie pe
fluviile internaţionale, fără nici un fel de discriminare; navele militare, cele vamale
şi de poliţie ale statelor neriverane nu au acces pe fluviile internaţionale, iar cele
ale statelor riverane pot naviga numai în sectoarele lor, pentru sectoarele altor
state, fiind necesară autorizarea;
e) statele riverane au obligaţia de a menţine fluviul în stare de navigaţie, au
dreptul de a percepe taxe în cuantumul necesar efectuării lucrărilor de întreţinere
şi amenajare, de supraveghere, de poliţie fluvială, controlul vamal şi sanitar se
exercită de statul riveran;
f) în principiu, pentru fluviile internaţionale se formează comisii internaţionale
alcătuite din reprezentanţii ţărilor riverane pentru co-ordonarea activităţii acestor
ţări în vederea asigurării libertăţii de navigaţie, şi/sau a utilizării acestor ape în
alte scopuri decât navigaţia, producerea de energie electrică, pescuit.
Adunarea Generală a ONU prin rezoluţia nr. 3281/1974 a recomandat CDI
elaborarea unui acord-cadru referitor la “dreptul aplicabil utilizării fluviilor
internaţionale în alte scopuri decât navigaţia”. Lucrările de codificare ale Comisiei
au început în 1974. În procesul codificări s-a avut în vedere practica statelor,
opinia guvernelor, tezele şi ideile exprimate la forurile ştiinţifice internaţionale în
legătură cu folosirea apei în alte scopuri decât navigaţia, cum ar fi: producerea de
energie electrică, irigaţii, alte scopuri economice şi comerciale.
Comisia de Drept Internaţional şi-a finalizat lucrările prin elabora-rea unui proiect
de convenţie, care a fost adoptată la New York la 21 mai 1997. Convenţia privind
dreptul utilizării cursurilor de apă internaţionale în alte scopuri decât navigaţia
este deschisă spre semna-re, dar încă nu este în vigoare. În Convenţie sunt
formulate un şir de norme şi principii, printre care utilizarea şi împărţirea
echitabilă şi rezonabilă a cursului de apă (art. 5), obligaţia de a nu cauza pagube
importante altor state (art. 7), obligaţia generală de a coopera (art. 8) şi de a face
un schimb regulat de date şi de informaţii privind starea cursului de apă în
domeniul hidrologic, meteorologic, hidrogeologic şi ecologic (art. 9) şi legătura
dintre diferite moduri de utilizare (art. 10). În text sunt prevăzute şi măsuri privind
protecţia ecosistemelor, prevenirea, reducerea şi controlul poluării şi
administrarea cursurilor de apă internaţionale în timp de pace, stare excepţională
sau conflict armat.

§ 6. Regimul juridic al Dunării

Republica Moldova este un stat riveran Dunării, de aceea pentru noi prezintă
interes studierea regimului juridic al unuia din cele mai mari fluvii europene.
Regimul navigaţiei pe Dunăre a prezentat în toate timpurile o însemnătate
deosebită pentru statele riverane în scopul participării acestora la comerţul şi
cooperarea internaţională. Ca fluviu navigabil, care străbate mai multe ţări din
centrul şi sud-estul Europei, Dunărea în decursul istoriei a constituit un obiect de
expansiune şi dominaţie din partea marelor puteri, confruntările dintre ele
provocând daune suveranităţii şi drepturilor legitime ale statelor riverane.
Pentru prima dată un regim general internaţional de navigaţie pe Dunăre a fost
stabilit prin Tra ta tul de la Paris (1856). Conform prevederilor tratatului, a fost
instituit principiul libertăţii de navigaţie, precum şi Comisia Europeană a Dunării,
formată preponderent din state neriverane.
La început Comisia a avut doar sarcini tehnice, apoi a preluat şi alte atribuţii:
elaborarea regulamentului de navigaţie şi poliţie fluvială, stabilirea şi
perceperea taxelor de la vasele în trecere pe Dunăre pentru acoperirea
cheltuielilor de amenajare şi întreţinere a fluviului, sancţionarea contravenţiilor
săvârşite pe Dunăre. Comisia avea pavilion propriu, iar personalul său tehnic şi
administrativ se bucura de imunitate. Comisia, de asemenea, în timp de pace şi de
război se bucura de neutralitate, precum şi de imunitate fiscal.
O nouă etapă în stabilirea regimului juridic al navigaţiei pe Dunăre a fost
marcată de adoptarea Convenţiei Dunării în cadrul Conferinţei de la Paris
finalizată în iulie 1921 care prevedea o internaţionalizare a navigaţiei fluviale pe
tot cursul Dunării. Libertatea de navigaţie era asigurată cu obligaţia statelor de a
acorda egalitate de tratament pentru toate navele. De asemenea, vasele străine
puteau face chiar cabotaj356 în porturile dunărene, cu autorizaţia organelor
acestora.
Prin Convenţie au fost înfiinţate două organe: Comisia Europeană a Dunării, care
era formată din reprezentanţii Franţei, Angliei, Italiei şi României, competentă
pentru porţiunea Dunării maritime, şi Comisia Internaţională a Dunării, formată
din reprezentanţii Franţei, Angliei, Italiei şi ţărilor riverane, pentru Dunărea
fluvială, adică de la Ulm până la Brăila.

Regimul actual al navigaţiei pe Dunăre este reglementat prin Convenţia de la

Belgrad din 18 august 1948, încheiată de către statele riverane şi intrată în
vigoare la 11 mai 1949.357 Prevederile Convenţiei se aplică porţiunii navigabile
a Dunării de la Ulm (RFG) până la Marea Neagră, prin canalul Sulina (România)
Navigaţia pe Dunăre este liberă pentru cetăţenii, navele comerciale şi mărfurile
tuturor statelor în condiţii de egalitate. Navele aflate pe Dunăre au dreptul să
intre în porturi, să procedeze acolo la operaţiuni de încărcare şi descărcare, să
îmbarce şi să debarce călători şi să se aprovizioneze cu combustibil şi alimente.
Navele militare ale statelor riverane au dreptul de a naviga numai pe porţiunea de
fluviu cuprinsă în graniţele proprii, iar în afara acestora, numai pe bază de
înţelegere între statele interesate. Navelor militare ale statelor neriverane le este
interzisă navigaţia pe Dunăre. Stabilirea regulilor de navigaţie pe Dunăre,
supravegherea fluvială, sanitară şi poliţienească, precum şi efectuarea lucrărilor
hidrotehnice necesare menţinerii fluviului în stare de navigaţie intră în
competenţa statelor riverane.
Convenţia de la Belgrad stabileşte şi o serie de obligaţii pentru statele riverane,
printre care: întreţinerea navigabilităţii fluviului, în sectorul lor naţional,
îmbunătăţirea condiţiilor de navigaţie, coopera-rea cu Comisia Dunării în aceste
domenii
Convenţia de la Belgrad a prevăzut înfiinţarea a două tipuri de organe
internaţionale: Comisia Dunării, organ cu competenţă generală asupra întregului
fluviu şi Administraţiile fluviale speciale, organe cu competenţă limitată la
anumite sectoare de pe fluviu. Administraţiile fluviale speciale au misiunea de a
executa lucrări hidrotehnice pentru îmbu nătăţirea navigabilităţii Dunării în
anumite sectoare şi de a reglementa navigaţia în aceste sectoare.
Atribuţiile Comisiei Dunării sunt în general de coordonare şi recomandare, de
consultare şi uniformizare. Astfel, Comisia, în baza propunerilor şi proiectelor
statelor riverane, stabileşte planul general al lucrărilor în interesul navigaţiei,
desfăşoară studii de uniformizare a regulilor de navigaţie şi supraveghere fluvială,
face recomandări statelor şi transmite materialul documentar necesar pentru
elaborarea de către fiecare stat riveran a regulamentului de navigaţie,
coordonează serviciile hidrometeorologice pe Dunăre, publică pentru nevoile
navigaţiei hărţi şi atlase.
În iunie 1994, la Sofia, a fost semnată Convenţia privind coopera-rea pentru
protecţia şi utilizarea durabilă a fluviului Dunărea. Această convenţie prevede
gospodărirea durabilă şi echitabilă a apelor fluviului, măsuri de reducere a
poluării, protecţia mediului acvatic, utilizarea durabilă pentru alimentarea cu apă
potabilă, industrială şi pentru irigaţii, conservare şi construcţia ecosistemelor.
Convenţia a intrat în vigoare în octombrie 1998. Părţi la convenţie sunt statele
bazinului Dunării şi Uniunea Europeană. În baza Convenţiei a fost creată Comisia
Internaţională pentru protecţia Dunării cu sediul la Viena.

§ 7. Teritorii cu regimuri juridice internaţionale speciale

Practica internaţională a statelor cunoaşte numeroase tratate internaţionale prin
care ele au stabilit anumite statute speciale (regimuri internaţionale) pentru
anumite zone teritoriale. Aceste statu-te speciale sunt aplicate unor zone spaţiale
aflate sub suveranitatea statelor sau care nu se află sub această suveranitate.
Regimurile juridice internaţionale ale acestor zone au caracter diferit: de
demilitarizare, de neutralizare şi denuclearizare.
Zonele demilitarizate şi neutralizate s-au cristalizat în dreptul internaţional şi în
practica statelor cu scopul de a preveni declanşarea unui război sau extinderea
operaţiunilor militare pe un teritoriu determinat.
Crearea unor zone cu regimuri juridice de folosire exclusiv în scopuri paşnice de
demilitarizare – lipsite de armament clasic şi/sau nuclear – scoase în afara
oricăror operaţiuni militare (neutralizate) se situează în cadrul măsurilor de
dezangajare militară şi de întărire a încrederii, importante pentru pacea şi
securitatea statelor, pentru procesul creării unor relaţii noi între state, a unei noi
ordini internaţionale.
Demilitarizarea este regimul juridic potrivit căruia pe un teritoriu sunt distruse
toate instalaţiile militare, existând obligaţia de a nu mai fi menţinute şi de a nu se
mai construi insta laţii noi, singura forţă permisă pentru păstrarea ordinii pe
asemenea teritorii fiind forţele poliţieneşti. Din punctul de vedere al ariei
teritoriului asupra căruia se extinde, demilitarizarea poate fi totală sau parţială.
Zona demilitarizată poate cuprinde teritorii întregi ale statelor, părţi ale
teritoriului unui stat sau spaţii terestre, maritime ş. a. în afara suveranităţii
naţionale.
Ex. Tratatul de la Versailles din 1919 obliga Germania să demilitarizeze ambele
maluri ale Rinului şi o porţiune de 50 km lăţime pe malul drept; Tratatul de pace
din 1947 a prevăzut demilitarizarea frontierelor Italiei cu Franţa şi Iugoslavia,
demilitarizarea parţială a Sardiniei şi Siciliei prin Tratatul de la Paris din 30
martie 1856 Rusia a fost obligată să-şi demilitarizeze malurile Mării Negre.
prin Tratatul din 1940 încheiat de URSS cu Finlanda au fost demilitarizate total
insulele Aaland; prin Tratatul din 1920 privind insulele Spitzberg Norvegia se
obligă să nu construiască baze militare şi fortificaţii, precum şi să nu folosească
arhipelagul în scopuri militare. Prin Acordul de la Potsdam din 1945 s-a hotărât
demilitarizarea totală a Germaniei. Este demilitarizată Antarctica, în prezent, prin
Tratatul de la Washington din 1959, o serie de strâmtori maritime,362 precum şi
canalele maritime internaţionale Panama şi Suez.

Neutralizarea reprezintă un regim juridic, instituit într-un anumit spaţiu geografic

pe cale convenţională, cu scopul de a interzice desfăşurarea de operaţiuni militare
pe acel teritoriu sau de a-l transforma într-o bază militară ori în teatru de război.
Neutralizarea poate fi permanentă, atât pe timp de pace, cât şi de război, şi
temporară, numai în timpul unui conflict armat. Regimul de neutralizare de-a
lungul timpului a fost însoţit de demilitarizare, însă se cunosc cazuri de instituire
separată a lor. Astfel, prin Actul final al Congresului de la Viena din 1815 au fost
neutralizate unele porţiuni de frontieră dintre Elveţia şi Franţa.
Neutralizarea permanentă este aplicată în special unor căi maritime
internaţionale, cum ar fi canalele maritime internaţionale şi strâmtorile maritime
cu regim internaţional.
Neutralizarea temporară este dispusă prin prevederile Convenţiei de la Geneva
(1949) referitoare la protecţia persoanelor civile în timp de război.
Denuclearizarea este o instituţie nouă a dreptului internaţional ce caracterizează
tendinţa statelor de eliminare a armelor nucleare
. Regimul juridic al zonelor fără arme nucleare este aplicabil unor spaţii mai
întinse care cuprind fie teritoriul mai multor state, fie continente întregi, stabilit în
baza unor convenţii internaţionale, în temeiul căruia statele respective au
obligaţia de a nu produce, achiziţiona, deţine, utiliza sau experimenta arme
nucleare, iar celelalte state au obligaţia de a nu amplasa ori introduce sub orice
fel arme nucleare în zona respectivă şi de a nu ataca sau ameninţa cu atacarea cu
asemenea arme.

Statele care fac parte din zona denuclearizată au o serie de obligaţiuni, de

exemplu: să nu experimenteze, să nu producă şi să nu dezvolte arme nucleare, să
nu achiziţioneze şi să nu posede arma nucleară, să interzică instalarea, stocarea,
tranzitul armelor nucleare prin zonă.
Statele din afara zonei care posedă armă nucleară de asemenea au obligaţia să
respecte statutul acestei zone libere de a nu instala, amplasa sau stoca arma
nucleară, de a nu furniza statelor din zonă nici un fel de ajutor pentru dezvoltarea,
fabricarea sau achiziţionarea de arme nucleare, precum şi, dacă au baze militare
în zonă, să dea asigurări şi să probeze că acestea nu conţin arme nucleare.

§ 8. Regimul juridic al zonelor polare.

Arctica este teritoriul în jurul Polului Nord, cu o suprafaţă totală de 27 mln. km ²,
format din 2/3 suprafaţă acvatică şi 1/3 suprafaţă terestră. Arctica prezintă
interes atât din punct de vedere ştiinţific, cât şi din punct de vedere strategic,
întrucât este bogată în resurse naturale. Regimul juridic al Arcticii s-a format într-
o perioadă îndelungată şi continuă şi în present.
Acest regim este determinat de reglementările internaţionale şi legislaţia statelor
riverane Oceanului Îngheţat de Nord. Pentru delimitarea zonelor polare în Arctica
a fost aplicată teoria sectoarelor, dezvoltată de juristul rus V. Lakhtin încă în
1918. Conform acestei teorii, statele riverane Oceanului Îngheţat de Nord şi-ar
putea extinde suveranitatea teritorială asupra sectoarelor arctice din dreptul
litoralului lor până la Pol.
suveranitatea asupra sectoarelor care se formează între meridianele care pleacă
din Polul Nord şi trec prin extremităţile estice şi vestice ale litoralului lor, le-ar
reveni Statelor Unite ale Americii, Rusiei, Canadei, Danemarcei şi Norvegiei.
Împărţirea Arcticii conform teoriei sectoarelor nu este însă unanim recunoscută
nici între cele cinci state şi nici prin raport cu alte state. Îndeosebi au refuzat să ia
în considerare acest criteriu de împărţire a zonei SUA.
în septembrie 1996, 8 state – Danemarca, Islanda, Canada, Norvegia, Rusia, SUA,
Finlanda şi Suedia – au semnat la Ottawa Declaraţia despre formarea unui Consiliu
Arctic, o nouă organizaţie regională, care are scopul de a realiza colaborarea şi a
coordona activităţile statelor în regiunea dată, de a efectua controlul şi coordona
programele ecologice şi a răspândi informaţii despre Arctica.

Antarctica este regiunea polară de sud, cu o suprafaţă de 14 mln. km 2, situată

între Africa de Sud, America de Sud, Australia şi Noua Zeelandă. Pentru prima
oară continentul a fost descoperit de expediţia rusă condusă de F. F.
Belenghausen şi M. P. Lazarev.
Ca urmare a descoperirii zăcămintelor în subsolul noului continent, interesul faţă
de Antarctica a crescut spre sfârşitul secolului al XIX-lea, mai ales după primul
război mondial. Primele încercări de a-şi atribui unele părţi din acesta au fost
efectuate de Anglia (1908-1933), apoi Franţa (1924), Norvegia (1931-1939), Chile
şi Argentina (1940), iar SUA (1939) şi-au rezervat dreptul de a repartiza
pământurile antarctice.
În 1950, URSS le-au cerut SUA, Angliei, Franţei, Norvegiei, Australiei, Argentinei şi
Noii Zeelande să iniţieze o discuţie pe plan internaţional pentru a se ajunge la un
acord care să satisfacă pretenţiile legitime ale tuturor statelor interesate. Ca
urmare, la 1 decembrie 1959, la Washington a fost încheiat Tratatul cu privire la
Antarctica.
Conform Tratatului din 1959, principiul de bază al regimului inter-naţional al
Antarcticii este folosirea ei numai în scopuri paşnice. Astfel, au fost interzise:.
crearea de baze militare, construirea de fortificaţii sau desfăşurarea manevrelor
militare şi experimentarea oricărui tip de arme
Totodată, Tratatul prevede libertatea cercetărilor ştiinţifice şi modalităţile de
colaborare a statelor în acest domeniu, stabileşte posibilitatea schimbului de
informaţii privind programele lor ştiinţifice, schimbului de personal între
expediţiile statelor şi între staţiunile lor ştiinţifice din Antarctica, precum şi
schimbului de observaţii şi rezultate ştiinţifice.
Tratatul nu se pronunţă asupra pretenţiilor de suveranitate teritorială în
Antarctica, însă atâta timp cât Tratatul este în vigoare, nici un stat nu are dreptul
de a înainta noi pretenţii asupra Antarcticii.
În octombrie 1991 statele părţi la Tratatul cu privire la Antarctica au semnat la
Madrid Protocolul asupra protecţiei mediului în această zonă, protocol care, între
altele, interzice prospectarea şi mineritul în Antarctica pe o perioadă de 50 ani. De
altfel, problema Antarcticii figurează din anul 1983 pe ordinea de zi şi a Adunării
Generale a ONU, iar prin rezoluţia nr. 46/41 a Adunării Generale a ONU din 16
decembrie 1991, acest forum mondial lansează teza potrivit căreia elaborarea
unei convenţii care să stabilească o rezervaţie naturală şi ecosistemele sale
asociate trebuie negociată cu participarea întregii comunităţi internaţionale