Particularitătile unei opere care apartine lui George Călinescu

,,Enigma Otiliei’’
-roman realist, obiectiv, balzacian, modern-

George Călinescu este o personalitate complexă care face parte din perioada interbelică .S-a afirmat ca
scriitor, critic şi teoretician al literaturii, om cu o cultură vastă.
,,Enigma Otiliei” a apărut în anul 1938, în perioada interbelică, şi are ca geneză realităţile contemporane
autorului–evenimente din mediul citadin, al începutului sec. al XX-lea; articol din presa vremii; decesul soţilor
Popescu; Simion, fratele, invadează casa în căutarea banilor.
Este un roman realist, deoarece este prezentată veridic societatea contemporană a autorului, observarea
socială şi psihologică; tema banului; averii; moştenirii şi paternităţii; tehnica detaliului semnificativ, tipuri
umane şi subordonarea socială a femeii.

Elementele moderne sunt: construcţia personajelor (ambiguitatea personajelor-reflectarea poliedrică;

comportamentismul şi umanizarea avarului).
Tema romanului este tipic bazaciană: moştenirea, zestrea, banul şi averea .O secvenţă sugestivă o
constituie atitudinea Aglaei Tulea în incipitul romanului, când îi vede pe cei doi orfani (Otilia şi Felix)
reproşându-i fratelui ei: ,,N-am ştiut, faci azil de orfani?”, de asemenea, se reliefează și răutatea surorii lui
Costache si intentia pe care aceasta o are. Dorește să-l determine pe Costache să nu o înfieze pe Otilia.
Totodată, interesul lui Stănică pentru averea bătranului, reuşind să-i provoace atacul de apoplexie, care
urmăreşte să parvină şi îi fură avarului banii de sub saltea, urmând ca apoi să o părăsească pe Olimpia.
Un prim element de structură este titlul, care este analitic, format dintr-o strucutură nominală: un
substantiv comun ,,enigma” şi unul propriu ,,Otiliei”, desemnând misterul protagonistei .Titlul ,iniţial, a purtat
denumirea ,,Părinţii Otiliei”, reliefându-se tema paternităţii, relaţiile dintre personaje care îşi asumă rolul de
protector pentru Otilia. De asemenea, acesta face referire la tehnicile moderne de construcţie: reflectarea
poliedrică: ,,stricată şi orfană”, (Aglae), ,,amenintare” (Aurica), ,,fe-fe-ţiţa moșului” (Costache Giurgiuveanu),
iubirea absolută (Felix), ,,o partidă bună” (Stănică), însă cel care intuiește cu adevărat personalitatea fetei este
Weissmann ,,Orice femeie care iubește un bărbat fuge de el, ca să rămână în amintirea lui ca o apariție
luminoasă. Domnișoara Otilia trebuie să fie o fată inteligentă. După câte mi-ai spus, înțeleg că te iubește’’, iar
colegii lui Felix o consideră ,,cea mai elegantă conservatoristă și mai mândră’’, dar și prin comportamentism:
imposibilitatea lui Felix de a înţelege comportamentul şi reacţiile Otiliei prin prisma relaţiilor .
Perspectiva narativă este obiectivă, cu un narator care relatează întâmplările la persoana a treia, el este
obiectiv, dar nu e în totalitate omniscient (personajul reflector, Felix, limitează omniscienţa-decrierea străzii
Antim, a personajelor din casa lui Costache). Modurile de expunere sunt: naraţiunea, descrierea, rol de detaliere
(strada Antim, casa, personajele) care conferă veridicitate, funcţie decorativă şi funcţie simbolică şi dialogul cu
rol în caracterizarea şi individualizarea personajelor .
Relaţia incipit-final. Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul temporal ,,într-o seară de la
începutul lui iulie 1909”si spaţial ,,strada Antim din Bucureşti, casa lui Moş Costache”, prezintă personajele,
sugerează conflictul şi trasează principalele planuri epice. Finalul se găseşte în simetrie prin răspunsul de
Costache la venirea lui Felix :,,Aici nu stă nimeni”.
Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre două familii înrudite. Membrii acestora aparţin unor
tipologii care conturează universul social. Din prima familie fac parte Costache şi Otilia Mărculescu. În această
familie pătrunde Felix Sima, nepotul bătrânului, care vine la Bucureşti pentru a studia Medicina. Tânărul va
locui la unchiul şi tutorele său legal. Un intrus este Leonida Pascalopol, prietenul bătrânului. Afecţiunea
moşierului pentru Otilia, pe care o cunoaşte de mică şi dorinţa de a avea o familie, care să-i alunge singurătatea
reprezintă motivele vizitelor repetate ale lui Pascalopol în casa lui Costache.
A doua familie vecină şi înrudită, care aspiră la moştenirea averii bătrânului, este clanul Tulea. Astfel,
rezultă un conflict succesoral. Conflictul erotic şi interior ( zbuciumul lui Felix) priveşte rivalitatea
adolescentului şi a maturului Pascalopol pentru iubirea Otiliei.
Discursul narativ se construieşte pe tehnica planurilor paralele, trecerea de la un plan la celălalt se
realizează prin alternantă, în cadrul aceluiaşi plan, secvenţele înlănţuindu-se după criteriul logic şi cronologic.
Unele secvenţe narative se realizează scenic (atacul lui Costache) prin dialog.
Romanul are o compoziţie clasică, 20 de capitole, numerotate cu cifre romane, care dezvoltă subiectul
operei.
Expoziţiunea prezintă strada Antim şi casa lui moş Costache, prin detaliile surprinse de Felix Sima.
Arhitectura sugerează imaginea unei lumi în declin, care a avut cândva energia necesară pentru a dobândi avere,
dar nu şi fondul cultural. Odată intrat în casă, Felix îl cunoaşte pe unchiul său (un omuleţ straniu, care se teme
de străini) şi pe verişoara Otilia, apoi asistă la o scenă de familie: jocul de table. Naratorul îi atribuie lui Felix
observarea obiectivă a personajelor prezente în odaia înaltă în care este introdus. Sunt realizate portretele fizice
ale personajelor, cu detalii vestimentare şi fiziologice, care sugerează, în manieră clasică, anumite trăsături de
caracter şi sunt prezentate, în mod direct, starea civilă, statutul în familie, elementele biografice.
Intriga se dezvoltă pe două planuri, care se întrepătrund: pe de o parte destinul lui Felix Sima, iar pe de
altă parte, este prezentată istoria moştenirii lui Costache. Lupta pentru moştenirea bătrânului avar este un prilej
pentru observarea efectelor, în plan moral, ale obsesiei banului.
Moş Costache, proprietar de imobile, de restaurante şi de acţiuni, nutreşte iluzia longevităţii şi nu pune
în practică niciun proiect pentru a-i asigura viitorul Otiliei. Clanul Tulea urmăreşte să moştenească averea lui,
plan periclitat ipotetic de adopţia Otiliei. Deşi are o afecţiune sinceră pentru fată, bătrânul amână adopţia Otiliei,
de dragul banilor şi pentru că se teme de Aglae. El încearcă,totuşi, să pună în aplicare nişte planuri pentru a o
proteja pe Otilia, intenţionând să-i construiască o casă cu materiale provenite de la demolări. Proiectele lui moş
Costache nu se realizează, deoarece din cauza efortului depus pentru transportarea materialelor, bătrânul este
lovit de o criză de apoplexie. Chiar dacă pentru familia Tulea boala lui moş Costache reprezintă un prilej de a-i
ocupa milităreşte casa, în aşteptarea morţii bătrânului şi a obţinerii moştenirii, îngrijirile lui Felix, ale Otiliei şi
ale lui Pascalopol determină însănătoşirea bătrânului. Moartea lui moş Costache este provocată, în cele din
urmă de Stănică Rațiu, ginerele Aglaei, care urmăreşte să parvină şi îi fură avarului banii de sub saltea.
În deznodământ, Olimpia e părăsită de Stănică, nu-si poate face o situaţie, iar Felix o pierde pe Otilia.
Alături de avariţie, lăcomie şi parvenitism, trăsăturile sociale supuse observaţiei şi criticii, în romanul
realist, sunt înfăţişate alte aspecte ale familiei burgheze: relaţia dintre copii şi părinţi, căsătoria şi condiţia
orfanului.
Planul formării tânărului Felix, student la Medicină, urmăreşte experienţele trăite de acesta în casa
unchiului său, în special, iubirea adolescentină pentru Otilia. Este gelos pe Pascalopol, dar nu ia nicio decizie,
fiindcă primează dorinţa de a-şi face o carieră.
Otilia îl iubeşte pe Felix, dar după moartea lui moş Costache îl părăseşte, considerând că reprezintă o
piedică în calea realizării lui profesionale. Ea se căsătoreşte cu Pascalopol, bărbat matur, care îi poate oferi
înţelegere şi protecţie. În epilog, aflăm că, Pascalopol, i-a redat Otiliei libertatea de a-şi trăi tinereţea, ea
devenind soţia unui conte exotic şi căzând în platitudine. Otilia a rămas pentru Felix o imagine a eternului
feminin, iar pentru Pascalopol, o ,,enigmă’’.
Pentru portretizarea personajelor, autorul alege tehnica balzaciană pentru descrierea mediului şi
fizionomiei, din care se pot deduce trăsăturile de caracter. Portretul balzacian porneşte de la caracterele clasice
(avar, gelos) cărora realismul le conferă un alt tip uman, arivistul. Tendinţa de generalizare conduce la
realizarea unei tipologii clasice: moş Costache-avarul; Aglae-baba absolută fără cusur în rău; Aurica-fata
bătrână; Simion-dementul senil; Titi-debilul mintal; Stanică Rațiu-arivistul; Otilia-cocheta; Felix-ambiţiosul;
Pascalopol-aristocratul rafinat.
,,Enigma Otiliei’’este un roman realist-balzacian prin prezentarea critică a unor aspecte ale societăţii
bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, tema paternităţii şi a moştenirii, structura, specificul
secvenţelor descriptive, veridicitatea, naraţiunea la persoana a III-a. Cartea depăşeşte modelul realismului clasic
prin spiritul critic şi polemic, prin elemente ale modernităţii: ambiguitatea personajelor, interesul pentru
procesele psihice deviante, tehnicile moderne de caracterizare-comportamentismul, reflectarea poliedrică.

Relaţiile dintre două personaje într-un text narativ aparţinând lui G. Călinescu: Enigma
Otiliei
Publicat în 1938, romanul „Enigma Otiliei” apare spre sfârşitul perioadei interbelice, o perioadă de
puternică afirmare a speciei, fiind al doilea dintre cele patru romane scrise de George Călinescu. Scriitorul
optează pentru romanul obiectiv şi metoda balzaciană, dar depăşeşte programul estetic, realizând un roman
modern, ce îmbină elemente ale realismului, ale clasicismului ale şi romantismului.
Statutul social/psihologic si moral
Eroii romanului respectă trăsături tipice de caracter pentru personaje lucrate în manieră clasică: avarul,
parvenitul, gelosul, prin care autorul creează spectaculosul. Acesta conduce la construcţia unor tipologii: moş
Costache este avarul, Aglae este „baba absolută, fără cusur în rău”, Aurica este fata bătrână, Simion este
dementul, Titi este retardatul, Stănică Raţiu este parvenitul, Pascalopol este aristocratul, iar Otilia şi Felix sunt
victimele, „termenii angelici de comparaţie”, după cum îi numeşte chiar autorul.
Felix crescuse la internat, fiind orfan de mamă, şi este nevoit să vină în casa lui Costache Giurgiuveanu,
tutorele său legal, pentru a-şi continua studiile de Medicină. Pe fiica vitregă a lui moş Costache, Otilia
Mărculescu, Felix şi-o amintea vag, din vremea copilăriei.
Aceasta îl surprinde plăcut, la prima ei apariţie, iar prin ochii tânărului este realizat primul portretul fizic
al acesteia: „Felix privi spre capătul scării ca spre un cer deschis şi văzu în apropierea lui Hermes cel vopsit
cafeniu, un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat cu bucle, căzând până pe umeri”.
Otilia reprezintă nenumăratele feţe ale ideii de feminitate, fiind, de asemenea, şi cel mai modern
personaj al romanului, atât prin tehnica de realizare (pluriperspectivism), cât şi prin problematica sa existenţială.
Spirit artistic, studentă la Conservator, Otilia se va apropia de Felix încă din momentul sosirii acestuia în casă.
Pentru că nu îi pregătise nicio camera, Otilia îl duce pe Felix în camera sa, spaţiul său intim, prilej pentru el să
descopere personalitatea fascinantă şi imprevizibilă a fetei. Dezordinea caracterizează temperamentul nehotărât
şi schimbător al fetei. Acesta observă haine, cărţi, parfumuri, partituri aruncate la întâmplare. Maniera
balzaciană–reliefarea caracterului unui personaj prin descrierea mediului în care trăieşte – fiind elocventă în
acestă scenă.
 Portretul ei apare conturat în opoziţie cu cel al Auricăi, „Însă în trupul subţiratic, cu oase delicate ca de
ogar, de un stil perfect, fără acea slăbiciune suptă şi pătată a Aureliei, era o mare libertate de mişcări, o stăpânire
desăvârşită de femeie”.
Secvențe sugestive pentru relația celor doi
O primă secvență relevantă pentru relația dintre cele două personaje este cea în care Felix îi mărturisește
Otiliei că o iubește prin intermediul unei scrisori. Fata nu reacționează în niciun fel la declarația de dragoste a
lui Felix și, într-un gest de exaltare nebunească, tânărul fuge de acasă. Otilia îl caută peste tot cu trăsura, iar
când, în sfârșit îl găsește în parc, așezat pe o bancă încărcată cu zăpadă, comportamentul ei este la fel de neclar
și misterios ca întotdeauna, lăsând loc în sufletul lui Felix dezamăgirii și nedumeririi. Conversația tinerilor
evidențiază cele afirmate: „-Ce copil ești! Ți-am citit scrisoarea, dar am uitat, știi că sunt o zăpăcită.[…]/-Otilia,
e adevărat? Mă iubești?/ – Ei, ei, nu ți-a spus nimeni că te urăște.”
O altă secvență ce reliefează relația dintre cei doi tineri este cea în care, atunci când după moartea lui
Costache Giurgiuveanu, Otilia vine în camera lui Felix pentru a-i dovedi că îl iubește: „Ca să-ți dau o dovadă că
te iubesc, am venit la tine”. Discuția tinerilor evidențiază raportarea diferită la iubire și că, implicit, au concepții
diferite despre viață: Otilia percepe iubirea în felul aventuros al artistului, cu dăruire și libertate absolute, în
timp ce Felix are despre dragoste păreri romantice și vede în femeie un sprijin în carieră. Dându-și seama că
aceasta ar putea reprezenta o piedică în împlinirea idealurilor tânărului bărbat, Otilia îl părăsește pe Felix și
alege siguranța căsătoriei cu Pascalopol.
Un prim element de structură pentru relația celor doi este modalitatea de caracterizare.
Otilia este caracterizată încă din primul capitol: „o fată subțirică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe
poale, dar strânsă tare la mijloc”. Ulterior, portretul este completat de narator „față măslinie, cu nasul mic și
ochi foarte albaștri”. Atât caracterul, cât și aspectul fizic al fetei reies din caracterizarea directă făcută de alte
personaje: Felix și Pascalopol o văd în dublă ipostază: tânărul o privește ce pe o iubită și mamă: „Nici nu știu
cum te iubesc, ca pe o logodnică, ca pe o mamă aș zice”; „ Am găsit în tine tot ce mi-a lipsit în copilărie” , pe
când maturul Leonida Pascalopol o vede ca pe o iubită și fiică „N-aș putea să-ți spun dacă o iubesc pe Otilia ca
părinte sau ca bărbat”. În monologul său, Costache Giurgiuveanu o asociază cu mama ei „Tot așa era, mândră,
ținea la casă… și cânta bine la pian”. Aglae și Aurica o percep ca fiind o destrăbălată, fiindcă nu respectă
eticheta vremii: „O stricată, o destrăbălată”. Caracterizarea indirectă o surprinde ca o ființă emancipată, care nu
respectă întru totul normele de conduită ale vremii și preferă să se manifeste așa cum simte. Otilia se
autocaracterizează ca fiind „foarte capricioasă, vreau să fiu liberă!”. Mijloacele balzaciene: imaginea
contradictorie a Otiliei prin descrierea camerei și a portretului ei fizic, interiorul dezvăluind preocupările
artistice, naturalețea, cochetăria, curiozitatea și atracția spre nou a tinerei.
Felix Sima este caracterizat direct de către narator: „un tânăr de vreo optsprezece ani îmbrăcat în
uniformă de licean”, prezentându-l cu „o față juvenilă și prelungă, aproape feminină”, obrazul „de culoare
măslinie”, iar nasul „de o crăpătură elenică”. Indirect, tânărul este descris ca având o fire analitică, dispus să
muncească pentru ceea ce își propune și preocupat de interesele sale. Însingurat, visător, inteligent, fin, Felix are
capacitate de reflecție, comentariul autorial notând conștiincios gândurile, frământările, îndoielile în stilul
indirect liber sau prin intermediul jurnalului tânărului: ,,Nu trebuie să fiu așa de orgolios de averea mea, pe care
n-am meritat-o și să scot ochii lumii cu ea. Trebuie să mă port modest, discret, spre a nu scoate în evidență
situația critică a Otiliei. Trebuie să-i spun adevărul, că am nevoie de prezența ei”. Conflictul de natură interioară
al tânărului este legat de sentimentele sale față de Otilia. Declanșat de lipsa de experiență pe care o are, în
contrast cu Otilia, atinge punctul culminant când ea îi resping cererea în căsătorie. Tânărul îndrăgostit ezită să ia
o decizie fermă și își pierde iubita, deși vedea în ea un ideal feminin, fata răspunzându-i nevoii lui de ocrotire,
de protecție și de dragoste. Lipsit de la o vârstă fragedă de căldura sentimentului matern, Felix îşi îndreaptă
înspre Otilia aceste sentimente: „Pentru întâia oară Felix era prins de braț cu atâta familiaritate de o fată şi
pentru prima oară, luând act de izbucnirea unei simțiri până atunci latente, încercă şi acul geloziei, văzând cum
Otilia generalizează tratamentul”.
Puternicul conflict interior al Otiliei este generat de lipsa afecțiunii materne, mediul predominant
masculin în care trăiește, precum și faptul că se află la granița dintre adolescență și tinerețe. Eroina este un
amestec ciudat de atitudine copilărească și matură în același timp: aleargă desculță prin iarba din curte, se urcă
pe stogurile de fân din Bărăgan, dar este profund rațională și matură atunci când îi explică lui Felix motivele
pentru care nu se pot căsători „eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt
contrariată”. Trecerile clare de la o stare la alta sunt dovezi clare ale zbuciumului său interior, care generează în
Otilia o nevoie puternică de libertate, această necesitate fiind justificarea sa pentru plecarea la Paris cu
Pascalopol. Ea îl alege pe acela care nu-i răpește libertatea și nu-i impune constrângeri, fie ele și de ordin
afectiv, mărturisindu-i lui Felix „ Aș vrea să fug undeva, să zbor. Ce bine de tine că ești liber. Aș vrea sa fiu
băiat”.
De asemenea, titlul, care este analitic , format dintr-o strucutură nominală: un substantiv comun
,,enigma” şi unul propriu ,,Otiliei”, desemnând misterul protagonistei. Titlul ,iniţial, a purtat denumirea
,,Părinţii Otiliei”, reliefându-se tema paternităţii, relaţiile dintre personaje, care îşi asumă rolul de protector
pentru Otilia. De asemenea, acesta face referire la tehnicile moderne de construcţie: reflectarea poliedrică :
,,stricată şi orfană”, (Aglae), ,,amenintare”(Aurica), ,,fe-fe-ţiţa mosului” (Costache Giurgiuveanu), iubirea
absolută (Felix), ,,o partidă bună” (Stanică); dar şi prin comportamentism: imposibilitatea lui Felix de a înţelege
comportamentul şi reacţiile Otiliei prin prisma relaţiilor .
În relaţia Felix-Otilia, femeia este cea care dovedeşte că are puterea de a decide pentru amândoi şi forţa
de a face un sacrificiu din iubire, oferindu-i lui posibilitatea de a se împlini profesional. Nici ei nu i s-ar fi
potrivit viaţa modestă pe care ar fi fost obligată să o ducă alături de studentul Felix, însă nici lui viața mondenă.
Moartea lui moş Costache şi pierderea moştenirii impun acest deznodământ.
Otilia reprezintă pentru Felix o imagine a idealului feminin, iar pentru Pascalopol o enigmă. Misterul
personajului pare a se ascunde în replica de neînţeles de la începutul romanului: „Noi nu trăim decât patru-cinci
ani”.

Particularităţile de construcţie a unui personaj dintr-un text narativ, aparţinând lui G.

Călinescu: Otilia Mărculescu
Personajele, ca element esențial al structurii unui roman realist-obiectiv, balzacian, participă la acțiune și
se încadrează unei anumite tipologii, stabilind între ele anumite relații și fiind purtătoarele mesajului autorului.
Aceasta nu înseamnă însă că personajele sunt construite schematic, deoarece ele sunt prezentate, în mod realist,
cu defectele și cu calitățile lor, devenind individualități complexe si verosimile.
George Călinescu, personalitate encicplopedică a culturii române, a fost critic şi istoric literar, poet şi
estetician, dramaturg şi romancier. Apărut în 1938 şi comentat, de atunci, într-o bogată exegeză, romanul
„Enigma Otiliei”, are ca temă principală viaţa burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea.
Statutul social/psihologic si moral
Personaj eponim al romanului, Otilia Mărculescu, reprezintă misterul feminității adolescentine, aceasta
fiind prezentată ca o ființă enigmatică, marcată de un puternic conflict interior.
Statutul social al acesteia este incert, ea fiind fata din prima căsătorie a celei de-a doua soții a lui
Costache Giurgiuveanu, acesta amânând adoptarea ei după moartea mamei sale. Este respinsă de clanul Tulea,
în ciuda faptului că este indiferentă față de averea lui moș Costache. Fiind studentă la Conservator, are
temperament de artistă, studiază pianul și alege să citească reviste și cărți franțuzești.
Statutul psihologic al tinerei este marcat de faptul că a rămas orfană, și de viața ei în casa Giurgiuveanu.
Aglae o consideră o amenințare în ceea ce privește moștenirea bătrânului, dar comportamentul frumos al Otiliei
rămâne neschimbat față de clanul familiei Tulea, deși este silită să le facă față atacurilor. Personalitatea ei este
în formare, fiind sensibilă, imprevizibilă, chiar capricioasă; o imagine a misterului feminin și, totodată,
reprezintă un ideal de feminitate pentru Felix și Pascalopol.
Statutul moral, oscilația între Felix și Pascalopol, respectiv decizia ei finală sunt discutabile. Otilia îl
iubește pe Felix, dar îl alege pe moșier, motivându-și opțiunea ca pe o dovadă de altruism, deoarece ea pretinde
că nu dorește să stea în calea realizării profesionale a tânărului „o dragoste nepotrivită pentru marele viitor”.
Alege, de fapt, siguranța și stabilitatea financiară. Este o fire foarte enigmatică, fapt susținut atât de Felix, cât și
de Pascalopol „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă”.
Trăsătura dominantă a Otiliei o reprezintă spiritul contradictoriu, prezent pe tot parcursul romanului.
Cauzat de o combinație de porniri contradictorii: îl iubește sincer pe Felix, dar îi oferă atenții lui Pascalopol.
Nebunatică, frivolă, melancolică, meditativă, risipitoare este totuși capabilă de gesturi de devotament.
O primă secvență relevantă este cea în care Felix îi mărturisește Otiliei că o iubește prin intermediul unei
scrisori. Fata nu reacționează în niciun fel la declarația de dragoste a lui Felix și, într-un gest de exaltare
nebunească, tânărul fuge de acasă. Otilia îl caută peste tot cu trăsura, iar când în sfârșit îl găsește în parc, așezat
pe o bancă încărcată cu zăpadă, comportamentul ei este la fel de neclar și misterios ca întotdeauna, lăsând în
sufletul lui Felix dezamăgire și nedumerire. Conversația tinerilor evidențiază cele afirmate: „-Ce copil ești! Ți-
am citit scrisoarea, dar am uitat, știi că sunt o zăpăcită.[…]/-Otilia, e adevărat? Mă iubești?/ – Ei, ei, nu ți-a spus
nimeni că te urăște.”
O altă secvență ce subliniază spiritul contradictoriu al tinerei este cea în care, atunci când după moartea
lui Costache Giurgiuveanu, Otilia vine în camera lui Felix pentru a-i dovedi că îl iubește: „Ca să-ți dau o dovadă
că te iubesc, am venit la tine”. Discuția tinerilor evidențiază raportarea diferită la iubire și că au, implicit,
concepții diferite despre viață: Otilia percepe iubirea în felul aventuros al artistului, cu dăruire și cu libertate
absolute, în timp ce Felix are despre dragoste păreri romantice și vede în femeie un sprijin în carieră. Dându-și
seama că aceasta ar putea reprezenta o piedică în împlinirea idealurilor tânărului bărbat, Otilia îl părăsește pe
Felix și alege siguranța căsătoriei cu Pascalopol.
Otilia este caracterizată încă din primul capitol: „o fată subțirică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe
poale, dar strânsă tare la mijloc”. Ulterior, portretul este completat de narator „față măslinie, cu nasul mic și
ochi foarte albaștri”. Atât caracterul, cât și aspectul fizic al fetei reies din caracterizarea directă făcută de alte
personaje: Felix și Pascalopol o văd în dublă ipostază: tânărul o privește ca pe o iubită și mamă: „Nici nu știu
cum te iubesc, ca pe o logodnică, ca pe o mamă aș zice”; „ Am găsit în tine tot ce mi-a lipsit în copilărie” , pe
când maturul Leonida Pascalopol o vede ca pe o iubită și ca pe o fiică „N-aș putea să-ți spun dacă o iubesc pe
Otilia ca părinte sau ca bărbat”. În monologul său, Costache Giurgiuveanu o asociază cu mama ei „Tot așa era,
mândră, ținea la casă… și cânta bine la pian”. Aglae și Aurica o percep ca fiind o destrăbălată, fiindcă nu
respectă eticheta vremii: „O stricată, o destrăbălată”. Caracterizarea indirectă o surprinde ca o ființă emancipată,
care nu respectă întru totul normele de conduită ale vremii și preferă să se manifeste așa cum simte. Otilia se
autocaracterizează ca fiind „foarte capricioasă, vreau să fiu liberă!”. Mijloacele balzaciene: imaginea
contradictorie a Otiliei prin descrierea camerei și a portretului ei fizic, interiorul dezvăluind preocupările
artistice, naturalețea, cochetăria, curiozitatea și atracția spre nou a tinerei.
Puternicul conflict interior al Otiliei este generat de lipsa afecțiunii materne, mediul predominant
masculin în care trăiește, precum și faptul că se află la granița dintre adolescență și tinerețe. Eroina este un
amestec ciudat de atitudine copilărească și matură în același timp: aleargă desculță prin iarba din curte, se urcă
pe stogurile de fân din Bărăgan, dar este profund rațională și matură atunci când îi explică lui Felix motivele
pentru care nu se pot căsători „eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt
contrariată”. Trecerile clare de la o stare la alta sunt dovezi clare ale zbuciumului său interior, care generază în
Otilia o nevoie puternică de libertate, această necesitate fiind justificarea sa pentru plecarea la Paris cu
Pascalopol. Ea îl alege pe acela care nu-i răpește libertatea și nu-i impune constrângeri, fie ele și de ordin
afectiv, mărturisindu-i lui Felix „ Aș vrea să fug undeva, să zbor. Ce bine de tine că ești liber. Aș vrea sa fiu
băiat”.
În intenţia scriitorului, cartea purta titlul „Părinţii Otiliei”, ilustrând astfel motivul balzacian al
paternităţii, urmărit în relaţiile părinţi-copii, în contextul epocii interbelice, de altfel, o idee care l-a interesat
foarte mult pe scriitorul român. Fiecare dintre personajele romanului poate fi considerat părinte al Otiliei, pentru
că, într-un fel sau altul, ei îi hotărăsc destinul sau sunt interesaţi, din diferite motive, de soartea tinerei fete. De
pildă, moş Costache îşi exercită lamentabil rolul de tată, deşi nu este lipsit de sentimente faţă de Otilia. El se
gândeşte la viitorul ei, vrea chiar să o înfieze, dar amână la nesfârşit gestul. Şi Pascalopol, mult mai vârstnic
decât Otilia, mărturiseşte că în iubirea pentru ea îmbină pasiunea cu paternitatea. Titlul „Enigma Otiliei”
sugerează comportamentul derutant al eroinei, uneori, absurd care-l uimeşte pe Felix: „Nu Otilia are o enigmă,
ci Felix crede că o are”, mărturiseşte G. Călinescu, justificând titlul romanului.
Otilia Mărculescu este unul dintre cele mai reuşite personaje ale romanului, atât prin tehnicile de
realizare, cât şi prin problematica sa existenţială, reprezentând tipul feminităţii.