Tema 4.

Gestiunea resurselor bancare

1. Gestiunea resurselor proprii a băncii comerciale

2. Gestiunea resurselor atrase

1. Gestiunea resurselor proprii a băncii comerciale

Capitalul propriu al băncii reprezintă rezerve și fonduri special create, care sunt
preconizate pentru asigurarea stabilității stării financiare și perfectării permanente a
activității în condițiile schimbărilor concurențiale pe piață.

Gestiunea capitalului presupune prognoza mărimii valorii lui, ținând cont de creșterea
volumului tranzacțiilor bilanțiere și extrabilanțiere, de volumul riscurilor acceptabile
de bancă, respectarea proporțiilor stabilite prin actele normative între diverse
elemente de capital. Pentru a atinge parametrii stabiliți de bancă.

Putem deosebi următoarele obiective de gestiune:

- Mărimea abosolută a capotalului propriu

- Raportul între capitalul de nivelul I și II
- Structura elementelor în interiorul fiecărui nivel
- Cheltuielile pentru formarea și rentabilitatea capitalului
Putem evidenția un șir de factori care influențează asupra necesității
suplimentare în capitalul propriu, acestea sunt:

- Inflația, instabilitatea economică, nivelul riscurilor, costurile resurselor atrase

de la clienți.
Unul dintre cei mai importanți factori este inflația, care concomitent mărește
volumul activelor și pasivelor și micșorează capitalul propriu.

Alt factor important este instabilitatea economică care duce la majorarea

riscurilor bancare și micșorarea stabilității în obținerea veniturilor. În ultimii ani,
investitorii pieței de capital consider că activitatea băncilor devine tot mai riscantă în
urma reducerii reglării din partea băncilor centrale. Acești investitori cer de la bănci
majorarea nivelului de capitalizare și cu anevoie cumpără valori mobiliare sau
deschid depozite în băncile cu capitalul redus.

Aceste circumstanțe a condus la ceea că autoritățile reglementare din diferite

țări a început să pretindă de la bănci a atenție mai ridicată la volumul capitalului
propriu în cazuri de promovare a produselor și serviciilor noi, în cazuri constituirii
sucursalelor și filialelor noi sau firmelor fiici.
1
 Băncile cu nivelul de capitalizare mai înalt au acces liber la diferite domenii de
business și au posibilitatea extinderii influenței sale. Băncile cu nivelul de
capitalizare scăzut sunt sub supraveghere mai aspră și sunt limitate în desfășurarea
activității sale, până la îmbunătățirea și majorarea capitalului.

În urma acordului Basel III, documentului, în care sunt prezentate metode

moderne de evaluare a tuturor riscurilor bancare (de credit, de piață, operațional etc.)
sunt propuse abordări avansate ale formării capitalului, supravegherii eficiente și
disciplinei de piață. Combinația acestor trei elemente contribuie la dezvoltarea unei
paradigme noi în reglementarea bancară, care răspândește asupra funcționalității
sistemului financiar

O inovație principală a acordului Basel III constă în schimbarea standardelor de

capital și de lichiditatea, de schimbarea structurii și cerințelor de capital.

În baza cerințelor acordului Basel III BNM a elaborat și a aprobat Regulament cu

privire la fondurile proprii ale băncilor și cerințele de capital, aprobat prin HCE al
BNM nr.109 din 24.05.2018

Regulamentul impune băncilor să dispună de rezerve de capital suficiente pentru

a acoperi pierderile neașteptate și pentru a-și menține solvabilitatea în perioade de
criză. Ca principiu primar, cuantumul de capital necesar depinde de riscul asociat
activelor deținute de o anumită bancă.

În regulamentul privind cerințele de capital, aceasta se numește „cerința de fonduri

proprii” și este exprimată ca procent din activele ponderate în funcție de risc.
Conceptul activelor ponderate în funcție de risc înseamnă, în esență, că activelor mai
sigure li se atribuie o alocare de capital mai scăzută, în timp ce activele cu grad de
risc mai ridicat primesc o pondere mai mare în funcție de risc. Altfel spus, cu cât
activele au un grad de risc mai ridicat, cu atât banca trebuie să păstreze mai mult
capital în rezervă.

Capitalului i se atribuie anumite niveluri în funcție de calitate și de risc.

Capitalul de nivel 1 este considerat a fi capitalul necesar pentru asigurarea

continuității activității. Acest capital permite unei bănci să își continue activitățile și
să își mențină solvabilitatea. Tipul de capital de nivel 1 considerat a avea cel mai
înalt nivel de calitate este reprezentat de așa-numitele fonduri proprii de nivel 1
de bază.

Capitalul de nivel 2 este considerat a fi capitalul necesar în cazul necontinuității

activității. Acest tip de capital permite unei instituții să ramburseze sumele datorate
deponenților și cele datorate creditorilor preferențiali în caz de insolvență bancară.

Conform regulamentului Băncile îndeplinesc în orice moment următoarele

cerinţe de fonduri proprii:
2
 1) o rată a fondurilor proprii de nivel 1 de bază de 5,5%;
2) o rată a fondurilor proprii de nivel 1 de 7,5%;
3) o rată a fondurilor proprii totale de 10,0%.
Băncile îşi calculează ratele capitalului după cum urmează:
1) rata fondurilor proprii de nivel 1 de bază reprezintă fondurile proprii de
nivel 1 de bază ale băncii exprimate ca procent din cuantumul total al expunerii
la risc;
2) rata fondurilor proprii de nivel 1 reprezintă fondurile proprii de nivel 1 ale
băncii exprimate ca procent din cuantumul total al expunerii la risc;
3) rata fondurilor proprii totale reprezintă fondurile proprii ale băncii exprimate
ca procent din cuantumul total al expunerii la risc.

Cuantumul total al expunerii la risc este egal cu suma următoarelor elemente:

1) cuantumurile expunerilor ponderate la riscul de credit şi tranzacţiile
incomplete calculate în conformitate cu actele normative ale Băncii Naţionale a
Moldovei aferente tratamentului riscului de credit pentru bănci potrivit
abordării standardizate şi cele aferente cerinţelor de fonduri proprii pentru
riscul de decontare/livrare, în ceea ce priveşte toate activităţile unei bănci,
excluzând cuantumurile ponderate la risc ale expunerilor din portofoliul de
tranzacţionare al băncii;
2) cerinţele de fonduri proprii, determinate în conformitate cu actele normative
ale Băncii Naţionale a Moldovei aferente tratamentului riscului de piaţă
potrivit abordării standardizate sau cele aferente expunerilor mari, după caz,
aplicabile portofoliului de tranzacţionare al unei bănci, pentru riscul de poziţie
sau pentru expunerile mari care depăşesc limitele stabilite prin actele
normative ale Băncii Naţionale a Moldovei aferente expunerilor mari, în
măsura în care o bancă poate să depăşească limitele respective în condiţiile
reglementărilor aferente expunerilor mari;
3) cerinţele de fonduri proprii pentru riscul valutar şi riscul de marfă,
determinate în conformitate cu actele normative ale Băncii Naţionale a
Moldovei aferente tratamentului riscului de piaţă potrivit abordării
standardizate, precum şi cerinţele de fonduri proprii pentru riscul de decontare,
determinate în conformitate cu actele normative ale Băncii Naţionale a
Moldovei aferente riscului de decontare/livrare pentru bănci;
4) cerinţele de fonduri proprii pentru riscul operaţional, determinate în
conformitate cu actele normative ale Băncii Naţionale a Moldovei aferente
tratamentului riscului operaţional pentru bănci potrivit abordării de bază şi
abordării standardizate;

Pe lângă cerința privind cuantumul obligatoriu al fondurilor proprii de nivel 1 de

bază, prevăzută în Regulamentul respectiv, toate băncile trebuie să dețină un
amortizor de conservare a capitalului și un amortizor anticiclic de capital, pentru
a se asigura că acumulează suficiente fonduri proprii în perioade de prosperitate încât
să își permită să absoarbă pierderi în cazul survenirii unei crize.
3
Amortizorul de conservare a capitalului
Toate băncile trebuie să dețină un amortizor de conservare a capitalului din
capitalul lor de cea mai înaltă calitate (fonduri proprii de nivel 1 de bază), egal
cu 2,5% din expunerea totală la risc a băncii respective. Scopul amortizorului este
de a conserva fondurile băncii.

Dacă o bancă nu îndeplinește obligația de a deține acest amortizor, va trebui să

limiteze sau să oprească plățile de dividende sau prime.

Amortizorul anticiclic de capital

Amortizorul anticiclic de capital este un instrument prudențial introdus de Acordul
Basel III pentru a contracara efectele ciclului economic asupra activității de creditare
desfășurate de bănci.

Această cerință impune băncilor să dispună de un cuantum suplimentar de capital

(CET 1) în perioade economice faste, atunci când creșterea creditării este solidă,
astfel încât, în perioadele mai puțin faste ale ciclului economic, când activitatea
economică este încetinită sau se contractă, acest amortizor să poată fi utilizat pentru a
permite băncii să continue creditarea economiei reale.

Dacă o bancă încalcă această cerință, se aplică aceleași norme ca în cazul

amortizorului de conservare a capitalului.

Amortizorul de risc sistemic

Statele membre au dreptul de a impune băncilor să dețină un amortizor de risc
sistemic, constând în fonduri proprii de nivel 1 de bază. Cerința se poate aplica
întregului sector financiar sau unor părți separate ale acestuia.

Scopul este de a preveni și atenua riscurile sistemice sau macroprudențiale nonciclice

pe termen lung care pot avea consecințe negative grave pentru economia reală.

Creșterea presiunii asupra băncilor cu privire la creșterea capitalului creează

necesitatea planificării pe termen lung a volumului și surselor creșterii capitalului. În
practica bancară sunt cunoscute o mulțime de moduri de planificare a capitalului, dar
toate includ următoarele etape:

- Elaborarea unui plan financiar comun.

- Determinarea cuantumului de capital necesar băncii, ținând cont de obiectivele
sale, de serviciile oferite și planificate, de un grad acceptabil de expunere la
riscuri, condițiile reglementate de către autoritățile bancare.
- Determinarea cuantumului de capital, care poate fi atras din contul surselor
interne
- Evaluarea și alegerea surselor de capital care sunt mai convenabile
necesităților și obiectivelor băncii
4
 Metode de gestiune a capitatalului sunt:

1. Acumularea profitului, sursele principale de acumulare profitului sunt

formarea diferitelor fonduri și profitul nedistribuit.
2. Politica de dividend. Volumul profitului rămas în dispoziția băncii după
distribuirea are o importanță primordială pentru gestiunea capitalului. Nivelul
de profit scăzut duce la creșterea surselor de capital lentă, majorînd risc de
insolvabilitate și a-și reține creșterea activelor și respectiv veniturilor. Nivelul
de profit înalt îndreptat la creșterea capitalului aduce la micșorarea sumei
dividendelor spre achitare. Dividende înalte contribuie la creșterea valorii de
piață a acțiunilor băncii, ce simplifică creșterea capitalului din contul surselor
externe. În acest caz dividende îndeplinesc o funcție dublă: contribuie la
creșterea dividendelor acționarilor și ușurează creșterea capitalului prin
emisiuni de acțiuni suplementare.
3. Reevaluarea mijloacelor fixe. Creșterea valorii patrimoniului din contul
reevaluării clădirilor proprii și echipamentului constituie o sursă esențială a
capitalului pentru bănci care au investițiile în bunuri imobile cu costuri în
creștere, totuși aceasta sursa nu este destul de sigură, pentru că valoarea
activelor materiale este afectată de fluctuațiile mai mult în condițiile economiei
instabile.
4. Emisia și vânzarea acțiunilor simple și priveligiate se referă la cele mai scumpe
metode din cauza cheltuielilor înalte pentru pregătirea emisiei noi și plasarea
acțiunilor.
5. Vânzarea activelor și arenda bunurilor imobile. Pentru susținerea activității
sale băncile din când în când vând clădirile după ce le iau în arendă. Asemenea
tranzacție asigură venituri suplimentare, și spor esențial la capitalul propriu, ce
întărește capitalizarea băncii.
6. În ultimii ani băncile folosesc așa numită emisiune de bonusuri. În caz de
creștere valorii de piață anumitor activelor (primordial clădirilor) comporativ
cu valoare bilanțierea băncii nu este covinabil se vinde aceste active. Pentru
acoperirea diferenței între valoarea bilanțierea și valoarea de piață se constituie
rezervele pentru reevaluarea proprietății, aceste rezerve se capitalizează în
forma plasării gratuite a acțiunilor între acționarii băncii, ce și reprezintă
emisiune de bonusuri. Acțiunile noi majorează capitalul acționar, dar nu
dispersează proprietatea băncii și nu micșorează valoarea acțiunilor emise mai
devreme.

5
 2. Gestiunea resurselor atrase

Resursele atrase pot fi grupate, în funcţie de caracteristica funcţională, în două

categorii:
a) Resurse atrase depozit – depozitele bancare sunt resurse atrase şi existente funcţional
în portofoliului băncii sub forma:
- conturilor de disponibilităţi, resursa cea mai ieftină, prin care se derulează toate încasările şi
plăţile clienţilor. Aceste resurse prezintă o volatilitate ridicată, pentru atragerea clienţilor, îndeosebi
a celor mari, banca trebuind să reducă comisioanele şi să crească calitatea serviciilor oferite;
- depozitelor (conturi) de economii la vedere, care au un grad mare de lichiditate, banca oferind
dobânzi mici, aceste resurse având însă un grad mare de volatilitate, adesea băncile restricţionând
operaţiunile cu aceste conturi;
- depozitelor la termen, bonificate la dobânda pieţei, diferenţiat în funcţie de perioada de maturitate.
Un instrument specific al acestei resurse îl reprezintă certificatele de depozit.
Depozitele pot fi delimitate şi în funcţie de subiecţii (clienţii) băncii în două categorii:
- depozite cu amănuntul, cu persoane fizice, care îmbracă toate cele trei forme prezentate mai
sus;
- depozite cu ridicata, instituţionale, cu persoane juridice, care pot fi guvernul sau
administraţiile locale, agenţii economici industriali, comerciali, etc. şi instituţiile financiare (
bancare şi nebancare);
b) resursele atrase „nedepozit” sunt procurate de bancă în situaţii dificile,
disfuncţionale şi pot căpăta următoarele forme:
- împrumuturi de la Banca Centrală (credite de refinanţare), precum credite de licitaţie, credite
structurale, credite lombard (overdraft) etc.;
- împrumuturi pe piaţa interbancară, de la alte bănci, la care se apelează în cazul unei crize acute de
lichidităţi;
- vânzarea temporară a bonurilor de trezorerie, a obligaţiunilor guvernamentale sau a altor hârtii de
valoare din portofoliul băncii.
Determinarea costurilor diferitelor tipuri de resurse, care pot constitui fonduri pentru
bancă, impune luarea în considerare a influenţei fiecărei categorii de resurse asupra riscurilor
bancare de lichiditate, de rată a dobânzii, de creditare, de insolvabilitate.
Din punct de vedere conceptual, depozitele bancare pot fi privite în dublu sens:
- ca resurse atrase ce constituie obligaţii ale băncilor faţă de depunători;
- ca şi creanţe creditoare faţă de bancă ale depunătorilor.

6
 Atragerea de resurse, în condiţiile unei pieţe concurenţiale, presupune asigurarea unor
elemente de interes pentru clienţii potenţiali, din rândul cărora vom enumera:
- încrederea, bonitatea şi nivelul serviciilor instituţiei bancare;
- nivelul de remunerare;
- gradul de risc în recuperarea fondurilor.
Ultimele două coordonate sunt cele care diferenţiază şi formele de existenţă ale
depozitelor bancare, respectiv:
- depozite la vedere;
- depozite la termen.
Depozitele la vedere sunt realizate, de regulă, prin intermediul contului curent şi pot fi
retrase oricând de către titularii lor, fără preaviz. Singurele restricţii privesc nivelul de numerar,
peste un anumit nivel, care se preavizează din alte raţiuni.
Sumele disponibile pot fi utilizate atât pentru efectuarea de plăţi prin virament, cât şi
pentru retrageri de numerar. Remunerarea acestor depozite este minimală, iar în numeroase cazuri
ele sunt neremunerate. Soldul zilnic al depozitelor la vedere este impredictibil, fiind legat nu numai
de activitatea curentă a deponentului, ci şi de practicile şi comportamentul partenerilor săi de
afaceri.
Depozitele la termen sunt convenite pe baza unui contract de depozit, în care se
precizează termenul de maturitate a acestora, nivelul remunerării, eventualele penalizări pentru
„spargerea” depozitului înainte de termen sau posibilitatea capitalizării dobânzii.
Avantajele unor asemenea produse sunt de ambele părţi, deponenţii beneficiind de o
remunerare superioară, iar băncile având o siguranţă mai mare asupra termenului de utilizare a
disponibilităţilor atrase pe această cale.
O formă specifică a depozitelor la termen o constituie conturile de economii, dedicate
persoanelor fizice şi care au o schemă prestabilită a depunerilor (cotă fixă sau variabilă, lunar sau
trimestrial), retragerile fiind realizate în regim de preavizare (5-10 zile anterior datei de efectuare a
operaţiunii).
Pornind de la faptul că raportul remunerare-disponibilitate în materia depozitelor
bancare este invers proporţional, încercarea de optimizare a acestuia a condus la apariţia a noi
forme de depozite.
Operaţiunile care se derulează în legătură cu depozitele bancare sunt efectuate atât în
compartimentele dedicate relaţiilor cu clientela (front office) cât şi în cele de evidenţă operativă sau
contabilă care constituie back office-ul băncii.
Vom deosebi, în acest sens:

7
 - operaţiunile privind iniţierea înfiinţării depozitelor, constând în negocierea contractelor de
depozit sau, după caz, în prezentarea contractelor şi condiţiilor standard şi agreerea lor de
către clienţi;
- operaţiuni curente cu clienţii, constând în identificarea clientului, preluarea documentelor,
consemnarea operaţiunilor de prelungire a scadenţei, privind regimul dobânzilor, lichidarea
înainte de termen ş.a.
- operaţiuni de evidenţă legate de calculul şi verificarea soldurilor, de calculul, reţinerea şi
virarea impozitelor aferente dobânzilor;
- operaţiuni de control, care îmbracă şi ele mai multe forme: controlul operativ la ghişeu,
control intern, audit extern.
În materia depozitelor bancare sunt aplicabile reglementările privind secretul
profesional. Astfel, legea stabileşte obligaţia oricărei bănci de a păstra confidenţialitatea asupra
tuturor faptelor, datelor şi informaţiilor referitoare la activitatea desfăşurată, precum şi asupra
oricărui fapt, dată sau informaţie, aflate la dispoziţia sa, care privesc persoana, proprietatea,
activitatea, afacerea, relaţiile personale sau de afaceri ale clienţilor, ori informaţii referitoare la
conturile clienţilor, solduri, rulaje, operaţiuni derulate, la serviciile prestate sau la contractele
încheiate cu clienţii.
Informaţiile de natura secretului profesional pot fi furnizate numai în măsura în care
acestea sunt justificate de scopul pentru care sunt cerute ori furnizate, în următoarele situaţii:
1. la solicitarea titularilor sau a moştenitorilor acestora, reprezentanţilor legali;
2. în cazurile în care banca justifică un interes legitim;
3. la solicitarea scrisă altor autorităţi sau instituţii, ori din oficiu, dacă prin lege specială sunt
prevăzute autorităţile sau instituţiile care sunt împuternicite să solicite şi/sau să primească astfel de
informaţii şi sunt identificate clar informaţiile care pot fi furnizate de către bancă;
4. în cauzele penale, la solicitarea scrisă a procurorului sau instanţei judecătoreşti ori, după caz, a
organelor de cercetare penală.
Respectarea secretului profesional impune, la nivelul entităţilor bancare, o serie de
măsuri tehnico+organizatorice legate de sistemul de acces la baza de date, persoanele autorizate să
opereze în sistemele de prelucrare a informaţiilor şi gestiunea solicitărilor de informaţii bancare.
Desigur că, problematica depozitelor bancare este mult mai largă. Ea include sistemul
rezervelor minime obligatorii, sistemul de garantare a depozitelor, cerinţele de cunoaştere a
clientelei şi prevenirea spălării banilor murdari, dar şi o serie de aspecte privind gestiunea internă,
cum ar fi:
- separarea conturilor active de cele inactive;
- separarea conturilor şi depozitelor personalului băncii;
- data efectuării operaţiunilor (value date).

8
Gestiunea depozitelor
Gestiunea depozitelor prezintă particularităţi, în funcţie de caracteristicile subiecţilor
deţinători de depozite bancare.
Gestionând depozitele, persoanele fizice trebuie să aibă în vedere că clientul se
manifestă sensibil la oportunităţile de câştig, orientându-se spre depozitele la termen, în funcţie de
riscurile asumate, precum şi prin instrumente bancare garantate sau asigurate, în acest sens crescând
competiţia pe piaţa depozitelor şi concurarea acestora de către alte instrumente financiare de acest
fel.
Caracteristicile acestor depozite sunt, în mod diferenţiat, următoarele: transferabilitatea
la cerere; limitarea retragerilor; soldul minim; servicii de tranzacţii obişnuite, adesea servicii
pachet; preţul sub forma unei taxe lunare; taxă la tranzacţie, adesea condiţionată de soldul minim;
cheltuielile cu serviciile, incluzând toate costurile asociate procesării şi realizării tranzacţiei.
Veniturile băncii din depozitele particulare sunt fie explicite, din serviciile bancare
plătibile sau din taxele de tranzacţionare, fie implicite, din câştigurile obţinute prin investirea
soldurilor ( acestea depinzând de media soldurilor şi de rezervele minime obligatorii). Evident,
plata serviciilor şi taxarea tranzacţiilor vor influenţa comportamentul clienţilor şi, deci, veniturile
viitoare ale băncilor.
Este necesar ca banca să ofere un minim de servicii de bază aferente depozitelor,
necesare încrederii şi confortului clientului, acest minim trebuind să asigure trei nevoi
fundamentale: un loc sigur si accesibil pentru a păstra banii; un mod de a obţine numerar; o
modalitate de a efectua plăţi.
Gestiunea eficientă a depozitelor implică segmentarea pieţei clienţilor, adaptarea ofertei
de depozite la nevoile acestora, precum şi adecvarea comportamentului personalului bancar la
cerinţele fiecărui segment de clientelă. Identificarea tipurilor de clienţi, a nivelului şi calităţii
serviciilor specifice oferite este importantă în creşterea şi menţinerea profitabilităţii depozitelor
persoanelor fizice.
Gestiunea depozitelor instituţionale (cu ridicata)
Depozitele agenţilor economici sunt însoţite de servicii de tranzacţionare, de colectare
şi distribuire, de transfer electronic, de investiţii sau schimb valutar. Plata serviciilor se face prin
compensarea soldului (ceea ce implică existenţa unui sold minim), fie prin taxe explicite.
Controlul depozitelor se face în principal prin intermediul ratei dobânzii, însă nivelul
depozitelor trebuie corelat cu profitabilitatea plasamentelor, cu oportunităţile de investiţii, cu
conjunctura economică.

9
 Mărimea depozitelor este determinată semnificativ şi de garantarea acestora, îndeosebi
de procentul de garantare, sau de mărimea absolută garantată, şi în acest sens plafonarea garanţiei
depozitelor poate genera dispersarea depozitelor, mărirea numărului de operaţiuni bancare şi
diminuarea şanselor băncii de a demara şi susţine afaceri mari.

10
 Tema 5: Managementul activelor - investiţiile bancare
5.1. Principiile fundamentale ale investiţiilor bancare;

5.2. Politica de credit – principii de formare ș de gestiune;

5.3. Gestiunea portofoliului de investiţii în valori mobiliare;

5.1. Principiile fundamentale ale investiţiilor bancare

Maximizarea valorii investiţiei proprietarilor în bancă reprezintă obiectivul fundamental

în jurul căruia gravitează toate deciziile managementului privind gestionarea portofoliului de
investiţii al băncii.
Respectarea legalităţii, siguranţa investiţiilor, asigurarea lichidităţilor, profitabilitatea
sunt principiile fundamentale care stau la baza deciziilor manageriale privind investiţiile pe
care banca le face în scopul atingerii obiectivului fundamental.
Respectarea legalităţii vizează atât aspectele tehnice privind gestiunea activului
băncii, cât şi protecţia legală a portofoliului de investiţii.
Prin Legea bancară se impune băncilor respectarea unor cerinţe prudenţiale privind
plasamentele:
1. Împrumuturile acordate unui singur debitor nu pot depăşi 15% din totalul fondurilor
proprii ale băncii;
2. Respectarea nivelului minim de lichiditate determinat în funcţie de scadenţele
creanţelor şi angajamentelor băncii;
3. Valoarea creditelor acordate persoanelor aflate în relaţii speciale cu banca sau
personalului acestuia, inclusiv familiilor acestora nu pot depăşi 10% din capitalul
eligibil al băncii.
4. Nicio bancă, singură ori în cadrul grupului de persoane care acţionează concertat, fără
permisiunea scrisă a Băncii Naţionale, nu poate să deţină în capitalul unei persoane
juridice, o cotă care:
a) reprezintă 20% şi mai mult din capitalul persoanei juridice și depăşeşte, conform
valorii ei contabile, 5% din capitalul reglementat al băncii;
b) să deţină cotele menţionate cu o valoare contabilă totală mai mare de 50% din
capitalul reglementat al băncii.
5. Valoarea totală a investiţiilor în imobilizări corporale ale unei bănci nu poate depăşi
50% din fondurile proprii ale băncii;
6. Băncile nu pot acorda credite garantate cu propriile acţiuni sau condiţionate de vânzarea
sau cumpărarea propriilor acţiuni;
7. Participarea unei bănci la capitalul altei bănci nu poate depăşi 5% din capitalul noii
bănci, cu condiţia participării şi a altei societăţi bancare persoană juridică străină sau a
unei instituţii financiare internaţionale.

Pe baza restricţiilor impuse de legislaţie, dar şi de Banca Naţională, ţinând cont de

conjunctura economică şi de poziţia băncii în cadrul sistemului bancar, fiecare bancă îşi
elaborează propriile politici privind plasamentele.

Creditele, participaţiile la capitalul altor societăţi, plasamente în titluri financiare trebuie

analizate cu multă grijă şi în deplină cunoştinţă de cauză privind posibilităţile de rambursare în
valoarea şi la termenele prevăzute în contracte.

1
 Fiecare bancă îşi asumă un grad de risc şi fără excepţie, fiecare bancă trece prin experienţa
pierderii definitive a unor active (în cazul participaţiilor la capitalul unei societăţi comerciale
sau a unor investiţii financiare riscante) sau, mai ales, recuperarea întârziată şi parţială a unor
active (de la beneficiarii de credite), pierderi care pot fi micşorate printr-o analiză prealabilă a
plasamentelor potenţiale pe care banca le-ar putea face, precum şi prin urmărirea modului de
utilizare a banilor pe toată durata derulării contractului, pentru a preîntâmpina eventualele
pierderi.
Investiţiile pe piaţa interbancară sunt relativ sigure, în măsura în care cei care se împrumută
de pe această piaţă sunt bănci cunoscute; în plus, aceste investiţii sunt garantate cu hârtii de
valoare de stat (titluri de stat, bonuri de trezorerie), ceea ce conferă creditelor siguranţa deplină
a investiţiilor făcute.
Problema siguranţei investiţiilor se pune în cazul împrumuturilor (creditelor) pe care banca
le acordă societăţilor comerciale sau persoanelor fizice.
Creditele acordate societăţilor comerciale sunt expuse riscului de a nu fi rambursate la
scadenţă. Riscul de nerambursare poate interveni din următoarele cauze:
 Din cauza debitorului respectiv, şi în special, din cauza situaţiei financiare, de
producţie sau de comercializare, precum şi de competenţa managementului societăţii
comerciale;
 Din cauza sectorului sau ramurii în care activează debitorul;
 Din cauza situaţiei în ansamblu a economiei naţionale;
 Din cauza băncii.
Nevoile de lichidităţi ale băncii constau în plăţi imediate, cum ar fi: retragerile de depozite
sau cererile pe care banca trebuie să le satisfacă pentru a rămâne un intermediar financiar
riguros.
Satisfacerea nevoilor de lichidităţi ale băncii impune o arbitrare permanentă a legăturilor
dintre scadenţele resurselor şi plasamentele băncii.
În plus, ca o măsură de protecţie, băncile trebuie să posede suficiente active lichide pentru a
face faţă cererilor de credite şi retragerii de depozite.
Această măsură de protecţie reprezintă o constrângere pentru managementul băncii în
atingerea obiectivului fundamental, deoarece banca realizează profituri mari din plasamente pe
termen lung – nelichide , nu din plasamente pe termen scurt – lichide.
Cel mai lichid activ este numerarul în casierie , dar, păstrarea lui pe termen lung afectează
profitabilitatea băncii, iar, pe de altă parte, lipsa lui poate duce la probleme financiare dificile
pentru bancă.
Plasamentele în active lichide – depozite pe piaţa interbancară şi titluri de stat – sunt
plasamente uşor transferabile în lichidităţi.
Asigurarea lichidităţii băncii în condiţii de profitabilitate ridicată depinde în mod decisiv de
realizarea unor investiţii în condiţii de siguranţă, care să asigure rambursabilitatea conform
termenelor stabilite.
Obţinerea profitului reprezintă scopul investiţiilor pe care banca le face. Băncile trebuie să
gestioneze în mod eficient activele pentru a creşte profitul / capitalul propriu în vederea
atingerii obiectivului fundamental.
Utilizarea eficientă a activului presupune respectarea concomitentă a principiilor enunţate.
Deci, modul cum sunt abordate de către managementul băncii principiile fundamentale ale
investiţiilor bancare se reflectă sintetic, prin profitul obţinut/ capitalul propriu al băncii.
Fiecare bancă urmăreşte maximizarea profitului pentru a mulţumi pe acţionarii
(proprietarii) săi. Deci, obţinerea unui profit mare nu este numai un scop în sine, ci şi o
2
necesitate pentru asigurarea unei poziţii financiare sănătoase a băncii în cadrul sistemului
bancar.

5.2. Politica de credit – principii de formare

În sens larg politica de credit reprezintă o activitate care reglementează relaţiile între
bancă şi debitor şi care orientează spre realizarea acestor relaţii la un nivel cât mai înalt şi
calitativ. Fundamentarea politicii de credit a unei bănci este reflectată într-un document intern
„Regulamentul intern privind politica de credit”. Politica de credit la nivelul unei bănci se
elaborează pe baza Regulamentului cu privire la activitatea de creditare a băncilor care
operează în Republica Moldova din 25.12.1997.
În acest document intern sunt determinate standarde şi proceduri de creditare,
împuternicirea şi sarcinile personalului băncii în acordarea creditului, metode şi instrumente de
gestiune a portofoliului de credite.
Politica de credit, fiind un document analitico – metodic precizează cerinţele de
perfectare a documentelor necesare, colectarea şi analiza informaţiei, metode de determinare a
solvabilităţii a diferitor tipuri de clienţi, etc., este un îndrumător în luarea deciziilor finale.
Acest document permite personalului băncii care este implicat în activitatea de
creditare, să se respecte principiile de bază a activităţii de creditare, a distribuirii eficiente a
resurselor în diferite tipuri de credite, se aplică diferite modalităţi de menţinere a lichidităţii şi
rentabilităţii operaţiunilor de credit.
Un aspect important în activitatea de creditare constituie gestiunea riscului de credit
care presupune folosirea metodelor multilaterale cu ajutorul cărora este posibilă dispersarea
riscului, diversificarea, preîntâmpinarea, absorbirea, transferarea sau compensarea lui.
Gestiunea riscului de credit se realizează la toate etapele de creditare. Cea mai
importantă este prima etapă, la care sunt utilizate diferite sisteme de descoperire și de prevenire
a riscului.
Personalul responsabil a Departamentului de credit determină bonitatea solicitantului de
credit pe baza documentelor financiare prezentate, evaluează calitatea şi suficienţa gajului sau
altor tipuri de asigurare a creditului.
La următoarele etape a gestiunii este necesar de un sistem întreg de control intern a
riscului creditar şi ca un element esenţial în acest proces, constituie gestiunea portofoliului de
credite. Noţiunea portofoliului de credite presupune culegerea în ansamblu a diferitor tipuri de
credite acordate clienţilor. Cu toate acestea conceptul de portofoliu presupune administrarea
creditelor pe baza unei analize şi reglementări speciale. Formarea şi analiza portofoliului de
credite permite băncii să menţină poziţia stabilă sau să se extindă pe piaţa creditelor, să
perfecteze metode de acordare a serviciilor de credit, să evalueze calitatea operaţiunilor de
credit.
Portofoliul de credit are doua funcţii:
I. Prima funcţie este Funcţia analitică
Desfăşurând activitatea de creditare pe baza anumitor criterii şi indicatori, banca analizează
circulaţia creditelor şi prognozează dezvoltarea lor. Din punct de vedere economic, formând
portofoliul de credit banca alege cele mai optimale domenii de creditare. În acest sens
portofoliul de credit este un clasificator al creditelor acordate. El structurează creditele
după grupele de clienţi, după domeniile de acordare a creditelor, determină clienţii
prioritari, determină care din credite vor fi mai eficiente şi profitabile, etc.
3
 II. Altă funcţie a portofoliului de credite asigură diversificarea riscului de credit în scopul
diminuării şi micşorării acestora. Gestiunea portofoliului de credite permite băncii să
dezvolte sau să reţină operaţiunile de credit, să perfecteze structura lor, să asigure
stabilitatea calităţii creditor acordate.
Analiza portofoliului de credite se bazează pe anumite principii:
1. Gestiunea portofoliului de credite nu se limitează doar cu domeniul de creditare, dar
este îmbinată şi cu alte domenii a activităţii bancare, de exemplu, atragerea resurselor,
studierea pieţelor, precum şi gestiunea lichidităţii şi solvabilităţii băncii, care sunt strâns
legate cu rentabilitatea portofoliului de credite.
2. Analiza portofoliului de credite este o cercetare permanentă şi sistematică ce permite
aprecierea structurii şi calităţii creditelor în dinamică şi în comparaţie cu alte activităţi
ale băncii.
3. Analiza portofoliului de credite permite băncii să utilizeze rezultatele obţinute în
luarea deciziilor şi de către alte subdiviziuni ale băncii, pe diferite niveluri a
managementului băncii.
4. Gestiunea portofoliului de credite se bazează pe anumite criterii şi indicatori. Fiecare
bancă elaborează sistemul de indicatori proprii pe baza experienţei, posibilităţilor
analitice utilizând instrumentele şi experienţa în practica bancară autohtonă şi
mondială.
În formarea portofoliului de credite prioritate au domeniile cu un risc cât mai redus cu
posibilitatea de a obţine un venit cât mai mare.
Gestiunea portofoliului de credite presupune determinarea:
 criteriilor de evaluare a creditelor din portofoliul de credite;
 structurii portofoliului de credite;
 sistemului de indicatori pentru evaluarea calităţii creditelor din portofoliu;
 calităţilor creditelor luând în considerare riscul aferent fiecărui tip de credit;
 motivelor schimbării structurii portofoliului de credite;
 suficienţei rezervelor şi asigurarea creării rezervelor adecvate;
 regulilor de revizuire sistematică a portofoliului de credite, care vor permite o
clasificare obiectivă a acestuia. În acest scop trebuie să fie definite clar
responsabilităţile Departamentului de credit ale oficiului băncii şi a filialelor, reguli cu
privire la procesul intern de informare a datelor şi procedeelor de control.
Gestiunea riscului de credit se efectuează cu utilizarea metodelor de administrare şi
evaluare, atât a fiecărui împrumut în parte, cât şi a portofoliului de credite în întregime.
În practica bancară autohtonă, evaluarea calităţii a unui împrumut se bazează pe
rambursarea la timp a datoriei de bază, a dobânzii şi de prezenţa asigurării suficiente. Deci, cel
mai semnificativ indicator a calităţii unui împrumut este absenţa datoriilor.
Creditele expirate sau nerambursate se diferenţiază prin durată, prin numărul cazurilor de
modificare cu scopul prelungirii sau schimbării condiţiilor de rambursare a creditului reflectate
în contractul de credit. Ca indicator al asigurării împrumutului este existenţa gajului suficient
pentru rambursarea creditului, dobânzii şi cheltuielilor legate cu vânzarea gajului.
Aceste criterii, precum şi utilizarea creditului după scopul stabilit în contractul de credit
stau la baza structurării creditelor acordate în 5 categorii:
1. Standarde - 2%
2. Supravegheate – 5%
3. Substandarde – 30%
4. Dubioase - 60%
4
 5. Compromise – 100% ,
şi formării rezervei necesare a mijloacelor privind reducerile pentru pierderi la credite
neperformante.
Politica de management al riscului de credit cuprinde cel puţin următoarele componente:
1. procesul şi modalităţile de asumare a riscului de credit;
2. criteriile de definire şi modalităţile de aprobare a creditelor neperformante, prelungite şi
renegociate;
3. proceduri de administrare a creditului:
- analiza continuă a capacităţii debitorului de a achita plăţile conform contractului şi
determinarea nivelului îndatorare a debitorului;
- examinarea permanentă a documentaţiei aferente creditului (contractul de credit, de
gaj şi de alte garanţii, documente ce atestă situaţia financiară a debitorului, etc.,);
- evaluarea sistemului de clasificare pentru ca acesta să corespundă cu specificul,
mărimea şi complexitatea activităţilor băncii;
4. proceduri comprehensive pentru identificarea creditelor neperformante;
5. derularea testelor de stres în scopul identificării punctelor slabe sau vulnerabilităţilor
potenţiale privind poziţiile riscului de credit, în baza diferitor scenarii de risc;
6. procesul de monitorizare în vederea conformări cu limitele stabilite privind asumarea
riscului de credit;
7. Procesul de raportare internă care asigură conducerea băncii cu informaţii adecvate cu
privire la măsurare, estimare şi raportare a mărimii şi calităţii riscului de credit;
8. Respectarea cerinţelor BNM stabilite pentru limitarea riscului de credit:
a) Expunerea asumată de bancă faţă de o persoană sau un grup de persoane acţionând
concertat nu trebuie să depăşească 15% din capitalul normativ total al băncii;
b) Suma datoriilor nete la creditele acordate la 10 persoane, inclusiv la grupurile
persoanelor nu trebuie să depăşească 30% din suma portofoliului total al creditelor
băncii şi angajamentelor condiţionale la zece persoane, inclusiv la grupurile
persoanelor acţionând concertat, care constituie după mărime primele datorii nete la
credit minus provizioanele la angajamente condiţionale respective;
c) Suma tuturor expunerilor „mari” nu trebuie sa depăşească mai mult de 5 ori
capitalul normativ total;
d) Suma totală a expunerilor nete ale băncii în lei moldoveneşti ataşate la cursul valutei
străine faţă de persoane fizice, inclusiv cele care practică activitate de întreprinzător
sau alt tip de activitate, nu trebuie să depăşească 30% din capitalul normativ total,
dintre care suma totală a expunerilor nete, altele decât cele ipotecare, nu trebuie să
depăşească 10% din capitalul normativ total;
e) Constituirea de provizioane, clasificând creditele în cinci categorii: Standarde
Supravegheate , Substandarde, Dubioase ,Compromise ;
f) Respectarea reglementărilor BNM în acordarea creditelor persoanelor afiliate şi
funcţionarilor săi.
Calitatea portofoliului de credite se aprecieze luând în considerație dinamica
portofoliului și structura lui, analiza factorilor ce influențează asupra eficienței
activității de creditare, indicatorile ce reflectă rentabilitatea portofoliului de credite.
Evaluarea riscului de credit la care o bancă este expusă se realizează prin intermediul unui
număr de indicatori:

5
  Raportul credite totale/ total active, cu cât valoarea acestui indicator este mai
ridicată, cu atât activitatea bancară este percepută ca fiind mai riscantă. Prin politica
de credite se poate stabili un plafon al acestei măsuri şi/sau praguri de alertă.

Cr total
𝑅= ∗ 100
A total

Dacă nivelul portofoliului de valori mobiliare este semnificativ, atunci trebuie

calculat şi raportul dintre cerinţele totale asupra debitorului (credite acordate, titluri
de credit în portofoliu) şi activele totale;

 Rata creditelor restante, valoarea acestui raport trebuie să fie cât mai mică pentru ca
portofoliul să fie gestionat eficient din punct de vedere al riscului de credit.
Conform standardelor internaţionale, limita maximă admisă este de 6%.
Cr restante
𝑅𝑐𝑟 = ∗ 100
Cr totale

Acest indicator se poate exprima şi în funcţie de structura portofoliului de credite,

putându-se determina:
i. Rata creditelor pe termen scurt restante:
Cr restante pe TS
𝑅𝑐𝑡𝑠𝑟 = ∗ 100
Cr totale pe TS
ii. Rata creditelor pe termen mediu şi lung restante:
Cr restante peTM şi TL
𝑅𝑐𝑡𝑚𝑙𝑟 = ∗ 100
Cr totale pe TM şi TL
iii. Rata creditelor acordate persoanelor juridice restante:
Cr restante acordate pj
𝑅𝑐𝑝𝑗𝑟 = ∗ 100
Cr totale acordate pj
iv. Rata creditelor acordate persoanelor fizice restante:
Cr restante acordate pf
𝑅𝑐𝑝𝑓𝑟 = ∗ 100
Cr totale acordate pf
v. Rata creditelor în valută restante:
Cr restante în valută
𝑅𝑐𝑣𝑟 = ∗ 100
Cr totale în valută
 Ponderea creditelor pe termen scurt, respectiv termen mediu şi lung în total credite,
are în vedere faptul că acordarea de credite pe termen mediu şi lung prezintă un grad
de risc mai ridicat decât creditarea pe termen scurt.
Astfel, cu cât ponderea creditelor pe termen scurt în total credite este mai mare, cu atât
riscul de credit asumat este mai redus.
Se poate calcula:
A. Raportul credite pe termen scurt/ total credite:
𝐶𝑟 𝑝𝑒 𝑡𝑠
𝑅= ∗ 100
Cr total
B. Raportul credite pe termen mediu şi lung/total credite:
Cr pe TM şi TL
𝑅= ∗ 100
Cr totale

6
 La nivel de centrală bancară, alături de indicatorii menţionaţi mai sus, se pot determina
şi anumiţi indicatori care exprimă cantitativ relaţia dintre expunerea la risc şi sursa de finanţare
a acestei expuneri, corelând activele bancare cu capitalul şi fondurile bancare.
 Raportul profitul net/ pierderile din credite ţine cont de faptul că profitul net este
sursa principală de finanţare a pierderilor, iar acoperirea acestora nu este singura sa
destinaţie. Calculat în această formă, indicatorul este cel mai adesea supraunitar.

Profit net
𝑅=
Pierdere din portofoliul de credite
 Raportul fond de rezervă/ pierderi din credite, atunci când are o valoare
supraunitară, evidenţiază un management prudent.
Fondul de rezervă
𝑅=
Pierderi la portofoliul de credite
 Ponderea creditelor acordate clientelei în total activ.
𝐶𝑟 𝑎𝑐𝑜𝑟𝑑𝑎𝑡𝑒 𝑐𝑙𝑖𝑒𝑛𝑡𝑒𝑙𝑒𝑖 𝐶𝑟 𝑎𝑐𝑜𝑟𝑑𝑎𝑡𝑒 𝑐𝑙𝑖𝑒𝑛𝑡𝑒𝑙𝑒𝑖
= ∗ 100
𝑇𝑜𝑡𝑎𝑙 𝑎𝑐𝑡𝑖𝑣 𝑇𝑜𝑡𝑎𝑙 𝑎𝑐𝑡𝑖𝑣
 Ponderea creditelor acordate clientelei în total surse atrase şi împrumutate.
𝐶𝑟 𝑎𝑐𝑜𝑟𝑑𝑎𝑡𝑒 𝑐𝑙𝑖𝑒𝑛𝑡𝑒𝑙𝑒𝑖 𝐶𝑟 𝑎𝑐𝑜𝑟𝑑𝑎𝑡𝑒 𝑐𝑙𝑖𝑒𝑛𝑡𝑒𝑙𝑒𝑖
= ∗ 100
𝑆𝑢𝑟𝑠𝑒 𝑎𝑡𝑟𝑎𝑠𝑒 î𝑚𝑝𝑟𝑢𝑚𝑢𝑡𝑎𝑡𝑒 Total pasiv − Capital propriu
 Ponderea plasamentelor şi creditelor la alte bănci în total active.
𝑃𝑙𝑎𝑠𝑎𝑚𝑒𝑛𝑡𝑒 ş𝑖 𝑐𝑟𝑒𝑑𝑖𝑡𝑒 𝑙𝑎 𝑏ă𝑛𝑐𝑖
∗ 100
𝑇𝑜𝑡𝑎𝑙 𝑎𝑐𝑡𝑖𝑣
Valoarea acestor indicatori ne permite să apreciem calitatea portofoliului de creditee şi
evoluţia acestuia. Toţi aceşti indicatori se pot calcula şi pot fi interpretaţi în mod corelat,
analizaţi şi folosiţi pentru a fundamenta politica de credit a instituţiei bancare.

Pierderi la portofoliul de credite raportate la valoarea totală a portofoliului de credite;

valoarea acestui raport trebuie să fie cât mai mică pentru ca portofoliul să fi fost gestionat
eficient din punct de vedere al riscului de creditare. Această mărime serveşte şi drept reper
pentru stabilirea rezervelor la portofoliul de credite din care sunt acoperite aceste pierderi.
Analog se poate calcula valoarea raportului pierderi la portofoliul de titluri de credite raportate
la valoarea totală a portofoliului de titluri de credit.

Indicatorii de dinamică exprimă evoluţia în timp a unor indicatori valorici a căror mărime
este corelată cu evoluţia riscului de creditare post factum.

- Dinamica fondului de rezervă pentru acoperirea pierderilor la portofoliul de credite exprimă

felul în care conducerea băncii anticipă evoluţia expunerii la riscul de creditare: cu cât creşterea
rezervelor planificate pentru care se constituie provizioane este mai mare, cu atât se poate
presupune că banca anticipă pierderi mai mari şi că, deci, este de aşteptat o scădere a calităţii
portofoliului de credite. Această informaţie trebuie interpretată în contextul dat de dinamica
portofoliului de credite însuşi căci, dacă cei doi parametri cresc în acelaşi ritm, atunci nu poate
fi vorba de o creştere a expunerii la risc. În plus, în funcţie de reglementările legale privind
constituirea şi finanţarea fondului de rezervă pentru pierderi din creditare, se poate ca banca să
folosească o politică diferită de finanţare a fondului pentru obţinerea unor avantaje fiscale; şi
atunci este clar că dinamica pronunţată a indicatorului nu poate semnifica o creştere a expunerii
la risc. Indicatorul este mai ales de uz extern, fiind folosit la nivelul întregului sistem bancar ca
un semnal de alarmă pentru terţi şi larg mediatizat de presa de specialitate.

7
- Dinamica activelor şi, mai ales, a creditelor totale, sunt interpretate ca indicatori ai riscului de
creditare atunci când exprimă o creştere accelerată. Aceasta deoarece se presupune, în baza
experienţei, că fiecare instituţie bancară are o capacitate limitată de a gestiona corect un
portofoliu de un anumit volum. Această capacitate este limitată de performanţele personalului,
de cadrul politicii de creditare, de structura organizatorică şi, în general, de ansamblul
resurselor băncii şi de modul lor de gestionare. O creştere accelerată (de exemplu de 50% într-
un an) a valorii reale (în preţuri constante) a portofoliului de credite sau a activelor totale nu
poate fi gestionată convenabil sau cel puţin comparabil cu nivelul de performanţă din anii
anteriori în cadrul aceloraşi structurii şi folosind aceleaşi resurse. Pe de altă parte, adecvarea
însăşi a acestor resurse şi structuri la presiunea exercitată de volumul sporit de activitate
reprezintă un factor perturbator până la restabilirea unui nivel rezonabil de echilibru între
capacităţile bancare de prelucrare a informaţiei şi volumul acesteia. Capacitatea deficitară de
prelucrare a informaţiei este un factor de risc căci sunt (ne) şanse mai mari de strecurare a unor
erori (mai ales în cadrul unor proceduri clasice de tratament).

Indicatorii relativi, de corelare a activelor bancare cu capitalul şi fondurile bancare, sunt

important de urmărit deoarece dau o expresie cantitativă a raportului dintre expunerea la risc şi
sursa de finanţare a acestei expuneri. Se pot folosi ca indicatori:

- Profitul net raportat la pierderile la portofoliul de credit; profitul net este sursa principală de
finanţare a pierderilor, dar acoperirea acestora nu este singura sa destinaţie. Calculat în această
formă, indicatorul este cel mai adesea supraunitar. El se poate calcula şi sub formă inversă, dar
atunci este în mod evident subunitar. Important este ca resursele să fie acoperite. Oricum,
evoluţia raportului poate fi extrem de semnificativă.

- Şi mai edificator este raportul dintre fondul de rezervă şi pierderile înregistrate la portofoliul
de credite. Acest raport trebuie să fie mai mare decât 1 pentru a putea aprecia că managementul
este prudent.

Valoarea acestor indicatori ne permite să apreciem calitatea portofoliului de credite şi evoluţia

acestuia. În afara băncii majoritatea acestor indicatori pot fi calculaţi cu o relativă întârziere pe
baza datelor din bilanţul şi repartizarea profitului publicate de bănci. Ei pot fi folosiţi pentru a
se aprecia calitatea managementului bancar de către operatorii de pe pieţele financiare şi de
autoritatea bancară.

Analiza creditelor presupune determinarea capacităţii debitorului de a onora obligaţiile

de plată asumate şi se bazează pe caracteristicile de evaluare cantitative şi calitative, luându-se
în considerare diferiţi factori de risc care pot afecta negativ capacitatea de rambursare a
creditului, fiind cunoscuţi sub denumirea de cei şase C:
– Caracterul debitorului desemnează atitudinea acestuia faţă de rambursarea creditului şi
plata dobânzilor aferente, onestitatea, responsabilitate şi integritatea lui. Cele mai bune
surse de informare asupra caracterului beneficiarului de credit sunt relaţiile de afaceri
curente ale acestuia cu alte societăţi bancare care au creditat debitorul într-o perioadă
anterioară, referinţele personale;
– Capitalul indică valoarea resurselor financiare deţinute de către debitor, resurse care ar
putea fi folosite pentru rambursarea creditului atunci când încasările curente sunt
insuficiente pentru acoperirea obligaţiei de plată. Cu cât capitalul este mai mare , cu atât
abilitatea debitorului de a restitui împrumutul este mai mare;
– Capacitatea de plată are în vedere resursele curente care pot fi folosite pentru
îndeplinirea obligaţiilor debitorului conform termenelor prevăzute, fiind cel mai

8
 important factor care afectează abilitatea debitorului de a restitui împrumutul conform
prevederilor contractului;
– Colateralul (garanţia) se referă la activele care pot fi utilizate pentru satisfacerea
obligaţiunilor debitorului, dacă plata nu se realizează. Garantarea la riscul specific
activităţii de creditare, alături de procesul de înăsprire a condiţiilor de acordare a
creditului;
– Condiţiile de mediu privesc mediul economic general în care îşi desfăşoară activitatea
atât debitorul, cât şi creditorul şi care poate afecta abilitatea debitorului de a rambursa
creditul contractat, dar şi bunăvoinţa creditorului de a extinde creditarea;
– Controlul (conformitatea cu legislaţia în vigoare) constă în verificarea impactului unei
modificări în legislaţie care afectează activitatea clientului, presupunând că împrumutul
acordat satisface standardele băncii în ceea ce priveşte calitatea creditului.
Periodicitatea analizei creditelor presupune, în primul rând, analiza înainte de acordare
(analiza criteriilor de acordare a creditelor) şi, în al doilea rând, analiza la intervale de timp
stabilite în funcţie de scadenţa creditului pentru a asigura menţinerea sa între limitele stabilite.
În acest al doilea caz, se realizează urmărirea creditului, o altă modalitate de reducere a
riscului de credit, care are drept obiectiv asigurarea unei revizuiri continue a creditului
permite remedierea lui într-un timp util.
Revizuirea portofoliului de credite al unei bănci se realizează în două etape şi anume:
– Auditarea periodică şi revizuirea creditelor existente, în sensul că se va verifica situaţia
financiară a debitorului dacă este în continuare acceptabilă, dacă creditul aprobat este
utilizat conform destinaţiei stabilite, dacă preţul creditului continuă să satisfacă
obiectivele de profitabilitate a băncii;
– Administrarea creditelor problematice care presupune controlul pierderilor şi
recuperarea maxim posibilă a creditelor acordate şi dobânzilor aferente.
Băncile trebuie să aibă în vedere prudenţa bancară şi estimarea riscului de credit pentru a
reduce efectele pe care le pot avea asupra profitului creditele neperformante.

Riscul de credit, inclusiv riscul de credit al contrapărții și riscul de concentrare

Riscul de credit este cel mai semnificativ pentru întregul sistem, întrucât se infiltrează la nivelul
unei game mai largi de servicii și expuneri. Banca se expune riscului de credit prin activitățile
de creditare, activități de investiție, emiterea garanțiilor bancare, dețineri în conturi curente
(corespondente) și plasamente în bănci.
Politicile și procedurile interne privind activitatea de creditare au în vedere următoarele:
 Proceduri riguroase privind analizarea cererilor de credit și acceptarea clienților;
 Sistem adecvat de aprobare a expunerilor;
 Sistem adecvat de protecție a expunerilor (garanții);
 Sistem de urmărire a creditelor acordate;
 Sistem de stabilire a competențelor de aprobare a creditelor (în funcție de mărimea
expunerii);
 Sistem de gestionare a limitelor privind nivelul de concentrare a riscului de credit.
În procesul de desfășurare a activităților care generează risc de credit, în scopul încadrării în
profilul de risc asumat, Banca efectuează administrarea riscului de credit la nivel individual
(pentru clienții persoane fizice și juridice) și la nivelul Băncii prin prisma calității portofoliului
de credite.
Evaluarea riscurilor aferente activității de creditare desfășurate în cadrul Băncii se efectuează
atât înaintea cât și după aprobarea operațiunilor și se bazează pe următoarele:
 Neînregistrarea de expuneri față de categorii de debitori care sunt determinați de către
Banca ca debitorii care nu vor fi finanțați (Politica creditară);

9
 Evaluarea detaliată a debitorului și a garanțiilor prezentate, încadrarea în criteriile stabilite
în reglementările interne;
 Încadrarea în nivelul de expunere maximă față de un grup de clienți aflați în legătură;
 Aprobarea expunerilor de către organele de decizie conform nivelurilor de competențe
stabilite;
 Monitorizarea tuturor debitorilor pe parcursul derulării contractelor de creditare, precum
și urmărirea zilnică a serviciului datoriei;
 Evaluarea semestrială a deprecierii expunerilor și determinarea ajustărilor pentru
depreciere necesare – pe baza individuală pentru expunerile semnificative la nivel
individual și pe baza colectivă pentru cele nesemnificative la nivel individual;
 Evaluarea lunară a gradului de risc al expunerilor prin încadrarea fiecărui element din
activul bilanțului și din afară acestuia care reprezintă expunere într-o categorie de
clasificare în funcție de serviciul datoriei, categoriile de performanță financiară ale
contrapartidelor și garanțiile aferente acestora conform criteriilor stabilite de BNM
(raportare COREP).
Administrarea riscului de credit la nivelul portofoliului se efectuează prin evaluarea riscului
aferent portofoliului dat și încadrarea în limitele de expunere la riscul de credit stabilite în
politicile interne ale Băncii, respectiv:
 Limite de expunere față de băncile corespondente (inclusiv băncile din străinătatea) și
sistemele de remitere de bani
 Limite privind riscul de concentrare rezultat din operațiuni cu clienții (expunere față de
clienți/grupe de clienţi aflați în legătură, expuneri față de persoane afiliate, expuneri fața
de salariații Băncii, expuneri pe sectoare de activitate, expuneri față de acționari care
dețin mai puțin de 1% de acțiuni, inclusiv persoane afiliate).
Prin evaluarea riscului aferent portofoliului Banca urmăreşte scopurile următoare: evitarea
situației concentrării portofoliului de credite, determinarea trendului calității portofoliului,
asigurarea managementului riscului de credit și protecția corespunzătoare.

Folosirea tehnologiilor bancare contemporane în gestiunea portofoliului de credite permite

băncii să evite pierderi mari, de minimizare a riscului de credit, de a ridica rentabilitatea
activităţii de creditare.

10
 5.3. Portofoliul de investiţii în valori mobiliare.

Activitatea investiţională a băncii comerciale reprezintă activitatea de participare în

valori mobiliare pe piaţa de capital din numele şi iniţiativa proprie cu scopul obţinerii
veniturilor directe şi indirecte. Veniturile directe de la investirea în valori mobiliare băncile le
obţin în formă de dividende, dobândă sau profit din revânzare. Veniturile indirecte se formează
prin extinderea pieţei, care banca poate controla şi intensificarea influenţei asupra clienţilor
participând în gestiunea corporativă cumpărând pachete de acţiuni.
O componentă importantă în activitatea investiţională a băncilor comerciale reprezintă
formarea şi gestiunea portofoliului de titluri financiare, care reprezintă un sortiment de valori
mobiliare care asigură aşa caracteristici satisfăcătoare ca profitabilitatea, lichiditatea şi risc şi
care sunt administrate ca un tot întreg.
Investiţiile bancare în titluri financiare se realizează după ce banca îşi asigură rezervele
minim obligatorii, rezervele proprii reglementate, nevoile de lichiditate şi acoperă solicitările
de împrumuturi.
Titlurile financiare joacă un rol important în gestionarea activelor băncii, permiţând
utilizarea fondurilor disponibile şi furnizând resursele lichide necesare băncii la un moment dat,
diversificând portofoliul băncii şi deci contribuind la protejarea băncii împotriva riscurilor
financiare.
Scopul principal al gestiunii portofoliului de valori mobiliare constă în obţinerea profitului.
Totodată portofoliul îndeplineşte trei funcţii cu relaţii de reciprocitate şi anume:
1. Sporirea valorii; Deci, sporirea valorii portofoliului se realizează prin veniturile curente
a valorilor mobiliare şi prin creşterea valorii lor de piaţă. Sursa specifică veniturilor
curente reprezintă operaţiuni speculative cu titluri care au un risc ridicat.
2. Crearea rezervei de lichiditate; Funcţia creării rezervei de lichiditate pentru bănci are o
importanţă semnificativă, deoarece majoritatea resurselor bancare este compusă din
depozite cu termen scurt şi depozite la vedere, care pot fi retrase în orice moment.
Plasând o parte din resurse în valori mobiliare cu lichiditatea înaltă, băncile simplifică
posibilitatea gestiunii lichidităţii, deoarece aceste titluri pot fi uşor realizate pe piaţă sau
pot fi utilizate ca gaj pentru obţinerea unui credit interbancar sau de la BNM. Pentru
crearea rezervei de lichiditate băncile de obicei folosesc titluri financiare de stat sau
emitenţilor de prim rang.
3. Posibilitatea de a participa în gestiunea întreprinderilor în care banca este cointeresată.
Funcţia posibilităţii de a participa în gestiunea întreprinderilor se realizează prin
cumpărarea pachetelor de acţiuni de control. Aşa, posibilitatea să permită băncii de a
influenţa la gestiunea întreprinderii şi în aşa fel de a controla riscurile de credit, ce
permite de a obţine venituri suplimentare de la extinderea creditării şi altor servicii
bancare pentru aceşti clienţi. Trebuie de menţionat că funcţia dată în unele ţări este
limitată, inclusiv şi în Republica Moldova conform Regulamentului cu privire la
deţinerea de către bănci a cotelor în capitalul persoanelor juridice din 1 decembrie 2016
Nicio bancă, singură ori în cadrul grupului de persoane care acţionează concertat, fără
permisiunea scrisă a Băncii Naţionale, nu poate:
1) să deţină în capitalul unei persoane juridice, o cotă care:
a) reprezintă 20% şi mai mult din capitalul persoanei juridice;
b) depăşeşte, conform valorii ei contabile, 5% din capitalul reglementat
al băncii;

11
 2) să deţină cotele menţionate la subpct.1) cu o valoare contabilă totală mai mare
de 50% din capitalul reglementat al băncii.

Principalele titluri financiare care pot constitui portofoliul de investiţii bancare sunt titlurile de
stat, titluri de valori emise de bănci, de corporaţii, titluri de valoare internaţională, etc..

Titlurile pe care le poate tranzacționa o bancă sau asupra cărora poate interveni prin
operațiuni specifice pot fi structurate în mai multe categorii:

- Valori mobiliare tranzacționate pe piețele reglementate și supravegheate: acțiuni,

obligațiuni, instrumente derivate;
- Titluri de stat și ale administrației locale: bilete de tezaur, certificate de trezorerie,
obligațiuni de stat și municipale;
- Titluri de creanță negociabile: certificate de depozit, certificate de investitor,
instrumente de credit;
- Acțiuni necotate ale unor societăți comerciale.
O altă grupare a titlurilor se poate realiza pornind de la destinația pe care le-o dă posesorul
lor temporar, în funcție de propriile politici de gestiune a portofoliului.

Titlurile de tranzacție sau speculative se caracterizează printr-o perioadă scurtă de deținere,

de regulă maxim șase luni, intenția băncii fiind aceea de a le vinde la un moment favorabil al
pieței, cu mult înainte de scadența lor.

Operațiunile specifice acestei categorii de titluri sunt:

- Operațiuni speculative, bazate pe variația cursului de piață, în scopul obținerii de profit;

- Operațiuni de arbitraj, bazate pe diferențele de curs ale aceluiași titlu, dar pe piețe
diferite;
- Operațiuni de acoperire a riscului, prin intermediul titlurilor la termen și alte
instrumente derivate.
Evident că cea mai importantă condiție de valorificare a oportunităților amintite o constituie
lichiditatea piețelor pe care se tranzacționează titlurile, întrucât aceasta permite atât o evaluare
operativă a beneficiilor potențiale cât și un exit operativ.

Titlurile de plasament au o durată mai lungă de deținere, dar nu necesită nici ele menținerea
în portofoliu până la scadență, urmând a fi valorificate fie în funcție de evoluția pieței, fie legat
de necesitățile proprii privind lichiditatea.

Titlurile de investiții sunt menținute în portofoliu, de regulă, până la scadență, veniturile

aferente fiind obținute, în special, din dobânzele asociate și , mai rar, din valorificarea evoluției
cursului. Sunt pretabile acestei categorii îndeosebi titlurile cu venit fix: obligațiuni, titulri de
stat, bonuri municipale. Evidența contabilă se ține la nivelul prețului de achiziție, fără ca
diferențele temporare de curs să influențeze rezultatele financiare.

Dincolo de faptul că titlurile de investiții sunt supuse riscului dobânzii, de unde și

necesitatea acoperirii lui prin proceduri de tip hedging (contracte swap pe dobânzi, opțiuni ș.a),
sumele alocate acestei categorii grevează asupra disponibilităților pentru creditare, motiv
pentru care este preferat să beneficieze de resurse dedicate. Altminteri, valorificarea lor înainte
de termen din rațiuni de creștere a lichidității poate genera pierderi, ca orice alta vânzare
forțată.
12
 Revizuirea periodică a portofoliului de titluri, în funcție de caracteristicile acestora, poate
conduce la operații de reclasare, dintr-o categorie la alta, dar și la evidențierea unor necesități
de împrospătare, de valorificare imediată sau de clasare (ca pierderi).

Referind, la operațiunile de schimb, acestea îmbracă mai multe forme și anume:

a) Cesiunele definitive reprezintă modalități de schimb al titlurilor cu disponibilități și, din

punctul de vedere al băncii, se realizează în ambele sensuri, în funcție de necesitățile de
lichiditate.
b) Cesiunele temporare, numite și pensiuni, sunt determinate de acodrul părților de
retrocedare a titlurilor cesionate, la un anumit moment și la un preț convenit. Ele pot fi,
la rândul lor:
- pensiuni simple, ca transferul temporar al dreptului de proprietate asupra titlurilor
nefiind însoțit de livrarea efectivă a acestora;
- pensiuni livrate, care presupune livrarea efectivă a titlurilor către cesionar, odată cu
transferul temporar al dreptului de propietate.

c) Împumuturile de titluri nu includ transferul dreptului de proprietate și nici contrapartida de

disponibilități, fiind – de obicei – garantate prin remiterea altor titluri sau colaterale. În plus, pe
tot parcursului împrumutului, debitorul este obligat să vireze proprietarului toate beneficiile
conexe (dobânzi, dividente) ale titlurilor în cauză.

Operațiunile de gestiune curentă a titlurilor se desfășoară pe două paliere distincte:

- Activități front-end care culeg informații despre evenimentele din piață, le structurează
și le evaluează cu scopul de a facilita luarea deciziei în procesul achiziției sau vânzării
de titluri;
- Activități back-end care au drept scop: monitorizarea tranzacțiilor, monitorizarea
titlurilor și colectarea veniturilor.
Monitorizarea titlurilor include ansamblu de acțiuni privind structurarea bazelor de date, pe
piețe, pe categorii și pe emitenți, pentru toate titlurile din portofoliu (randamente, scadențe,
splitări ș.a)

Colectarea veniturilor (dobânzi, dividente) presupune:

- evidența schemelor de plată a acestora (lunar, trimestrial, anual), în funcție de

prospectul de emisiune;
- prezentare documentelor de proprietate (cupon, certificat de investitor, acțiuni
materializate ș.a.);
- verificarea corectitudinii încasărilor, mai ales în cazul dobânzilor flotante.
Caracteristicele titlurilor financiare sunt:

- Scadența – durata de timp pentru care emitentul solicită fondurile;

- Venitul – suma cu care emitentul remunerează investitorul;
- Rata dobânzii
- Valoarea nominală,
- Prețul titlului;
- Riscul asociat –riscul ratei dobânzii; de lichiditate etc.;
- Tratamentul fiscal – modul cum titlul este afectat fiscal;
- Volatilitatea- fluctuarea cursului bursier;
- Lichiditatea – posibilitatea de transforamare a titlului î numerar;
13
 - Garantarea – garanția asociată, prin care investitorul este despăgubit în cazul
nerespectării clauzelor contractuale de către emitent.

Două mari probleme stau în fața investitorului (bancar, în cazul nostru): considerarea
implicațiilor legate de calitatea emitentului (ratingul sau „calitatea semnăturii”) și estimarea
riscului ratei dobânzei.

Prima determinare vizează nivelul de securitate oferit, altfel spus, gradul de certitudine în
privința rambursării fondurilor imobilizate și a plății beneficiilor asociate. Evaluările ăn acest
domeniu sunt realizate de către instituții specializate, numite agenții de rating.

Într-o ordine descrescătoare, emitenții de titluri financiare sunt clasificați în mai multe
categorii:

- AAA pentru emitenții care asigură maximum de securitate pentru plasamentele

investitorilor reali sau potențiali;
- AA pentru emitenții care oferă un grad ridicat de securitate;
- A pentru emitenții care oferă un nivel de Securitate peste medie;
- BBB pentru emitenții asigurând un nivel mediu de Securitate, fără a exclude
posibilitatea operațiunilor speculative cu titlurile emise;
- BB pentru emitenții la care nivelul de asigurare a securității investițiilor trebuie apreciat
în funcție de elementele speculative associate;
- B pentru emitenții al căror nivel redus de Securitate oferit investitorilor este justificat
prin posibilitățile generoase de speculație bursieră a titlurilor în cauză.
În ceea ce privește riscul dobânzii , acesta va avea determinări diferite, în funcție de
categoria titlurilor analizate. Atractivitatea plasamentelor în obligațiuni, pe fondul unei creșteri
a ratei dobânzii, antrenează – prin sporirea cererii – o reducere a „prețului de achiziție”,
respectiv a cursului obligațiunilor.

Regula generală, în cazul subscrierii de obligațiuni sau al achiziției acestora de pe piața

secundară, este că – pe fondul unei scăderi a ratei dobânzii – sunt de preferat titlurile cu o
durată mai mare de imunizare și, implicit, o sensibilitate mai puternică, în timp ce expectațiile
de creștere a nivelului dobânzilor impun selecția unor titluri cu o durată cât mai mică de
imunizare și, respectiv, o sensibilitate foarte redusă.

Managementul portofoliului de titluri presupune o serie de opțiuni privind selecția

titlurilor în care urmează a se investi, precum și referitoare la perioada de deținere.

Deși există mai multe sisteme de analiză, ele privesc – în ultimă instanță – același fenomen,
motiv pentru care ar fi total neproductiv să le contrapunem. Opțiunea pentru unul sau mai
multe dintre aceste sisteme ține, mai curând, de volumul informațiilor accesibile, de costul
prelucrării lor și de timpul de răspuns al procedurilor utilizate.

Analiza fundamentală (stock picking) presupune alegerea titlurilor care promit cel mai mult
în privința beneficiilor viitoare, indiferent cum se vor realiza acestea: prin dividente sau prin
creșterea prețului bursier. Ea poate fi structurată, la rândul ei, pe trei niveluri sau coordonate:

- Analiza economică a firmei;

- Analiza financiară;
- Analiza bursieră (de piața).

14
 Fiecare dintre coordonatele amintite poate fi abordată prin intermediul mai multor categorii
de proceduri.

Procedeul top-down pornește de la evaluări macroeconomice, selectându-se, mai întâi,

țările sau zonele geografice propice pentru investire, apoi sectoarele favorabile și, în cele din
urmă, firmele și titlurile în care se va investi. Parcurgerea celor trei faze conduce la realizarea
unor grile de investiții exprimate în procente.

Procedeul bottom-up se adresează, cu precădere, acelor administratori care, prin actele

constitutive sau prin strategia de investire, au o serie de limitări în privința structurii
portofoliului (spre exemplu, fonduri sectoriale). În acest caz pentru alegerea titlurilor se
utilizează așa-numitele filtre de selecție, legate de cifra de afaceri, nivelul de rentabilitate,
caracterul nepoluant al industriei, coordonate ecologice ș.a.

Analiza economică încearcă să distingă punctele tari și cele slabe în ceea ce privește poziția
pe piață a emitentului. Sunt evaluate, în acest sens, elemente privind:

- Costurile de aprovizionare asociate;

- Vulneribilitatea clientelei și control acesteia prin politici de marketing;
- Organizarea sistemului de distribuție și tehnicile de vânzare;
- Dezvoltarea activității și, în special, evoluția cifrei de afaceri;
- Solvabilitatea piețelor de desfacere.
Analiza financiară se referă, în principal, la datele din bilanț și din contul de profit și
pierderi, care pot da indicii relevante privind atractivitatea titlurilor emise de companii.

Se pornește de la volumul producției, ca bază de calcul pentru marja comercială și valoare

adăugată, obținându-se – în final – capacitate de autofinanțare.

Analiza bursieră operează cu indicatori care se referă la randamentul investițiilor în acțiuni,

prin prisma dividendelor obtenabile și a creșterii cursului acestora.

Analiza grafică mai este numită și analiza chartistă, sau analiza tehnică și se bazează pe
mișcarea prețurilor ca rezultat al procesului de echilibrare a cererii cu oferta. Proiecțiile
cursurilor viitoare ale acșiunilor pe piață ignoră, așadar, alte elemente de analiză, fiind raportate
exclusiv la extrapolarea tendințelor de creștere sau de descreștere a valorii de piață a titlurilor
considerante, îm contextul modelelor și configurașiilor avute în vedere.

Analiza cantitativă presupune alegerea portofoliului de acțiuni în contextul optimizării

raportului risc-rentabilitate.

Se consideră, astfel, că nivelul de variație al cursului unei acțiuni este influențat de evoluția
generală a pieței bursiere, concretizează în riscul sistematic și de elementele specifice fiecărui
titlu, cărora le corespunde riscul specific, diferenșiat sau diversificabil.

Acesta din urmă poartă, la rândul său, alături de coordonatele individuale generate de
emitentul sau deținătorii titlului dîn cauză, și amprenta sectorului economic căruia îi aparține.

15
Pentru construirea unui portofoliu echilibrat și eficient specialiștii recomandă respectarea unui
set de principii, dintre care sunt de menționat:

- alegerea instrumentelor de investire care corespund propriilor necesități; acțiuni –

pentru câștig de capital, respectiv obligațiuni – pentru sporirea randamentului
principalului;
- investirea la momentul în care piața, în ansamblu său, este în creștere;
- sesizarea „fragilității” titlurilor care au înregistrat o creștere semnificativă, din cauza
numărului mare de investitori tentați să vândă aceste valori;
- deversificarea plasamentelor, astfel încât nici un titlu să nu reprezinte mai mult de 10%
din valoare globala a portofoliului;
- investirea numai în sectoarele performante, ținând cont de faptul că evoluția crescătoare
a cursurilor unor titluri dintr-un anumit domeniu antrenează o mișcare de „simpatie”
pentru titlurile altor societăți din același domeniu;
- însușirea, fără ezitare a beneficiilor realizate și vinderea titlurilor care nu aduc
satisfacțiile sperate;
- analiza complexă a titlurilor care urmează a fi achiziționate, utilizând întregul arsenal
metodologic cunoscut (analiza grafică, analiza fundamentală ș.a.).

Investițiile în titluri contribuie la profitul bancar prin venitul periodic din dobânzi sau prin
aprecierea valorii titlurilor achiziționate. Etapele gestiunii portofoliului de investiții sunt:

- Coordonarea portofoliului de investiții cu mediul bancar;

- Corelarea portofoliului de investiții cu planul de lichidități al băncii;
- Evaluarea posibilităților de gajare oferite de titlurile financiare;
- Evaluarea riscului pe care îl implică fiecare tip de activ;
- Evaluarea venitului net fără impozit;
- Diversicarea portofoliului de investiții;
- Anticiparea evoluției ratei dobînzii;
- Determinarea mărimii portofoliului de investiții
- Evaluare experienței manageriale în tranzacționarea titlurilor.

Contribuția esențială a portofoliului de investiții la gestiunea bancară constă în

posibilitatea echilibrării lichidității totale și a poziției de risc a băncii.
În dependenţă de scopurile formării portofoliului de investiţii pot fi implementate diferite
strategii ale acestora.

Strategii ale administrării portofoliului se referă la unul sau mai multe aspecte precum:
configuraţia scadenţelor, tipul titularilor (după dobândă, garanţie, etc.) dimensiunea
portofoliului, orientarea spre sectoare etc. Putem deosebi strategii centrate pe ciclul de afaceri
și strategii centrate pe scadenţe

– Strategii centrate pe ciclul de afaceri

Aceste strategii presupun existenţa unei pieţe de capital bine dezvoltate şi reglementate,
diversificate şi sensibile la modificarea mediului economic. Strategia se centrează pe
maximizarea profitului net printr-o structură adecvată a portofoliului.
O strategie pasivă urmăreşte constituirea de rezerve primare (pentru asigurarea
lichidităţii) şi de rezerve secundare (în titluri pe termen lung generatoare de venit), structura
16
rezervelor urmărind şi reflectând evoluţia mediului financiar. Problema principală rezidă în
neputinţa băncilor de a planifica sistematic momentele de investiţie la nivelul maxim al ratei
dobânzii.
Strategia activă încearcă să anticipeze modificările majore ale ratelor dobânzii, conform
ciclului de afaceri, şi să ajusteze corespunzător scadenţele titlurilor financiare. În acest sens,
banca extinde sau restrânge portofoliul de investiţii şi durata scadenţelor în funcţie de cererea
de credite, determinată de evoluţia ciclului de afaceri.
În condiţiile reducerii cererii de credite, băncile sunt obligate să caute investitori cu venituri
mari, pentru a menţine nivelul profitului net obţinut din dobânzile la credite. Tendinţa va fi de
prelungire a scadenţelor, deoarece cifra veniturilor este descrescătoare, şi în cazul în care ratele
dobânzilor cresc banca va vinde titlurile în pierdere sau le va conserva în portofoliu, obţinând
un venit sub valoarea de piaţă.
– Strategii centrate pe scadenţe
În condiţiile unei pieţe de capital atractive, reglementate, diversificate, decizia
fundamentală ce se impune rezidă în a determina când să fie reduse scadenţele titlurilor
deţinute în portofoliu şi dacă să se realizeze câştiguri din vânzări de titluri înainte de scadenţă.
Adaptarea strategiilor bancare în mod activ la evoluţia condiţiilor economice trebuie să ia în
considerare faptul că strategiile investitorului joacă un rol complex în administrarea resurselor,
a poziţiei fiscale a băncii, în gestionarea capitalului şi profitului bancar; în acest sens, strategia
portofoliilor investiţionale impune:
- Adaptarea corespunzătoare a scadenţelor;
- Modificarea raportului dintre titlurile impozabile şi cele neimpozabile;
- Modificarea tipului titlurilor obţinute.
Strategiile pasive se concretizează în două modele:
 Strategia scadenţelor în trepte, care presupune stipularea unor scadenţe maxime
acceptabile, titlurile fiind distribuite de-a lungul perioadei de scadenţă, în acest fel
asigurându-se o lichiditate şi un venit mediu reinvestibil. Această strategie asigură un
profit mediu atâta timp cât curba veniturilor titlurilor nu se modifică, ceea ce presupune
stabilitatea condiţiilor economice.
 Strategia scadenţelor pe termen lung şi pe termen scurt diferenţiază titlurile
achiziţionate pentru lichiditate de cele achiziţionate pentru venituri.
Ambele strategii au caracter repetabil, prezentând avantajul reducerii costurilor de
tranzacţie, probabilitatea pierderilor din vânzarea titlurilor înainte de scadenţă fiind mică.
Strategiile active presupun acceptarea de riscuri privind adaptarea scadenţelor, modificarea
titlurilor deţinute şi lichidarea periodică a titlurilor de discont.
Aceste strategii grupează titlurile în trei categorii:
 Păstrate pentru tranzacţionare;
 Păstrate până la scadenţă;
 Disponibile la vânzare.
Gestiunea fiecărei categorii se face diferit, managementul activ al portofoliului
presupunând deţinerea unui volum semnificativ de titluri disponibile pentru vânzare,
recunoscând atât cerinţele de lichiditate, cât şi cele de venit.
Un element al strategiei active îl reprezintă ajustarea nivelului de profit mediu
corespunzător previziunilor ratelor dobânzii, băncile putând alege, pentru a reduce expunerea la
riscul ratei dobânzii, achiziţionarea titlurilor cu scadenţe şi durate lungi în condiţiile
previzionării reducerii ratelor, şi invers, în condiţiile previzionării unei creşteri a ratelor.

17
 Băncile sunt, însă, în primul rând, societăți comerciale și, în această calitate, pot să recurgă
la emisiuni proprii de titluri. În plus, ele pot oferi o serie de facilități clienților care își propun
obținerea de fonduri prin plasarea de titluri pe piața monetară sau de capital.

Titlurile emise de bănci sunt împărțite în două categorii:

- acțiuni, obligațiuni, împrumuturi subordonate numte titluri care afectează capitalul sau
fondurile proprii;
- titluri de creanță negociabile.
În funcție de tipul societății bancare (închise sau deținută public), emisiunea de acțiuni
prezintă unele particularități. Astfel, pentru societățile bancare închise, este suficientă
aprobarea prealabilă a Băncii Naționale a României, celelalte specificații (preemțiune,
subscriere, vărsăminte ș.a) fiind supuse dreptului comun în materie de majorare a capitalului.

Pentru societățile bancare deținute public, emisiunea de ecțiuni și obligațiuni este

reglementată suplimentar și supravegheată de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, în
calitate ei de autoritate competentă privind piața de capital. Modalitatea curentă este aceea de
ofertă publică (prospect de emisiune, perioadă de derulare, intermediar de plasamente ș.a.),
ceva mai rar fiind utilizat sistemul de plasament privat.

Emisiunea titlurilor de creanță se referă, în principal, la bonurile de casă și certificatele de

depozit. Perioda de maturitate a acestora le plasează în cele trei segmente cunoscute: titluri pe
termen scurt, mediu sau lung.

În funcție de opțiunea băncii și, desigur, de tendințele pieței, scadența titlurilor poate varia
de la câteva săptămâni la câțiva ani, iar, sub raportul dobânzii, ele pot fi sau nu negociabile.
Desigur că se are în vedere și faptul că titlurile negociabile au o piață secundară mult mai
lichidă, fiind preferate de către investitorii instituționali (fonduri de investiții, firme de
asigurări, fonduri de pensii).

Mult mai semnificativă sub aspectul activității propriu-zise a băncilor, în calitate lor de
intermediari, este acordarea de facilități pentru terți privind emisiunea de titluri. Desigur că nu
orice client este apt pentru asemena operațiuni, după cum nu toți clienții băncilor au aptitudini
de creditare, fiind necesare o serie de criterii de eligibilitate legate de bonitatea firmei, de
potențialul ei financiar și, nu în ultimul rând, de istoricul relațiilor cu banca în cauză.

În orice caz, logica unei asemenea colaborări presupune o serie de avantaje reciproce, dintre
care sunt enumerate.

- Pentru bănci
 Fidelizarea clienților prin relații de lungă durată;
 Extinderea gamei de produse, servicii și operațiuni;
 Obținerea de comisione suplimentare;
 Diversificarea opțiunilor în cadrul managementului trezoreriei și al propriei
lichidități;
 Posibilitatea cooperării interbancare, prin constituirea consorțiilor de finanțare;
- Pentru clienți:
 Stabilitatea sistemului de procurare a resurselor și siguranța acestuia;
 Certitudinea subscrierii titlurilor emise;
 Optimizare, pe termen lung, a costurilor cu dobânzile;

18
  Evitarea unor cheltuieli nejustificate pentru finanțările angajate și neutilizate
integral;
 Siguranța operațională, legată de elasticitatea satisfacerii necesităților de
fonduri.
În mod concret aceste facilități îmbracă diferite forme: intermedierea distribuției de titluri,
subscrierea parțială sau garantarea plasării titlurilor emise, acordarea de credite și garanții
bancare (acceptare, aval ș.a.).

19
Tema 6. Riscurile bancare şi managementul acestora.

1. Conceptul de risc bancar şi tipologia acestora.

2. Managementul riscurilor

1. Conceptul de risc bancar şi tipologia acestora.

Riscurile bancare sunt abordate din două perspective:

a) din perspectiva funcţională, în sensul ataşării riscurilor la funcţia clasică a băncilor, de

intermediere, evidenţiindu-se riscul de piaţă, de credit, de lichiditate etc.

b) din perspectiva evenimentială în sensul considerării riscurilor ca fiind generate de

evenimente neprevăzute, necontrolabile, precum frauda, recesiuni economice etc.

Riscul are un impact deosebit asupra valorii instituţiei bancare, atît sub forma pierderilor
directe suportate, cît şi prin efectele induse asupra clienţilor, personalului, partenerilor etc.
Sintetic, riscul poate fi definit ca fiind posibilitatea de producere a unui eveniment cu consecinţe
adverse pentru bancă şi, în acest sens, expunerea la risc reprezintă valoarea actuală a tuturor
pierderilor sau cheltuielilor suplimentare pe care le suportă sau pe care le-ar putea suporta
instituţia bancară, aceasta putînd fi expunere efectivă sau expunere potenţială.

Gestiunea riscurilor reprezintă un process cu ajutorul cărora banca are posibilitatea se

identifică riscurile, se evalueze mărimea lor, se monitorizeze și se efectueze controlul asupra
pozițiilor de risc, se determină corelarea dintre diferite tipuri de risc.

Un sistem de gestiune a riscurilor care include strategia și tactică direcționate către

minimizarea lor se numește risc – management. Risc management eficient include un sistem de
gestiune, un sistem de identificare și de evaluare, un sistem de monitorizare și de control.

Corespunzător cu faptul dacă există dependența între riscurile și veniturile putem deosebi:

- Riscuri care pot fi evaluate cantitativ (de ex. riscuri financiare), gestiunea constă în
optimizarea lor;
- Riscuri care nu pot fi evaluate cantitativ (risc juridic, reputațional), gestiunea cărora
constă în minimizarea lor.

Riscurile în activitatea bancară pot să apare cât în baza factorilor interni atît și în baza
factorilor externi. Dacă factorile interne sunt previzibile, pot fi evaluate și optimizate la timp,
factorile externe în majoritatea cazurilor nu pot fi controlate de către banca. Banca nu poate fi
sigură în privința rezultatelor evenimentelor viitoare, asupra impactului lor la eficiența activității
viitoare.

Putem evidenția cinci cele mai principale grupe de riscuri externe:

- Risc de fors major este legat cu apariția situațiilor neprevizibile cu impact negativ
asupra activității bancare ca de exemplu calamități naturale etc.

1
 - Risc de țară este legat cu apariția condițiilor nefavorabile pentru activitatea băncii în
domeniul politic, economic, juridic în țara cu care banca și clienții ei coloborează.
- Risc de politica externă – este condiționat de către schimbările în relațiile externe, ca
și de situația politică în una din țări, care are influență asupra activității băncii ca de
exemplu război, scandaluri politice etc.
- Risc juridic este condiționat de schimbările în legislația diferitor țări.
- Risc macroeconomic apare din cauza crizelor economice în țara sau în unele
segmente a economiei, în aceasta grupa se evidențiază riscul inflațieicare este legat cu
micșorarea costurilor inițiale a activelor

Pentru minimizarea impactului acestor riscuri asupra activității sale băncile sunt obligate
să elaboreze cîteva scenarii de acțiune în care trebuie fi prevăzute diferite situațiile de criză și
acțiunile de mare urgență care banca să întreprindă. Aceste scenariile periodic trebuie de revizuit
și de prezentat Băncii Naționale.

Diversitatea riscurilor cu care se confruntă o bancă, precum şi diversitatea situaţiilor care

generează aceste riscuri impun, din considerente practice, operaţionale, dar şi teoretice, de
înţelegere, gruparea acestora după -diverse criterii.

A. În funcţie de expunerea la risc se evidenţiază:

a) riscuri pure, în cazul cînd expunerea este generată de activităţile şi procesele bancare,
cu posibilitatea inducerii de evenimente producătoare de pierderi. Asemenea riscuri sunt: riscuri
fizice (distrugere, avarieri etc.), riscuri fiduciare (pierderi de date, de efecte comerciale etc.),
riscuri frauduloase, riscuri de răspundere:

b) riscuri lucrative sau speculative, în cazul în care expunerea este generată de încercarea
băncii de a obţine profit mai mare, ceea ce presupune cheltuieli suplimentare, dar posibile
pierderi.

B. În funcţie de caracteristica operaţională bancară care generează riscuri evidenţiăm:

I. a) riscuri asumate în gestiunea bilanţului

b) riscuri financiare

- riscul de creditare sau de insolvabilitate a debitorului, de nerambursare, exprimă

posibilitatea neîncasării la scadenţa a capitalului împrumutat, plus dobînzile;

- riscul de lichiditate sau, de finanţare exprimă posibilitatea ca banca să nu dispună de

lichiditate pentru a acoperi obligaţiile financiare la moment dat;

- riscul de capital, de îndatorare sau de faliment exprimă probabilitatea ca fondurile

proprii ale băncii sa fie insuficiente pentru a acoperi pierderile din activitatea curentă.

a.2) riscuri de piaţă sau de variaţie a valorii activelor financiare. generate de

probabilitatea variaţiei ratei dobînzilor, a cursului valutar sau a cursului titlurilor financiare.

Toate aceste riscuri sunt interdependente. deoarece exprimă doar aspecte diferite ale
aceluiaşi potenţial de risc ataşat operaţiunilor bancare curente.
2
 II. b) riscuri asociate serviciilor (de prestare)

- riscul operaţional exprimă probabilitatea ca banca să devină incapabilă să mai asigure

servirea eficientă a clienţilor;

- riscul tehnologic, asociat calităţii şi structurii ofertei de produse financiare, determinat

de momentul scoaterii sau introducerii produselor bancare pe piaţă;

- riscul produsului nou, asociat inovaţiilor în sfera produselor financiare;

- riscul strategic exprimă probabilitatea de a nu alege strategia optimă în condiţiile date:

III. c) riscuri ambientale, exprimînd probabilitatea ca o schimbare adversă a mediului să

afecteze negativ profitul băncii:

- riscul de fraudă, vizaînd posibile furturi din partea angajaţilor:

- riscul economic, asociat probabilelor evoluţii adverse ale mediului economic, cu impact
negativ asupra performanţelor băncii (de ţară, sistemic)

- riscul concurenţial, generat de moditicarea raporturilor de piaţă în defavoarea băncii;

- riscul legal, generat de probabila evoluţie a cadrului normative în defavoarea băncii.

Clasificarea riscurilor se realizează şi în funcţie de alte criterii, însă definitorii pentru

activitatea bancară sunt riscurile financiare şi riscurile de piaţă.

2. Managementul riscurilor
Gestiunea riscurilor bancare este totalitatea de activităţi întreprinse de bancă pentru a
depista cauzele apariţiei riscurilor şi a micşora expunerea posibilă la risc.

Conform recomandărilor Acordului Basel III BNM a aprobat Regulamentul privind cadrul de
administrare a acivității băncilor din 20.12.2018. Conform acestui regulament în cadrul băncii
trebuie de constituit Comitetul de administrare a riscurilor. Acest Comitet oferă suport
consiliului băncii cu privire la apetitul la risc şi la strategia de risc cât actuale atât şi viitoare ale
băncii şi sprijină consiliul în monitorizarea aplicării acestei strategii de către organul executiv.
Responsabilitatea generală privind riscurile îi revine Consiliului băncii.

Comitetul de administrare a riscurilor are, cel puţin, următoarele responsabilităţi:

1) supraveghează punerea în aplicare a strategiilor de administrare a capitalului şi a
lichidităţii, precum şi pentru administrarea riscurilor relevante activităţii băncii, cum ar fi riscul
de credit, riscul de piaţă, riscul operaţional (inclusiv riscurile de conformitate şi TIC) şi riscul
reputaţional, pentru a evalua adecvarea acestora în raport cu apetitul la risc şi strategia privind
administrarea riscurilor aprobată;
2) analizează o serie de scenarii posibile, inclusiv scenariile de stres, pentru a evalua modul
în care profilul de risc al băncii s-ar modifica urmare unor evenimente externe şi interne
potenţiale;
3) supraveghează alinierea între toate produsele şi serviciile financiare oferite clienţilor şi
modelul de afaceri şi strategia de risc a băncii, evaluează riscurile asociate produselor şi
3
serviciilor financiare oferite şi ţine cont de alinierea dintre preţurile atribuite şi profiturile
obţinute din aceste produse şi servicii;
4) prezintă consiliului băncii recomandări privind ajustările necesare ale strategiei de risc
care rezultă, inclusiv, din modificările modelului de afaceri al băncii, evoluţiile pieţei sau
recomandările prezentate de funcţia de administrare a riscurilor;
5) evaluează recomandările auditorilor interni şi/sau externi şi urmăreşte implementarea
adecvată a măsurilor necesare ce ţin de domeniul administrării riscurilor;
6) oferă consultații cu privire la numirea consilierilor externi, pe care membrii consiliului
pot decide să-i angajeze pentru consultații sau sprijin în domeniul administrării riscurilor.

Comitetul de administrare a riscurilor trebuie să colaboreze cu alte comitete (comitetul de

audit, comitetul de remunerare).

Funcţia de administrare a riscurilor este responsabilă, cel puţin, de următoarele activități:

1) identificarea riscurilor la care este supusă banca, măsurarea, evaluarea şi monitorizarea
acestor riscuri şi a expunerii reale a băncii la riscurile respective;
2) determinarea poziţiei capitalului şi a lichidităţii în contextul riscurilor la care este supusă
banca;
3) monitorizarea şi evaluarea consecinţelor acceptării anumitor riscuri, măsurilor de
atenuare a impactului acestora şi corespunderii nivelului riscurilor respective nivelului de
toleranţă la risc;
4) raportarea către organul de conducere al băncii şi emiterea recomandărilor relevante.
Rolul funcţiei de administrare a riscurilor în identificarea, cuantificarea, evaluarea,
administrarea, diminuarea, monitorizarea şi raportarea riscurilor este următor:
1) să se asigure de faptul că au fost identificate, evaluate, cuantificate, monitorizate,
administrate şi raportate corespunzător toate riscurile de către subdiviziunile relevante din cadrul
băncii;
2) să asigure faptul că identificarea şi evaluarea nu sunt bazate exclusiv pe informaţii
cantitative sau rezultate ale modelului, dar iau în considerare, de asemenea, abordări calitative,
precum şi să ţină organul de conducere la curent cu privire la ipotezele utilizate şi la posibilele
deficienţe ale modelelor de riscuri şi ale analizei riscurilor;
3) să se asigure că tranzacţiile cu persoanele afiliate sunt analizate şi că riscurile pe care
acestea le prezintă pentru bancă sunt identificate şi evaluate în mod corespunzător;
4) să se asigure că toate riscurile identificate sunt monitorizate eficace de către
subdiviziunile operaţionale relevante ale băncii;
5) să monitorizeze periodic profilul de risc efectiv al băncii şi examinarea acestuia în raport
cu obiectivele strategice şi apetitul la risc;
6) să analizeze tendinţele şi să recunoască riscurile noi sau emergente şi să analizeze
intensificarea riscurilor care apar ca urmare a modificării circumstanţelor şi condiţiilor. De
asemenea, să revizuiască periodic rezultatele actuale ale riscurilor în raport cu estimările
anterioare pentru a evalua şi îmbunătăţi acurateţea şi eficacitatea procesului de administrare a
riscurilor;
7) să evalueze posibile modalităţi de reducere a riscurilor. Raportarea către organul de
conducere trebuie să includă propunerea măsurilor adecvate de reducere a riscurilor.

Politicile privind administrarea riscurilor trebuie să fie transpuse în regulamente şi

reglementări interne secundare, făcându-se distincţie între regulile generale aplicabile întregului
personal şi regulile specifice aplicabile anumitor categorii de personal şi trebuie să includă, cel
puţin, cerinţe privind:
1) procedurile de administrare a riscurilor, adaptate dimensiunii şi naturii activităţilor
băncii, care vor include identificarea şi evaluarea permanentă a poziţiilor asumate de risc,
4
monitorizarea şi controlul riscurilor, inclusiv aferente activităţilor externalizate şi tranzacţiilor
din afara bilanţului;
2) procesul de ajustare a procedurilor de administrare a riscurilor în funcţie de modificarea
profilului de risc al acesteia şi de evoluţiile de pe piaţă;
3) limitele expunerii la risc prevăzute pentru ansamblul activităţilor, precum şi pentru
fiecare activitate semnificativă în parte şi/sau sucursală care să reflecte profilul de risc ales, din
perspectiva raportului dintre riscurile acumulate şi profitul obţinut pe care banca îl consideră
acceptabil în condiţiile asigurării continuităţii activităţii în mod eficient şi prudent. Limitele
stabilite la nivelul activităţilor şi/sau sucursalelor trebuie corelate cu cele stabilite la nivel de
ansamblu al băncii;
4) procedurile de autorizare a operaţiunilor ce pot fi afectate de riscuri, ţinând cont de
responsabilităţile organului de conducere şi ale personalului băncii aferente gestionării riscurilor;
5) măsurile necesare pentru a minimiza şi limita expunerile la riscurile care afectează
realizarea obiectivelor băncii şi/sau stabilitatea acesteia;
6) resursele suficiente ale băncii (inclusiv resursele tehnice şi umane) pentru dirijarea
riscurilor.
Banca va identifica profilul de risc, determinând obiectivele pentru fiecare risc, va asigura
o monitorizare sistematică a conformării activităţii cu politicile şi procedurile stabilite pentru
administrarea riscurilor, precum şi raportarea, după caz, către organul corespunzător a
încălcărilor constatate şi înlăturarea acestora.
În cazul unui nivel înalt al expunerii la risc şi/sau utilizării unor metode neadecvate de
dirijare a riscului, banca este obligată să întreprindă măsuri de corectare, care vor cuprinde, cel
puţin, următoarele:
1) perfecţionarea sistemelor de informare şi de estimare a expunerii la risc;
2) reducerea nivelului riscului;
3) aplicarea altor măsuri sau o combinare a acestor măsuri în funcţie de situaţia concretă,
starea şi condiţiile existente în bancă.

Gestiunea modernă a riscurilor bancare constă din mai multe etape

Prima etapă – identificarea riscului- presupune identificarea poziţiilor de risc care pot afecta
rezultatul băncii;

A doua etapă – cuantificarea riscurilor – presupune exprimarea în cifre a posibilelor efecte

negative asupra rezultatului bancar. Pentru a cuantifica riscurilor, instituţiile bancare utilizează
parametri statistici, precum: varianta fluxurilor de numerar, ce rezultă dintr-o operaţiune şi
covarianţele cu fluxuri de numerar, ce rezultă din alte operaţiuni. În practică, este, uneori, dificilă
caracterizarea tutor poziţiilor riscante prin valori statistice, deoarece nu toate activităţile bancare
generează fluxuri de numerar.

Metodele de evaluare a riscului, care în modul general, pot fi clasificate astfel:

I. Metoda modelării statistice, adică prin simularea evenimentelor cu ajutorul

modelelor matematice şi urmărirea acestora prin utilizarea unor sisteme-suport de
decizie. Această metodă este cea mai sigură, însă cea mai complicată.
II. Metoda aprecierii riscurilor în baza anumitor criterii şi indicatori, este aplicată
de amjoritatea băncilor, cu toate că, în cazul Republicii Moldova, evaluarea prin
această metodă se reduce mai des la menţinerea normativelor obligatorii impuse de
Banca Naţională a Moldovei, însă cerinţele Băncii Naţionale sunt elaborate pentru
riscuri specifice şi urmează scopul general al supravegherii bancare, care, de altfel,
5
 este diferit de scopul gestiunii riscurilor effectuate de o bancă comercială. Din acest
motiv, banca îşi va stabili un set suplimentar de indicatori, adiţionali celor oficiali,
care vor estima valoarea expunerii băncii la diverse riscuri.
III. Metoda-analitică, ce presupune analiza riscurilor atît pentru fiecare operaţiune în
parte, cît şi a totalităţii riscurilor la care este supusă banca. Analiza se face pe tipuri
de risc, ele fiind grupate în funcţie de anumite criterii.

IV. Controlul riscurilor

Controlul riscurilor vizează mininimizarea cheltuielilor asociate riscurilor pentru

expunerile care au fost identificate pentru fiecare categorie de riscuri. Controlul riscurilor,
componentă a gestiunii acestora, utilizează tehnici specifice fiecărei categorii de risc: tehnici de
gestiune a bilanţului sau de diversificare a portofoliului pentru riscul de piaţă; titrizarea creditelor
pentru riscul de lichiditate; calitatea produselor bancare, analiza creditelor neperformante pentru
riscul operaţional etc. Este necesar pentru a verifica dacă regelmentările bancare sunt respectate
şi dacă instrumentele de gestiune sunt correct aplicate. Sarcina controlului bancar este axată, mai
ales, pe prevenirea producerii riscurilor. Prin control sunt identificate situaţiile de risc potenţial la
toate nivelel de gestiune ale băncilor.

4. Eliminarea sau evitarea riscurilor

Această etapă presupune realizarea prealabilă a identificării şi cuantificarea riscurilor

riscurilor şi apoi îndepărtarea cauzelor care le produc.

În acest sens, băncile pot utiliza diverse metode:

- reproiectarea activităţilor asociate şi a fluxurilor de operaţii;

- eliminarea produselor considerate riscante sau ale căror proceduri operaţionale sunt
puţin cunoscute (exemplu, instrumentele derivate).

Dacă banca a apreciat corect cheltuielile şi veniturile asociate riscurilor, această etapă
poate avea efect favorabil asupra reducerii costurilor totale; în caz contrar, pot fi eliminate
produse care ar putea genera venituri în viitor.

5. Finanţarea riscurilor

Din perspectiva gestiunii riscurilor bancare, finanţarea presupune atît acoperirea

riscurilor, cît şi transferul acestora.

Cele două rnetode sunt adecvate tutor situaţii diferite:

– acoperirea riscurilor este funcţională în cazul riscurilor cu frecvenţa şi amplitudine a

expunerii previzibile sau atunci cînd nu există asigurări de piaţă;
– transferul riscurilor este adecvat cînd expunerea la risc este mai puţin previzibilă sau cînd
pagubele potenţiale sunt grave, funcţionarea metodei presupunînd existenţa pieţelor de
asigurări Convenţionale.

6
 În cazul care riscurile, datorită dimensiunii lor pot fi controlate prin cele două metode,
sunt necesare identificarea şi evaluarea gradului de risc pentru ca managerul să cunoască
expunerea potenţială. Acoperirea (reţinerea) riscurilor se poate face prin următoarele tehnici:

– elaborarea unui program formal de finanţare pe baza prognozelor referitoare la pierderile

anticipate;
– prelevări de fonduri de rezervă pentru pierderi din creditare;
– trecerea pierderilor pe cheltuieli sau acoperirea din capital.
Dincolo de incertitudinea asociată veniturilor pe care o generează, programul de
autofinanţare poate constitui un mesaj pozitiv pentru pieţele financiare.

Acoperirea riscurilor trebuie să se facă pe baza a două criteria:

– acoperirea unor familii de riscuri;

– existenţa unei baze proprii de date statistice referitoare la frecvenţa şi amploarea
riscurilor.
Transferul riscurilor se face prin asigurare sau prin operaţiuni cu instrumente derivate,
fiind utilizabil în cazul riscurilor cu pierderi grave sau cînd riscurile nu pot fi identificate sau
evaluate precis.

Teoretic, transferarea riscurilor ar trebui să fie tehnica de ultimă instanţă însă practice
aceasta este utilizată prioritar.

Prin implementarea gestiunii riscurilor bancare ca o componentă esenţială a

managementului bancar global, banca poate comunica pieţelor financiare eficacitatea sa în
gestiunea patrimoniului financiar, cu efecte de sinergie asupra atitudinii favorabile a pieţelor.

Avînd în vedere importanţa majoră a administrării riscurilor bancare, activitatea băncilor

este supusă din partea BNM a unor normative şi indici economici obligatorii. Dirijarea riscurilor
se efectuează printr-un complex de măsuri organizaţionale la primirea deciziilor, prin elaborarea
instrucţiunilor privind diferite direcţii de activitate în Băncile sunt create şi funcţionează
Comitetul ALCO, Comitetul de credit, sunt realizate sisteme de delimitare a împuternicirilor,
create Direcţii de administrare a riscurilor, Comitetul pentru administrarea riscurilor operaţionale
şi securitate informaţională.

7
 Tema 7. Lichiditatea bancară și metode de gestiune

Termenul „lichiditate” poate fi folosit în sensuri diferite

Lichiditatea unui activ înseamnă viteza cu care poate fi vândut fără o scădere semnificativă a
prețului, iar lichiditatea pieței înseamnă prezența unei cantități suficiente de vânzătorii și
cumpărătorii, în care diferența dintre prețurile lor este mică, iar tranzacțiile individuale nu duc la
fluctuații semnificative ale prețurilor.

Pentru a evalua capacitățile unei entități economice de a-și îndeplini în timp util obligațiile față de
creditori, lichiditatea poate fi înțeleasă ca fiind cele mai lichide active.

De exemplu, pentru o bancă, astfel de active pot fi fonduri în conturi la Banca Națională a
Moldovei și cel mai mult titluri de înaltă calitate pe care banca le poate vinde rapid, dacă este
necesar. Diferite rate de lichiditate ale unei bănci indică în ce măsură activele sale lichide acoperă
eventualele ieșiri de fonduri, de exemplu, dacă deponenții doresc să se retragă simultan de la bancă
cantitate mare de depozite.

În contextul politicii monetare, lichiditatea se referă doar la fonduri tuturor băncilor pe conturi
corespondente la BNM. Băncile pot folosi aceste fonduri pentru a se plăti reciproc unii cu alții și
cu BNM, deci într-un fel sunt banii băncilor.

BNM este o bancă băncilor, ceea ce înseamnă că oferă băncilor comerciale un număr de servicii
bancare tradiționale. Unul dintre aceste servicii este posibilitatea de a efectua decontări prin
sistemul de plăți al BNM.

Pentru aceasta, BNM deschide conturi corespondente pentru instituțiile bancare. Băncile pot
utiliza fonduri în aceste conturi pentru decontări între ele și cu alți participanți la sistemul de plăți
BNM. Decontările din acest sistem se efectuează numai în moneda națională, adică în lei. În cazul
în care o banca trebuie să transfere fonduri contrapartidei, ea trimite ordinul de plată către BNM.
În conformitate cu acest ordin, BNM reduce soldul contului corespondent al băncii plătitoare și cu
aceeași sumă mărește soldul contului corespondent al băncii benificiare. Băncile pot transfera
fonduri în numele clienților sau în cont propriu (de exemplu, prin plata achiziționării de active
financiare). Total fondurilor pe conturile corespondente ale tuturor băncilor la BNM și reprezintă
lichiditatea în sectorul bancar.

În plus, BNM este o bancă pentru Guvernul și pentru alte organisme guvernamentale, adică le
deschide conturi bancare, le întreține, le conduce toate plățile prin sistemul de plăți.

Prin urmare, decontările băncilor cu sistemul bugetar se efectuează și prin conturile corespondente
ale acestora la BNM.

Atunci când un client bancar plătește impozite, banca transferă fonduri din contul său corespondent
într-un cont bugetar deschis la BNM. La implementarea cheltuielilor bugetare așa ca plata
alocațiilor și a pensiilor, plata contractelor de stat către firmele executante, deci, fonduri din
conturile bugetare la BNM sunt transferate în conturile corespondente ale băncilor, care deservesc
destinatarii fondurilor bugetare.
1
În plus, există o serie de operațiuni care pot fi decontate numai prin intermediul conturilor
corespondente la BNM. Acestea sunt operațiuni la care contrapartidă sunt BNM sau organisme
ale sistemului bugetar. BNM este responsabilă nu doar de organizarea plăților și decontărilor în
moneda națională, ci este și singurul emitent de monedă. Numerarul se emite în circulație numai
prin casele băncilor. Pentru aprovizionarea caselor și bancomatelor, banca din timp trebuie să
procure numerarul de la BNM, achitînd cu mijloacele din contul propriu corespondent.

Conturile corespondente la BNM au un rol important, pentru că fara mijlocele în aceste conturi
băncile nu le pot îndeplini o funcție cheie, și anume funcția de decontare.

Banca poate primi fonduri pe conturi corespondente (lichidități) ca urmare a tranzacțiilor cu BNM
sau cu alți participanți al sistemului de plăți. Dar anume BNM determină câtă lichiditate va avea
sectorul bancar în ansamblu, de aceea BNM este o sursă sau emitent de lichiditate bancară.

Efectuarea decontărilor în sistemul de plăți înseamnă că conturile corespondente ale băncilor se

schimbă constant. În același timp, majoritatea operațiunilor conduc la faptul că fondurile sunt
transferate de la o bancă la alta, iar volumul total de conturi corespondente (adică lichiditatea
sectorului bancar) rămâne neschimbat.

Cu toate acestea, există o serie de operațiuni care conduc la modificările volumului total de
lichiditate din sectorul bancar. Acestea sunt decontări în care participant de la o parte este o bancă,
iar cealaltă este BNM sau un client al BNM, dar nu banca (de exemplu, sistemul bugetar).

Astfel de operațiuni sunt numite factorii de formare a lichidității. Când ca urmare a acțiunelor
factorilor de formare a lichidității suma totală a fondurilor pe conturile corespondente ale băncilor
este în creștere, putem vorbi despre un aflux de lichiditate, în caz contrar, este ieșirea lichidității
din sectorul bancar.

Factori de formare a lichidității pot fi împărțite în următoarele grupuri în funcție de la cine

primește sau la cine transferă banca lichiditate și cu ce scop sunt efectuate operațiunile.

1. Operațiunile ale BNM cu bănci în lei

BNM poate efectua următoarele operațiuni:

- cumpărarea sau vânzarea activelor pe piața internă (de exemplu, titluri de valoare,

aur sau valută străină);

- cumpărarea sau vânzarea activelor cu o obligație de tranzacție inversă (repo, swap);

- plasarea titlurilor proprii;

- acordarea împrumuturilor;

- acceptarea depozitelor.

Pe lângă cumpărarea / vânzarea simplă (directă) activelor, toate celelalte tranzacții sunt la termen
sau returnabile. În fiecare caz, BNM virează fonduri în conturile corespondente ale băncilor
(furnizează lichidități) sau le retrage (absoarbe lichidități).

Operațiunile returnabile au o primă parte, de exemplu, acordarea unui împrumut, atragerea

2
depozit sau plasare de obligațiuni, iar al doilea parte - returnarea unui împrumut sau depozit,
răscumpărarea obligațiunilor.

2. Modificarea cantității de numerar în circulație

Băncile pentru numerar plătesc fonduri din conturile lor corespondente la BNM, iar în caz de exces
de numerar, le returnează BNM. Astfel, o creștere a volumului de numerar în circulație duce la
ieșiri de lichiditate și o scădere - duce la intrări. Suma numerarului în circulație
tinde să crească pe măsură ce economia crește pentru că trebuie să servească un volum tot mai
mare de tranzacții. Dezvoltarea și distribuția serviciilor bancare, inclusiv transferuri fără numerar,
dimpotrivă, reduce proporția tranzacțiilor cu numerar, și ca rezultat, cererea pentru numerar crește
mai încet sau chiar se micșorează. În plus, volumul numerarului în circulație (în afara de BNM)
depinde și de la fluctuații sezoniere. Înainte de zilele de odihnă și sărbătorile de lungă durată se
observă ieșiri de lichiditate, pentru că băncile își umple casele cu numerar. După zilele de odihnă
și sărbătorile magazine și entitățile care furnizează servicii către public, predau încasările băncilor,
iar acestea, la rândul lor, se întorc la BNM.

3. Fluxurile bugetare și alte operațiuni

Organele ale sistemului bugetar, utilizând fondurile din conturile lor la BNM, a se achit între ele,
cu băncile și clienții lor, precum și cu BNM. Dar trebuie de menționat că, la factori de generare a
lichidității sunt incluse numai tranzacțiile în lei.

Deci, operațiunile legate cu plasarea și deservirea datoriei externe, pe lichiditatea sectorului bancar
nu influențează precum si operațiunile între organele bugetare de diferit nivel, între BNM și
sistemul bugetar (de exemplu, transferul profitului BNM la buget). Aceste operațiuni duc la o
schimbările soldurilor la unele conturi bugetare în BNM, dar nici cum nu afectează conturile
corespondente a băncilor.

În afară operațiunilor sistemului bugetar asupra lichidității sectorului bancar pot influența
operațiunile altor clienți a BNM, de exemplu Fondul de asigurare depozitelor, precum și alte
operațiuni ale BNM de felul de achitare salariilor personalului sau rambursarea comisiilor bursieri
care sunt denumite ca altele.

Factorii de formare a lichidității pot fi împărțiți în două grupe, în funcție de rolul lor în gestionarea
lichidității bancare.

În primul grup sunt incluse tranzacții care nu sunt legate cu politica monetară ale BNM. Acestea
includ modificarea volumului de numerar în circulație, fluxurile bugetare, intervenții valutare ale
BNM pentru a menține stabilitatea financiară, acordarea lichidității băncilor aflate în recuperare
financiară. Aceste operațiuni sunt denumite de obicei factori autonomi, deoarece nu depind de
acțiunile BNM în cadrul politicii monetare.

Al doilea grup este prezentat de operațiunile ale BNM cu privire la gestiunea lichidității în
sectorul bancar, care sunt promovate cu scopul atingerii obiectivelor operaționale politicii
monetare. Desfășurînd operațiunile legate cu promovarea politicii monetare BNM trebuie să ia în
considerare volumul și natura operațiunilor legate de factori autonomi. În unele cazuri, aceste
3
operațiuni, în principiu nu depind de BNM: modificarea volumului de numerar în circulație este
determinată de cererea acestora de către populație, dar organele sistemului bugetar în mod de sine
stătător decid peroiada și volumul cheltuielilor. Totodată volumul și tipurile operațiunilor de
gestionare a lichidității sunt determinate de BNM în mod independent – în asa mod ca să atinge
obiectivele stabilite de acestea, se asigure mijloacele suficiente pentru decontări și de a păstra ratele
dobănzii intraday cât mai aproape de rata de bază.

Pe parcursul zilei operaționale băncile trebuie să efectueze un volum mare de decontări, pentru ce
au nevoie de lichidități. Cu toate acestea, asta nu înseamnă că fiecare bancă trebuie să rezerva
fondurile exact în sumă decontărilor desfășurate pe parcursul zilei. De asemenea, nu este nevoie
ca in conturile BNM dintr-o singură dată va fi fondurile în volumul de decontări desfășurate.
Sistemul de plăți este conceput în așa fel că decontările pot fi efectuate istantaneu (мгновенно),
ce inseamnă că aceeași fonduri se transferă în sistemul de plăți de la banca la alta pe parcursul zilei
mai multe ori. De aceea, dacă banca intr-un moment dat nu are fonduri suficiente, ea poate a amâna
decontarea până la momentul când la contul corespondent va fi transferată lichiditatea, de exemplu
pe baza tranzacțiilor clienților. De asemenea, banca poate atrage un împrumut intraday gratuit de
la BNM, care trebuie de rambursat până la sfârșitul zilei. Aceasta înseamnă că banca este capabilă
a desfășura decontări, chiar dacă are un sold negativ în contul său corespondent.

Oferirea posibilității de utilizare a împrumutului intraday, BNM asigură posibilitatea decontărilor

într-o sector bancar pe tot parcursul zilei: tradițional o parte din decontări, de exemplu, transferul
de fonduri participând la bursă, sau rambursarea creditelor au loc la începutul zilei, dar intrări de
fonduri ca de exemplu, trecerea în cont încasărilor clienților-entităților de comerț se întâmplă la
sfârșitul zilei. În plus, sistemul de plată are capacitatea de compensare, atunci când banca trebuie
să transfere numai diferența dintre plățile efectuate și cele primite către contractanți. De aceea,
rotațiile zilnice a decontărilor pot depăși volumul conturilor corespondente ale băncilor de multe
ori. Teoretic, băncile ar putea îndeplini funcția sa de decontare fără rezerve preliminare de
lichiditate, adică chiar și cu solduri zero pe conturile corespondente atât la început, cât și la sfârșitul
zilei.

Cu toate acestea, nu toate băncile efectuând decontările sunt gata să se bazeze pe deplin pe
împrumuturi intraday de la BNM. Băncile pot împrumuta fondurile necesare pentru o perioadă și
mai lungă pe piața interbancară sau BNM, dar nu întotdeauna au posibilitate de a o face suficient
de repede, de aceea băncile preferă în continuare să mențină anumite rezerve de fonduri pe conturi
corespondente.

Teoretic, necesitatea băncilor a menține fondurile în conturi ar putea duce la ceea ca cererea
lichidității în sectorul bancar s-a schimbă semnificativ în cursul zilei, crescând în perioade
decontărilor cu volumuri mari și scazând până la zero la sfârșitul zilei operaționale, la finalizarea
activității sistemului de plăți.

În practică, acest lucru nu se întâmplă, deoarece BNM stabilește cerințe obligatorii privind
rezervele obligatorii. Acestea sunt cerințele față de bănci să mențină anumite fonduri în conturile
BNM. Valoarea rezervelor obligatorii se calculează ca ponderea resurselor atrase în depozite de
către banca. Mărimea acestei cote este stabilită în funcție de standardele rezervelor obligatorii.

4
Sumele de fonduri care sunt transferate în contul corespondent al băncii și debitate din acesta în
timpul zilei, poate varia semnificativ. Ca urmare, poate apărea o situație când banca, de exemplu,
trebuie să ramburseze un împrumut intraday Băncii Naționale, în timp ce fondurile pe contul
corespondent în volumul suficient nu pot fi intra.

În același timp, până la finalizarea activității sistemului de plăți, o altă bancă ar putea avea mai
multe fonduri în contul său corespondent decât este necesar.

Băncile pot soluționa aceste dezechilibre pe piața monetară interbancară. Piața monetară este un
segment al pieței financiare în care băncile se asigură reciproc împrumuturi pe termen scurt sau
încheie tranzacții de tip repo și swap.

Prin atragerea unui împrumut interbancar, banca își compensează nevoia pe termen scurt în
lichiditate. Banca creditoare, plasând fonduri într-o altă bancă, primește venituri suplimentare,
pentru că pe conturile corespondente la BNM dobânda nu se percepe.

Tranzacțiile de pe piața monetară sunt încheiate pentru termenele scurte, în principal pentru o zi.
Acest lucru se datorează faptului că, prin astfel de tranzacții, băncile reglează în principal
dezechilibre pe termen scurt între trecerea în cont și scoaterea din cont a fondurilor.

Dacă structura bilanțului băncii este astfel încât să aibă un exces de lichiditate pe termen mediu
sau lung, va fi mai profitabil să investească aceste fonduri, de exemplu, în obligațiuni care aduc
mai multe venituri. În schimb, dacă banca pentru desfășurarea activități curente are nevoie să
împrumută în mod constant o cantitate mare de fonduri, ea poate, de exemplu, să încerce să atrage
deponenții stabilind ratele dobânzii la depozite mai înalte, deoarece fondurile clienților sunt de
obicei mai ieftine pentru bancă și este o sursă mai stabilă decât împrumuturile de pe piața
monetară. Volatilitatea fluxurilor de decontări poate fi explicată prin activitatea permanentă a
băncilor pe piața monetară și volumul mare de tranzacții, pentru că clienții efectuează plăți în
fiecare zi, ceea ce înseamnă că și suma fondurilor pe care băncile sunt gata să le împrumute sau se
acordă se schimbă în fiecare zi.

Prin stabilirea unor cerințe obligatorii de rezervă, BNM încearcă să se formeze un astfel de nivel
de solduri pe conturile corespondente ale băncilor,care depășește nevoia lor de fonduri pentru a
efectua plăți. Acest „acoperiș” al băncilor și se va distribui între ei pe piața interbancară. Doar,
fondurile pe conturile corespondente ale băncilor nu le aduc venituri, de aceea, în absența
cerințelor BNM băncile ar putea menține conturile corespondente la cel mai scăzut nivel posibil.
În acest caz, băncile practic niciodată nu ar avea acele fonduri suplimentare care pot fi plasate pe
piață, și ca urmare, piața monetară nu a putea își îndeplini funcția sa de stabilizare a
dezechilibrelor de lichiditate pe termen scurt ale băncilor. Existența în contul corespondent a
fondurilor de care banca nu are nevoie pentru decontări în ziua curentă, îi va permite să schimbe
rapid volumul operațiunilor sale pe piața interbancară: să plaseze fondurile, dacă alte bănci sunt
gata să le împrumute la rate ridicate, sau să atragă lichiditatea pentru a avea în avans, dacă ratele
pieței monetare sunt scăzute.

Ratele de creditare overnight pe piața interbancară sunt de obicei punctul de plecare sau un punct
de referință pentru ratele dobânzilor la împrumuturi cu alte termeni. De asemenea, pe piața
interbancară BNM poate influență direct, deoarece ea însuși este un participant activ la aceasta,
5
oferind băncilor fonduri sau acceptându-le în depozite pentru o termenele scurte. Din aceste
motive, BNM își stabilește obiectivul operațional de a apropia ratele pieței împrumuturilor
interbancare overnight de rata de bază și apoi atinge acest obiectiv prin gestionarea lichidității din
sectorul bancar.

De aceea, BNM este interesată să mențină o piață monetară activă care funcționează în fiecare zi.
Pentru a forma o astfel de piață, sunt fundamental importante două circumstanțe. În primul rând,
băncile trebuie să fie dispuse să lucreze între ele. Piața interbancară se bazează pe încredere. În
absența încrederii, adică a încrederii băncilor că contrapartidele lor își vor îndeplini obligațiile care
decurg din tranzacție, băncile vor refuza să efectueze operațiunile pe piața monetară, chiar la
condiții foarte favorabile. În al doilea rând, pentru o piață funcționabilă zilnic este optimal că unele
bănci la sfârșitul zilei să au lipsă de lichiditate, iar alte bănci să au surplus de fonduri. Când toate
băncile se ciocnesc fie cu lipsa, fie cu un exces de fonduri, ei nu vor avea nici un stimulent pentru
a face tranzacții. Pentru a evita o astfel de situație, BNM gestionează lichiditatea sectorului bancar.
Efectuând tranzacții cu băncile, BNM creează condițiile necesare, cu scopul formării echilibrului
pe piață, adică egalitatea dintre cererea și ofertă.

Riscul de lichiditate reprezintă o problemă de cost pentru bancă, rezultând din compararea
activelor bancare cu posibilitatea imediată de lichidare, cu depozitele care pot reprezenta o
dimensiune posibilă a solicitărilor deponenților. Astfel, problema de care se lovește conducerea
unei instituții bancare în asigurarea lichidității provine din faptul că rareori cererea de lichiditate
este egală cu oferta de lichiditate la un moment dat, instituția bancară aflându-se în exces sau dificit
de lichiditate.

Lipsa de lichiditate obligă societățile bancare la contractarea de împrumuturi pe piața interbancară

sau la recreditare în relație cu banca centrală pentru a face față plăților, ceea ce înseamnă costuri
suplimentare și afectează în mod negativ profitul bancar.

Căile utilizate pentru reducerea riscului de lichiditate, inclusiv a influenței negative asupra
eficienței activității bancare vizează:

 Echilibrarea activelor bancare cu pasivile bancare, pentru asigurarea stării de lichiditate a

băncilor. În aceste sens, trebuie să se asigure permanent corelarea operațiilor active cu cele
pasive deoarece neconcordanța între plasamente și resurse, ca volum și scadență, reprezintă
un factor care determină creșterea riscului de lichiditate și influențează eficiența activității
bancare. Păstrarea activilor cu scadențe mai lungi decât pasivele ar putea afecta lichiditate
pe termen scurt. În această accepțiune, trebuie amintită dorința clienților de a lua credite
pe termen cu rata fixă a dobânzii și constituirea depozitelor pentru scadențe reduse. În plus,
datorită faptului că ratele dobânzii pe termen lung sunt mai mari decât cele pe termen scurt,
banca poate realiza profituri din oferirea de credite pe termen lung și luarea de împrumuturi
pe termen scurt. Diferența de scadență constituie un risc de lichiditate asumat de instituția
bancară.

Pentru diminuarea acestui tip de risc, instituțiile bancare trebuie să reducă la minim diferența de
scandeță dintre resurse și plasamente, această echilibrare fiind necesară atât din punct de vedere
al duratei de mobilizare și angajare a resurselor bancare, cât și a maximizării profitului și
minimizării costurilor resurselor.
6
Deci riscul de lichiditate determină banca să acționeze în direcția asigurării unor active lichide
suficiente pentru a putea acoperi în orice moment plățile scadente sau cerute în afara scadenței. În
caz contrar, va trebui să-și procure rapid aceste resurse prin împrumuturi de la banca de emisiune
sau de la alte instituții bancare, ceea ce implică costuri suplimentare pentru societatea bancară.
Pentru evitarea unor asemenea situații, trebuie realizată echilibrarea activelor și pasivelor nu numai
pe ansamblu, ci și în structură, în funcție de segmentele de durată ale fiecărei datorii și creanțe.

Gradul de echilibrare a activelor bancare cu pasivele bancare se poate determina cu ajutorul

relației:

∑ 𝑃𝑥∗𝑁𝑧𝑥
Ge = ∑
∗ 100
𝐴𝑦∗𝑁𝑧𝑦

Unde :

∑Px*Nzx reprezintă suma pasivelor bancare (x) ponderate cu durata în zile

de mobilizare;

∑ Ay*Nzy – suma activelor bancare (y) ponderate cu durata în zilee de angajare.

Dacă indicatorul este peste 100%, banca este dependentă de resursele procurate de pe piața
financiară, situație ce determină creșterea cheltuielilor cu dobânzile bonificate. Un nivel inferior
valorii de 100% reliefează gradul de acoperire a activelor pe termen lung din resurse pe termen
scurt. În această situație se pot obține profituri mari, dar instituția bancară este expusă atât la
creșterea riscului de lichiditate, cât și la creșterea riscului la creditele angajate pe termen lung.
Administrarea portofoliului este cu atât mai defectuoasă cu cât indicatorul respectiv este mai
îndepărtat de valoarea de 100%. Relația propusă permite efectuarea analizei pe secvențe distincte,
în funcție de duratele diferite de mobilizare a resurselor și de angajare a creditelor.

 Reglementările prudențiale privind lichiditatea bancară, impuse de BNM pentru a contracara

riscul de lichiditate bancară și prevăzute în Regulament cu privire la lichiditatea
băncii din 08.08.1997 cu modificări ulterioare, stabilesc atât nivelul minim de lichiditate, cât
și modul de calcul al gradului de lichiditate al unei banci, pornind de la considerentul ca
lichiditatea reprezintă un element esențial pentru conducerea prudențială și asigurarea
profitabilității bancare.
Supravegherea riscului de lichiditate se realizează atât de instituțiile bancare, cât și de
BNM, pe baza indicatorului de lichiditate raportat de bancă. În vederea limitării riscului de
lichiditate, instituțiile bancare sunt obligate să își stabilească pentru fiecare exercițiu financiar
strategia în domeniul managementului lichidității, care va fi reanalizată ori de câte ori modificarea
condițiilor mediului de afaceri o impune.

Un aspect legat de riscul de lichiditate se referă la constituirea rezervelor minime obligatorii,

obiectivul vizat constând în asigurarea lichidității minime a societăților bancare. Legislația
referitoare la sistemul rezervelor minime obligatorii prevede că societățile comerciale bancare sunt
obligate să constituie rezerve obligatorii în conturi la Banca Națională a Moldovei, în funcție de
nivelul depozitelor atrase.

7
Baza de calcul a rezervelor minime obligatorii se constituie din mijloace bănești în monedă
națională și în valută, reprezentând obligații ale băncilor rezultate din acceptarea depozitelor și a
altor fonduri. Din baza de calcul se exceptează mijloacele bănești atrase de la BNM și de la
celelalte societăți bancare care sunt obligate să constituie rezerve minime obligatorii la BNM și
capitalurile propii ale instituției bancare calculate în conformitate cu reglementările BNM. Baza
de calcuul se determină ca medie a soldurilor zilnice ale elementelor de pasiv în perioada de
observare (intervalul cuprins între data de 24 a lunii precedente și data de 23 a lunii curente).

Astfel, rezervele minime obligatorii ale unei bănci se calculează potrivit formulei:

Ri = ∑𝑛𝑖=1 ri *di
Unde: ri - reprezintă rata minimă obligatorie a rezervelor la tipul i de
depozite bancare;

i – tipul de depozite bancare;

di – mărimea absolută a depozitelor de tip i la momentul t-1.

În condiții de funcționare normală, rezervele minime oblogatorii au statutul unor imobilizări,

costurile aferente transferându-se în creșterea marjei dobânzelor. Influențând substanțial costurile,
rezerve minime obligatorii acționează atât asupra ofertei de credite, cât și asupra cererii de
creditare, prin efectul prețului. Deși interacțiunea dintre rezerve și lichiditate este puternică, cele
două obiective trebuie atinse separat, dar nu gestionate separat, deoarece rezervele bancare efective
sunt, de fapt, cele prin intermediul cărora se soldează poziția lichidității, iar acesta din urmă este
un amortizor de șoc pentru poziția monetară.

Asigurarea depozitelor bancare este necesară deoarece eșecul în controlarea riscului de lichiditate
poate transforma rapid o dificultate temporară într-una permanentă, ducând la insolvabilitatea
instituției bancare care se află în prăbușirea relațiilor de credit și pierderea unei părți importante a
deponenților care nu-și mai pot recupera sumele depuse. Pentru evitarea acestor efecte, există
posibilitatea asigurării depozitelor prin angajarea responsabilității restituirii lor de către instituții
specializate. Soluția asigură credibilitatea pentru deponenți, care au astfel certitudinea că
depozitele lor vor fi recuperate în cazul falimentului bancar.

În practică există două sisteme de asigurare:

Sistemul mutual, care presupune răspunderea solidară pentru toate bămcile memebre privind
acoperirea depozitelor în caz de faliment, situație în care instituțiile bancare sunt interesate de
calitate managementului fiecăreia, impunând în acest sens existența unor norme și organe de
supraveghere bancară eficientă;

Sistemul asigurărilor organizate, care implică existența unui asigurator ce administrează fondul de
asigurare, constituit prin aportul societăților bancare asigurate, rolul de asigurator revenind unei
instituții publice sau private.

8
Lichiditatea este capacitatea băncii de a plasa în active și de a asigura în orice moment onorarea la
scadență a obligațiilor sale de plată, de a-și asigura îndeplinirea obligațiilor și datoriilor față de toți
clienții. Acest fapt se caracterizează prin menținerea capitalului minim necesar, plasarea maximă
a mijloacelor bănești conform mărimii și termenului în concordanță cu volumele mijloacelor
bănești. BNM stabilește reguli de menținere a lichidităților care au scopul de a stabili o legătură
adecvată dintre suma fondurilor investite și suma surselor financiare.

Principiul I al lichidității prevede că suma activelor băncii cu termenul de rambursare mai mult de
2 ani să nu depășească suma resurselor financiare.

≤ 1

Principiul II prevede că lichiditatea curentă a băncii exprimată ca coeficient al activelor lichide la

active totale.

≥ 20%

Active lichide sunt: numerar, depozite la BNM, valori mobiliare lichide, mijloace interbancare
nete curente.

Indicatorul de lichiditate se calculează ca raport între lichiditatea efectivă și lichiditate necesară,

pe fiecare bandă de scadență. Lichiditatea efectivă se determină prin însumarea, pe fiecare bandă
de scadență, a activelor bilanțiere și a angajamentelor primite evidențiate în afara bilanțului, iar
lichiditatea necesară se determină prin însumarea, pe fiecare bandă de scadență, a obligațiilor
bilanțiere și a angajamentelor date evidențiate în afară bilanțului. În cazul înregistrării unui
ecxendet de lichiditate în oricare dintre benzile de scadență,cu excepția ultimii benzi, acesta se va
adăuga la nivelul lichidități efective, aferent benzii de scadență următoare. Societățile bancare
trebuie să mențină în permanență indicatorul de lichiditate cel puțin la valoare 1, calculând
indicatorul de lichiditate prin completarea corespunzătoare a formularelor stabilite prin
reglementările în vigoare.

Prin stabilirea acestui indicator, banca centrală se asigură că băncile vor putea satisface cerințele
clienților de retragere a fondurilor și astfel nu vor pierde încrederea publicului, fenomen care apare
atunci când instituția bancară nu poate oferi fonduri suficiente. Băncile care nu au suficiente active
lichide trebui să asigure indicatorul de lichiditate fie împrumutând de pe piața interbancară, fie
apelând la banca centrală în calitatea sa de împrumutător de ultima instanță.

1. Principiul I (lichiditatea pe termen lung)

Indicatorul lichidităţii pe termen lung a unei bănci care reprezintă raportul dintre:

Suma activelor băncii în formă de:

9
(1) credite şi plasări acordate băncilor cu termenul rămas până la rambursare 2 ani şi mai mult;

(2) credite şi plăţi cu avans acordate clienţilor cu termenul rămas până la rambursare 2 ani şi mai
mult;

(3) leasing financiar cu termenul rămas până la rambursare 2 ani şi mai mult;

(4) cote de participare în capitalul agenţilor economici (inclusiv a băncilor);

(5) active financiare la cost amortizat cu termenul rămas până la scadenţă 2 ani şi mai mult;

(6) imobilizări corporale;

minus mărimea reducerilor pentru pierderi la aceste active, calculată conform Regulamentului cu
privire la clasificarea activelor şi angajamentelor condiţionale; amortizarea imobilizărilor
corporale şi diferenţe din reevaluarea activelor menţionate,

şi suma următoarelor resurse financiare:

(1) fondurile proprii, determinate în conformitate cu Regulamentul cu privire la fondurile proprii

ale băncilor şi cerinţele de capital, aprobat prin Hotărârea Comitetului executiv al Băncii Naţionale
a Moldovei nr.109/2018;

(2) pasivele obţinute de la bănci şi pasivele obţinute de la clienţi (excluzând depozitele de economii
ale persoanelor fizice) cu termenul rămas până la rambursare 2 ani şi mai mult;

(3) 50% ale pasivelor obţinute de la bănci şi ale pasivelor obţinute de la clienţi (excluzând
depozitele de economii ale persoanelor fizice) cu termenul rămas până la rambursare de la 1 până
la 2 ani;

(4) 10% ale pasivelor la vedere obţinute de la clienţi (excluzând depozitele de economii ale
persoanelor fizice);

(5) depozitele de economii ale persoanelor fizice cu termenul rămas până la rambursare 2 ani şi
mai mult;

(6) 60% ale depozitelor de economii ale persoanelor fizice cu termenul rămas până la rambursare
de la 1 până la 2 ani;

(7) 30% ale depozitelor de economii ale persoanelor fizice la vedere şi cu termenul rămas până la
rambursare de până la 1 an;

(8) obligaţiuni în circulaţie şi alte valori mobiliare emise de bancă cu termenul rămas până la
scadenţă 2 ani şi mai mult;

(9) 50% ale obligaţiunilor în circulaţie şi altor valori mobiliare emise de bancă cu termenul rămas
până la scadenţă de până la 2 ani;

(10) 60% din provizioanele privind beneficiile angajaţilor în partea ce ţine de pensiile lucrătorilor
băncii;

nu trebuie să fie mai mare decât 1.

10
[Pct.1 modificat prin Hot.BNM nr.142 din 14.05.2019, în vigoare 24.06.2019]

[Pct.1 modificat prin Hot.BNM nr.130 din 10.12.2015, în vigoare 30.06.2016]

2. Principiul II (lichiditatea curentă)

Indicatorul lichidităţii curente a unei bănci care reprezintă raportul dintre:

1) suma activelor unei bănci, în formă de:

a. numerar (numerar în casă şi alte valori monetare),

b. depozite la Banca Naţională a Moldovei,

c. valori mobiliare lichide,

d. mijloace interbancare nete curente plasate la băncile din Republica Moldova, precum şi la cele
din străinătate cu ratingul nu mai mic de BBB-/Baa3 atribuit de către cel puţin una din agenţiile
Standard&Poor′s, Moody′s şi Fitch-IBCA, cu condiţia că băncile în cauză sunt concomitent
rezidente ale ţărilor cu ratingurile menţionate (plasările în alte bănci se includ în calculul activelor
lichide numai în cazul în care aceste mijloace nu sunt grevate cu sarcini şi sunt libere de interdicţii)

2) şi suma activelor totale (calculată conform rândului 380 din raportul F 01.00-BILANŢ
[SITUAŢIA POZIŢIEI FINANCIARE], anexa nr.1 la Instrucţiunea privind modul de întocmire şi
de prezentare a rapoartelor FINREP la nivel individual, aprobată prin Hotărârea Comitetului
executiv al Băncii Naţionale a Moldovei nr.42/2018) nu trebuie să fie mai mică de 20%.

21. Principiul III (lichiditatea pe benzi de scadenţă)

Principiul III urmează să fie calculat ca raport dintre lichiditatea efectivă ajustată şi
lichiditatea necesară pe fiecare bandă de scadenţă.

Lichiditatea efectivă ajustată se determină prin însumarea excedentului de lichiditate de pe

fiecare dintre benzile de scadenţă, cu excepţia ultimei benzi, cu nivelul lichidităţilor efective
aferente benzii de scadenţă următoare benzii de scadenţă în care a fost înregistrat excedentul de
lichiditate. Pentru prima bandă de scadenţă lichiditatea efectivă ajustată este egală cu lichiditatea
efectivă.

Băncile trebuie să menţină indicatorul de lichiditate cel puţin la nivelul 1 pentru fiecare bandă de
scadenţă.

Lichiditatea efectivă - active şi angajamente condiţionale cu atribuirea coeficientului respectiv de

ajustare (la determinarea lichidităţii efective nu vor fi luate în calcul activele şi angajamentele
condiţionale, scadenţa cărora a fost prolongată de 2 ori şi mai mult, iar pentru activele garantate
cu depozite - garanţii, nu va fi luată în calcul partea astfel garantată):

1) numerar - 100%;

11
2) operaţiuni interbancare - conturi “Nostro”, mijloace plasate şi credite overnight, plasamente la
termen în bănci şi credite acordate băncilor (se vor lua în calcul plasamentele şi creditele pentru
care nu se înregistrează întârzieri, precum şi cele pentru care sunt înregistrate întârzieri la plata
dobânzii şi/sau rambursarea principalului de maximum 7 zile, inclusiv) - 100%;

3) operaţiuni cu clientela - împrumuturi şi creanţe (se vor lua în calcul împrumuturile şi creanţele
pentru care nu se înregistrează întârzieri, precum şi cele pentru care sunt înregistrate întârzieri la
plata dobânzii şi / sau rambursarea principalului de maximum 30 zile, inclusiv):

a) instrumente de datorie - 90%;

b) credite şi avansuri - 90%;

4) active financiare deţinute în vederea tranzacţionării:

a) instrumente de capitaluri proprii (instrumente de fonduri proprii), înscrise la cota unei burse de
valori din ţări din categoria A sau din Moldova – 50%;

b) instrumente de datorie cu scadenţă reziduală de până la un an, inclusiv (emise sau garantate de
organele administraţiei centrale din ţări din categoria A sau din Moldova, înscrise la cota unei
burse de valori din ţări din categoria A sau din Moldova) – 95%;

c) instrumente de datorie cu scadenţă reziduală mai mare de un an (emise sau garantate de organele
administraţiei centrale din ţări din categoria A sau din Moldova, înscrise la cota unei burse de
valori din ţări din categoria A sau din Moldova) – 90%;

d) credite şi avansuri – 100% (se vor lua în calcul creditele şi avansurile procurate de la alte entităţi
în scopul revânzării pentru care nu se înregistrează întârzieri, precum şi cele pentru care sunt
înregistrate întârzieri la plata dobânzii şi/sau rambursarea principalului de maximum 30 zile,
inclusiv);

e) instrumente de datorie, altele decât cele menţionate (înscrise la cota unei burse de valori din ţări
din categoria A sau din Moldova) – 60%;

5) active financiare desemnate la recunoaşterea iniţială ca fiind evaluate la valoarea justă prin
profit sau pierdere:

a) instrumente de capitaluri proprii (instrumente de fonduri proprii), înscrise la cota unei burse de
valori din ţări din categoria A sau din Moldova – 50%;

b) instrumente de datorie cu scadenţă reziduală de până la un an, inclusiv (emise sau garantate de
organele administraţiei centrale din ţări din categoria A sau din Moldova, înscrise la cota unei
burse de valori din ţări din categoria A sau din Moldova) – 95%;

c) instrumente de datorie cu scadenţă reziduală mai mare de un an (emise sau garantate de organele
administraţiei centrale din ţări din categoria A sau din Moldova, înscrise la cota unei burse de
valori din ţări din categoria A sau din Moldova) – 90%;

d) credite şi avansuri – 100% (se vor lua în calcul creditele şi avansurile pentru care nu se
înregistrează întârzieri, precum şi cele pentru care sunt înregistrate întârzieri la plata dobânzii şi /
sau rambursarea principalului de maximum 30 zile, inclusiv) ;
12
e) instrumente de datorie, altele decât cele menţionate (înscrise la cota unei burse de valori din ţări
din categoria A sau din Moldova) – 60%;

6) active financiare la valoarea justă prin alte elemente ale rezultatului global:

a) instrumente de capitaluri proprii (instrumente de fonduri proprii), înscrise la cota unei burse de
valori din ţări din categoria A sau din Moldova – 50%;

b) instrumente de datorie cu scadenţă reziduală de până la un an, inclusiv (emise sau garantate de
organele administraţiei centrale din ţări din categoria A sau din Moldova, înscrise la cota unei
burse de valori din ţări din categoria A sau din Moldova) – 95%;

c) instrumente de datorie cu scadenţă reziduală mai mare de un an (emise sau garantate de organele
administraţiei centrale din ţări din categoria A sau din Moldova, înscrise la cota unei burse de
valori din ţări din categoria A sau din Moldova) – 90%;

d) credite şi avansuri – 100% (se vor lua în calcul creditele şi avansurile pentru care nu se
înregistrează întârzieri, precum şi cele pentru care sunt înregistrate întârzieri la plata dobânzii şi /
sau rambursarea principalului de maximum 30 zile, inclusiv);

e) instrumente de datorie, altele decât cele menţionate (înscrise la cota unei burse de valori din ţări
din categoria A sau din Moldova) – 60%;

7) active financiare la cost amortizat:

a) instrumente de datorie cu scadenţă reziduală de până la un an, inclusiv (emise sau garantate de
organele administraţiei centrale din ţări din categoria A sau din Moldova, înscrise la cota unei
burse de valori din ţări din categoria A sau din Moldova) – 95%;

b) instrumente de datorie cu scadenţă reziduală mai mare de un an (emise sau garantate de organele
administraţiei centrale din ţări din categoria A sau din Moldova, înscrise la cota unei burse de
valori din ţări din categoria A sau din Moldova) – 90%;

c) credite şi avansuri – 100% (se vor lua în calcul creditele şi avansurile pentru care nu se
înregistrează întârzieri, precum şi cele pentru care sunt înregistrate întârzieri la plata dobânzii şi /
sau rambursarea principalului de maximum 30 zile, inclusiv);

d) instrumente de datorie, altele decât cele menţionate (înscrise la cota unei burse de valori din ţări
din categoria A sau din Moldova) – 60%;

8) alte active financiare – 90%;

9) angajamente condiţionale de debit – 100% (garanţiile financiare irevocabile şi necondiţionate

primite de la bănci, la care se aplică coeficientul Ke).

Ke - se determină prin raportarea soldului mediu (se determină pe baza mediei aritmetice simple
a soldurilor lunare înregistrate în ultima zi a fiecărei luni) al garanţiilor financiare irevocabile şi
necondiţionate primite, a căror executare a fost solicitată de bancă în perioada de 6 luni anterioare
lunii pentru care se întocmeşte raportarea şi încasate în termen de 30 de zile de la data la care
executarea a fost solicitată, la soldul mediu (se determină pe baza mediei aritmetice simple a
soldurilor lunare înregistrate în ultima zi a fiecărei luni) al garanţiilor financiare irevocabile şi
13
necondiţionate primite, calculat pentru o perioadă de 6 luni anterioare lunii pentru care se
întocmeşte raportarea;

10) Sume de primit aferente instrumentelor financiare derivate – 100%:

a) active financiare la valoarea justă prin profit sau pierdere şi dobânzile calculate (scont/primă)
ce urmează a fi primite din operaţiunile cu instrumente financiare derivate;

b) instrumente financiare derivate înscrise la conturile condiţionale şi dobânzile (scont/primă) ce

urmează să fie primite din operaţiunile respective.

Lichiditatea necesară - datorii financiare şi angajamente condiţionale cu atribuirea

coeficientului respectiv de ajustare (la determinarea lichidităţii necesare nu se includ depozitele
- garanţii care sunt gaj pentru expunerile asumate de bancă, pentru angajamentele condiţionale
asigurate cu gaj în formă de depozite băneşti, consemnate la bancă nu va fi luată în calcul partea
astfel garantată):

1) datorii financiare interbancare – conturile LORO şi overdraft la conturile NOSTRO, depozite

şi împrumuturi interbancare - 100%;

2) datorii financiare deţinute în vederea tranzacţionării – depozite, datorii constituite prin titluri şi
alte datorii financiare - 100%;

3) datorii financiare desemnate ca fiind evaluate la valoarea justă prin profit şi pierdere – depozite,
datorii constituite prin titluri şi alte datorii financiare - 100%;

4) datorii financiare evaluate la cost amortizat:

a) depozitele la vedere şi pe termen ale clienţilor – 100% faţă de care banca înregistrează risc mare
de lichiditate şi/sau în cazul în care banca înregistrează deficit de rezerve sau nivelul cel puţin a
unuia din indicatorii capitalului este sub limita minimă;

b) depozite la vedere ale clienţilor – 40% faţă de care banca nu înregistrează risc mare de lichiditate
şi/sau în cazul în care banca nu înregistrează deficit de rezerve sau niciun indicator al capitalului
nu este sub limita minimă;

c) depozite la termen ale clienţilor - 15% (pe fiecare bandă de scadenţă) şi 5% din totalul
depozitelor (pe prima bandă de scadenţă) faţă de care banca nu înregistrează risc mare de lichiditate
şi/sau în cazul în care banca nu înregistrează deficit de rezerve sau nivelul nici unuia din indicatorii
capitalului nu este sub limita minimă;

d) datorii financiare aferente depozitelor de economii – 100%;

e) datorii financiare constituite prin titluri –100%;

f) acorduri REPO – 100%;

g) alte datorii financiare – 100%;

5) alte datorii financiare – 100%;

14
6) angajamente condiţionale de credit - 100% (garanţiile financiare irevocabile şi necondiţionate
date băncilor, la care se aplică coeficientul Kn, nu se includ garanţiile financiare asigurate
irevocabil, până la scadenţă, de către persoane care nu sunt afiliate băncii, cu gaj în formă de
depozite băneşti, consemnate la banca care îşi asumă expunerea)

Kn - se determină prin raportarea soldului mediu (se determină pe baza mediei aritmetice
simple a soldurilor lunare înregistrate în ultima zi a fiecărei luni) al garanţiilor financiare
irevocabile şi necondiţionate date, a căror executare a fost solicitată băncii în perioada de 6
luni anterioare lunii pentru care se întocmeşte raportarea la soldul mediu (se determină pe
baza mediei aritmetice simple a soldurilor lunare înregistrate în ultima zi a fiecărei luni) al
garanţiilor financiare irevocabile şi necondiţionate date, calculat pentru o perioadă de 6 luni
anterioare lunii pentru care se întocmeşte raportarea;

7) Sume de plătit aferente instrumentelor financiare derivate – 100%:

a) datorii financiare la valoarea justă prin profit sau pierdere şi dobânzile calculate (scont/primă)
ce urmează a fi plătite ca urmare a operaţiunilor cu instrumente financiare derivate;

b) instrumente financiare derivate înscrise la conturile condiţionale şi dobânzile (scont/primă) ce

urmează să fie plătite ca urmare a operaţiunilor respective.

3. POLITICA DE GESTIONARE A LICHIDITĂŢII

Băncile vor dispune de un cadru adecvat de gestionare a lichidităţii conform cerinţelor stabilite în
Regulamentul privind cadrul de administrare a activităţii băncilor.

Riscul de lichiditate va fi administrat de către bancă pentru toate activele şi pasivele în moneda
naţională şi în valută, inclusiv cele ataşate la cursul valutei, din bilanţul contabil şi din afara
bilanţului contabil, precum şi luând în calcul toate riscurile complementare (care derivă).

Banca trebuie să se asigure că deţine rezerve de lichiditate suficiente şi să dispună de planuri de

finanţare alternative. În acest scop, banca trebuie să dispună de politici şi proceduri de identificare,
măsurare, administrare şi monitorizare a riscului de lichiditate dezvoltate pentru anumite perioade,
inclusiv pe parcursul zilei - intraday.

Politica băncii privind riscul de lichiditate va include, cel puţin, cerinţe privind:

1) procedurile de stabilire a limitelor acceptabile ale riscului de lichiditate bazate pe parametri care
pot fi identificaţi clar şi care să fie în corespundere cu obiectivele pe termen scurt şi pe termen
lung cu privire la lichiditatea băncii;

2) procedurile pentru identificarea, evaluarea şi monitorizarea poziţiilor de lichiditate, inclusiv

ţinând cont de limitele stabilite. Acest proces trebuie să includă un cadru robust pentru
previzionarea fluxurilor de mijloace băneşti provenite din active, datoriilor şi elementelor din afara
bilanţului pe un set de orizonturi de timp adecvate, atât în condiţii normale, cât şi în condiţii de
criză;

15
3) procedurile de determinare a componenţei activelor şi pasivelor pentru menţinerea unui nivel
suficient de lichiditate, de diversificare a depozitelor şi a altor surse de fonduri pentru a evita
volatilitatea lichidităţii şi pentru a determina limitele pentru tranzacţiile cu contrapărţile, de
stabilire a listei instrumentelor şi activităţilor permise pentru ca banca să-şi gestioneze expunerea
la riscul de lichiditate, inclusiv caracteristicile şi scopurile utilizării acestora;

4) procedurile de raportare pentru diseminarea informaţiei la fiecare nivel şi frecvenţa raportării;

5) procedurile de control pentru a asigura că informaţia este veridică şi completă şi de o calitate

adecvată pentru a permite subdiviziunilor relevante şi organului de conducere ale băncii să-şi
îndeplinească atribuţiile;

6) procedurile de autorizare şi comunicare a excepţiilor de la politica privind riscul de lichiditate,

dacă urmează să se admită excepţii, precum şi fundamentarea necesităţii şi acceptabilităţii
acestora;

7) procedurile privind simulările de criză vor cuprinde o varietate de scenarii pe termen scurt
(minimum 3, cu 3 grade de sensibilitate diferite), mediu şi lung, ţinând cont de situaţiile specifice
caracteristice băncii, dar şi pieţei, în baza cărora se analizează vulnerabilităţile băncii aferente
poziţiei lichidităţii, se determină efectele negative potenţiale şi căile de evitare/soluţionare a
acestora. Aceste scenarii trebuie permanent actualizate, luând în considerare atât factorii interni
(specifici băncii), cât şi cei externi (ce ţin de piaţă);

8) procedurile de administrare a lichidităţii în situaţii de criză care vor prevedea identificarea

punctelor slabe sau vulnerabilităţilor potenţiale privind nivelul de lichiditate al băncii în condiţii
imprevizibile şi elaborarea planurilor de administrare a lichidităţii pentru astfel de situaţii.

Banca trebuie să evalueze intrările de mijloace băneşti, pe care comparându-le cu ieşirile de

mijloace băneşti, să determine valoarea activelor lichide, în scopul de a identifica deficitul
potenţial al finanţării nete viitoare. În acest sens, banca va identifica, evalua şi monitoriza poziţiile
aferente riscului de lichiditate pentru:

1) fluxurile de mijloace băneşti viitoare aferente activelor şi datoriilor;

2) sursele de cerere neprevăzută de lichiditate şi factorii declanşatori asociaţi poziţiilor din afara
bilanţului;

3) valutele în care banca efectuează tranzacţii cu ponderi semnificative;

4) activităţile aferente conturilor corespondente, de custodie şi de decontare.

În scopul identificării, evaluării şi monitorizării poziţiilor aferente riscului de lichiditate pentru

fluxurile de mijloace băneşti viitoare aferente activelor şi datoriilor, banca trebuie:

1) să dispună de un cadru robust de administrare a riscului de lichiditate care să furnizeze

previziuni dinamice ale fluxurilor de mijloace băneşti ce iau în considerare ipoteze cu privire la
comportamentul contrapărţilor importante în situaţia modificării condiţiilor acestuia;

16
2) să construiască ipoteze realiste cu privire la necesităţile de lichiditate pe termen scurt şi pe
termen lung, care să reflecte complexitatea activităţilor desfăşurate, a produselor oferite şi a
pieţelor pe care operează;

3) să analizeze calitatea activelor care pot fi utilizate drept garanţie financiară pentru a evalua
potenţialul acestora de a asigura finanţarea în condiţii de criză;

4) să administreze, în funcţie de scadenţă, intrările de mijloace băneşti în raport cu ieşirile de

mijloace băneşti înregistrate pentru a obţine o distribuţie pe scadenţe a surselor de care dispune în
vederea utilizării acestora.

În scopul identificării, evaluării, monitorizării şi controlului poziţiilor aferente riscului de

lichiditate pentru sursele de cerere neprevăzută de lichiditate şi factorii declanşatori asociaţi
poziţiilor din afara bilanţului, banca trebuie:

1) să identifice, să evalueze şi să monitorizeze fluxurile de mijloace băneşti legate de

angajamentele din afara bilanţului şi de alte obligaţii neprevăzute;

2) să monitorizeze administrarea riscului de lichiditate legat de relaţia cu anumite entităţi stabilită

în scopul minimizării riscurilor instrumentelor financiare derivate, garanţiilor şi altor angajamente
ale băncii.

În scopul identificării, evaluării şi monitorizării poziţiilor aferente riscului de lichiditate pentru

valute, în cazul efectuării tranzacţiilor cu ponderi semnificative, banca trebuie:

1) să evalueze necesităţile agregate de lichiditate în valută;

2) să analizeze separat strategia pentru fiecare valută în care desfăşoară o activitate semnificativă,
cu luarea în considerare a restricţiilor în perioadele de criză;

3) să evalueze probabilitatea pierderii accesului pe pieţele valutare, precum şi gradul de

convertibilitate al monedelor pe care banca le utilizează în cadrul activităţii sale.

În scopul identificării, evaluării şi monitorizării poziţiilor aferente riscului de lichiditate pentru

activităţile aferente conturilor corespondente, de custodie şi de decontare, banca trebuie să
înţeleagă şi să aibă capacitatea de a administra modalitatea în care furnizarea de servicii de
corespondent, custodie şi decontare îi poate afecta fluxurile de mijloace băneşti.

Banca va determina lichiditatea unui activ în baza capacităţii acestuia de a genera lichidităţi,
indiferent de clasificarea lui ca element din portofoliul de tranzacţionare/element din afara
portofoliului de tranzacţionare sau de tratamentul contabil aplicabil acestuia.

Banca trebuie să asigure sisteme de informare, în baza cărora aspectele legate de riscul de
lichiditate să fie raportate în timp util organului de conducere, cu accent pe nivelul şi tendinţa
riscului respectiv care vor include, cel puţin, o analiză a fluxului de mijloace băneşti pentru fiecare
monedă (intrările şi ieşirile) divizat pe diferite perioade, schimbarea valorii de bază a activelor,
pasivelor şi a poziţiilor din afara bilanţului cauzate de schimbările pe piaţă, efectul poziţiei riscului
de lichiditate asupra profitului şi fondurilor proprii.

17
Banca trebuie să asigure existenţa unor proceduri de identificare a diferitelor semnale de avertizare
timpurie, care indică o posibilă apariţie a unor probleme privind lichiditatea, cum ar fi:

1) concentrări în active sau în pasive;

2) reducerea calităţii activelor care poate să genereze o reducere a intrărilor de mijloace băneşti;

3) majorarea rapidă a activelor din surse de finanţare relativ volatile;

4) retragerea de către clienţi a depozitelor înainte de termen (depozitele la termen) sau accelerarea
refluxului depozitelor;

5) majorarea de către creditorii băncii a ratelor dobânzii sau reducerea sumei liniilor de credit;

6) un coeficient mai înalt al raportului dintre împrumuturi şi depozite, ceea ce poate conduce la o
creştere disproporţională a datoriilor;

7) expuneri mari din afara bilanţului;

8) creşterea cazurilor de survenire a clauzei de plată anticipată/clauzei “cross-default” impusă

băncii de către creditori, inclusiv de cei externi;

9) orice alţi factori care sunt consideraţi importanţi de către funcţia de administrare a riscurilor,
organul executiv sau de către consiliul băncii.

În procesul de planificare pentru situaţii imprevizibile, conducerea băncii va ţine cont de

rezultatele simulărilor de criză. Planurile pentru situaţii imprevizibile trebuie să cuprindă:

1) diverse opţiuni ale scenariilor de stres pentru a crea o imagine clară despre măsurile necesare
privind administrarea lichidităţii în situaţii de criză;

2) linii de comunicare bine determinate care să permită luarea deciziilor oportune şi bine
argumentate de către conducerea băncii, precum şi aplicarea promptă şi eficientă a măsurilor de
rigoare în situaţii imprevizibile.

Alături de cerințele prudențiale impuse de Banca Națională, cu scopul de a reduce riscul

de lichiditate, societățile bancare pot introduce reglementări interne ce îmbracă forma unor limite
a căror valoare se revizuiește periodic și se modifică în funcție de schimbările survenite pe piața
interbancară, în economie și care privesc: stabilirea limitei minime a sumei investite în titluri de
stat; definirea limitei minime pentru sumele plasate pe piața interbancară, în contul de rezervă
obligatorie la BNM și în numerar; stabilirea limitei maxime a creditelor acordate persoanelor fizice
și juridice; determinarea perioadei maxime pentru plasamentele interbancare; constituirea
majorității plasamentelor interbancare pe un termen de maximum o lună.

18
 Tema 4. Managementul resurselor umane

1. Abordarea managerială a resurselor umane

2. Conceptul şi sfera managementului resurselor umane

Importanţa factorului uman, a resurselor umane pentru bănci este primordială, calitatea şi
pregătirea personalului condiţionînd evoluţia băncii pe piaţă, capacitatea concurenţială şi adaptivă a
acesteia.

Resursa umană poate fi definită ca ansamblul de disponibilităţi, capabilităţi şi dezirabilităţi

caracteristice personalului dintr-o bancă, precum şi reţeaua de potenţialităţi generată de aceste
caracteristici în realizarea obiectivelor băncii.

Managementul resurselor umane în cadrul băncii are ca o componentă centrală

managementul personalului, care acoperă următoarele aspecte:

– Planificarea personalului;
– Recrutarea şi selecţionarea personalului;
– Conducerea personalului;
– Remunerarea şi recompensele;
– Formarea profesională şi dezvoltarea personalului;
– Disciplina personalului şi administrarea acestuia.

Managementul resurselor umane, include, în plus, aspectele vizînd relaţiile socio-umane din
cadrul băncii, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, politica motivaţional-atitudinală, plasîndu-se într-
o perspectivă strategică asupra factorului uman, ca şi cea mai valoroasă şi importantă resursă a
băncii.

Managementul resurselor umane proiectează strategia de personal a băncii în trei direcţii:

– Dimensiunea, structura şi utilizarea personalului;

– Pregătirea profesională şi dezvoltarea personalului;
– Remunerarea şi motivarea personalului.
Un aspect fundamental al managementului resurselor umane ale băncii îl reprezintă
selectarea, motivarea, formarea şi dezvoltarea managerilor băncii, care asigură conducerea de vîrf a
acesteia, precum şi conducerea compartimentelor sale funcţionale şi operaţionale.

2. Resursa managerială
2.1 Rolul managerilor
Rolul managerilor este complex, sarcina primordială a acestora constînd în realizarea
obiectivelor cu ajutorul colaboratorilor, al personalului. În acest sens, managerii trebuie să
controleze şi să orienteze activitatea personalului bancar, în scopul îndeplinirii obiectivelor pentru
care managerul are responsabilitate.
Pentru ca un manager să fie eficient în antrenarea personalului, a subordonaţilor pentru
munca în echipă, trebuie ca aceştia să accepte poziţia de manager a acestuia, acceptare determinată
de autoritatea managerilor, care îmbracă mai multe forme:

1
 – Autoritatea poziţiei managerului în bancă, care poate fi legitimă, ierarhică sau
coercitivă;
– Autoritatea resurselor, adică accesul managerului la informaţii şi la acordarea de
recompense;
– Autoritatea organizaţională, care exprimă capacitatea managerilor de a integra,
coordona, orienta etc. echipa, personalul într-un mod eficient şi competitiv.
Autoritatea derivă, de regulă, din responsabilitate; fără responsabilitate, autoritatea îndeosebi
cea formală (a poziţiei, a resurselor), devine periculoasă, arbitrară etc.
Aceste două elemente — autoritate şi responsabilitate - îngemănate cu competenţa
reprezintă determinantele rolului unui manager bancar, angajat în realizarea obiectivelor şi a
politicii băncii.
Un manager bun, implicat în gestionarea resurselor in vederea atingerii unor obiective, poate
fi un lider bun, pe care echipa, personalul sä-1 urmeze, mobilizeze şi responsabilizeze, să-i
potenţeze autoritatea şi competenţa.

2.2. Profilul managerului

Profilul managerului bancar trebuie să corespundă cerinţelor impuse de activitatea bancară,

de medial bancar, de conducerea personalului bancar, profil care, de altfel, se circumscrie profilului
persoanelor ce exercită activitate de conducere.
În acest sens, cerinţele principale cărora trebuie să le răspundă managerul sunt:
- să posede cunoştinţe teoretice, abilităţi practice şi calităţi morale care sä-i permită
asumarea responsabilităţii şi exercitarea autorităţii;
- să dispună de aptitudini şi atitudini necesare organizării, îndrumării şi antrenării
personalului, a echipei pe care o conduce;
- să cunoască problematica managerială a domeniului, să aibă cunoştinţe şi juridice necesare
abordării multilaterale a actului managerial;
- să aibă capacitatea de a gîndi strategic şi relaţional, flexibil şi creator în condiţiile
impunerii principiilor şi normelor disciplinei muncii în echipă, în cadrul organizaţiilor bancare
competitive şi eficiente.
Corespunzător acestor cerinţe, profilul managerilor vizează următoarele dimensiuni:
a) dimensiunea fizionomică, care se referă la aspectul fizic şi la modul de prezentare şi
comportare;
b) dimensiunea intelectuală, care se referă la gîndirea logică, intuiţie şi percepere, inteligenţă
şi supleţe intelectuală;
c) dimensiunea caracterială care se referă la devotament şi responsabilitate, onestitate şi
răbdare, modestie şi seriozitate, generozitate si receptivitate;
d) dimensiunea psihică, care se referă la stabilitate emoţională şi reacţionabilitate rapidă,
dinamism şi imaginaţie, perseverenţă şi feminitate;
e) dimensiunea temperamentală, care se referă la parametrii neurofiziologici, diferenţiaţi în
cele patru tipuri temperamentale ( coleric, sanguin, flegmatic, melancolic), la combinaţia acestora şi
la impactul temperamentului asupra caracterului, comportamentului şi personalităţii managerului;
f) dimensiunea personalităţii, care reprezintă suma celorlalte dimensiuni, concretizate într-un
ansamblu de valori acumulate şi însuşite în timp, recunoscute de mediul social ca valori
intelectuale, organizatorice, profesionale etc.

2
 2.3 Eficienţa managerilor

Actualizarea caracteristicilor de profil ale managerului în activitatea de conducere

evidenţiază calitatea actului de conducere al acestuia, eficienţa comportamentului său, stilul de
conducere.
În acest sens, comportamentul eficient al managerului transpare în atitudinea prietenească de
transmitere a deciziilor şi realizarea în comun a acestora, în aprecierea realistă a eforturilor
personalului şi în cuantificarea motivaţională a rezultatelor. Cunoaşterea şi aprecierea salariaţilor,
crearea unui climat de disciplină şi responsabilitate, obţinerea încrederii personalului şi
adaptabilitatea reprezintă trăsăturile unui manager eficient.
Din combinarea atitudinilor manageriale prezentate mai sus, în condiţii concrete de activitate
bancară, pot fi evidenţiate cinci stiluri distincte de management:
managementul umanitar, care pune accent pe preocuparea pentru oameni, pe popularitate şi
atmosferă de muncă destinsă. Eficienţa acestui stil apare atunci cînd sunt incitate motivarea,
cooperarea şi mobilizarea personalului;
managementul autoritar , centrat pe obiectivele activităţii în detrimentul mediului de muncă,
al satisfacerii nevoilor personalului. Eficienţa acestui stil apare în condiţii de control şi
administrarea a activităţilor;
managementul pasiv, care se bazează pe rutină, pe bunăvoinţa personalului, pe
nonimplicare directă;
managementul moderat, de compromis, care promovează calea de mijloc în abordarea
oamenilor şi a obiectivelor, eficienţa sa fiind manifestă în condiţii normale, falimentînd în situaţii
dificile;
managementul de echipă care sintetizează preocupările pentru oameni, dar şi pentru
obiectivele activităţii bancare, prin orientare, implicarea personalului în realizarea obiectivelor.
Managementul în echipă este preferabil în conducerea activităţilor bancare, băncile
dispunînd de personal cu calificare înaltă, cu personalitate puternică şi, în acest sens, echipa oferind
managerului posibilitatea de a-şi dezvolta competenţa şi gîndirea strategică, în condiţiile
distribuirii responsabilităţii şi deciziilor. Managerii care adoptă acest stil de conducere îşi
concentrează eforturile manageriale pe orientare, îndrumare, delegare, sprijin şi antrenare.
O problemă a eficienţei managerului o reprezintă gestiunea timpului, avînd ca element
central organizarea şi cuantificarea obiectivelor, îndeosebi a obiectivelor pe termen scurt, a
detaliilor, a amănuntelor. Agendarea activităţii, pregătirea şedinţelor, delegarea atribuţiilor,
concentrarea eforturilor, ordonarea priorităţilor, planificarea neprevăzutelor etc. constituie tehnici
care pot fi utilizate pentru o gestiune eficientă a timpului de muncă al managerului.
Managementul băncii este distribuit între cele trei entităţi manageriale delegate: Consiliul
de Administraţie, Comitetul de Direcţie şi Preşedinte; transferul competenţelor decizionale la nivel
Preşedintelui, implicat direct în activitatea operativă a băncii, presupune nu numai asumarea de
către acesta a responsabilităţilor ce decurg din funcţiile sale, ci şi asumarea de către Adunarea
Generală a riscurilor ce derivă din concentrarea autorităţii decizionale la nivel unei singure
persoane.
În acest sens, de mare importanţă pentru evoluţia performanţelor şi stabilităţii băncii este
selectarea Preşedintelui, reglementările bancare stipulînd criterii pe care candidatul la această
funcţie trebuie să le îndeplinească referitor la experienţa profesională în domeniu, integritatea
morală, capacitatea managerială, reprezentativă relaţională.

3
 3. Managementul personalului

Rolul factorului uman este esenţial în realizarea obiectivelor propuse de către bancă, în
condiţii de profitabilitate şi stabilitate. În perspectiva universalizării produselor serviciilor bancare,
a operaţiilor băncii, prin dezvoltarea structurilor informatice şi de comunicaţie, managementul
resurselor umane devine elementul prioritar al strategiei evolutive a unei bănci moderne.
O preocupare majoră a unui manager constă în selectarea, formarea şi perfecţionarea
personalului, de la toate nivelele ierarhiei, eficienţa organizării coordonării şi utilizării resurselor
umane influenţînd semnificativ capacitatea băncii de a-şi realiza strategiile şi de a atinge
performanţele propuse.
Managementul resurselor umane cuprinde domenii definitorii, şi anume:
- politica de personal;
- sistemul de evaluare a performanţelor;
- sistemul de pregătire şi perfecţionare;
- sistemul de retribuire şi recompense.
În cadrul băncilor, managementul resurselor umane trebuie să realizeze cinci obiective
fundamentale:
a) Organizarea personalului.
b) Planificarea personalului.
c) Dezvoltarea profesională a personalului.
d) Stimularea şi motivarea personalului.
e) Integrarea personalului în strategia băncii.

3.1. Organizarea personalului

Strategia băncii şi planurile operaţionale ale acesteia presupun constituirea unei structuri
organizaţionale, pe cele trei dimensiuni (ierarhică, funcţională si configuraţională), care să asigure
concentrarea şi convergenţa deciziilor şi acţiunilor spre realizarea obiectivelor atingerea
performanţelor.
Dinamizarea structurii organizaţionale se realizează prin dispunerea atribuţiilor (autoritate,
competenţe, responsabilităţi, sarcini) într-o reţea de relaţii funcţionale şi, implicit, prin plasma
personalului într-o reţea de posturi bine definite, adecvate realizării acestor atribuţii.
a) Stabilirea structurii organizatorice trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:
- să fie adecvată strategiei planurilor operaţionale, în ceea ce priveşte crearea
compartimentelor funcţionale şi unităţilor operaţionale pe produse sau pieţe, constituirea
compartimentelor de susţinere şi de stat major ale băncii ierarhizarea compartimentelor în cadrul
configuraţiei teritoriale;
- să asigure raţionalizarea şi dezvoltarea unităţilor teritoriale pe categorii de oportunitate,
eficienţă şi operativitate;
- se permită integrarea şi armonizarea unităţilor băncii şi optimizarea actului de conducere
prin descentralizare, delegare şi delimitare, orientate spre client şi produs.
Organizarea sau reorganizarea băncii oferă posibilitatea managerilor regîndească şi să
reevalueze managementul de personal, sub toate aspectele (reorientare, pregătire, recrutare,
retribuire, promovare etc.).
b) Responsabilizarea posturilor reprezintă o componenta esenţială a unei organizări eficiente
a băncii, sub următoarele aspecte :

4
 - definirea activităţilor şi a rezultatelor aferente pe unităţi şi posturi, precum şi a obiectivelor
specifice;
- instituţionalizarea normativă a rezultatelor pe posturi, cu indicarea responsabilităţilor;
- monitorizarea implementării rezultatelor definite pe posturi.
c) Stabilirea structurii de personal conform structurii organizatorice şi, în acest sens,
structurarea şi definirea caracteristicilor şi cerinţelor fiecărui post (elaborarea fişei postului, care
trebuie să cuprindă funcţia, responsabilitatea, competenţa de decizie, sarcinile, relaţiile, standardele
de performanţă, necesarul de echipamente).
d) Corelarea cerinţelor postului cu aptitudinile personalului, în vederea recrutării acestuia,
ceea ce presupune determinarea nivelului de pregătire şi aptitudinilor, repartizarea personalului pe
funcţii corespunzător capacităţilor şi aptitudinilor, asigurarea compatibilităţii între caracteristicile
postului şi capabilităţile personalului (profesionale, temperamentale, psihice, morale etc.).

3.2. Planificarea personalului

Realizarea acestui obiectiv implică următoarele activităţi

a) Optimizarea nivelului ierarhic şi a nivelurilor de pregătire existente în bancă,
determinîndu-se, în acest sens, nivelul de subordonare a fiecărui post, în funcţie de gradul de
încărcare, de diagrama de relaţii, de gradul de delegare.
b) Previzionarea cerinţelor viitoare de resurse umane, prin planificarea pe termen lung a
necesarului de personal, impusă de dinamica şi diversificarea produselor, serviciilor şi operaţiilor
bancare, de competiţia bancară şi financiară, de deschiderea băncilor spre exterior
(internaţionalizarea financiară).
Planificarea pe termen lung a personalului implică următoarele etape:
- raţionalizarea structurilor organizaţionale existente;
- stabilirea orizontului de timp al planificării;
- dimensionarea ofertei de personal de pe piaţa muncii;
- previzionarea necesarului viitor de personal;
- identificarea excedentelor sau deficitelor de resurse umane;
- stabilirea programului special de eliminare a decalajului;
- elaborarea planului de personal pe termen lung.

3.3. Dezvoltarea profesională a personalului

Funcţionarea adecvată a băncii depinde de faptul dacă personalul are pregătirea profesională
şi aptitudinile necesare obţinerii rezultatelor pozitive pentru bancă, între capacităţile profesionale şi
cultura organizaţională a personalului trebuind să se realizeze o combinaţie benefică. Cultura
organizaţională reprezintă un ansamblu de aştepţi, valori şi norme informale pe care personalul
băncii le împărtăşeşte şi care îi influenţează comportamentul.
Dezvoltarea profesională, pregătirea şi promovarea personalului implică realizarea
următoarelor activităţi :
a) Analiza necesarului de pregătire şi de aptitudini ale personalului pentru a releva soluţiile
de instruire, de perfecţionare, educaţionale necesare realizării activităţilor bancare cu personal
adecvat, competent şi motivat.
b) Evaluarea individuală a personalului pe baza unui sistem de evaluare profesionist şi
adaptat nevoilor băncii. Sarcina evaluării constă în identificarea capacităţilor individuale şi
colective, a resurselor şi nevoilor de perfecţionare a personalului.
5
 În acest sens, procesul evaluării trebuie sa parcurgă următoarele etape:
- stabilirea scopului evaluării şi al evaluatorului;
- determinarea criteriilor de evaluare;
- definirea conţinutului instrumentelor de evaluare (formular);
- transmiterea rezultatelor evaluării.
Evaluarea permite identificarea punctelor critice ale fiecărui post, pentru acesta fiind
necesară evaluarea întregii activităţi a angajatului, în caz contrar consecinţele evaluării putînd fi
negative asupra băncii.
c) Pregătirea şi perfecţionarea profesională trebuie să cuprindă o infrastructură şi o logistică
centrată pe trei aspecte:
 pregătirea organizată a personalului pe ansamblul băncii, implicînd strategii şi
politici, organizarea cursurilor, testarea absolvenţilor etc.;
 pregătirea profesională la locul de muncă, prin perfecţionarea cunoştinţelor,
abilităţilor şi aptitudinilor conform planului individual de pregătire sub îndrumarea
managerului sau a unui expert;
 urmărirea evoluţiei profesionale, în perspectiva transferurilor, promovărilor,
adaptărilor, compatibilizărilor funcţiilor.
d) Recrutarea şi selectarea personalului pe baza capacităţilor şi aptitudinilor constituie un
element esenţial al dinamizării activităţii eficiente a băncii, implicînd:
 identificarea resurselor, îndeosebi a celor cu pregătire adecvată;
 promovarea metodelor de selectare (campanii de selectare, practica studenţească,
regimul colaborării etc.)
 pregătirea specificaţiilor posturilor;
 examinarea şi testarea candidaţilor.
e) Dezvoltarea culturii organizaţionale are o importanţă deosebită pentru bancă. În acest
sens, vor trebui determinaţi, în primul rînd, parametrii şi caracteristicile culturii organizaţionale
existente, precum şi suporturile ei organizaţionale, avînd în vedere că triada culturii organizaţionale
a băncii (aşteptări, valori, norme) determină semnificativ comportamentul personalului, al
managerilor.
Între ceea ce consideră angajatul ca valabil în bancă, ceea ce crede el că este important şi
ceea ce se aşteaptă în mod comportamental de la angajat trebuie să existe compatibilitate dinamică,
orientată spre schimbare. Promovarea unor noi culturi organizaţionale presupune crearea dorinţei de
schimbare, prezentarea orientărilor şi a motivaţiilor, eliminarea obstacolelor, susţinerea schimbării
şi relevarea rezultatelor schimbării.

3.4 Stimularea şi motivarea personalului

Stimularea şi motivarea personalului au ca principal instrument politica de retribuire şi de

recompensare, care trebuie să respecte unele principii, precum:
 salariile începătorilor trebuie să fie conforme realităţii postului;
 contribuţia angajaţilor în bancă trebuie reflectată în veniturile lor totale;
 performanţa trebuie plătită la valoarea reală a acesteia pentru bancă;
 promovarea angajaţilor să presupună creşterea adecvată şi imediată a salariului;
 performanţele angajaţilor să fie evaluate pe baza aprecierii managerului,
subordonaţilor, clienţilor şi mediului bancar;

6
  orice modificare salarială trebuie să fie corelată cu performanţele obţinute;
 asigurarea unor diferenţieri salariale între structurile organizaţionale diferite din
cadrul băncii;
 diferenţierile salariale între angajaţi trebuie să ia în considerare importanţa
funcţională a posturilor (activităţii);
 primele şi beneficiile să fie administrate printr-un sistem unitar, negociat cu
personalul băncii.
În ansamblul său, managementul resurselor umane trebuie să asigure armonizarea realizării
obiectivelor băncii, ale unităţilor componente cu performanţele angajaţilor, în condiţiile promovării
unui management activ şi orientat.