REALISM

Liviu Rebreanu
REALISMUL este un curent literar-artistic manifestat, pe plan european, la
mijlocul secolului al XIX-lea, care pune accentul pe relația dintre artă și realitate.
Romanul realist de tip obiectiv se evidențiază prin orientarea tematică, mai ales de
natură socială, și continuă cu structura tradițională a conținutului, la acțiune
participând personaje aparținând unor clase și structuri sociale diverse. Totodată,
tehnica narativă constă în relatarea cronologică a faptelor prin înlănțuire, printr-o
desfășurare logică a evenimentelor.
Literatura realista își exercită influența și asupra creațiilor lui Liviu Rebreanu,
„Ion” și „Pădurea Spânzuraților”, întrucât acțiunea este ancorată în actualitate, sunt
înfățișate diverse aspecte sociale, personajele sunt tipice, naratorul este omniscient și
omniprezent, iar relatarea întâmplărilor se face la persoana a III-a, fără vreo implicare
afectivă a acestuia. Totodata, forma adoptată este una echilibrată, punându-se accent
pe exactitatea exprimării și pe verosimilitatea întâmplărilor.
Publicat în 1920 și scris pe durata a șapte ani, romanul „Ion” reprezintă primul
roman al lui Liviu Rebreanu, o capodoperă care înfățișează universul rural în mod
realist.
Mai întâi se observă că, în spirit realist-obiectiv, Rebreanu realizează prin
această scriere o monografie a satului transilvănean de la începutul secolului al XX-
lea și, de aceea, romanul are două teme: prima este lupta țăranului pentru pământ într-o
societate în care singura măsură a valorii omului este averea; iar a doua o constituie
lupta intelectualității ardelene pentru libertate și emancipare națională.
Titlul romanului face trimitere directă la numele personajului eponim, un nume
sugestiv pentru categoria țăranului – exponent al clasei sociale. La început, romanul s-
a intitulat „Zestrea”, iar apoi autorul a optat pentru titlul „Ion”, numele personajului
principal. Romanul are două părți „Glasul pământului” și „Glasul iubirii”
(cuprinzând fiecare câte șase, respectiv, șapte capitole), deoarece în sufletul
personajului se dă o luptă sfâșietoare între nevoia de pământ și iubirea sinceră și
patimașă pentru Florica.
Acțiunea romanului se petrece pe două planuri narative care se intersectează.
Primul plan narativ cuprinde și incipitul romanului, aflat în capitolul I intitulat
„Începutul”, care prezintă drumul până în Pripas și se continuă cu secvența horei
satului la care participă întreaga colectivitate.Scena horei de la începutul romanului
reprezintă conform viziunii criticului literar , N. Manolescu, „o horă a soartei.”. Acest
plan narativ îl are în centrul întâmplărilor pe Ion al Glanetașului, care o iubește pe
Florica, dar, aceasta fiind săracă, el se căsătorește cu Ana, fata lui Vasile Baciu, unul
dintre bogătanii satului, crezând că astfel va scăpa de sărăcie. Tratată cu brutalitate atât
de soț, cât și de tată, Ana se spânzură și în acest timp îi moare și copilul, ceea ce îl

1
nemulțumește pe Ion, acesta crezând ca își va pierde averea dobândită de la Vasile
Baciu. Florica se căsătorește cu George Bulbuc, feciorul unui alt bogataș al satului, dar
Ion o iubește înca și încearcă să revină la ea, însă este prins de George și ucis.
Al doilea plan narativ este mai puțin dramatic și prezintă scene din viața de
familie a intelectualității ardelenești. Aici sunt prezentate familiile învățătorului
Zaharia Herdelea și cea a preotului Belciug. Atât familia învățătorului, cât și preotul se
implică în problemele țăranilor și de aici apar unele neînțelegeri între cei doi
intelectuali ai satului.
Finalul romanului, cuprins în capitolul „Sfârșitul”, surprinde din nou, ca și
incipitul, întreaga colectivitate – țărani și intelectuali - , adunată de data aceasta la
sfințirea bisericii, narațiunea încheindu-se cu aceeași imagine a drumului către Pripas.
După cum se observă din structura romanului, incipitul și finalul sunt construite
pe motivul drumului care apare ca prim personaj al scrierii. În plan simbolic, destinul
protagonistului se plasează pe două coordonate: Eros și Thanatos. Drumul devine
deopotrivă simbolul unui început, dar și al unui sfârșit, romanul căpătând astfel, pe
baza acestei simetrii, o structură circulară, rotundă.
Romanul „Ion” surprinde în mod special, diferențierele sociale din lumea
satului, relația cetățenilor cu autoritățile, familia ca instituție socială, dar și unele
destine individuale puternic conturate. În ceea ce privește aceste destine individuale
întruchipate în personajele romanului, ele sunt tipice pentru o întreagă colectivitate:
Ion reprezintă, ca și Florica, țărănimea săracă, iar Vasile Baciu, George Bulbuc și tatal
său ăi reprezintă pe cei bogați. Reprezentanții celeilalte colectivității – intelectualitatea
– sunt învățătorul Herdelea și preotul Belciug.
Între personajele romanului se observă, totodată, și existența unor conflicte
puternice, mai ales de natură socială: conflictul principal este cel dintre Ion și Vasile
Baciu. Dar acestuia i se alătură alte conflicte secundare, cum sunt cele dintre Ion și
Simion Lungu sau cel dintre Ion și George Bulbuc, ori dintre învățătorul Herdelea și
preotul Belciug.
Ca element de tehnică narativă se observă, pe lângă cele două planuri narative
care se întrepătrund, folosirea contrapunctului, deoarece trecerea de la un plan la altul
se face prin alternanță. Autorul respectă cronologia faptelor în cadrul fiecarui plan
narativ și acestea sunt prezentate prin înlănțuire. Totodată, registrul stilistic adoptat de
scriitor este diferit în prezentarea celor două universuri umane. Un registru grav,
profund, când este vorba de țărănime, și un altul ușor ironic, atunci când este vorba de
multe scene din viața intelectualității.
Caracterul epopeic și de frescă este semnalat și prin intermediul numărului mare
de personaje care participă la acțiune. Ion este personajul principal, un personaj
monumental, realizat prin tehnica basoreliefului. Nimeni nu stă în calea acestui
personaj a cărui existență este guvernată de verbele „a râvni” și „a poseda”.

2
Prin intermediul acțiunii, încă de la începutul primului plan narativ, se poate constata
că Ion se află în centrul întâmplărilor, statutul său fiind de țăran sărac, dar harnic, care
dorește să-și depășească această condiție prin orice mijloace. Acesta iubește nespus de
mult pământul și, de aceea, din punct de vedere psihologic, trăiește obsesia
îmbogățirii. Moral, personajul parcurge un traseu epic puternic tensionat, tocmai din
cauza pendulării sale între dorința de a avea pământ și iubirea sinceră și pătimasă
pentru Florica. În final, Ion apare în postura de victimă din cauza inconsecvenței sale
și incapacității de a-și gestiona în mod realist sentimentele.
De asemenea, și romanul „Pădurea spânzuraților”, publicat în anul 1922,
dezvăluie publicului o nouă latură a personalității creatoare rebreniene. Romanul este o
imagine a razboiului pentru desăvârșirea unității și independenței naționale.
Mesajul său este că trezirea conștiinței naționale a românilor din Transilvania devenise
un proces fundamental ireversibil.
Tema romanului o constituie evocarea realistă și obiectivă a Primului Război
Mondial, în care accentul cade pe condiția intelectualului ardelean care este silit să
lupte sub steag străin împotriva propriului neam.
Realismul romanului este susținut de o tragedie personală a autorului, al cărui
frate, Emil, ofițer în armata austro-ungară, fusese condamnat și spânzurat pentru că
încercase să treacă linia frontului la români, precum și de impresia șocantă pe care i-a
provocat-o imaginea văzută într-un album cu fotografii din război cu o pădure de a
cărei copaci atârnau spânzurați cehi.
Perspectiva psihologică este realizată obiectiv, prin mijloacele de analiză și
introspecție a conștiinței protagonistului, naratorul heterodiegetic apelând la dialog,
monolog interior, autointrospecție, retrospecție, cuvinte cu valoare de simbol etc.
Perspectiva narativă definește punctul de vedere al naratorului omniscient
(heterodiegetic) și ominiprezent asupra evenimentelor povestite la persoana a III-a, iar
atitudinea naratorului reieșită din relația sa cu personajele profilează focalizarea zero și
viziunea „dindărăt”.
Realismul romanului „Pădurea spânzuraților” conține multiple asemănări cu
realismul tragic dostoievskian.
Structural, romanul este alcătuit din patru cărți, fiecare având câte 11 capitole,
cu excepția ultimei, care are doar 8 capitole. Romanul are două planuri distincte, care
evoluează paralel, dar care se intersectează și se înlănțuie: unul al tragediei războiului
și altul al dramei psihologice a protagonistului intelectual. Ca și în romanul „Ion”
construcția este circulară, incipitul și finalul ilustrând imaginea spânzurătorii și
privirea luminoasă, încărcată de iubire a condamnatului.
Compozițional, sunt prezente câteva simboluri sugestive pentru ideatica
romanului care se constituie în adevărate obsesii, cu accente psihologice pe parcursul
desfășurării acțiuni: imaginea spânzurătorii (de 20 de ori), cuvântul „datorie” ( de 9
3
ori), axa luminii și expresia înălțătoare din ochii condamnatului devenind laitmotive în
epica operei. Atmosfera dezolantă a peisajului de toamnă mohorâtă, cu cer rece în care
câmpia este neagră, arborii sunt desfrunziți, iar ploaia, vântul, întunericul, cimitirul,
precum și sârma ghimpată constituie manifestări ale naturii aflate în concordanță cu
stările sufletești ale personajelor. Astfel, războiul este privit ca „un ucigător de
energii”. Simbolice sunt și numele personajelor: Apostol, cu sensul de propagator al
unei cauze înalte și ucenic al lui Iisus Hristos, iar părinții poartă numele mamei și
tatălui Mântuitorului, Maria și Iosif.
În ceea ce privește parcursul personajului principal, evoluția lui Bologa este
impresionantă. L.Rebreanu mărturisea că intenționase ca personajul să treacă prin trei
faze: cetățean, român și om. Bologa este un personaj complex, cu o viață interioară
bogată, deformată de întrebări, îndoieli, elanuri și căderi. Dialogul și monologul
personajului arată o conștiință trează, un intelectual având explicații logice despre bine
și adevăr, mereu în căutare de certitudini, dar și o capacitate de autoiluzionare și de
trăire aproape hipnotică, de somnambul a perioadei finale. Apostol Bolga este un
inadaptat superior. El caută, stăruitor, echilibrul său individual. Prin destinul său
tragic sugerează absurditatea războiului, iar căderea sa în momentul în care
„luceafărul” vestea „răsăritul soarelui” devine expresia simbolică a proiecției în
eternitate a idealului pentru care s-a jertfit.
Așadar, Rebreanu realizează în cadrul acestui roman un tablou sugestiv al
războiului prin prezentarea sa ca o imensă crimă colectivă și prin descrierea mizeriei,
suferinței și a morții.
Romanele „Ion” și „Pădurea spânzuraților” au fost considerate puncte de
reper în evoluția romanului românesc datorită folosirii unei formule realiste în
prezentarea realității exterioare și a îndepărtării de tradiționalismul în care se
împotmolise romanul autohton de cinci sau șase decenii.