NEOMODERNISM

Nichita Stănescu
Neomodernismului este curent literar al cărui drum a fost deschis de apariția
revistei „Albatros”și continuat de Cercul literar de la Sibiu. În istoria poeziei
postbelice, neomodernismul sau generația '60 este precedat(ă) de perioada realismului
socialist sau a prolecultismului, caracterizat prin promovarea  unei literaturi lipsite de
valoare estetică și urmat de postmodernism, cunoscut și sub numele de generația '80.
            Neomodernii vor să-i redea poeziei atributele firescului și libertatea alegerii
modalităților de exprimare, înlăturând consecințele dezastruoase în plan literar ale
prolecultismului. Ei redescoperă libertatea creatoare, atribuie poeziei un lirism
accentuat, refăcând legătură cu poezia modernă interbelică. Poeții revin, după perioada
prolecultistă, la metafore și la imagini noi, bazate pe un limbaj artistic dens și expresiv,
și la marile teme și modalități literare ale perioadei interbelice: existențialismul,
reflecția filozofică, ironia etc.
Acest curent literar este abordat în creația lui Nichita Stănescu și îl identificăm
prin observarea următarelor trăsături: poezia este considerată o modalitate de
cunoaștere deplină fiind definită de coordonatele existenței și ale cunoașterii, de aceea
urmărește lupta sinelui cu sinele și confruntarea dintre gânditor și creator; sunt
abordate din nou teme ale literaturii române; se crează un univers original în poezie în
care abstractul ia formă concretă, iar legatura dintre abstract și concret se realizează
bivalent; metaforele devin originale datorită subtilității lor, iar imaginile artistice sunt
insolite.
            Aceste trăsături se regăsesc și în poezia „Leoaică tânăra, iubirea” care face
parte din volumul al doilea al poetului, intitulat „O viziune a sentimentelor ”(1964).
Titlul, constituit dintr-o metaforă explicită (apozitivă) prin care poetul definește iubirea
identificată și cu poezia, cu creația însăși, este reluat și în incipitul poeziei, că prim
vers  al discursului liric. Această metaforă sugerează dinamismul, agresivitatea,
manifestarea năvalnică a iubirii, implicit a creației, cărora li se adaugă sensiblitatea și
grația, toate atribute ale tinereții.
            Tema poeziei o constituie imaginea iubirii care transformă totul, indiferent
cărui univers îi aparțin elementele respective: celui natural sau uman, exterior sau
interior. Vorbind despre iubire, identificată cu creația însăși, Nichita Stănescu
realizează o artă poetică în care pune în discuție nu numai raportul dintre poet și
creație, ci și pe cel dintre poet și lumea înconjurătoare, aspecte întâlnite și în multe
dintre creațiile interbelice.
Poemul este structurat în trei secvențe, corespunzătoare celor trei strofe inegale ca
număr de versuri, care pun în evidență trăsăturile acestui curent și viziunea despre
lume a poetului, de asemenea și ea neomodernistă.
            Prima secvență surprinde tocmai întâlnirea bruscă dintre eul liric și iubirea care
apare în postura unei leoaice tinere, mereu în așteptare („Mă pandise-n încordare/ mai
demult”) și deosebit de agresivă („Colții albi mi i-a înfipt în față”). Agresivitatea se

1
asociază cu dinamismul („mi-a sărit în față”) și cu surpriza nemăsurată produsă de
apariția sentimentului sau a stării de inspirație.
            Secvența a două reliefează puterea de transfigurare a iubirii sau a inspirației
atât asupra elemenutului uman, cât și asupra întregului univers. Descrierea acestui
fenomen este una cosmogonică, asemenea cosmogoniilor eminesciene din
„Luceafărul”: „Și deodată-n jurul meu, natura/ se făcu un cerc, de-a dura,/ când mai
larg, când mai apropape,/ că o strângere de ape.” La rândul ei, ființa umană este
cuprinsă de extaz, de o satisfacție nelimitată, trăind aceste metamorfoze în plan vizual
și auditiv, printr-o mișcare spre înălțime: „Și privirea-n sus țâșni,/ curcubeu tăiat în
două,/ și auzul o-ntâlni/ tocmai lângă ciocârlii.”
            Cea de-a treia secvență pune, mai întâi, în evidență efectele întâlnirii eului liric
cu iubirea, cu inspirația, impactul și metamorfoza fiind totale deoarece poetul nici nu
se mai recunoaște: „Mi-am dus mâna la sprânceană,/ la tâmplă și la barbie,/ dar
mâna nu le mai știe”. Apoi, finalul acestei secvențe, și implicit al poeziei, sugerează
faptul că iubirea scoate ființă umană din realitate, din existența ei concretă, și o
proiectează în eternitate: „Și alunecă-n neștire [...]/ o leoaică arămie/ cu mișcări
viclene,/ încă-o vreme/ și-ncă-o vreme...”. Aici apare din nou metafora din titlu, având
însă atributul „arămie” și sugerând maturizarea iubirii, a pasiunii pentru creație,
devenind atotstapânitoare în timp și spațiu, mai viclenă și mai stăpână pe sine.
Dacă în prima secvență, dimensiunea temporală a iubirii, a stării de inspirație apare
clar precizată prin adverbele „azi” și „mai demult”, în final ea nu este clar definită,
fiind exprimată prin repetarea expresiei „încă-o vreme”, simbol al enternizarii iubirii.
            Se remarcă, de asemenea, la nivel structural, simetria dintre cele două imagini
ale iubirii din incipit și final sau între metamorfozele ce au loc la cele două niveluri  -
uman și cosmic.
            După  cum se observă, poetul are o viziune aparte, originală, asupra lumii,
pentru că identifică iubirea cu inspirația ce se naște brusc, având consecințe profunde
atât asupra individului, cât și asupra universului. Iubirea este un sentiment de o mare
forță de transfigurare, fiind pusă în evidență prin intermediul mijloacelor artistice
specifice neomodernismului. Metafora din titlu sugerează deopotrivă iubirea, dar și
inspirația poetică, poezia însăși. La aceasta se adaugă profunzimea metonimiilor din
cea de-a treia secvență – „mâna”, „sprânceană”, „tâmplă”, „bărbie” - , care exprimă
însușirile eului liric văzut că fiind concretă, creatoare, dar cu o existența efemeră.
Imaginea cercului („Și deodată-n jurul meu, natură/ se făcu un cerc, de-a dura”)
devine simbolul perfecțiunii, determinate de efectele iubirii asupra universului
înconjurător, în centrul căruia se află eul liric.
            În această poezie, neomodernismul se manifestă și la nivel prozodic, deoarece
ea este alcătuită din trei strofe inegale că număr de versuri, cu rimă aleatorie, cu
măsură și ritm diferit, ceea ce favorizează prezența ingambamentului.
            De asemenea, poezia „În dulcele stil clasic” a fost publicată în anul 1970, fiind
așezată în fruntea volumului omonim pentru care este artă poetică. Volumul aparține
celei de-a două etape a creației, când rafinarea expresiei pare a fi un scop în sine, iar

2
poetul se manifestă ca un constructor în interiorul limbajului. Acest poem constituie o
poetică a existenței și a cunoașterii.
            Titlul poeziei și al volumului sugerează prin sintagma „stil clasic” intenția de
revenire la tiparele formale cunoscute, pe care poetul le privește cu o duioșie ironică.
Antepunerea epitetului „dulce” amintește de poezia pașoptiștilor și de aceea
eminesciană (celebra formulă „dulce minune”).
            Fiind în același timp poezie erotică – „poezie de dragoste” –și artă poetică,
prin prezentarea întâlnirii dintre Poet și Inspirație, tema poeziei apare dublată. Iubirea
este o cale de cunoaștere, de atingere a clipei unice de revelației a absolutului. Poezia
constituie „descrierea” stării de extaz produsă creatorului de clipa revelației.
            Poezia pare a avea o compoziție clasică, prin cele cinci catrene monorimice, cu
ritm trohaic, de prezența versului final, izolat, cu valuare conclusivă și caracter gomic:
„Pasul trece eu rămân.”. Strofele sunt dispuse în patru secvențe poetice.
            Prima secvență (prima și a două strofă) redă apariția „domnișoarei”/
inspirației, iar laitmotivul „pasul tău de domnișoară” realizează dispunerea gradată a
imaginarului poetic. Termenul „domnișoară” amintește de limbajul din poezia
romantică a secolului al XIX-lea. Cele patru substantive la singular sunt reprezentări
ale abstracțiilor în formă concretă a elementelor cadrului natural: „bolovan”, „frunze
verde, pală”, „înserare-n seară”, „pasăre amară”.  Aceste metafore sugerează
sursele poeziei: duritatea regnului mineral „dintr-un bolovan”, efemeritatea vieții
„frunză verde, pală”. Momentul zilei desemnat de sintagma insolită „înserare-n
seară” sugerează necunoașterea, misterul, momentul pregătitor al revelației. Metaforă
șocantă prin asocierea unor termeni incompatibili, „pasăre amară”, sugerează starea
de suferință a poetului – „pasăre” decât un atribut al inspirației.
            A doua secvență (strofa a treia) surprinde trăirea clipei de revelației.
Efemeritatea clipei de revelației este ilustrată prin repetiția „o secundă, o secundă”.
Eul creator se manifestă contemplativ „eu l-am zărit în undă” și afectiv „inima încet
mi-afundă”:
            A treia secvență (strofă a patra) conține invocarea „idealului ” poetic/ erotic și
redă drama artistului, desprinderea operei de artist, prin invocația elegiacă a muzei:
„Mai rămâi cu mersul tău/ parcă pe timpanul meu.”. Poetul este redus de condiția de
victimă a propriei iluzii, iar corespondentul său în plan simbolic este „timpanul”,
organ al percepției cântecului poetic, prin care nu poate participa în totalitate la
misterul trecerii prin lume a poeziei. Condamnat la solitudine, el percepe viața ca o
stare de „boală”: „Căci îmi este foarte rău.”.
            Ultima secvență poetică (strofa a cincea și versul final) redă starea
contemplativă/ meditativă și devine o meditație pe tema trecerii timpului. Se confirmă
diferența dintre starea poetului lipsit de puterea creației – „Stau întins și lung și zic” –
și starea realului golit de esență, plăsmuit din materiale artificiale și redus la
dimensiuni meschine – „pe sub soarele pitic, aurit și mozaic”. Versul final are, că în
„Glossa” eminesciană, valoare gomică: „Pasul trece, eu rămân.”.  Conclusiv, versul
exprimă opoziția dintre tristețea  și trecerea urmei poeziei.
            La fiecare nivel al textului se observă efortul de înnoire a limbajului poetic.

3
            Din punct de vedere morfosintactic, în primele două catrene se remarcă
utilizarea unui singur verb, reluat de patru ori – „coboară” – ce redă acțiunea în
derulare și susține impresia de epic. Adverbul „parcă” susține sugestia și ambiguitatea
limbajului poetic. La nivel lexico-semantic se remarcă multiplicarea sensurilor
contative ale cuvintelor prin asocierea unor termenii incompatibili: „pasăre amară”,
„soare aurii” sau prin sintagma insolită „înserare-n seară” și ermetismul expresiei.
            Nivelurile fonetic și prozodic susțin din punct de vedere normal semnificația
titlului. Poetul combină diverse elemente  ale prozodiei clasice:  cinci catrene, cu
versuri medii, de 7-8 silabe și ritm trohaic  cu un vers final, cu un refren și cu
monorimă, care conferă sonorități aparte.