POLITOLOGIA este stiinta despre structura,distribuirea si realizarea puterii in

societatea politica,realizata prin interactiunea institutiilor putere a societatii ai a

indivizilor.
Sisteme de partide ;definirea si clasificarea Sistem-un ansamblu de elemente
interdependente constituind un intreg organizat.
Monopartidismul-este specific sistemelor politice in care functioneaza de
facto,iar in unele cazuri si de iure,o singura organizatie social-politica.Sistemele
politice vizate mai sunt numite necompetitive ,Acest partid este unul foarte bine
organizat,monolit,supracentralizat ,de regula puternic ideologizat,care se
suprapune structurilor de stat,transforminsu-se in partid-stat.
Bipartidismul este un system de partide competitiv in care doua partide sunt in
stare sa concureze pentru a obtine ,unul din ele reuseste.Aceste doua partide pot
obtine in rezultatul alegerilor nationale cea 80-90 % din voturile alegatorilor.
Pluripartidismul este sistemul de partide competitive in care pentru cucerirea
puterii se lupta cel putin trei formatiuni politice.Pluripartidismul este cel mai
raspandit algoritm de interactiune a paridelor politice in cadrul unui system .In
virtutea diversitatii sesizate,stiinta politica delimiteaza mai multe modele de
pluripardism.

Tema:Sistemul politic-regimul politic

Definitia sistemului politic
Sistemul politic al societatii reprezinta o totalitate integra,coordonata a stiintelor politice,a
proceselor,principiilor organizarii puterii politice ,puterea care este supusa unui sir de norme
politice,sociale,juridice centrale,traditiilor istorice sic el mai important regim politic al unei societati.

Subsistemele :

1. Subsistemul economic indeplineste functia de adaptare a societatii la mediul ambieant si asigura

necesitatile materiale ale oamenilor
2. Subsistemul social care include totalitatea normelor si regulilor convetuirii sociale mentine
ordinea stabilita a vietii sociale.
3. Subsistemul politic stabileste directiile de dezvoltare si mobilizeaza societatea pentru a le
realiza.
4. Subsistemul spiritual indeplineste functia de autoconservare a societatii prin intermediul
culturii,scolii,familiei,religiei.

Functiile sistemului politic:

1. De organizare si conducere a sistemului global.Aceasta functie decurge din faptul ca political
stabileste obiectivele sistemului social si subsistemelor sale si asigura prin mobilizarea resurselor
materiale si umabe realizarea acestora.
 2. De autoreglare a sistemului social global.Regland intregul system social global,sistemul politic
asigura implicit functionalitatea diverselor subsisteme ale sistemului social global.El este
singurul system din cadrul societatii care se autoregleaza din propriile institutii si mecanisme.
3. De distribuire in cadrul societatii a valorilor in general,a celor politice in special.Aceasta
distributie trebuie facuta in concordanta in interesele sociale globale sicu cele ale diferitor clase
si grupuri sociale,ale intregii societati.

Tipologia sistemelor politice

M.Weber pune la baza clasificarii regimurilor politice criteriul legitimitatii puterii politice.In baza acestui
criteriu deosebim:

1. Sisteme rational-legate,bazate pe increderea in legalitatea exercitarii puterii de catre

guvernanti si pe rationalitatea deciziilor pe care le i-au.
2. Sisteme traditionale,bazate pe credinta poporului in caracterul divin al puterii si al cutumelor
inradacinate in societtea respective.
3. Sisteme charismatice,intemeiate pe increderea cetatenilor intr-un conducator dotat cu calitati
deosebite care va realiza progresul si va satisfice necesitatile poporului.

In baza acestor criterii,sistemele politice pot fi divizate in: democratice,autoritare,totalitare.

1.Sistemul politic de tip democratic

 Pariciparea larga a cetatenilor in viata politica,asigurarea drepturilor si libertatilor lor,nivelul
inalt de trai,cresterea ponderii clasei de mijloc.
 Atragerea unui cerc larg de persoane si institutii in realizarea puterii,competitivitatea participarii
politice,pluripartidismul.
 Vointa poporului e exprimata prin intermediul parlamentarismului,eligibilitatea autoritatilor de
toate nivelurile.
 Cultura politica democratica.

2.Sistemul politic de tip autoritar

 Concentrarea puterii politice intr-un centru mic de luare a deciziilor politice,limitarea
competentelor autoritatilor publice de nivel inferior.
 Largirea competentelor puterii executive.
 Limitarea activitatii organizatiilor neguvernamntale si a miscarilor social-politice.
 Executarea puterii politice in afara controlului social,controlul puterii asupra
comportamentuluicetatenilor.
 Limitarea sau excluderea principiului eligibilitatii in constituirea autoritatilor publice.

3.Sistemul politic totalitar

 Centralizarea excesiva a puterii si instaurarea unui regim antipopular
 Structurile de realizare a puterii sunt formate de catre un singur partid,condus de un lider
autoritar in baza unei subordinary ierarhice foarte stricte si a unei discipline severe.
 Subordonarea tuturor institutiilor politice si statale partidului guvernator si liderului sau.
 Centralizarea excesiva,lichidarea pluralismului si toate domeniile de activitate
 Exercitarea controlului total asupra compurtamentului individului,impunerea,in mod
obligatoriu,a ideologiei oficiale,monopolizarea de catre putere a informarii politice a cetatenilor.
 Caracterul declarative ,demagogic al drepturilor si libertatilor democratice,manipularea
poporului.
H.Spenser si A.Comte au propus urmatoarele tipologii a sistemelor politice:

1.Societatile primitive
 Fara o structura politica distincta si stabile
 Cu structura politica distincta si stabile,dar influentata de religie si de relatiile de rudenie.

2.Orasele-state
3.Imperiile constituite pe baza oraselor state
4.Imperiile asiatice cu system birocratic centralizat
5.Statele natiunii
 Statele democratice modern
 Statele totalitare modern

6.Imperiile constituite pe baza statelor-natiuni

Dupa Gabriel Almond in 4 tipuri:

1. Sistemul anglo-american.Se caracterizeaza printr-un nivel inalt al diviziunii rolurilor si functiilor

intre participantii procesului politic;stat,partied,grupuri de presiune.
2. Sistemul continental-european.Se deosebeste prin caracterul fragmentar al culturii politice,prin
aparitia in cadrul culturilor nationale a orientarilor,idealurilor,valorilor,principiilor
opuse.Existenta diferitor subculturi nu poate asigura stabilitatea sociala.Acest tip de system
politic este characteristic Frantei,Ggermanir,Italiei.
3. Sistemul preindustrial si partial industrial.Acest tip de system dispune de o cultura politica
mixta care este constituita din subculturile locale,intemeiate pe valorile clasei,ale gintei,alr
clanului.In cadrul acestui system politic linistea,intelegerea,stabilitatea nu pot fi atinse fara
constrangere.Integrarea societatii cu ajutorul violentei constituie la intarirea puterii,la la
concentrarea ei in miinile unui grup restrains.
4. Sistemul politic totalitar.Functioneaza in baza recunoasterii prioritatii intereselor de
clasa,intereselor nationale.In cadrul acestui system lipsesc organizatiile,asociatiile benevole.

Tema: CONSTITUIREA ŞI EVOLUŢIA GÂNDIRII POLITICOJURIDICE

Confucius Orientul antic
Gândirea politico-juridică din antichitate a fost dezvoltată de gânditori din Orientul Antic,
îndeosebi din China (sec. al VI-lea – al IV-lea î.H.). Menţionăm aici, că concepţiile referitoare la
raporturile social-juridice diferă foarte mult de la un autor la altul. Drept exemplu pot servi
doctrinele filozofului chizez Confucius (551-479 î.H.) expuse în cartea “Cugetări” (“Luni yui”).
Confucius a dezvoltat concepţia patriarhal-paternalistă, comparând statul cu o familie mare, al
cărei tată este împăratul. Relaţiile dintre cârmuitori şi cetăţeni sunt asemănătoare relaţiilor
contradictorii din familie. Fiecare trebuie să-şi ştie locul şi rolul în societate.
Marcus Tullius Cicero ROMA ANTICĂ (106-43 î.H.) este cel mai strălucitor exponent
al filosofiei politice din Roma republicană, ideile căruia sunt reflectate în trilogia sa:
“De Republica” (Despre stat), “De legibus” ( Despre legi) și “De officis” ( Despre îndatoriri). În
lucrarea “De Republica” un loc deosebit este rezervat problemelor statului şi dreptului. El se
declară adept al formei republicane de guvernământ, formă ce reflectă interesele poporului;
se pronunţă împotriva egalităţii patrimoniale, considerând mai rezonabilă diferenţierea
socială. Deşi ultima provoacă contradicţii şi conflicte, ele, însă, pot fi soluţionate de către stat.
În această ordine de idei conducerea, după Cicero, trebuie să fie o îmbinare a ştiinţei şi artei
conducerii, care necesită nu numai cunoştinţe şi virtuţi, ci şi capacităţi ce pot fi utilizate în
interesul societăţii. Persoana, care se preocupă de problemele statului, trebuie să fie
deşteaptă, echitabilă, reţinută, să cunoască bazele dreptului, deoarece fără toate acestea nu
se poate constitui societatea echitabilă.
Aurelius Augustinus EVUL MEDIU (354-430) este un filozof, teolog şi scriitor roman.
Este unul dintre cei mai activi reprezentanţi ai bisericii creştine (canonizat de biserica romano-
catolică). În operele sale (Confesiunile, Despre trinitate, Despre împărăția cerească) acesta a
formulat mai multe idei fundamentale ale creştinismului. El a încercat să argumenteze şi să
îndreptăţească inegalitatea socială, susţinând, că aceste contradicţii, asemeni situaţiei omului
în societate, sunt determinate de destinul dat de Dumnezeu. Augustinus a încearcat să
concilieze creştinismul cu neoplatonismul.
Toma d’Aquino EVUL MEDIU(1224-1274), filosofia căruia este considerată culmea
scolasticii medievale. Principala lui operă este “Summa Theologie”. O deosebită atenţie în
această lucrare se acordă problemelor politice şi de drept. În cunoscutul tratat “Despre
guvernarea princiară” Toma d’Aquino defineşte statul de drept ca fiind o operă superioară de
artă a umanităţii. El face analogie între facerea lumii şi constituirea statului. În stat
cârmuitorul ocupă acelaşi loc ca şi Dumnezeu în Univers. Cârmuitorul apare pe rol de element
unificator, fără de care statul s-ar autodesfiinţa. Puterea lui e în funcţie de orânduirea stabilită
de Dumnezeu.
Dante Alighieri (1265-1321) -- unul dintre cei mai cunoscuţi literaţi, dar şi gânditori şi
filozofi ai epocii medievale. În lucrarea sa “De Monarchia” (1310) Dante Alighieri conchide,
că forma superioară de organizare a statului este monarhia, care poate asigura liniştea în stat
şi relaţii normale între indivizi. În viziunea lui Dante, monarhia universală ar fi un stat
independent de puterea divinităţii. Deci, Dante se pronunţă în favoarea instituţiilor laice.

Evoluţia ideilor politico-juridice în Epoca Renaşterii şi cea Modernă

Unul dintre primii reprezentanţi ai gândirii politice burgheze a fost Nicolo Machiavelli
(1469-1527) – remarcabil cugetător din epoca Renaşterii. Este autorul mai multor
lucrări(“Discursuri asupra primei decade a lui Titus Livius”, “Arta războiului”, “Istoiile
florentine”) cea mai cunoscută dintre care este “Principele”(1513). Este considerat, pe drept,
fondatorul teoriei politice moderne. Machiavelli a aplicat metoda de comparaţie a modelelor
clasice antice cu situaţiile politice reale din timpul său. În centrul atenţiei lui s-a aflat teoria
statului. El a examinat coraportul dintre stat şi drept, personalitate şi stat, biserică şi
autorităţi, organizarea militară şi orânduirea de stat, problemele apariţiei, evoluţiei şi
schimbării diferitelor forme ale orânduirii de stat şi ale administraţiei. Machiavelli a introdus
în circuit termenul “stat”, care desemna noţiunea generală a puterii indiferent de formele lui
concrete. Schimbarea formelor de administrare nu depinde de voinţa divină sau de
consideraţiunile morale, ci doar de interesele grupărilor sociale şi de forţă.
Primul din această pleiadă de cugetători ai sec. al XVIII-lea este
Montesquieu (1689-1755). În primele lucrări social-filozofice se conturează concepţiile lui
de mare gânditor politic, sociolog, jurist, de fondator al determinismului social. El analizează
cu rigurozitate nivelul cunoaşterii de atunci în domeniile naturii, istoriei, legilor dezvoltării
naturii şi societăţii, a moravurilor, obiceiurilor, deprinderilor, ideilor social-politice.
Montesquieu se străduie să pătrundă în formele multiple ale fenomenelor, descoperind o
anumită ordine existentă în realitate, o supunere a tuturor acestor fenomene unor anumite
legi ale existenţei şi evoluţiei. În scrierile sale Montesquieu afirmă, că în spatele haosului
fenomenelor aparent întâmplătoare se află cauze de profunzime, cărora li se supun
fenomenele.
Evoluţia gîndirii politice în Moldova
Un rol important în formarea conştiinţei politice moldoveneşti îi revine creştinismului. Multe
secole la rând biserica a contribuit şi a stimulat dezvoltarea învăţământului, a cultivat
adepţilor săi respectul faţă de carte. În perioada medievală gândirea politică era profund
religioasă.
Periodizarea. Istoria gândirii politice în Moldova se divizează în următoarele etape:
Gândirea politică în sec. al XV-lea – al XVII-lea. Ideile politice sunt reflectate în cadrul
mişcărilor eretice ale bogomolilor şi husiţilor, în cronografia din sec. al XV-lea – al XVI-lea, în
operele cronicarilor din sec. al XVII-lea Grigore Ureche şi Miron Costin, în opera lui Nicolae
MilescuSpătaru.
Gândirea politică în prima jumătate a sec.XVIII-lea. Ideile politice îşi găsesc oglindire în
opera lui Dimitrie Cantemir, în opera lui Antioh Cantemir, în operele cronicarilor din sec. al
XVIII-lea – Ion Neculce şi Nicolae Costin.
Gândirea politică de la sfârşitul sec. XVIII-lea – prima jumătate a sec. XIX-lea. Idei
politice se conţin în operele exponenţilor iluminismului – Gheorghe Asachi, Ionică Tăutul,
Andronache Donici, Alexandru Hâjdeu, Costache Negruzzi, Alecu Russo, Alexandru Sturza,
Mihail Kogâlniceanu.
Gândirea politică în a doua jumătate a sec. XIX-lea – începutul sec. XX-lea.
Numeroase idei politice se conţin în operele exponenţilor socialdemocraţiei – Zamfir Ralli-
Arbure, Nicolae Zubcu-Codreanu, Mihail Negrescul, în operele exponenţilor liberalismului –
Constantin StamatiCiurea, Vasile Laşcu, Paul Leonard, Nicolae Grădescul, în operele lui Mihai
Eminescu, Bogdan-Petriceicu Haşdeu, Alexei Mateevici, Constantin Stere, în documentele
partidelor din Basarabia. [
Grigore Ureche (1590-1647), în cronica intitulată „Letopiseţul Moldovei de când s-au
descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viaţa domnilor care scrie de la Dragoş Vodă până la
Aron Vodă”, defineşte rolul istoriei în societate. Cronicarul subliniază, că istoria este un
îndrumar, un îndreptar moral pentru generaţiile de mai târziu. Grigore Ureche primul dintre
cronicari a formulat necesitatea scrierii istoriei în temeiul unor izvoare controlate. În
concepţia cronicarului, lumea nu este o entitate statornică, totul se schimbă şi aceste
schimbări „ de la Dumnezeu sunt tocmite”. Ureche vede în istorie o serie de acte, care pot fi
împărţite în drepte şi rele, considerând, că orice faptă îşi are răsplata ei: cea bună -- prin bine,
cea rea -- prin rău.
Miron Costin (1633-1691) este una dintre personalităţile proeminente ale sec. al XVII-lea
prin modul său de a cugeta asupra realităţii. Viitorul cronicar şi-a petrecut copilăria în Polonia,
unde şi-a făcut şi studiile. El a revenit în patrie în anul 1652 şi a ocupat mari dregătorii în
ierarhia boierească, ajungînd mare vornic, mare logofăt şi diplomat. Concepţile social-politice
şi-au găsit reflectare în ,,Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace”. A fost adeptul
concepţiei providenţialiste privind geneza statului, însă a explicat existenţa diferitelor forme
de guvernare, care sunt dependente direct de tradiţii, de situarea geografică, de condiţiile
climaterice. Ca şi Gr. Ureche, a fost apărătorul oligarhiei boiereşti, din care motiv a luptat cu
perseverenţă pentru consolidarea statului sub oblăduirea marilor boieri şi slăbirii autorităţii
domneşti.
Nicolae Milescu Spătaru (1636-1708) ca om politic, propagă ideea eliberării
poporului de sub jugul turcesc. Fiind adept al monarhiei absolute, argumentează necesitatea
statului și a puteri regale, idei reflectate și în lucrările sale Hrismologhion (1673) și
Vasiliologhion (Cuvânt despre împărați) în care caracterizează activitatea celor mai cunoscuți
împărați și funcționari ai statului sirian, persan, grec și roman. De asemenea el formulează
fucțiile statului care rezidă în asigurarea ordinii, grija față de supuși, menșinerea bunăstării
generale.
Dimitrie Cantemir (1673-1723). Fiu de domnitor, el şi-a început studiile în Moldova şi le-a
continuat la şcoala Patriarhiei din Constantinopol. Acolo avea să cunoască realităţile social-
politice otomane, cultura turcească şi a înţeles rolul nefast al Imperiului Otoman pentru
destinul Ţările Româneşti. În lucrările sale (cu caracter istoric) D.Cantemir a dezvoltat ideea
predecesorilor săi cronicari despre nobleţea neamului nostru. El sublinia, că nobleţea unui
popor se stabileşte nu numai după vechimea lui, lăţimea teritoriului pe care îl populează, ci şi
prin contribuţia lui la dezvoltarea culturii şi civilizaţiei universale.

Tema:Paridele politice si sisteme de partide

I.Conceptul,functiile si trasaturile partidului politic
Conceptul de partid politic o organizatie politica avand ca scop preluarea si pastrarea puterii
politice prin guvernare de obicei prin participarea intr-o companie electorala.Partidele adesea
sprijina si exprima ideologii sau viziuni cu autorul unei platforme scrise cu teluri
specific,realizand uneori coalitii in ciuda intereselor divergente
Functiile partidului politic:
1. Functia de mediere intre cetatenii si stat,intre societatea politica si cea civila.Partidul
politic este liantul ce asigura comunicarea intre cetatenii si puterea politica.Prin intermediul
partidelor oamenii pot nu doar sa influente puterea,ci sis a participle la exercitarea acesteia.
2. Functia de exercitare a puterii politice.Partidele politice sunt principalii actori ai
procesului electoral.Ele sunt acelea care ,prin obtinerea majoritatii,la alegeri,controleaza
puterile legislative si executive.
3. Functia de control si critica asupra puterilor execuriva si legislative.Aceasta finctie este
practice opusa celei autoritare.Astfel partidele sunt in stare nu doar sa exercite puterea
politica,ci sis a o monotoriezeze in calitatea lor de opozitie.
4. Mobilizarea sociala.Partidele in virtutea structurii organizatorice si a rolului detinut in
societate sunt actorii politici cu cel mai mare potential de mobilizzare a cetatenilor.
5. Recrutarea si selectarea personalului conducator.Partidele sunt structurile care
promoveaza liderii politici,Intr-o societate democratica contemporana pentru a te afirma ca
politician in majoritatea absoluta a cazurilor trebuie sa fii membru al unui anumit partid sau sa
fii sustuinut si promovat de acesta.
6. Elaborarea de ideologii,doctrine,,programe.Functionarea partidelor este imposibila
fara adoptarea unui program ,fara aderarea la doctrina.Acestea pe de o parte ,individualizeaza
partidul contrastandu-l cu celelalte formatiuni,iar pe de alta parte ii ofera un system de
idei,credinte ,parghii si mecanisme prin care se vor realiza promisiunile.
II.Tipologia partidelor politice
• Conform genezei (Maurice Duverger)
1. Partidele de creatie interna -in interiorul corpului reprezentativ/parlamentului.
2. Partidele de creatie externa-in afara corului reprezentativ/parlamentului.
• Conform criteriului organizational
1. Partide de cadre.Sunt formatiuni politice formate dintr-un numar relative mic de
membri activi,dar care accelereaza prin prestige,charisma,posibilitati financiare si aptitudini
manageriale.
2. Partide de masa.Organizatii social-politice ce se bazeaza pe numarul mare de membri
activi.Acestia actioneaza ca un tot unitary si supun totalmente conducerii partidului.
• Conform doctrine (ideologiei) impartasite:
1. Partide liberale.Sunt formatiuni politice de dreapta ce au aparut in rezultatul
modernizarii politice si al dezvoltarii capitaliste a societatii.Liberalii au fost acei care au pus
bazele democratiei contemporane.
2. Partide conservatoire.Partidele conservatoire de rand cu cele liberale,se fla la baza
evolutiei ideologice a organizatiilor social-politice contemporane.Ele sunt de dreapta si
pledeaza pentru asa valori ca;traditia,ordinea,autoritatea statului.
3. Paride crestin-democrate.Sunt formatiuni de natura conservatorista,care la moment
nu au nimic in comun cu Biserica,insa programul lor politic contine anumite valori ale eticii
crestine;personalitatea,solidaritatea,familia,traditia.
4. Paride social democrate.Sunt partied socialiste de natura reformidta care au aparut la
sfirsitul sec.XIX pein desprinderea de la ideile socialiste marxiste.Intre aceste doua curente
socialiste au existat,indeosebi in perioada initiala,multiple diferente.
5. Partide comuniste (marxiste).Sunt partied politice al caror program politic au la baza
invataturile Marx si Engels,formate in a doua jumatate a sec.XIX-lea
6. Partide ecologiste.Sunt partide politice tinere,care au aparut in a doua jumatate a
sec,XX pentru a face fata problemelor de natura ecologiva se se fac stiute in societatile
posindustriale.
7. Partide ,,agata totul’.Termenul este lansat in a doua jumatate a sec.XX de catre Otto
Kirchhmer pentru a desemna formatiunile politice care nu se orienteaza in mod strict spre o
anumita doctrina politica sau spre un anume segment social.
• Conform reprezentarii parlamentare
1. Partide parlamentare.Sunt partidele care in rezultatul alegerilor parlamentare reusesc
sa obtina un anumit numar de mandate parlamentare.
2. Partide extraparlamentare.Sunt formatiuni care nu se bucura de reprezentare
parlamentara.
• Potrivit crietriului exercitarii functiilor de conducere
1. Partide de guvernare.Sunt partide care exercita sau participa la exercitarea puterii
politice.
2. Partide de opozitie.Partidele care participa si nici nu sustin guvernare.
• Potrivit criteriului territorial administrative:
1. Partidele cu reprezentare nationala.Sunt prtide care dispun de organizatii teritoriale si
sprijin electoral pe intreg cuprinsul tarii.
2. Partide regionale.Sunt partide care activeaza doar intr-o anumita regiune a tarii.
III.Sisteme de partide ;definirea si clasificarea
Sistem-un ansamblu de elemente interdependente constituind un intreg organizat.
Monopartidismul-este specific sistemelor politice in care functioneaza de facto,iar in
unele cazuri si de iure,o singura organizatie social-politica.Sistemele politice vizate mai sunt
numite necompetitive ,Acest partid este unul foarte bine organizat,monolit,supracentralizat
,de regula puternic ideologizat,care se suprapune structurilor de stat,transforminsu-se in
partid-stat.
Bipartidismul este un system de partide competitiv in care doua partide sunt in stare sa
concureze pentru a obtine ,unul din ele reuseste.Aceste doua partide pot obtine in rezultatul
alegerilor nationale cea 80-90 % din voturile alegatorilor.
Pluripartidismul este sistemul de partide competitive in care pentru cucerirea puterii
se lupta cel putin trei formatiuni politice.Pluripartidismul este cel mai raspandit algoritm de
interactiune a paridelor politice in cadrul unui system .In virtutea diversitatii sesizate,stiinta
politica delimiteaza mai multe modele de pluripardism.
Tema: Politologia stiinta si disciplina de studiu
1.Mileniul 1,era noastra se intensifica procesul de rationalizare a viziunilor politice,apar
conceptii cu aspect filosofic
Primele cercetari filosofice pe domeniul teoriei politice le intilnim la filosofii antici
Confucius,Platon si Aristotel.
O constituie in dezvoltarea gandirii politice au adus-o si alti savant in domeniu(Nicolo
Machiavelli,John Locke,Jan-Jak Russo,Montesquieu)
In 1857 in SUA,Universitatea din Columbia,apare prima catedra pe domeniul stiintelor
politice.
In Franta in 1871 apare prima scoala de stiinte politice.
1895 la Londra a fost intemeiata scoala de economie si stiinte politice.
In aceasta perioada eisi fac aparitia un numar impunator de lucrari stiintifice,avandu-I ca
autori pe ranumitii savant:Max Rever,Vilfredo Paretta,Mihail Ostrovanschi).
In 1903 in SUA,apare asociatia Americana de stiinta politica unde este characteristic nivelul
sporit de pragmatism si functionalitatea studiilor politice.
1948 la initiative UNESCO,la Paris a avut loc lucrarile Colocviumului international consacrat
problemelor stiintelor politice.
1949 sub egida UNESCO a fost create asociatia internationala de stiinta politica.
Termenul de POLITOLOGIE a aparut in perioada postbelica in lucrarile savantilor Eugen
Balin(Germania),Andre Terivie (Franta) si a fost introdus in circulatia stiintitifica in 1954.
.2.Metodele politologiei
1. Metoda sistemică analizează sistemul politic în toată integritatea sa şi subsistemele ca
parte integrantă a sistemelor globale ş.a.
2. Metoda instituțională depistează norme juridice, analizează legile de bază ale
societății, începând cu constituția, formulează rolul lor în dezvoltarea și evoluția normală a
societății. În centrul analizei sunt plasate instituțiile politice ca: parlamentul, guvernul,
partidele și organizarea constituțională.
3. Metoda cantitativă se bazează pe cercetările statistice ale activităţii politice, pe studii
sociologice, pe analiza rezultatelor referendumurilor, a alegerilor etc.
4. Metoda calitativă se poate realiza în baza sondajelor experților, studiului de caz, focus-
grupurilor.
5. Metoda istorică analizează fenomenele politice în procesul formării şi evoluţiei lor.
6. Metoda comparativa presupune utilizarea experienţei acumulate pe parcursul
evoluţiei proceselor politice în alte circumstanţe istorice.
7. Metoda psihologică se aplică la studierea mecanismelor subiective ale
comportamentelor politice, a calităților individuale, a trăsăturilor de caracter și a
mecanismelor psihologice tipice.

Functiile politologiei
1. funcţia gnoseologică contribuie la reflectarea adecvată a realităţii politice, definirea
legităţilor obiective, prognozarea fenomenelor politice;
2. funcţia axiologică se referă la evaluarea regimurilor politice, instituţiilor politice,
evenimentelor vieţii politice şi comportamentului politic.
3. funcţia socializării politice este una de formare a unei atitudini civice, a culturii politice
democratice a populaţiei;
4. funcţia motivaţional-regulatorie este exercitarea influenţei directe asupra
comportamentului politic al cetăţenilor.
5. funcţia de raţionalizare a vieţii politice a instituţiilor politice, a relaţiilor politice,
deciziilor politico-administrative, comportamentului politic etc. Se manifestă drept bază
teoretică a reformelor politice şi a reorganizării societăţii, justifică necesitatea creării sau
desfiinţării unor instituţii politice, propune tehnologii de soluţionare a conflictelor politice;
6. funcţia educativă ajută la formarea înaltei culturi politice, conştiinţe politice,
contribuie la implicarea responsabilă a cetăţenilor în activitatea politică.

Tema: CULTURA POLITICĂ

Noțiunea de cultură politică își are originele în gândirea lui Platon și Aristotel
perindându-se de-a lungul istorie în gândirea politică a autorilor clasici cum ar fi Montesquieu,
Rousseau și Tocqueville.
Cultura politică este definitivată de istoria, tradițiile, religia, economia unei națiuni. Ea se
referă la comportamentul subiecților sociali în cadrul unui sistem politic concret, având la
bază experiența politică a societății, ce include tradițiile, obicieurile, legile claselor, grupurilor
sociale, ideilor lor despre putere și relațiile politice.
Cultura trasează norme de comportament, pe care membrii societăţii le recunosc şi le
urmează, în general, chiar dacă ei personal nu împărtăşesc aceste valori. Aceasta este de
departe cea mai influentă abordare; cercetările, care au urmat această linie, sunt numeroase
şi nu se limitează la sistemul democratic
De nivelul culturii politice ale omului depinde:
-- gradul de socializare politică a personalităţii, realizată în scopul determinării rolului şi stării
sale în societate;
-- nivelul asimilării de către om a unor concepţii politice, care se modifică în dependenţă de
modificările condiţiilor concrete şi care sunt punctul de reper principal în faptele concrete ale
omului în situaţii simple şi complicate;
-- admiterea de către om a sistemului de valori propriu nu numai unui anumit grup social, unei
anumite clase sau societăţi, dar reieşind din totalitatea valorilor general-umane;
-- concepţia diferenţiată a omului despre informaţia existentă cu caracter oficial şi neoficial;
-- formele şi metodele de soluţionare a situaţiilor de conflict, care apar în relaţiile dintre
persoane, dintre persoane şi întreprinderile de stat şi alte instituţii ale societăţii[
Asupra formării culturii politice o influenţă esenţială o au o serie de
factori, printre care îi vom remarca:
a) condiţiile istorice concrete existente în societate;
b) valorile politice şi ideologice şi gradul lor de recepţionare de către anumite clase, naţiuni şi
popoare, pături sociale, grupuri, de către personalităţi aparte;
c) tradiţiile istorico-politice;
d) problema idealului politic;
e) nivelul de dezvoltare a libertăţilor democratice;
f) funcţionarea elementelor de bază ale sistemului politic al societăţii;
g) motivele activităţii politice a omului;
h) gradul şi formele de satisfacere a intereselor politice;
i) menţinerea legăturilor neformale (familia, diferite asociaţii de interese) în procesul
contactelor oamenilor în afara serviciului.
Cultura politică este rezultatul experienţei istorice a societăţii, care are
trei dimensiuni (conform lui G.Almond şi S.Verba “The Civic Culture”, 1963):
a) cognitivă – un ansamblu de cunoştinţe despre sistemul politic şi fenomenele politice;
 b) afectivă(emoțională) – stări psihice, care însoţesc atitudinile, independent de orice
judecată raţională asupra politicii. Acestea poate fi de atașament, angajare, pasivitate sau
refuz față de instituțiile și evenimentele politice, de apreciere sau negare, de ură sau bucurie
față de politică și politic;
c) evaluativă, axiologică – aprecierea fenomenelor politice prin referiri la un sistem de valori,
al funcționalității sale.
Cultura politică îndeplinește în cadrul societății diverse funcții:
a) funcția normativă- cultura politică determină și prescrie norme de comportament și de
activitate politică, conturează tipare de relații între indivizi și grupe sociale cu statul.
b) funcția identificarea- ea este condiționată de necesitatea individului de a face parte dintr-
un grup social. Prin această funcție cultura politică crează persoanelor sentimentul de
apartenență la o anumită societate, țară, grup social.
c) funcția educativă- cultura politică contribuie la formarea interesului pentru politic și la
elaborarea anumitor directive pentru viața sociopolitică.
d) funcția de socializare- în procesul de asimilare a culturii politice omul însușește mijloace
care îi permit să-și realizeze interesele în sfera politică.
e) funcția de adaptare- prin care o persoană reușește să se adapteze la schimbările din sfera
politică, la noi posibilități și modele ale realității politice.
f) funcția cognitivă- este cunoașterea realității politice, a fenomenelor și proceselor vieții
politice.
g) funcția comunicativă-asigură colaborarea dintre instituțiile puterii și alți subiecți ai politcii
în baza adoptării de către aceștea a valorilor comune și utilizării unor simboluri general
Cultura politică -- sistemul politic: interacţiuni şi determinări. Tipologia culturii politice
Literatura de specialitate ne oferă mai multe tipologii ale culturii politice. Din combinarea
celor trei dimensiuni, la care ne-am referit deja, rezultă trei forme de culturi politice
(tipologizare propusă de G.Almond şi S.Verba): cultura parohială (provincială, locală); cultura
de supunere (de subordonare); cultura de participare.
Cultura parohială(provincială, locală) este caracteristică unor societăţi, în care nu se poate
vorbi, în sens propriu, de o cultură politică naţională. În cadrul acesteia nu există o
conştientizare a politicii naţionale şi nici un interes pentru sistemul politic. Are loc o simplă
juxtapunere de culturi politice locale ale etniei, regiunii. Prin urmare, cunoştinţele,
sentimentele, evaluările sunt orientate spre anumite entităţi locale. În acest sens, G. Almond
și S.Verba menționează că ,,parohialul nu așteaptă nimic de la sistemul politic’’. Acest tip de
cultură este caracteristic pentru societățile tradiționale, tribale sau comunitățile locale de tip
închis unde biserica, școala, primăria sunt instituțiile de referință.
Cultura de supunere este o cultură la nivel naţional. În acest caz oamenii sunt conştienţi de
existenţa sistemului politic, dar rămân pasivi, deoarece ei nu cred, că pot sau ar trebui să
influenţeze deciziile politice. Membrii societății consideră că puterea trebuie să emită legi, iar
populația-să le respecte. Acest tip de cultură politică este caracteristic sistemelor politice
totalitare(fasciste și comuniste).
Cît priveşte cultura de participare, “este una, în care membrii societăţii tind să fie în mod
explicit orientaţi către sistem ca întreg şi către ambele structuri şi procese, politic şi
administrativ; cu alte cuvinte, către aspectele input-output ale sistemului politic.
În dependenţă de caracterul culturii G.Almond a evidenţiat patru tipuri
ale sistemelor politice:
1. Sistemele politice anglo-americane, caracterizate printr-o cultură politică secularizată.
2. Sisteme politice continentale vest-europene, cu o cultură politică fragmentară, alcătuită
din subculturi politice mixte.
3. Sisteme politice preindustriale şi parţial industriale, cu o cultură politică diferenţiată.
4. Sisteme politice totalitare cu o cultură politică artificial omogenă
Dezvoltând tipologia culturilor politice, propusă de G.Almond şi S.Verba, americanul
V.Rosenbaum evidenţiază alte două tipuri de cultură politică:
1. Fragmentară – se caracterizează prin lipsa consensului privind principiile de bază ale
mecanismului politic al societăţii, cu o fragmentare socioculturală, confesională sau naţional-
etnică a societăţii.
2. Cultura politică de integrare – se caracterizează printr-un înalt nivel al consensului pe
întrebările de bază ale sistemului politic, nivel scăzut al violenţei politice, existenţa
pluralismului politic [22].
Savanţii ruşi F.Burlaţki şi A.Galkin [23], analizând interacţiunea dintre
societatea civilă şi societatea politică, au evidenţiat următoarea tipologie
a culturii politice:
a) cultura politică arhaică – se caracterizează printr-un nivel înalt de colectivitate, includerea
indivizilor în procesul de rezolvare a problemelor generale, inclusiv politice;
b) cultura politică de elită. Trăsăturile caracteristice principale: diminuarea simţului
colectivismului, neparticiparea majorităţii la soluţionarea chestiunilor politice, nivelul scăzut
al activismului politic al cetăţenilor, ruperea relaţiilor dintre stat şi societatea civilă;
c) cultura politică reprezentativă – se caracterizează prin apariţia formelor intermediare de
legătură dintre societatea civilă şi stat, corelarea formelor individuale şi colective de
comportament politic;
d) cultura politică a conştiinţei sociale. Trăsătura caracteristică – activitatea politică
permanentă în toate sferele vieţii sociale. În funcție de numărul de exponenți ai culturii
politice, pot fi menționate mai multe tipuri ale acesteia: - cultura politică a unui individ, are un
singur exponent - cultura politică a unui grup, are mai mulți purtători( cultura politică a
tineretului, a studențimii, a elitei politice, a unei țări). În funcție de tipul de regim politic
deosebim: -cultura politică totalitar-autoritară, în cadrul ei domină o singură ideologie și se
produce absolutizarea puterii în stat.