Mitologii şi conspiraţii

Tindem adesea să ne mirăm de productivitatea şi de subtilitatea teoriilor conspiraţioniste

din vremurile noastre. Mulţi se întreabă: cum e cu putinţă ca într-o epocă atît de
dominată de ştiinţă şi informaţie să abunde aberaţii care, de pildă, neagă că americanii au
ajuns pe Lună, care pun distrugerea Turnurilor Gemene pe seama guvernului american sau
a Israelului, care văd în spatele acţiunilor de vaccinare obscure conspiraţii ale companiilor
farmaceutice? Or, iată că asemenea teorii apar continuu în toate ţările, chiar beneficiind
de pe urma Internetului. S-au scris mai multe cărţi despre teoriile conspiraţioniste (la noi
George Voicu a publicat mai demult un volum dedicat mai ales conspiraţionismului
autohton, Zeii cei răi), s-au analizat motivele principale şi s-au investigat şi cauzele,
deopotrivă epistemice, sociale, politice şi psihologice care, încercuind fenomenul din
toate unghiurile, încearcă să-l explice.

Mirarea este, ce-i drept, începutul ştiinţei şi al filozofiei; este însă esenţial ca ea să fie
bine plasată. Or, după părerea mea, pentru a înţelege conspiraţionismul e preferabil
să ne mirăm nu atît de faptul că există încă atîtea teorii ale conspiraţiei, cît de
acela că nu există exclusiv teorii ale conspiraţiei. Altfel spus, mirarea mea este că
au fost şi sînt oameni care nu cred în teoriile conspiraţiei, nu că foarte mulţi cred în
ele. Departe de a fi o excepţie azi sau ieri, conspiraţionismul este un fapt de bază al
psihologiei umane, vechi de cînd lumea; dimpotrivă, refuzul de a-l accepta dovedeşte
curaj, libertate de spirit şi constituie marea excepţie.

Mitologiile lumii nu sînt, în cele din urmă, decît formule conspiraţioniste: lucrurile se
întîmplă aşa cum se întîmplă pentru că un zeu, adică un umanoid excesiv de puternic, are
anumite preferinţe sau antipatii. Războiul Troiei a fost o mare conspiraţie, ieşită din
geloziile cîtorva grupuri de zei, fiecare cu susţinătorii lor muritori. De ce are loc o
inundaţie? Fiindcă Poseidon e mînios. De ce are loc o epidemie? Fiindcă acum e mînios
Apollon, care nu şi-a primit jertfa cuvenită. De ce cad asupra lui Iov toate nenorocirile?
Fiindcă Dumnezeu a conspirat cu Satana pentru a-l pune la încercare. Creştinismul însuşi
are în centrul său o mare conspiraţie: salvarea a venit ca urmare a unei conspiraţii
diabolico-iudaice dejucate împotriva Fiului lui Dumnezeu. Cea mai mare conspiraţie
rămîne însă felul în care, după Cartea Facerii, a intrat moartea în lume: o conspiraţie
a lui Dumnezeu de a-l ţine pe om departe de arborele cunoaşterii, dejucată de şarpe.
Nu întîmplător, gnozele s-au inspirat din acest episod, adăugînd conspiraţia Dumnezeului
celui rău, Ialdabaoth. Pe scurt, chiar dacă în religii există şi alte elemente în afara
bazei conspiraţioniste (ritualul, mistica), această din urmă bază a fost întotdeauna
esenţială.

Asemănările fundamentale dintre mitologii şi teoriile conspiraţioniste mi se par a fi

următoarele:

Lumea este condusă din umbră, de către forţe ascunse extrem de puternice.
 Aceste forţe sînt personale, de tip uman, dotate cu principalele trăsături de caracter
omeneşti: interes, gelozie, iubire, lăcomie, invidie. Totul are o explicaţie în termenii
acestor forţe personale.

Nimic din ceea ce se întîmplă nu este întîmplător. Mai ales pentru rău este vinovat
întotdeauna cineva, nu ceva, un personaj malefic. Ceea ce profanului îi apare drept
coincidenţă sau o conjuncţie de forţe impersonale este, în realitate, un complot, o dramă.

Existenţa şi scopurile acestor forţe (zei) sînt manifeste numai unor aleşi, care
joacă rolul de profeţi sau iniţiaţi.

Lumea descrisă de mitologii şi conspiraţii este o lume familiară, apropiată prin

natură de lumea relaţiilor omeneşti celor mai banale. De aceea, lumea conspiraţiilor
este o lume inteligibilă, neproblematică. Mai mult, antropomorfizînd realitatea, ea
ne face să ne simţim confortabil, locuitori ai unui univers familiar.

Toate acestea mă îndeamnă să afirm că uimirea noastră trebuie plasată nu asupra

conspiraţionismului, care nu-i decît nivelul zero al efortului uman de înţelegere, ci
asupra tendinţelor de a-l contrazice. Cînd, în Grecia secolului VI î.d.Chr., au apărut
cîţiva gînditori care au început să vrea să explice lumea prin forţe impersonale (apa,
aerul, focul, numerele), faptul a fost extraordinar. La fel, trebuie să ne păstrăm uimirea şi
admiraţia neţărmurită pentru cei cîţiva medici (pe care îi reunim sub numele lui
Hippocrate) care au renunţat să mai explice bolile prin conspiraţia unor spirite rele sau a
unor zei mînioşi, ci au indicat influenţa regimului de viaţă şi a alimentaţiei, căutînd
remedii nu în rugăciuni şi descîntece, ci în alimentaţie şi regim.

Pe de altă parte, faptul că ştiinţa modernă nu opreşte proliferarea conspiraţionismelor

nu este greu de înţeles: această ştiinţă este complicată, recurge la metode şi concepte
criptice şi produce o lume nefamiliară, ostilă intuiţiilor noastre de bază. Mai ales
cunoaşterea ştiinţifică nu exclude hazardul şi coincidenţa; ea nu are valoare morală şi
apoi, oricît de dezvoltată ar fi, rămîne incompletă.

Aşadar, respingerea conspiraţionismelor constituie un act de curaj intelectual şi moral.

Este, de asemenea, o formă de libertate. Însă curajoşii şi oamenii liberi nu reprezintă
niciodată majoritatea. De aceea, se cade să-i admirăm şi preţuim pe cei care sînt astfel.

Încă o remarcă: s-a spus de multe ori că teoriile conspiraţioniste sînt o manifestare a
unui raţionalism excesiv prin faptul că alungă hazardul şi vor să explice absolut totul. Dar
a crede că totul poate fi explicat nu este decît în mod superficial raţionalism. După
părerea mea, raţionalism înseamnă diminuarea, chiar eliminarea explicaţiilor personale –
pe scurt, dezantropomorfizarea lumii –, ceea ce va lăsa întotdeauna goluri explicative. Din
acest punct de vedere, nici mitologiile, nici teoriile conspiraţioniste, care au răspunsuri
pentru orice, nu reprezintă o dovadă de raţionalism, ci dimpotrivă, de iraţionalism. Că din
solul acestui iraţionalism au înflorit uneori capodopere ale spiritului, este altă poveste.
Astfel de teorii au existat dintotdeauna, însă ele s-au înmulţit de-abia după apariţia
tiparului, dar adevăratul succes l-au cunoscut în perioada postbelică, odată cu inventarea
televiziunii. Iar de cînd cu Internetul, au devenit si mai comune.

Ocultul, obscuritatea devin, pentru conspiraţionist, criteriile înseşi ale adevărului.

Conspiraţionismul înseamnă adesea un abuz al interpretării. Pentru conspiraţionist,

refuzul evidenţei, al explicaţiei clare şi logice devine marca „adevăratei“
inteligenţe.

Conspiraţioniştii par să aibă o identitate gregară. Cu toţii – indiferent de nivelul de

educaţie, de vîrstă, de origine socială sau naţională – au un limbaj comun, aceleaşi
idiosincrasii, simpatii şi antipatii previzibile (politice şi nu numai), adesea cu iz
naţional-socialist şi antisemit. E interesant faptul că teorii conspiraţioniste despre
vreun complot comunist sau rusesc sînt rare. Cele mai multe teorii vizează capitalismul,
americanii, evreii, Biserica (Vaticanul) şi, în general, Occidentul. Ceea ce trimite la
originea „revoluţionară“ – a conspiraţionismului modern, cel puţin –, fie că e vorba
de propagandă sovietică sau de Revoluţia Franceză. Pentru oprimaţii mai mult sau mai
puţin închipuiţi, conspiraţia e otravă şi balsam totodată – le alimentează ura de clasă şi le
confirmă, măgulitor, cele mai sumbre bănuieli: cei bogaţi conduc într-adevăr lumea şi
sînt, aşa cum şi-au închipuit, malefici, le vor răul. Conspiraţionismul e, aici, un alt chip al
propagandei.

O contradicţie a conspiraţionismului este că pretinde să deţină secrete ultime, care

însă circulă liber peste tot – pe Internet, prin tabloide, prin gura tîrgului. „Misterul“
conspiraţionist e de o transparenţă copleşitoare, iar conspiraţionismul, ca ezoterism, o
alcătuire imposibilă.

Nu e de neglijat nici factorul entertaining al conspiraţiei. Conspiraţia e o ficţionalizare a

realităţii. Consimţind la un scenariu conspiraţionist devii parte din el, eşti coautor
sau măcar spectator vigilent, observator perspicace al thriller-ului care este, pentru
unii, lumea în care trăim.

teoriile conspiraţioniste despre vreun complot comunist, rusesc, chinezesc sînt rare. Cele
mai multe teorii vizează capitalismul, americanii, evreii, Biserica (Vaticanul). te-ai
intrebat vreodata de ce?