1.

INTRODUCERE

Un Sistem Informatic Geografic (GIS, SIG) reprezintă un ansamblu organizat de

materiale informatice, de programe, de date geografice şi persoane capabile să achiziţioneze,
stocheze, actualizeze, manipuleze, analizeze şi să prezinte orice formă de informaţie referită
geografic.
GIS este acronimul denumirii din limba engleză pentru Sistemele Informatice
Geografice:
- Geographic Information Systems (SUA);
- Geographical Information Systems (Marea Britanie, Australia, Canada);
- Geographic Information Science (academic);
- Systèmes d’Informations Géographiques (Franţa).
În literatura de specialitate au apărut numeroase definiţii pentru SIG (GIS), dar acestea
sunt adesea incomplete deoarece nu prezintă decât anumite aspecte ale sistemelor informatice
geografice. Definirea acestora poate fi realizată sub două aspecte, în funcţie de scopul urmărit:
se accentuează fie aspectul datelor fie aspectul sistemului de prelucrare a acestora.
Conform International GIS Dictionary (Dicţionarului GIS Internaţional) un Sistem
Informatic Geografic (GIS) este un sistem de calcul pentru achiziţia, gestionarea,
integrarea, manipularea, analiza şi afişarea datelor care sunt referite spaţial la Pământ.
(Computer system for capturing, managing, integrating, manipulating, analysing and displaying
data wich is spatially referenced to the Earth.)
Conform definiţiilor din Dicţionarul Larousse, termenii care alcătuiesc acest concept
sunt:
- sistemul este "o combinaţie de elemente reunite astfel încât să formeze un
ansamblu";
- informaţia reprezintă "un element de cunoaştere care poate fi codificat pentru a fi
conservat, prelucrat sau comunicat";
- geografic este "relativ la geografie având ca obiect al descrierii suprafaţa
Pământului".
În cadrul unui sistem de informaţii se disting următoarele componente:
- banca de date, care reprezintă un depozit static de date;
- baza de date, care reprezintă numai o parte a sistemului de informaţii.
În cazul unui sistem informatic geografic, sistemul de informaţii poate fi definit ca "un
ansamblu structurat, evolutiv, dinamic, care permite crearea informaţiei utile diferitelor practici
asupra teritoriului" (Pornon, 1990).
Pentru termenii prezentaţi mai sus se mai pot da următoarele definiţii:
- sistemul reprezintă în general un sistem informatic;
- informatica este "ştiinţa tratării automate şi raţionale a informaţiei în calitate de
suport al cunoştinţelor şi comunicaţiilor, având ca rezultat materiale şi programe".
Din cele două definiţii rezultă că sistemul informatic reprezintă un volum imens de date
manipulate în cadrul unui sistem informatic geografic cu ajutorul calculatorului.
Toate obiectele lumii reale pot fi descrise printr-un set de caracteristici particulare sau
atribute, prin date de tip alfa-numeric. Aceste date împreună cu informaţiile referitoare la poziţia
în spaţiu, trebuie stocate şi gestionate pentru toate elementele spaţiale studiate. Prelucrarea
acestor informaţii nu se mai poate face fără sisteme de calcul adecvate care pot stoca şi
prelucra un volum de informaţii aflat în continuă creştere, care pot trata algoritmi spaţiali
complecşi şi integra date caracterizate prin scări, proiecţii şi formate diferite.
Din punct de vedere structural, sistemul informatic (SI) reprezintă un ansamblu format
din: echipamente (hardware), programe (software) şi proceduri, proiectate în scopul culegerii,
gestionării, manipulării, analizei, modelării şi afişării datelor utilizate pentru rezolvarea
problemelor complexe de administrare şi planificare.
Termenul geografic sugerează faptul că un sistem informatic geografic lucrează în
principal cu elemente geografice sau spaţiale. Obiectele care pot fi de natură fizică, culturală
sau economică, sunt specificate prin poziţia lor precisă în spaţiu.
1-1
 La noţiunea de GIS apar mai multe aspecte adiacente: informaţia care reprezintă data;
geografia care califică această informaţie, presupunând-o localizată în spaţiu; sistemul care
presupune că această informaţie este organizată în cadrul unui sistem informatic. Totuşi,
această descriere pur structurală nu permite definirea clară a noţiunii de sistem informatic
geografic, în raport cu sistemele de cartografie automată. Astfel,
- harta este reprezentarea convenţională a repartiţiei în spaţiu a fenomenelor
concrete sau abstracte. Elementele unei hărţi sunt reprezentări spaţiale ale
obiectelor din lumea reală. Pentru reprezentarea diferitelor caracteristici spaţiale pe
o hartă bidimensională sunt folosite simboluri, culori sau stiluri de linii.
- cartografia este reprezentarea convenţională a ansamblului operaţiilor de elaborare,
desenare şi editare a hărţilor.
- cartografia automată este cartografia asistată de calculator cu ajutorul tehnicilor
informatice.
Conţinutul unui sistem informatic geografic este informaţia geografică. Aceasta este:
- georeferită, ceea ce înseamnă că ea are o referinţă spaţială definită prin
coordonatele X, Y şi Z;
- numerică, chiar dacă anumiţi autori consideră că un sistem informaţional poate fi
neinformatizat;
- vizualizabilă, aceasta fiind ideea hărţii potenţiale care poate fi afişată sau tipărită la
cerere. Raffestin (1995) vorbeşte despre un "fişier vizualizabil care conservă din
hartă sistemul relaţiilor fără imagine".
Informaţia geografică este constituită din straturi de informaţii care reprezintă aspectele
multiple ale mediului social şi fizic.
Ceea ce evidenţiază sistemele informatice geografice (SIG) de alte forme de sisteme de
informare, cum ar fi bazele de date sau programele de calcul tabelar, este faptul că un SIG
tratează informaţiile spaţiale. El are capacitatea de a asocia mai multe straturi de date pentru
puncte situate în spaţiu. Informaţia spaţială utilizează o localizare pe baza unui sistem de
coordonate sau sistem de referinţă (de exemplu, un punct este specificat prin latitudine şi
longitudine).
La origine, orice SIG se bazează pe o bază de date geografice. El nu este un simplu
sistem de cartografie asistată de calculator, ci reprezintă un sistem complex, care creează,
administrează, prelucrează şi reprezintă date conţinute într-un Sistem de Gestiune al Bazelor
de Date Localizate (SBGDL).
Datorită înrudirii cu cartografia, un sistem informatic geografic ar putea fi privit ca rezultat
al combinaţiei dintre cartografierea asistată de calculator şi tehnologia bazelor de date. Spre
deosebire de harta tradiţională, un SIG prezintă avantajul stocării şi prezentării separate a
datelor şi vizualizării acestora în diverse moduri.
Ţinând seama de cele prezentate mai sus, se poate da o nouă definiţie a Sistemelor
Informatice Geografice:
Un sistem informatic geografic este un ansamblu de date numerice, localizate
geografic şi structurate în interiorul unui sistem de tratare informatică care conţine
module funcţionale ce permit construirea, modificarea, interogarea, reprezentarea
cartografică a bazei de date conform unor criterii semantice şi spaţiale.
În literatura de specialitate, se pot întâlni mai multe definiţii ale sistemelor informatice
geografice, dintre care, cele mai utilizate sunt:
 ESRI (Environmental Systems Research Institute Inc.):
GIS este un instrument bazat pe calculator, pentru realizarea hărţilor şi analiza lucrurilor
ce există şi a evenimentelor ce se petrec pe Pământ. Tehnologia GIS combină operaţiile uzuale
de baze de date, precum şi interogarea şi analiza statistică, cu avantajele vizualizării unice şi
analizei geografice oferite de către hărţi. Aceste calităţi diferenţiază GIS-ul de alte sisteme
informatice, punându-l la dispoziţia unui public larg şi variat sau al firmelor particulare, în scopul
explicării fenomenelor, predicţiei efectelor şi planificării strategiilor.
 Burrough (1986):
GIS este un puternic set de instrumente pentru culegerea, stocarea, transformarea şi
vizualizarea datelor spaţiale ale lumii reale.
 Chorley (1987):
1-2
 GIS este un sistem de achiziţionare, stocare, verificare, integrare, prelucrare, analiză şi
afişare a datelor georeferenţiate.
 Săvulescu (1996):
Un GIS este un ansamblu de persoane, echipamente, programe, metode şi norme,
având ca scop culegerea, validarea, stocarea, analiza şi vizualizarea datelor geografice.
 Aronoff (1989)
Un ansamblu de proceduri utilizate pentru conservarea şi tratarea informaţiilor cu
referinţe geografice.
 Dickinson et Calkins (1988)
Sistemele Informatice Geografice conţin trei tipuri de componente: tehnologice
(materiale şi programe), informative (baze de date geografice şi asociate) şi de infrastructură
(personal, echipamente, servicii suport).
 Dueker (1979)
Un tip particular de sistem informaţional a cărui bază de date conţine informaţii legate de
entităţi fizice, activităţi sau evenimente localizate şi asimilabile formelor geometrice: punct, linie
şi suprafaţă. Un Sistem Informatic Geografic gestionează informaţiile specifice acestor puncte,
linii şi zone pentru a extrage datele necesare în scopul realizării cercetărilor şi analizelor
specializate.
 Ozemoy et al. (1981)
Un ansamblu de proceduri informatizate care oferă profesioniştilor funcţii adaptate
pentru stocarea, extragerea, tratarea şi afişarea datelor cu referinţă spaţială.
 The Geographer's Craft Project, Departamentul de Geografie al Universităţii Texas:
GIS este o bază de date specializată, în care un sistem de coordonate spaţial obişnuit
este principalul mijloc de referinţă. De o mare complexitate, GIS-ul necesită următoarele
mijloace:
- date de intrare provenind din hărţi, fotografii aeriene, de la sateliţi, relevee sau alte
surse;
- stocarea datelor, redarea şi interogarea;
- transformarea datelor, analiza şi modelarea, incluzând statistica spaţială;
- expunerea datelor sub formă de hărţi, rapoarte şi planuri.
 Definiţia adoptată de comitetul ştiinţific al colocviului de integrare al fotogrametriei şi
teledetecţiei în GIS (Strasbourg, 1990):
Un Sistem Informatic Geografic (SIG) este un sistem informatic care permite, plecând de
la diferite surse, să asambleze şi organizeze, să analizeze şi să combine, să elaboreze şi să
prezinte informaţii localizate geografic care contribuie esenţial la gestiunea spaţiului.
În lucrările de specialitate sunt utilizaţi şi alţi termeni înrudiţi cu sistemele informatice
geografice:
- geomatică;
- sistem informaţional cu referinţă spaţială - SIRS (termen care este utilizat în Canada,
conform Collet 1992, Pornon 1990);
- sistem informaţional al teritoriului - SIT(cadastru, amenajarea teritoriului);
- sistem informaţional al mediului - SIE.
Din cele prezentate mai sus se poate ajunge la următoarea concluzie: datele geografice
pot fi obţinute în general sub formă numerică, care permite prelucrarea lor cu ajutorul sistemelor
informatice numite Sisteme Informatice Geografice (les Systèmes d’Information Géographiques
sau Geographic Information Systems). Aceste sisteme, provenite din sistemele de gestiune a
bazelor de date (SGBD), permit crearea bazelor de date în care informaţiile pot fi localizate
geografic.
Astfel, un sistem informatic geografic poate fi definit ca: "Un ansamblu de date
numerice localizate geografic, structurate în interiorul unui sistem de prelucrare informatică care
conţine module funcţionale ce permit crearea, modificarea, interogarea şi reprezentarea
cartografică a bazelor de date, conform unor criterii semantice şi spaţiale".
Un sistem informatic geografic poate fi privit ca un sistem deoarece este compus din
echipamente (hardware), programe (software), reţele (netware), personal, instituţii şi date.

1-3
 Un Sistem Informatic Geografic poate fi privit de asemenea, ca un instrument informatic
care permite manipularea datelor georeferite. Operaţiile care pot fi realizate cu un sistem
informatic geografic reprezintă cele 4 funcţionalităţi de bază descrise de Burrough:
1. Achiziţia datelor
2. Stocarea (baza de date grafice şi de atribute)
3. Analiza (modelarea, simularea)
4. Obţinerea rezultatelor (realizarea de hărţi, tabele şi grafice, exportul şi transferul
fişierelor).
Această definire a sistemelor informatice geografice ca instrument informatic este
preluată de numeroşi autori, de exemplu:
"Un sistem informatic geografic (GIS) este un program de calculator pentru stocarea,
restabilirea, analiza şi afişarea datelor cartografice.
Într-un Sistem Informatic Geografic caracteristicile Pământului nu sunt reprezentate
numai în formă grafică, cum este cazul hărţilor tradiţionale pe support hârtie, ci şi ca informaţii
sau date. Aceste date conţin toate informaţiile spaţiale ale hărţilor convenţionale, dar fiind
stocate într-un calculator, modul în care sunt reprezentate este mult mai flexibil. Într-un sistem
informatic geografic datele spaţiale pot fi afişate ca o hartă tradiţională pe hârtie cu drumuri,
râuri, vegetaţie şi alte caracteristici reprezentate ca linii pe o hartă completată cu legendă,
chenar şi titlu, sau pot fi reprezentate ca un set de tabele statistice, care pot fi convertite în
tabele grafice şi grafice. Cea mai importantă caracteristică a unui Sistem Informatic Geografic
este aceea că datele spaţiale sunt stocate într-un format structurat – baze de date spaţiale.
Modul în care datele spaţiale sunt structurate va determina uşurinţa cu care utilizatorul va stoca,
recupera şi analiza informaţiile." (Itami & Raulings, 1993)
Dacă se extinde punctul de vedere, sistemele informatice geografice înglobează şi
tehnicile de colectare a datelor cum ar fi teledetecţia aeriană sau satelitară, măsurările terenului
etc.; în acest caz se vorbeşte mai curând despre geomatică. Este important de relevat că
sistemele informatice geografice se află la intersecţia a numeroase tehnologii: informatica,
bazele de date, cartografia, reţelele informatice etc.
Utilizând literele acronimului englez, GIS, M.Goodchild (1997) prezintă modul în care
aceste sisteme sunt privite de către geografi:
GIS ca GISystems: utilizarea instrumentului pentru a rezolva o problemă;
perfecţionarea instrumentului;
GIS ca GIScience: studiul conceptelor şi modelelor sub-adiacente instrumentului
(discipline tehnice, ştiinţifice);
GIS ca GIStudies: studiul modului în care sunt implementate sistemele informatice
geografice, utilizate în societate sub aspecte economice, istorice, legale, sociologice etc.
În concluzie, se poate spune că un Sistem Informatic Geografic poate descrie un
ansamblu complet de componente care permit tratarea informatică a informaţiilor georeferite.
Sunt cazuri în care însă aceste sisteme sunt descrise într-un mod limitativ, numai din punctul de
vedere al programelor utilizate.

1-4
 2. CONCEPTE DE BAZĂ ALE SISTEMELOR INFORMATICE
GEOGRAFICE

2.1 Istoric şi domenii conexe

Evoluţia şi răspândirea sistemelor informatice geografice în ştiinţă şi amenajarea

teritoriului este în strânsă legătură cu dezvoltarea tehnologiei informatice, a conştientizării
problemelor referitoare la mediul înconjurător şi a noilor legături ştiinţifice transdisciplinare,
integratoare.
Începând cu anii 70 şi mai ales după summit-ul mondial de la Rio de Janeiro din 1992, a
avut loc o conştientizare a problemelor referitoare la mediul înconjurător. Capitolul 112 al
programului de acţiune adoptat în cadrul „Sesiunii extraordinare a Adunării Generale a
Naţiunilor Unite consacrat unui examen şi unei evaluări a punerii în practică a Agendei 21”
(New York, 23-27 iunie 1997) a scos în evidenţă importanţa GIS:
„Trebuie create condiţii care să fie favorabile întăririi capacităţilor naţionale în domeniile
achiziţiei, prelucrării şi diseminării informaţiei, mai ales în ţările în curs de dezvoltare şi care
oferă un acces mai simplu la informaţiile publice asupra problemelor mondiale referitoare la
mediu, utilizând mijloace adecvate cum ar fi o infrastructură înalt perfecţionată în materie de
informaţie şi comunicare relativ la mediul planetar, ţinând seama de particularităţile fiecărei ţări
şi recurgând, dacă este cazul, la instrumente cum ar fi sistemele informatice geografice şi
tehnicile de transmitere a imaginilor video, înţelegând prin aceasta cartografia la scară
mondială. Cooperarea internaţională are în acest caz o importanţă primordială”.
Dezvoltarea sistemelor informatice geografice este strâns legată de cea a tehnicii de
calcul, cartografierii computerizate şi Sistemelor de Gestiune a Bazelor de Date (SGBD).
Maguire ş.a. (1991) disting trei perioade principale:
- sfârşitul anilor 1950 – mijlocul anilor 1970: debutul informaticii, primele aplicaţii de
cartografie automată;
- mijlocul anilor 1970 – începutul anilor 1980: răspândirea instrumentelor de
cartografie automată/GIS în organismele de stat (armată, cadastru, servicii
topografice, ...);
- începând cu anii 1980: creşterea pieţei de software, dezvoltarea aplicaţiilor pentru
PC, conectarea în reţea (baze de date distribuite, aplicaţii pe Internet).

2.2 Domenii legate de dezvoltarea Sistemelor Informatice Geografice

Sistemele Informatice Geografice reprezintă o tehnologie integratoare, interdisciplinară,

care integrează principii şi metode furnizate de mai multe discipline tradiţionale.
Domeniile legate de dezvoltarea Sistemelor Informatice Geografice se pot împărţi în
două categorii:
 domenii care contribuie la dezvoltarea SIG:
- discipline tehnice, tehnologia informaţiei geografice: cartografie, teledetecţie,
geodezie, geomatică, fotogrametrie etc.;
- prelucrarea informaţiei: ştiinţa informaţiei, informatica;
- discipline cognitive (care studiază natura cunoaşterii umane, interacţiunea om-
maşină): psihologie, inteligenţă artificială.
 domenii utilizatoare ale tehnologiei GIS:
- discipline ştiinţifice: biologie, geologie, arheologie, oceanografie, economie,
sociologie;
- discipline integratoare: geografie, studii de mediu, schimbare globală.
În continuare sunt prezentate detaliat câteva dintre contribuţiile acestor discipline la
dezvoltarea tehnologiei SIG:

2-1
 Geografia contribuie la identificarea claselor fenomenelor, proceselor, modalităţilor de
organizare spaţială şi a metodelor de analiză spaţială. În acelaşi timp, geografia
utilizează tradiţional datele spaţiale şi alte tehnici preluate de SIG.
 Cartografia furnizează metodele de reprezentare a spaţiului geografic. Informaţiile
spaţiale sunt reprezentate cel mai frecvent sub forma hărţilor, permiţând stocarea,
înţelegerea şi analiza eficientă a informaţiilor spaţiale.
 Teledetecţia pune la dispoziţia utilizatorilor Sistemelor Informatice Geografice tehnici de
achiziţie şi prelucrare a informaţiilor colectate de instrumente amplasate pe platforme
satelitare sau aeropurtate.
 Fotogrametria interpretează fotografiile aeriene şi utilizează tehnici speciale de
măsurare în trei dimensiuni.
 Topografia furnizează date exacte referitoare la poziţia frontierelor, terenurilor, clădirilor
şi a altor entităţi.
 Geodezia pune la dispoziţie metode de localizare de înaltă precizie.
 Statistica şi cercetarea operaţională furnizează metode de analiză, sinteză şi
interpretare a datelor. Statistica este importantă pentru înţelegerea erorilor şi
incertitudinilor în GIS.
 Matematica furnizează numeroase metode specifice ce pot fi exploatate de tehnologia
SIG: geometria analitică, topologia, trigonometria, teoria grafurilor, algebra, calculul
diferenţial şi integral.
 Informatica aplicată – oferă o gamă largă de metode şi instrumente software pentru
rezolvarea unor probleme specifice. Chiar dacă sistemele informatice geografice par să
fie apropiate de alte tehnologii informatice cum ar fi CAD (Concepţia asistată de
calculator), tratarea imaginilor şi gestiunea bazelor de date, ele rămân singurele
instrumente adaptate la vizualizarea şi analiza datelor geografice. În prezent nu există
reguli stabilite pentru determinarea raporturilor dintre aceste tehnologii, de aceea este
util să se precizeze principalele diferenţe dintre ele:
- Concepţia asistată de calculator (Computer Aided Design – CAD) – furnizează
programe care pot fi utilizate de către GIS în introducerea datelor, reprezentare,
afişare şi vizualizare. Un sistem CAD poate fi utilizat pentru concepţia şi modelarea
clădirilor, infrastructurii şi produselor fizice. El realizează asamblarea elementelor ale
căror caracteristici sunt fixe pentru realizarea unei infrastructuri globale, pe baza
unor reguli şi oferă capacităţi de analiză limitate. Dacă anumite programe de
concepţie asistată de calculator sunt propuse pentru punerea în practică a soluţiilor
GIS, capacităţile lor rămân foarte reduse şi neadaptate pentru analiza şi gestiunea
unor importante baze de date geografice.
- Grafica computerizată – asigură atât componente hardware cât şi software pentru
afişarea obiectelor grafice ce facilitează vizualizarea în diferite moduri.
- Tratarea şi interpretarea imaginilor – Pe baza unor surse diferite de imagini şi
măsurători (sateliţi, fotografii aeriene, GPS) pot fi achiziţionate informaţii care ulterior
vor fi prelucrate, vizualizate, analizate şi interpretate. Deoarece sunt prelucrate
numai imaginile, nu pot fi analizate şi generate serii mari de date. Soluţiile de
prelucrare a imaginilor nu rămân decât instrumente auxiliare deosebit de utile pentru
sistemele informatice geografice în ansamblu.
- Sistemele de Gestiune a Bazelor de Date (SGBD) – contribuie prin programe şi
metode la prelucrarea unor seturi foarte mari de date, necesare în cadrul multor
aplicaţii GIS. Ele sunt specializate în stocarea şi gestionarea tuturor tipurilor de
informaţii, înţelegând prin aceasta informaţiile geografice. SGBD sunt optimizate
pentru stocarea şi căutarea informaţiilor. Numeroase sisteme informatice geografice
se bazează pe capacităţile SGBD pentru organizarea şi localizarea datelor lor. Dar
rolul SGBD se termină aici deoarece ele nu dispun de instrumente de vizualizare şi
analiză proprii Sistemelor Informatice Geografice.
- Inteligenţa artificială – furnizează numeroase tehnici utile în procesul decizional, de
exemplu pentru construirea sistemelor expert.

2-2
 2.3 Funcţiile Sistemelor Informatice Geografice

Funcţia principală a unui Sistem Informatic Geografic este accea de a furniza informaţii
utile pentru luarea deciziilor, evaluare, cercetare, gestiune şi planificare.
Componentele unui SIG trebuie să asigure diferitele operaţii sau funcţii aşteptate de la
sistem. Este vorba despre materiale, programe, personal şi forma de organizare.
Funcţiile îndeplinite de un Sistem Informatic Geografic pot fi grupate în patru categorii:
A. Achiziţia datelor cu module de căutare, editare, formatare, verificare şi corectare a
erorilor.
Înainte de a fi utilizate în cadrul unui sistem informatic geografic, datele geografice
trebuie convertite într-un format specific informatic. Această etapă esenţială care realizează
transformarea datelor preluate din hărţile tradiţionale, în date numerice acceptate de calculator
se numeşte digitizare. Tehnologiile GIS moderne permit automatizarea completă a acestor
transformări cu ajutorul tehnologiei scanării. Alte operaţii sau proiecte mai puţin importante pot fi
rezolvate şi prin digitizare manuală cu ajutorul tabletelor digitizoare. În prezent, numeroase date
geografice sunt disponibile în formate standard compatibile GIS la furnizorii specializaţi şi pot fi
integrate direct într-un sistem informatic geografic.
B. Gestiunea datelor prin manipularea unei game largi de date cartografice sau
numerice.
Operaţiile de gestiune implică stocarea, modificarea, actualizarea şi extragerea datelor.
Acest lucru este posibil dacă datele sunt organizate într-un sistem de gestiune a bazelor de
date.
Dacă pentru proiectele mici este suficientă stocarea informaţiilor geografice ca simple
fişiere, atunci când volumul datelor creşte iar numărul utilizatorilor devine semnificativ, este
esenţială utilizarea unui SGBD (Sistem de Gestiune a Bazelor de Date) pentru a uşura
stocarea, organizarea şi gestiunea datelor.
Din punct de vedere structural, există numeroase SGBD, dar pentru sistemele
informatice geografice cel mai utilizat este sistemul de gestiune a bazelor de date relaţional
(SGBDR). În acest caz, datele sunt reprezentate sub formă de tabele care utilizează anumite
câmpuri ca legătură. Această caracteristică care poate părea simplistă, oferă o supleţe şi o
flexibilitate deosebită permiţând sistemelor informatice geografice să se adapteze tuturor
situaţiilor practice.
C. Manipularea şi analiza datelor cu ajutorul funcţiilor de suprapunere, creare de zone
tampon şi modelare.
Sursele de informaţii ale unui Sistem Informatic Geografic pot fi de origini foarte diverse.
De aceea, pentru realizarea unui proiect, aceste informaţii trebuie transformate sau prelucrate
astfel încât să fie compatibile cu sistemul utilizat (este cazul scărilor, nivelurilor de detaliere,
convenţiilor de reprezentare etc.). În cadrul Sistemelor Informatice Geografice sunt integrate
numeroase instrumente care permit manipularea tuturor datelor, transformarea lor în informaţii
coerente şi reţinerea numai a celor necesare pentru realizarea proiectului respectiv.
Înainte de a fi integrate în sistem, datele trebuie aduse la aceeaşi scară (grad de
detaliere sau acurateţe). Aceasta poate fi o transformare temporară în scopul afişării sau una
permanentă, necesară într-o analiză. Operaţiile de analiză permit examinarea datelor în
vederea extragerii informaţiilor sau crearea de noi date care îndeplinesc anumite condiţii (de
exemplu, localităţile aflate în zona în care urmează să fie construit un obiectiv).
D. Interogarea şi analiza
Sistemele Informatice Geografice pun la dispoziţia utilizatorilor atât posibilităţi simple de
interogare de tipul "point and query", cât şi instrumente sofisticate de analiză care să furnizeze
informaţii utile managerilor şi analiştilor. De exemplu, un sistem informatic geografic poate
răspunde la un număr mare de întrebări referitoare la teritoriu:

Identificare Ce este acest obiect?

Localizare Unde este situat?
Descriere Care este aria sa, forma sa, structura sa?
Evoluţie Care sunt schimbările din momentul …?
Modelare Care sunt cauzele acestor schimbări?

2-3
 Simulare Ce se va întâmpla dacă se va schimba …?
Optimizare Cum se poate atinge acest scop cu aceste constrângeri?

Tehnologiile GIS moderne dispun de numeroase instrumente de analiză foarte

puternice, două dintre ele fiind mai importante:
- analiza de vecinătate – tehnologia GIS utilizează un procedeu numit buffering
pentru determinarea relaţiei de vecinătate dintre entităţi. De exemplu, se poate pune
întrebarea: Care sunt parcelele aflate într-o zonă de 100 m faţă de stradă?
- analiza spaţială – baza de date geografică este organizată în linii mari pe straturi
(layer-e). Integrarea datelor în mai multe straturi de informaţie, se face prin
procedeul numit overlay, permiţând realizarea unei analize spaţiale riguroase.
Această analiză, dacă se poate efectua vizual (ca şi cum s-ar suprapune mai multe
folii transparente unele peste altele), necesită adesea combinarea cu informaţii
alfanumerice. În spatele operaţiilor simple din punct de vedere vizual de
suprapunere a straturilor, se află operaţii algebrice, operaţii logice, operaţii
topologice etc. Prin această suprapunere sau unificare spaţială pot fi integrate date
despre sol, pante, vegetaţie etc.
E. Vizualizarea
Obţinerea şi prezentarea rezultatelor implică operaţii care afişează sau produc diferite
formate de ieşire pe ecran, imprimantă sau sub formă de date numerice utilizabile în alte
operaţii. Pentru numeroase operaţii geografice, rezultatul final constă în vizualizarea hărţilor şi
graficelor.
Hărţile reprezintă un instrument puternic de sinteză şi de prezentare a informaţiei.
Tehnologia GIS oferă cartografiei moderne eficienţa şi puterea analitică a hărţilor
tradiţionale. Prin intermediul funcţiei de vizualizare, un Sistem Informatic Geografic poate fi
folosit pentru a produce imagini (hărţi, grafice, animaţii şi alte produse) ce permit integrarea
rapoartelor, vederilor 3D, imaginilor fotografice şi tuturor elementelor multimedia.

2.4 Principalele domenii de utilizare a Sistemelor Informatice Geografice

Capacitatea Sistemelor Informatice Geografice de a cerceta datele şi de a îndeplini

cerinţele geografice a permis societăţilor comerciale economisirea unor sume importante.
Sistemele Informatice Geografice participă la reducerea cheltuielilor prin:
- raţionalizarea serviciilor către clienţi;
- reducerea achiziţiilor de teren printr-o mai bună analiză;
- reducerea costurilor de mentenanţă a parcului de vehicule printr-o mai bună
organizare logistică;
- analiza mai rapidă a informaţiilor.
În general, aplicaţiile Sistemelor Informatice Geografice sunt mult prea complexe pentru
a putea fi rezolvate cu un singur program. Din acest motiv, este necesară elaborarea unui lanţ
constituit din mai multe programe specializate care împart sau schimbă un ansamblu de date:
- programe de desen asistat de calculator şi editare;
- programe de Concepţie Asistată de Calculator (CAD);
- programe pentru Sistemele de Gestiune a Bazelor de Date (SGBD);
- programe statistice;
- programe de cartografie asistată de calculator;
- programe pentru prelucrarea şi analiza imaginilor obţinute prin teledetecţie;
- programele specifice Sistemelor Informaţionale cu Referinţă Spaţială (SIRS);
- programe de modelare şi simulare;
- programe de statistică spaţială (geostatistică);
- programe de inteligenţă artificială (sisteme expert).
Numeroase organizaţii care au integrat utilizarea unui sistem informatic geografic au
constatat că unul dintre principalele beneficii obţinute constă în gestiunea propriilor resurse.
Deoarece sistemele informatice geografice asigură stabilirea unor relaţii de legătură
între informaţiile de orice natură prin intermediul geografiei, ele permit de asemenea o mai bună
partajare a informaţiei şi o mai bună comunicare între diferitele servicii. Prin crearea unei baze

2-4
de date geografice partajate, toate serviciile de organizare vor putea să o utilizeze, o informaţie
colectată o singură dată devenind în acest caz disponibilă pentru toţi.
Sistemele Informatice Geografice pot ajuta la alegerea celei mai bune soluţii care să
permită, de exemplu, reducerea impactului unei construcţii într-un anumit loc, alegerea zonelor
cel mai puţin expuse riscurilor naturale şi cele mai adecvate realităţilor economice.
Calitatea şi claritatea diferitelor scenarii posibile produse cu ajutorul unui SIG contribuie
în mod egal la realizarea unui singur scop: luarea celei mai bune decizii.
Hărţile ocupă un loc special în cadrul SIG. Procesul de realizare a unei hărţi cu ajutorul
unui sistem informatic geografic este mult mai flexibil decât o producţie manuală sau
automatizată. El debutează prin crearea bazei de date. Informaţiile care există pe suport hârtie
pot fi digitizate iar toate celelalte surse informatice integrate în interiorul sistemului informatic
geografic. Informaţia conţinută în Sistemul Informatic Geografic este continuă în ansamblul
teritoriului şi total independentă de problemele de scară. Hărţile provenite de la Sistemul
Informatic Geografic sunt realizate în funcţie de o locaţie aleasă şi de o scară definită astfel
încât să apară informaţiile dorite.
Punerea în evidenţă a anumitor fenomene, comparaţia dintre diferite perioade,
simularea ipotezelor sunt unele dintre avantajele importante ale hărţilor produse de un Sistem
Informatic Geografic.
În prezent, numeroase domenii de activitate utilizează tehnologia GIS. Printre acestea
se numără:
- Controlul şi comanda traficului rutier în timp real şi proiectarea, întreţinerea şi
optimizarea reţelelor de transport;
- Inventarierea resurselor naturale – Managementul şi exploatarea resurselor naturale
reprezintă unul din domeniile de tradiţie ale tehnologiei SIG. Pot fi realizate studii
asupra modului de folosire a terenurilor, geologiei, hidrografiei, vegetaţiei şi pentru
analize de mediu. Protecţia zonelor umede, studii de impact de mediu, gestiunea
produselor periculoase, modelarea apelor subterane şi depistarea contaminanţilor,
studii referitoare la habitat, identificarea potenţialului minier etc. sunt alte direcţii de
aplicare a tehnologiei SIG.
- Monitorizarea reţelelor de alimentare cu apă – Sistemele Informatice Geografice
reprezintă un instrument deosebit de util în planificarea lucrărilor de întreţinere şi
reparaţii ale reţelelor de alimentare cu apă şi canalizare, în inventarierea cerinţelor
consumatorilor şi planificarea lucrărilor de extindere a acestor reţele sau la
identificarea traseelor afectate de infiltrarea unor poluanţi şi urmărirea propagării
acestora în reţele.
- Managementul reţelelor urbane – localizarea pornind de la adrese, planificarea
transporturilor, dezvoltarea unui plan de evacuare, selectarea locaţiilor, planificarea
şi distribuţia fluxurilor de vehicule, localizarea accidentelor, selectarea itinerariilor
etc.
- Planificarea strategică în domeniul administraţiei publice – Tehnologia SIG este
aplicată pe scară largă în activitatea administraţiilor publice, în activităţi de tipul:
gestiunea cadastrului, evaluarea fondului funciar, realizarea studiilor şi proiectelor de
urbanism şi sistematizare, acordarea permiselor de construcţie/demolare,
întreţinerea infrastructurii, organizarea colectării şi depozitării deşeurilor menajere.
- Gestiunea instalaţiilor – localizarea traseelor de cabluri şi tuburi subterane,
reechilibrarea reţelelor electrice, planificarea şi întreţinerea instalaţiilor, localizarea
cheltuielilor energetice etc.
- Prospectarea pieţii – Aplicarea Sistemelor Informatice Geografice în domeniul
marketingului permite rezolvarea unor probleme privind identificarea şi menţinerea
pieţelor în condiţii de concurenţă, organizarea distribuţiei mărfii, gestionarea
stocurilor, cercetarea şi evaluarea mix-ului de marketing, dezvoltarea unei campanii
de lansare, planificarea strategiei de merchandising, dezvoltarea unui program de
comunicare în marketing, evaluarea pieţei, gestionarea vânzărilor etc.
- Sănătate – studii epidemiologice, repartiţia şi evoluţia afecţiunilor şi deceselor,
distribuţia serviciilor sociale şi sanitare, planuri de urgenţă etc.
- Protecţia mediului – studiul schimbărilor globale urmate de schimbări climatice,
biologice, morfologice, oceanice etc.
2-5
 2.5 Strategia implementării SIG

Sistemele Informatice Geografice reprezintă sisteme complexe care pot revoluţiona

modul în care organizaţiile îşi gestionează informaţiile şi aplicaţiile.
Strategia de implementare a unui SIG trebuie să aibă în vedere următoarele cinci
probleme:
1. Alegerea echipamentelor
La implementarea unui SIG, tipul echipamentelor, numărul de terminale, necesitatea
conectării în reţea, scanarea şi tipărirea trebuie considerate ca un singur element. Alegerea lor
va depinde de bugetul disponibil, de numărul şi amplasarea utilizatorilor potenţiali şi de tipul
sistemului informatic geografic care va fi instalat.
2. Alegerea programelor
Sistemul de operare necesar, sistemul de gestiune a bazelor de date, pachetul de
programe SIG şi alte programe conexe trebuie să fie alese adecvat în funcţie de modul de
organizare, necesităţile, numărul şi tipul utilizatorilor, tipul aplicaţiilor implicate şi de bugetul aflat
la dispoziţie. Aplicarea unui SIG poate fi făcută pe un sistem de calcul pentru utilizarea
individuală sau pe posturi de lucru conectate în reţea, pentru utilizarea în cadrul unei organizaţii
întregi. În primul rând, este important gradul ridicat de flexibilitate în aplicare oferit de un SIG. În
al doilea rând, cu cât programul este mai simplu şi are o interfaţă mai prietenoasă, cu atât poate
fi pus în aplicare mai rapid.
3. Integrarea datelor
Precizia, sursele, proprietatea, drepturile de autor, secretul, securitatea, normele şi
formatul datelor sunt probleme importante care trebuie rezolvate. Tehnologiile SIG permit
integrarea datelor eterogene. Cea mai mare atenţie trebuie acordată achiziţiei şi introducerii
datelor, în scopul menţinerii unui ansamblu de date exacte şi fiabile. Acest lucru este de o
importanţă deosebită, deoarece achiziţia şi conversia datelor reprezintă în general partea cea
mai costisitoare a implementării unui SIG.
4. Aplicarea tehnologiei SIG
Este important să se aprecieze dacă tehnologia SIG este cea mai adecvată pentru o
aplicaţie particulară. Nu orice tip de aplicaţie poate beneficia de funcţionalităţile unui SIG.
Aplicaţiile care recurg la analiza spaţială necesită acces frecvent la date şi implică actualizări
constante. Ele satisfac exigenţele unui anumit număr de utilizatori şi trebuie să automatizeze pe
cât este posibil sarcinile repetitive. În schimb, o aplicaţie care este destinată unui număr limitat
de persoane implică o utilizare redusă şi aplicabilitatea sa pentru un număr mai mare este mai
puţin sigură.
5. Organizarea
Aplicarea unui SIG necesită cooperarea în interiorul unei organizaţii. Instalarea unui SIG
implică cooperarea şi partajarea informaţiilor între departamente care înainte nu aveau nici o
legătură. Utilizarea unui SIG într-o organizaţie depinde de sensibilizarea, participarea şi
formarea personalului.

2-6
 3. MODUL DE LUCRU ÎN GIS
În timp ce utilizarea hărţilor are o vechime de sute de ani, tehnologia de combinare a
hărţilor cu grafica asistată de calculator şi bazele de date pentru crearea unui Sistem Informatic
Geografic este relativ recentă.
Sistemele Informatice Geografice sunt utilizate pentru afişarea şi analiza datelor spaţiale
care sunt legate la baze de date. Această posibilitate de conectare este ceea ce îi dă putere
Sistemului Informatic Geografic: hărţile pot fi desenate pe baza informaţiilor furnizate de bazele
de date iar datele pot avea referinţe pe hartă. Atunci când este actualizată o bază de date,
hărţile asociate pot fi actualizate în acelaşi ritm. Bazele de date SIG includ o mare varietate de
informaţii geografice, sociale, politice, de mediu şi demografice.
Tehnologia SIG mai poate fi definită ca un proces de colectare şi stocare de date asistat
de calculator şi ca un instrument de analiză care combină informaţii care iniţial nu au nici o
legătură în hărţi uşor de înţeles. Sistemele Informatice Geografice sunt însă mai mult decât
hărţi. Un astfel de sistem poate să utilizeze funcţii analitice complicate şi apoi să prezinte
rezultatele vizual sub formă de hărţi, tabele sau grafice, permiţând factorilor de decizie să
studieze virtual problemele înainte de a lua decizia şi apoi să selecteze cel mai bun curs al
acţiunii.
În plus, adăugând avantajele oferite de Internet se poate obţine un instrument eficient de
partajare şi analiză a datelor geografice între agenţiile guvernamentale, industria privată,
organizaţiile non-profit, publicul larg etc.

3.1. Componentele unui Sistem Informatic Geografic

Conform ESRI, un Sistem Informatic Geografic este alcătuit în principal din cinci
componente:
- echipamente (hardware),
- programe (software),
- date,
- utilizatori,
- metode sau proceduri.

A. Echipamentele
În prezent, programele GIS pot fi folosite pe o gamă largă de sisteme de calcul, de la
servere la staţii de lucru individuale sau conectate în cadrul unor reţele. La aceste sisteme sunt
conectate o serie de echipamente periferice comune pentru orice Sistem Informatic Geografic:
- digitizorul, utilizat pentru convertirea datelor cartografice tipărite, în format digital;
- scanner-ul, utilizat pentru importul imaginilor ce pot fi ulterior digitizate pe ecran;
- modem-ul, care asigură importul automat al imaginilor satelitare sau al altor
informaţii şi comunicarea cu alte reţele;
- imprimanta sau plotter-ul, utilizate pentru prezentarea rezultatelor obţinute în urma
prelucrării datelor.
B. Programele
Programele GIS oferă instrumente şi funcţii pentru stocarea, analizarea şi afişarea
tuturor informaţiilor.
Principalele componente software ale unui sistem informatic geografic sunt:
- instrumentele pentru achiziţia şi manipularea informaţiilor geografice;
- sistemele de gestiune a bazelor de date;
- instrumentele geografice de interogare, analiză şi vizualizare;
- interfaţa grafică prietenoasă pentru o utilizare simplă.
Un Sistem Informatic Geografic pentru o aplicaţie particulară poate fi dezvoltat prin
utilizarea unei game largi de programe care se încadrează într-una din următoarele categorii:
- programe special proiectate pentru dezvoltarea GIS (de ex.: ARC/INFO);
- programe pentru proiectare asistată de calculator (Computer Aided Mapping –
CAM);

3-1
 - programe cu obiective speciale, cum ar fi Sistemele de Gestiune a Bazelor de Date
(SGBD).
C. Datele
Datele reprezintă cea mai importantă componentă a Sistemelor Informatice Geografice.
Datele geografice şi datele tabelare asociate pot proveni din sursele interne ale unei organizaţii
sau pot fi procurate de la un distribuitor specializat.
Principalele surse de date ale unui sistem informatic geografic sunt următoarele:
 informaţiile topografice,
 reţelele de calculatoare,
 datele tabelare,
 hărţile în format standard,
 hărţile digitale,
 codurile poştale,
 fotografiile aeriene,
 sateliţii etc.
D. Utilizatorii
Deoarece un Sistem Informatic Geografic este înainte de toate un instrument, el se
adresează unei largi categorii de utilizatori, pornind de la cei care creează şi menţin sistemele
până la persoanele care utilizează în activitatea lor cotidiană dimensiunea geografică. Datorită
implementării tehnologiei de comunicaţie prin Internet în cadrul GIS, comunitatea utilizatorilor
acestor sisteme creşte în fiecare zi, dar ea este stratificată pe diferite nivele.
E. Metodele
Aplicarea şi exploatarea unui sistem informatic geografic nu se poate face fără
respectarea anumitor reguli şi proceduri proprii fiecărei organizaţii. Modul în care sunt introduse,
stocate şi analizate datele în cadrul unui GIS trebuie să oglindească modul în care vor fi
utilizate ulterior informaţiile în cadrul unei activităţi de cercetare sau în luarea unei decizii.

3.2. Categorii de informaţii gestionate în cadrul unui Sistem Informatic Geografic

Sistemele Informatice Geografice utilizează straturi (layer-e) numite "teme" pentru

suprapunerea diferitelor tipuri de informaţii. Fiecare temă reprezintă o categorie de informaţii, de
exemplu reţeaua de drumuri sau acoperirea cu vegetaţie.
Sistemul Informatic Geografic stochează informaţiile despre lumea reală sub forma unei
colecţii de straturi tematice care pot fi conectate geografic între ele. Aceste informaţii pot fi sub
formă de:
 Referinţe geografice
Se estimează că aproximativ 80% din totalul informaţiilor au o componentă "spaţială"
sau geografică. Cu alte cuvinte, majoritatea informaţiilor sunt asociate unui loc (unei locaţii). De
aceea, atunci când se iau decizii referitoare la diferite probleme concrete, geografia joacă un rol
semnificativ.
Informaţiile geografice conţin fie referinţe geografice explicite (latitudinea şi longitudinea
sau coordonatele din reţeaua de triangulaţie naţională), fie referinţe geografice implicite
(adresa, codul poştal sau numele străzii). Pentru transformarea referinţelor geografice implicite
în referinţe geografice explicite şi localizarea obiectelor şi evenimentelor pe suprafaţa terestră în
scopul analizării lor se utilizează un proces automat numit geocodificare.
 Modele vectoriale şi modele raster
Sistemele Informatice Geografice lucrează cu două tipuri diferite de modele geografice:
modelul vectorial şi modelul raster.
Vectorul reprezintă o structură de date utilizată pentru a stoca date spaţiale. Datele
vectoriale sunt alcătuite din linii sau arce de cerc definite prin puncte de capăt (de început şi de
sfârşit) care se întâlnesc în noduri. Uzual, locaţia acestor noduri şi structura topologică sunt
stocate explicit. Caracteristicile sunt definite numai prin frontierele lor iar liniile curbe sunt
reprezentate ca serii de arce conectate.
Stocarea vectorială implică stocarea unei topologii explicite. Structura topologică a
datelor este adesea denumită structură inteligentă de date deoarece permite obţinerea simplă a
relaţiilor spaţiale dintre caracteristicile geografice. Din acest motiv, modelul topologic este

3-2
structura vectorială de date dominantă, utilizată curent în tehnologia SIG. Multe dintre funcţiile
de analiză a datelor complexe nu pot fi utilizate fără o structură topologică a datelor vectoriale.
În modelul vectorial informaţia referitoare la puncte, linii şi poligoane este codificată şi
stocată ca o pereche de coordonate x şi y. Obiectele de tip punctual sunt reprezentate în acest
caz printr-un simplu punct de coordonate (x,y). Obiectele liniare (de exemplu, drumuri şi râuri)
pot fi reprezentate ca o succesiune de coordonate x,y. Obiectele poligonale (de exemplu,
teritoriul geografic, parcelele, zonele comerciale sau bazinele hidrografice) pot fi reprezentate
printr-o succesiune de coordonate care delinitează o suprafaţă închisă. Modelul vectorial este
utilizat în special pentru reprezentarea datelor discrete.
Raster reprezintă metoda de stocare, prelucrare şi afişare a datelor spaţiale. Fiecare
arie este divizată în rânduri şi coloane, care formează o structură grid regulată. Fiecare celulă
din această matrice conţine atât locaţiile coordonatelor cât şi valoarea atributelor.
Datele raster sunt o abstractizare a lumii reale în care datele spaţiale sunt exprimate ca
o matrice de celule sau pixeli, cu o poziţie spaţială implicită în ordonarea pixelilor. O imagine
raster conţine o colecţie de pixeli sau celule grafice ca o hartă sau o fotografie scanată. Cu
modelele raster de date, datele spaţiale nu sunt continue ci sunt divizate în unităţi discrete.
Acest lucru face ca datele raster să fie adecvate unor anumite tipuri de operaţii spaţiale, de
exemplu suprapunerea sau calculul ariilor.
Fiecare dintre aceste două modele de date dispune de avantaje şi dezavantaje
specifice. Un sistem informatic geografic modern trebuie să exploateze simultan ambele tipuri
de reprezentări.

3.3. Principii de bază ale tehnologiei Sistemelor Informatice Geografice

3.3.1. Integrarea informaţiilor din diferite surse

Puterea unui Sistem Informatic Geografic provine din capacitatea de a corela diferite
informaţii într-un context spaţial şi de a ajunge la o concluzie referitoare la aceste relaţii.
Majoritatea informaţiilor de care se dispune referitor la lumea reală conţin o locaţie de referinţă,
care amplasează această informaţie într-un anumit punct de pe glob.
De exemplu, atunci când sunt colectate informaţii despre cantitatea de ploaie este
important să se cunoască şi localizarea ei. Acest lucru este realizat cu ajutorul unui sistem de
referinţă, cum ar fi longitudine şi latitudine şi, eventual elevaţie. Compararea informaţiilor despre
cantitatea de ploaie cu alte informaţii, cum ar fi locaţia mlaştinilor pe terenul studiat, poate să
arate că anumite zone mlăştinoase receptează cantităţi mici de ploaie. Acest lucru poate indica
faptul că zonele umede existente se pot usca; concluzia poate ajuta la luarea celor mai potrivite
decizii despre modul în care oamenii pot interacţiona cu aceste zone.
Într-un Sistem Informatic Geografic pot fi introduse diferite tipuri de date în format
cartografic. Un SIG poate de asemenea să convertească informaţiile digitale existente, care nu
sunt încă în formă cartografică, în formate pe care le poate recunoaşte sau utiliza. De exemplu,
imaginile satelitare în format digital pot fi analizate pentru a realiza o hartă a informaţiilor digitale
referitoare la utilizarea terenului şi acoperirea lui. De asemenea, recensămintele sau datele
tabelare hidrologice pot fi convertite în format cartografic care să servească drept informaţii
tematice într-un sistem informatic geografic.

3.3.2. Preluarea datelor

Un alt aspect legat de funcţionarea sistemelor informatice geografice este modul în care
acest sistem poate utiliza informaţiile într-o hartă. Dacă datele care urmează a fi folosite nu sunt
deja în formă digitală, adică într-un format care să fie recunoscut de către calculator, pot fi
utilizate diferite tehnici de colectare (extragere) a informaţiilor.
Hărţile pot fi digitizate cu ajutorul echipamentelor specifice, de exemplu manual prin
utilizarea unui mouse direct de pe ecran sau cu ajutorul unei tablete digitizoare, pentru
colectarea coordonatelor entităţilor. Scanner-ele electronice pot de asemenea să convertească
hărţile în format digital iar coordonatele furnizate de receptoarele GPS (Global Positionning
System) pot fi descărcate într-un sistem informatic geografic.
Un Sistem Informatic Geografic poate fi utilizat pentru a sublinia relaţiile spaţiale dintre
obiectele care urmează a fi cartografiate. Introducerea informaţiilor în sistem implică

3-3
identificarea obiectelor pe hartă, localizarea lor absolută pe suprafaţa Pământului şi stabilirea
relaţiilor spaţiale dintre ele.

3.3.3. Integrarea datelor

Un Sistem Informatic Geografic permite integrarea informaţiilor pe care este dificil să le
asociem cu alte mijloace. Astfel, un sistem informatic geografic poate utiliza combinaţii de
variabile cartografiate pentru a construi şi analiza noi variabile.
De exemplu, utilizând tehnologia SIG este posibil să se combine informaţii specifice din
domeniul agricol cu date hidrografice pentru a determina care dintre cursurile de apă se va
încărca şi va transporta anumite cantităţi de fertilizatori care se scurg din terenul agricol. Datele
agricole pot indica ce cantitate de pesticid a fost aplicată pe fiecare parcelă a terenului analizat.
Prin localizarea acestor parcele şi intersectarea lor cu traseul cursurilor de apă, sistemul
informatic geografic va putea utilizat pentru a prevedea care va fi cantitatea de nutrienţi care se
va scurge în fiecare curs de apă. Dacă acestea converg, se poate calcula încărcarea totală în
aval, acolo unde cursul de apă se varsă de exemplu în lac.

3.3.4. Proiecţia şi înregistrarea

Într-un sistem informatic geografic informaţiile cartografice trebuie să fie manipulate
astfel încât să înregistreze sau să se potrivească cu informaţiile obţinute din alte hărţi. Înainte
ca datele digitale să poată fi analizate ele trebuie să sufere alte prelucrări, de exemplu
conversia proiecţiilor, care le integrează într-un sistem informatic geografic.
Proiecţia este o componentă fundamentală a realizării hărţilor. O proiecţie este un mijloc
matematic de transferare a informaţiilor de pe suprafaţa curbă tri-dimensională a Pământului
într-un spaţiu bi-dimensional, hârtie sau ecran de calculator. Sunt utilizate diferite proiecţii
pentru diferite tipuri de hărţi deoarece fiecare proiecţie este adecvată în particular pentru
anumite utilizări. De exemplu, o proiecţie care reprezintă precis formele continentelor va
distorsiona mărimile lor relative.

3.3.5. Structura datelor

Un sistem informatic geografic trebuie să fie capabil să convertească datele dintr-o
structură în alta.
Fişierele de date raster pot fi manevrate simplu de calculator dar oferă adesea mai
puţine detalii şi sunt mai puţin atrăgătoare din punct de vedere vizual decât fişierele de date de
tip vector, care pot aproxima aspectul majorităţii hărţilor tradiţionale, desenate manual. Datele
digitale în format vectorial au fost preluate ca puncte, linii (serii de puncte definite prin
coordonate) sau suprafeţe (forme mărginite de linii).
Restructurarea datelor poate fi realizată de către sistemul informatic geografic pentru a
converti datele între diferite formate.

3.3.6. Modele de date

Este imposibil să se colecteze date pentru fiecare metru pătrat de pe suprafaţa
Pământului. De aceea, trebuie prelevate probe din locaţii discrete. Un sistem informatic
geografic poate fi utilizat pentru a descrie caracteristicile bi- şi tri-dimensionale ale suprafeţei
Pământului, subsolului şi atmosferei pentru punctele din care au fost colectate probele.

3.4 Realizarea analizelor complexe în cadrul SIG

Modul în care hărţile sau alte date au fost stocate sau înregistrate ca straturi de
informaţii în cadrul sistemului informatic geografic permite realizarea analizelor complexe.

3.4.1. Recuperarea informaţiilor

Cu ajutorul unui sistem informatic geografic se poate selecta pe ecran o locaţie, un
obiect sau o arie şi apoi se pot "găsi" informaţiile înregistrate despre acestea în fişiere stocate
pe calculator.
Utilizând fotografii aeriene scanate se poate interoga sistemul informatic geografic
referitor la geologia sau hidrologia ariei, sau la alte subiecte specifice. Acest tip de analiză

3-4
permite obţinerea de concluzii referitoare la obiectul analizat, în cazul prezentat fiind vorba
despre o zonă umedă şi sensibilitatea mediului în acea zonă.

3.4.2. Modelarea topologică

Pentru aceeaşi zonă analizată se pot face şi alte studii. De exemplu se poate studia care
ar fi impactul unor benzinării sau unităţi de producţie, dacă acestea ar fi amplasate şi ar
funcţiona în apropierea zonei umede respective. De asemenea, se pot identifica astfel de
obiective care se află pe o anumită arie în jurul zonei studiate.
Sistemul Informatic Geografic poate recunoaşte şi analiza relaţiile spaţiale dintre
fenomenele cartografiate. Astfel, el poate determina condiţiile de adiacenţă (ce se află în
apropiere…, ce urmează … faţă de …), incluziune (ce este inclus în …) şi proximitate (cât de
aproape se află … faţă de …).

3.4.3. Reţele
În condiţiile în care de exemplu nutrienţii de la o zonă agricolă se scurg într-un curs de
apă este important să se cunoască în ce direcţie curge cursul de apă şi care dintre cursurile de
apă se varsă în alte cursuri. Acest lucru poate fi realizat cu ajutorul unei reţele liniare. Ea
permite calculatorului să determine modul în care nutrienţii sunt transportaţi în aval. Informaţiile
adiţionale, cum ar fi volumul de apă sau viteza de curgere pentru toată reţeaua, pot ajuta
sistemul informatic geografic să determine în ce interval de timp se vor deplasa nutrienţii în
aval.

3.4.4. Suprapunerea
Utilizând hărţile zonelor umede, pantelor, cursurilor de apă, utilizării terenului şi solurilor,
sistemul informatic geografic poate realiza un nou strat al hărţii sau să suprapună ceea ce
clasifică zonele umede în funcţie de sensibilitatea lor relativă la daunele generate de scurgerea
nutrienţilor.

3.4.5. Obţinerea rezultatelor

O componentă "decisivă" a unui sistem informatic geografic este capacitatea de a
realiza grafice pe ecran sau pe hârtie pentru a comunica rezultatele analizelor, utilizatorilor care
trebuie să ia decizii.
Pot fi generate hărţi de perete, hărţi care pot fi distribuite prin intermediul Internet-ului,
hărţi interactive şi alte forme grafice permiţând factorilor de decizie să vizualizeze şi în acest
mod să înţeleagă rezultatele analizelor simulărilor unor evenimente posibile.

3-5
 4. CUNOAŞTEREA REALITĂŢII
4.1. Reprezentarea realităţii prin modele în cadrul Sistemelor Informatice
Geografice

Conform definiţiilor existente în literatura de specialitate, Sistemele Informatice

Geografice sunt reprezentări în format digital ale obiectelor sau proceselor existente în lumea
reală. Aceste reprezentări se obţin în urma unui proces etapizat care conduce la crearea unui
model spaţial, cu o imagine, o structură şi o comportare care reflectă toate cunoştinţele
existente referitor la obiectul sau procesul analizat.
Abordările moderne ale sistemelor informatice geografice consideră fundamentală
problema modelării efective a condiţiilor lumii reale, sub forma unei regiuni bine delimitate,
însoţită de o descriere a ei.
Utilizând principalul avantaj al computerizării informaţiilor geografice - integrarea rapidă
a numeroase seturi de date de tipuri şi cu surse variate într-un singur sistem, folosind
caracteristica lor comună: localizarea geografică, Sistemele Informatice Geografice asigură o
structură organizată pentru gestionarea unor colecţii complexe şi diversificate de informaţii
geografice şi a unor instrumente şi funcţii pentru afişare, interogare, prelucrare, simulare.

4.1.1. Informaţia geografică ca abstractizare a realităţii

Informaţia geografică poate fi definită ca o reprezentare a realităţii localizată în timp şi
spaţiu. Pentru crearea ei sunt necesare mai multe niveluri de abstractizare.

4.1.2. Instrumentul GIS în activitatea geografică

Într-o activitate geografică care implică minim trei niveluri de cunoştinţe, sistemele
informatice geografice au locul lor bine definit:
- nivelul conceptual: explicitarea conceptelor şi teoriilor (rezultate din ştiinţele naturale
şi sociale) utilizate în cunoaşterea teritoriului;
- nivelul empiric: se referă la mijloacele de măsură şi achiziţie de date referitoare la
teritoriu;
- nivelul de modelare şi simulare GIS: o dată explicitate conceptele şi achiziţionate
datele, poate începe modelarea GIS.

4.1.3. GIS un instrument de comunicare

În acest context se pune problema reprezentării prin simboluri a obiectelor din lumea
reală. Există o serie de tipuri de reprezentări care oferă o legătură logică sau evidentă cu
obiectul real. În raport cu teritoriul, informaţia geografică este un semn adesea arbitrar (de
exemplu atunci când un drum este reprezentat prin cuvântul "drum") dar poate fi şi de natură
analogică unui obiect existent; în acest caz, reprezentarea grafică este o imagine a teritoriului
(la scară redusă) care reproduce anumite relaţii teritoriale (distanţă, topologie etc.).

4.1.4. SIG un instrument de modelare

Una dintre funcţiile unui sistem informatic geografic este modelarea teritoriului.
Modelarea implică realizarea unei reprezentări reduse, simplificate a unui obiect. Un model
poate reproduce elementele unui sistem cum ar fi teritoriul dar şi a relaţiilor sale; un model
poate fi o simulare a realităţii complet detaşată de aceasta. Această funcţie de modelare este
deosebit de importantă pentru oamenii de ştiinţă cu atât mai mult cu cât modelele SIG sunt
reutilizabile şi modificabile la infinit.

4.1.5. SIG un instrument de acţiune: amenajarea teritoriului

Cele două funcţii imediat vizibile care sunt comunicarea şi modelarea, implică o a treia
funcţie practică implicită: în final, dacă se comunică şi se modelează cu ajutorul Sistemului
Informatic Geografic este pentru a putea acţiona asupra terenului (teritoriului), adică pentru a-l
amenaja. Din acest punct de vedere, SIG reprezintă atât instrumentul de cunoaştere cât şi
instrumentul de amenajare a teritoriului.

4-1
 4.2. Modelarea teritoriului cu ajutorul Sistemelor Informatice Geografice

Aşa cum s-a prezentat mai înainte fiecare unitate spaţială este definită în dimensiunea
sa spaţială şi dimensiunea sa tematică (atribute).

4.2.1. Concepte spaţiale

Observarea şi reprezentarea realităţii se face conform:
- celor trei tipuri de unităţi spaţiale: punctul, linia, suprafaţa;
- unei decupări regulate sau neregulate.

Decupaje neregulate:
- Unităţi "naturale" – Aceste unităţi sunt porţiuni de teritoriu omogen din punct de
vedere natural, adică biologic, ecologic, geologic etc. Se pot considera astfel unităţi
de vegetaţie, bazine versante, unităţi de peisaj.
- Unităţi administrative – cea mai mare parte a statisticilor asupra mediului sunt
publicate pe unitate administrativă, conform decupajelor în vigoare în fiecare ţară.
Această abordare are două inconveniente: decupajele acoperă spaţii foarte diferite
pentru fiecare ţară şi fac comparaţiile uneori dificile (de exemplu, ar trebui să se
compare primul nivel sub-naţional al SUA, adică statul cu cel al Elveţiei (cantonul);
decupajele administrative nu sunt în general adaptate unităţilor fizice definite de
geologie, biologie şi alte ştiinţe naturale.
Decupaje regulate: abordarea de tip grilă (plasă)
Această abordare constă în definirea unui decupaj iniţial, bazat numai pe consideraţii
geometrice: un decupaj într-un caroiaj regulat de celule (numite de asemenea pixeli) având o
dimensiune (rezoluţie) determinată. Acest decupaj are avantajul de a permite comparaţii între
datele asupra diferitelor realităţi umane şi fizice.
Comparaţia între unităţile spaţiale este dificil de realizat atunci când unităţile spaţiale nu
coincid, ceea ce se întâmplă des mai ales atunci când se utilizează surse de date variate sau
serii cronologice.
În cazul sistemelor informatice geografice, scara acoperă două aspecte:
- scara cartografică, adică raportul dintre distanţele din reprezentarea grafică (hartă,
ecran etc.) şi cele reale;
- rezoluţia, care defineşte dimensiunea celui mai mic obiect observabil. Orice obiect
sub această dimensiune este ignorat (de exemplu, rezoluţia unei imagini satelitare).
Localizarea obiectelor în spaţiul euclidian, metric, se face prin:
- referire directă (numerică): coordonate geografice de tip latitudine, longitudine şi
altitudine; coordonate rectangulare plane X,Y (proiecţii);
- referire indirectă (textuală): unitate administrativă, numărul parcelei, cod poştal,
adresă etc.
Trebuie să se considere de asemenea un spaţiu non-metric - spaţiul topologic - care
defineşte relaţiile spaţiale dintre obiecte. Acestea pot fi:
- implicite (raster, spaghetti),
- explicite (topologie).

4.2.2. Aspecte semantice: atributele

Valorile asociate obiectelor sunt situate în următoarele scări de măsură:
- nominală: clase de ocupare a solului, nume de locuri etc.;
- ordinală: primul, al doilea; mai mare, mai mic etc.;
- cardinală absolută (origine absolută): temperatura în grade Kelvin, număr de
locuitori etc.;
- cardinală relativă: grade Celsius, datums etc.
Atributele tematice se referă la anumite aspecte specifice relevante pentru aplicaţie,
care nu sunt întotdeauna date numerice.

4-2
 4.3. Modele utilizate în cadrul SIG

"Un model este o reprezentare idealizată sau simplificată a realităţii".

Modelele utilizate în cadrul sistemelor informatice geografice pot fi simple sau complexe,
fiind adaptate necesităţilor utilizatorilor. În cadrul unui model elementul care conţine informaţiile
de bază este entitatea, care reprezintă acel obiect sau fenomen al lumii reale indivizibil în
obiecte sau fenomene de acelaşi tip. Entitatea este caracterizată prin apartenenţa la o anumită
clasă, atribute şi relaţii spaţiale cu alte entităţi.
În continuare vor fi prezentate câteva dintre modelele spaţiale utilizate cel mai des
pentru reprezentarea lumii reale în cadrul sistemelor informatice geografice.

4.3.1. Harta
Harta a fost utilizată ca un model de reprezentare a informaţiilor spaţiale din cele mai
vechi timpuri.
Hărţile pe hârtie reprezintă suportul tradiţional al informaţiei geografice. Până de curând,
hărţile erau singura metodă de stocare şi de reprezentare a informaţiilor în spaţiul geografic.
Cele mai comune sunt hărţile topografice, al căror obiectiv principal este descrierea
caracteristicilor fizice ale peisajelor: cursuri de apă, relief, drumuri, păduri şi zone urbane. Ele
sunt reprezentări ale unei suprafeţe tridimensionale pe o bucată plană de hârtie.
Conform Wikipedia, o hartă topografică este un tip de hartă caracterizat prin detalierea
la scară mare şi reprezentarea cantitativă a reliefului, uzual utilizând linii de contur în cartografia
modernă, dar tradiţional utilizând diferite metode. Definiţiile tradiţionale cer unei hărţi topografice
să reprezinte atât caracteristicile naturale cât şi cele construite.
Cu toate acestea, în activitatea zilnică reprezentarea reliefului (conturului) este denumită
uzual "topografică", chiar dacă nu sunt redate decât tipul formei de relief nu şi altitudinea.
Elementele care pot fi adăugate pentru a defini relieful sunt informaţiile referitoare la pante şi
orientare.
Aceste hărţi arată în mod uzual nu numai contururi, dar şi alte elemente semnificative,
cum ar fi corpuri de apă, păduri, arii construite sau clădiri individuale (în funcţie de scară)
precum şi alte caracteristici şi puncte de interes.
Diferitele caracteristici vizualizate pe hartă sunt reprezentate prin semne şi simboluri
convenţionale. De exemplu, culorile pot fi utilizate pentru a indica o clasificare. Uzual, aceste
semne sunt explicate pe marginea hărţii sau în anexe ale hărţii.
Tehnicile moderne utilizate pentru realizarea hărţilor topografice constau în interpretarea
fotogrametrică a fotografiilor aeriene, LIDAR şi alte tehnici de teledetecţie.

O hartă tematică este un tip de hartă destinat pentru prezentarea unei teme particulare
conectate cu o arie geografică specifică. Aceste hărţi pot prezenta aspecte fizice, sociale,
politice, culturale, economice, sociologice, agricole, sau orice alte aspecte legate de un oraş,
stat, regiune, naţiune sau continent.
O hartă tematică se axează pe o idee sau o temă specifică, în timp ce harta generală
prezintă atât aspecte geologice cât şi geografice. Diferenţa dintre cele două tipuri de hartă
constă în faptul că hărţile tematice utilizează date de bază cum ar fi linii de coastă, frontiere şi
locuri numai ca puncte de referinţă pentru fenomenul reprezentat. În hărţile generale, datele de
bază ca forme de relief, linii de transport, albii de râuri şi frontiere politice sunt reprezentate
pentru a fi studiate.
De asemenea, hărţile tematice subliniază variaţia spaţială pentru una sau un mic număr
de distribuţii geografice. Aceste distribuţii pot fi fenomene fizice, cum ar fi zonele climatice sau
caracteristici umane care nu sunt întotdeauna vizibile fizic: densitatea populaţiei, natura solului,
geologia, climatul, aria de influenţă a unei pieţe, fluxul de informaţii, propagarea în spaţiu a unei
epidemii etc.
Hărţile tematice sunt câteodată referite ca eseuri grafice care reprezintă variaţii spaţiale
şi relaţii între distribuţiile geografice. Localizarea este de asemenea importantă pentru
furnizarea unei baze de referinţă pentru locurile în care apar fenomenele studiate.
Hărţile tematice pot fi utilizate în următoarele trei scopuri:
- furnizarea de informaţii referitoare la locaţii particulare;
4-3
 - furnizarea de informaţii generale referitoare la modele (şabloane) spaţiale;
- compararea modelelor (şabloanelor) din două sau mai multe hărţi.
Un exemplu tipic este harta cu informaţii demografice cum ar fi densitatea populaţiei.
Atunci când este concepută o hartă tematică, cartografii trebuie să ia în considerare un anumit
număr de factori cu scopul de a reprezenta eficient datele. Pe lângă acurateţea (precizia)
spaţială şi aspectul estetic, trebuie luate în considerare şi percepţia vizuală a utilizatorilor şi
formatul de prezentare.
În construcţia oricărui tip de hartă tematică locaţia este elementul cheie. După
selectarea ariei fizice care va fi studiată următorul pas va fi colectarea seturilor de date. Pot fi
date care reflectă un singur tip de eveniment (univariabile), de exemplu: distribuţia populaţiei,
precipitaţii, cazuri de cancer etc. Hărţile bi-variabile prezintă distribuţia a două seturi de date
pentru a explora posibilităţile de corelaţii. De exemplu, poate fi examinată densitatea populaţiei
în corelaţie cu producţia de bunuri. Alte exemple sunt: numărul de îmbolnăviri şi densitatea
populaţiei, precipitaţiile şi elevaţia. Mai mult de două seturi de date conduc la hărţi multi-
variabile. Considerarea a trei sau mai multe seturi de date şi afişarea rezultatelor ajută
utilizatorul să determine posibilele corelaţii dintre diferite fenomene. De exemplu, dacă la o
hartă care reprezintă precipitaţiile şi elevaţia se adaugă date despre distribuţia populaţiei se pot
extrage informaţii despre posibilele riscuri la inundaţii şi afectare a populaţiei.
În realizarea hărţilor tematice trebuie însă avută în vedere cantitatea de informaţii
prezentate pe o hartă, deoarece prea multe informaţii prezentate împreună pot sugera corelaţii
care nu există între fenomene.

Avantajele şi dezavantajele hărţilor care au ca suport hârtia:

Avantaje
 furnizează o vedere sinoptică a spaţiului (spaţializare a fenomenelor);
 relevă structura spaţială a fenomenelor şi poziţia relativă a obiectelor în spaţiu
(vecinătate, proximitate/distanţă, tip de contact lateral);
 subliniază structurile spaţiale luând în considerare dispunerea în spaţiu a fiecărei
caracteristici în comparaţie cu altele;
 sunt un instrument de previziune şi de ajutor la luarea deciziilor (urbanism, gestiunea
riscurilor).
Dezavantaje
 realizarea hărţilor este un proces lung şi costisitor care încetineşte actualizarea lor;
 lizibilitatea hărţilor necesită în general simplificarea informaţiei originale şi reprezentarea
acesteia prin simboluri (de aici derivă o pierdere de informaţii);
 hărţile sunt documente fixe: selectarea şi extragerea informaţiilor pe care le conţin sunt
operaţii dificile;
 analiza cantitativă este aproape imposibilă atât pentru efectuarea de măsurători de
distanţe/suprafeţe, numărători etc., cât şi pentru compararea hărţilor prin combinarea
informaţiilor.

4.3.2. Fotografia aeriană

Reprezintă o sursă uzuală de achiziţionare a datelor pentru un Sistem Informatic
Geografic.
Fotografiile aeriene sunt obţinute prin preluarea de fotografii ale terenului dintr-o poziţie
aflată la o oarecare înălţime faţă de sol. Uzual, termenul se referă la imagini în care camera nu
se sprijină pe o structură amplasată pe sol. Camera poate fi manevrată manual sau montată pe
o platformă, iar fotografiile pot fi realizate de un fotograf, prin declanşare automată a aparatului
sau de la distanţă. Platformele pentru fotografiile aeriene includ aripile fixe ale unor aeronave,
elicopetere, baloane, blindate şi dirijabile, rachete, paraşute etc.
Fotografiile aeriene sunt utilizate în cartografie, mai ales în observaţiile fotogrametrice
care sunt adesea bazele pentru hărţile topografice, planificarea utilizării terenului, arheologie,
producţia de filme, studii de mediu etc. Aceste fotografii sunt adesea prelucrate cu ajutorul
programelor SIG.
O categorie specială de fotografii se poate obţine prin vizarea obiectivului pe direcţie
verticală, spre deosebire de cele realizate prin metoda "bird's eye view".

4-4
 O vedere de tip "bird's eye view" este o vedere oblică a unui obiect de sus cu o
perspectivă ca şi cum observatorul este o pasăre; este utilizată adesea pentru realizarea
planurilor detaliate şi hărţilor.
Ortofotografia este o fotografie aeriană corectată geometric (ortorectificată) astfel că
scara este uniformă: fotografia are aceeaşi lipsă a distorsiunii ca o hartă. Spre deosebire de o
fotografie aeriană necorectată, o ortofotografie poate fi utilizată pentru a măsura distanţe,
deoarece ea este o reprezentare exactă a suprafeţei pământului.
Ortofotografiile sunt utilizate în mod curent în cadrul Sistemelor Informatice Geografice.
Programul poate afişa ortofotografia şi permite operatorului să digitizeze sau să amplaseze linii
de lucru, adnotaţii sub formă de text sau simboluri geografice (de exemplu, spitale, şcoli, staţii
de pompieri).
În prezent ortofotografiile sunt create prin scanarea fotografiilor aeriene şi convertirea lor
într-un fişier imagine format raster. Poate fi adăugat un model numeric (digital) al terenului ca un
mijloc de colectare a punctelor solului pentru a indica schimbările în altitudine (elevaţie).

4.3.3. Macheta sau modelul 3D

Pentru reprezentarea realităţii se poate utiliza ca model schematic, macheta. Aceasta
adaugă cea de-a treia dimensiune pentru a reda cât mai apropiat de realitate entităţile studiate.
În cadrul sistemelor informatice geografice pot fi utilizate modele 3D ale obiectelor care
să aproximeze cât mai exact realitatea şi să îi ajute pe utilizatori să înţeleagă aspectele
studiate.

4-5
 5. SISTEMELE DE COORDONATE UTILIZATE ÎN CADRUL
SISTEMELOR INFORMATICE GEOGRAFICE

Una dintre principalele probleme care trebuie rezolvată în cadrul sistemelor informatice
geografice este suprapunerea datelor provenite din mai multe surse peste alte date de natură
grafică şi realizarea asocierilor între ele. Acest lucru este posibil cu ajutorul sistemelor spaţiale
de referinţă cum ar fi latitudinea şi longitudinea sau sistemele de coordonate ale proiecţiilor.

5.1. Sisteme geodezice de referinţă

Geodezia este "ştiinţa care are ca obiect de studiu determinarea formei Pământului,
măsurarea dimensiunilor, elaborarea hărţilor" (Petit Robert). Sistemele geodezice de referinţă
definesc forma şi mărimea Pământului, originea şi orientarea sistemului de coordonate utilizat în
realizarea hărţilor. Ele furnizează suprafaţa de referinţă pe care se fundamentează întocmirea
hărţilor şi Sistemele Informatice Geografice (C.Săvulescu ş.a., 2000).
Într-o primă aproximaţie, pentru simplificarea calculelor matematice şi realizarea hărţilor
la scări mai mici de 1:5 000 000, se consideră că forma Pământului este cea a unei sfere cu
raza de 6371 km. În realitate Pământul este turtit la poli şi bombat la Ecuator. Corpul geometric
a cărui formă este cea mai apropiată de cea a Pământului este elipsoidul de rotaţie, obţinut prin
rotirea unei elipse meridiane în jurul axei mici (fig.1).

a) Forma aproximată a Pământului: sferă b) Forma reală a Pământului: elipsoid de rotaţie

Fig.1. Comparaţie între forma aproximată şi cea reală a Pământului

Suprafaţa terestră reprezintă interfaţa dintre geosferă şi atmosferă, de formă şi altitudine

neregulată. Din această cauză, Pământul nu este un elipsoid perfect.
Geoidul este o suprafaţă normală în orice punct la direcţia gravitaţiei. El poate fi
considerat ca suprafaţa reală de altitudine 0. O altă definiţie a geoidului consideră că acesta
reprezintă acea suprafaţă echipotenţială care ar coincide exact cu suprafaţa medie a oceanelor
atunci când acestea se află în echilibru şi s-ar extinde imaginar pe sub continente. Geoidul nu
se poate exprima din punct de vedere geometric.
Deşi el reprezintă un concept important utilizat în ultimii 200 de ani în geodezie şi
geofizică, el a fost definit cu precizie în ultimii ani. Astfel, geoidul este descris adesea ca fiind
adevărata "figură" fizică a Pământului în contrast cu figura geometrică idealizată a elipsoidului
de referinţă.
În practica geodezică şi în SIG se utilizează elipsoidul de rotaţie, deoarece aproximează
foarte bine geoidul. El reprezintă o suprafaţa matematică constituită dintr-o sferă de revoluţie
aplatisată la poli. Împreună cu sistemul de referinţă bazat pe acesta, este descrisă poziţia
geografică necesară în navigaţie, ridicări topografice şi la realizarea hărţilor.
Geoidul, numit şi suprafaţă de nivel zero se ia ca suprafaţă de referinţă pentru
determinarea cotelor.

5-1
 Referenţialul geodezic (în engleză: geodetic datum) reprezintă un reper ortogonal cu trei
dimensiuni definit printr-un anumit număr de parametri, stabilit pornind de la puncte de referinţă
cel mai des măsurate pe teren. Referenţialul geodezic este compus dintr-un sferoid şi poziţia
relativă a sferoidului în raport cu centrul Pământului.
Conform Dicţionarului GIS (ESRI, 1996): "Un datum este un set de parametri şi puncte
de control utilizat pentru a defini cu acurateţe forma tridimensională a Pământului (de exemplu
ca un elipsoid)". Denumirea în limba engleză este geodetic datum (plural datums), iar uzual,
termenul folosit este datums.
În topografie şi în geodezie, datum este un set de puncte de referinţă pe suprafaţa
Pământului în raport cu care se realizează măsurările şi, adesea un model asociat al formei
Pământului (elipsoid de referinţă) pentru a defini un sistem de coordonate geografic.
În prezent sunt utilizate sute de astfel de sisteme; toate sunt însă orientate orizontal sau
vertical. Horizontal datums sunt utilizate pentru descrierea unui punct aflat pe suprafaţa
pământului, prin latitudine şi longitudinea sau alte sisteme de coordonate. Vertical datums
măsoară elevaţia sau înălţimea.
Un referenţial geodezic (model matematic) reprezintă o suprafaţă cunoscută şi
constantă care este utilizată pentru a descrie locaţia punctelor pe suprafaţa Pământului.
Obiectivul unui referenţial geodezic este adaptarea cât mai fidelă a elipsoidului la suprafaţa
terestră reală, de aceea există referenţiale geodezice adaptate la scări globale, continentale,
naţionale.
Deoarece aceste referenţiale pot avea diferite raze şi diferite puncte de centru, un punct
specific de pe Pământ poate avea coordonate diferite substanţial în funcţie de referenţialul
geodezic utilizat pentru realizarea măsurării. În prezent, există sute de sisteme geodezice de
referinţă locale dezvoltate în întreaga lume, uzual raportate la un punct local de referinţă ales
convenabil.
Din acest punct de vedere, referenţialele geodezice se pot clasifica în două categorii:
sisteme locale şi sisteme geocentrice.
Sistemele locale se caracterizează prin faptul că centrul elipsoidului de referinţă nu
coincide cu centrul de greutate al geoidului, de aceea aproximează foarte bine o anumită zonă
a suprafeţei terestre.
Sistemele geocentrice aproximează mărimea şi forma întregului Pământ. La aceste
sisteme, centrul elipsoidului de referinţă coincide cu centrul de greutate al Pământului,
aproximarea fiind realizată pentru întregul glob. Cele mai utilizate sunt WGS72 şi WGS84.
Acesta din urmă este sistemul pe care se bazează măsurătorile Navstar/GPS.
Cotele determinate în raport cu geoidul sunt:
a. Cota altimetrică a unui punct - reprezintă distanţa dintre acel punct şi o suprafaţă de
referinţă.
Măsurarea cotelor absolute se face în raport cu o suprafaţă de nivel zero iar a celor
relative se face în raport cu o suprafaţă de nivel locală.
O serie de sateliţi utilizează radarele altimetrice pentru a măsura înălţimea de pe o
platformă aeriană. Această măsurare, cuplată cu elemente orbitale îmbunătăţite posibil de către
GPS, permite determinarea formelor şi aspectului terenului.
b. Altitudinea - este definită în funcţie de contextul în care este utilizată: aviaţie,
geometrie, observaţii geografice, sport etc.
Conform unei definiţii generale, altitudinea este distanţa măsurată uzual în direcţie
verticală, dintre un datum de referinţă şi un punct sau un obiect. Datum-ul de referinţă de
asemenea poate varia în funcţie de context.
Din punct de vedere al Sistemelor Informatice Geografice, altitudinea absolută a unui
punct reprezintă distanţa măsurată faţă de un punct care aparţine geoidului, considerat punct
zero fundamental. Acesta se alege în zona litorală deoarece aici suprafeţele elipsoidului şi
geoidului se intersectează.

5.2. Sisteme de coordonate

Sistemele de coordonate permit localizarea unui punct în spaţiu. Ele pot fi:
5-2
 - sisteme de coordonate carteziene,
- sisteme de coordonate polare,
- sisteme de coordonate geografice,
- sisteme de coordonate ale unui anumit tip de proiecţie.

a. Sistemul de coordonate carteziene specifică fiecare punct în plan printr-o pereche

de coordonate numerice care reprezintă distanţele de la punctul respectiv la două drepte
perpendiculare fixe, măsurate cu aceeaşi unitate de lungime. Fiecare linie de referinţă este
numită axă de coordonate iar punctul de intersecţie origine. Coordonatele pot fi de asemenea
definite ca poziţiile proiecţiilor perpendiculare ale punctului pe cele două axe, exprimate ca
distanţe de la origine.
Din punctul de vedere al SIG, acest sistem care are ca origine centrul Pământului nu
este utilizat foarte des în practică.
Din punct de vedere matematic, sistemul de coordonate polare este un sistem bi-
dimensional în care fiecare punct sau plan este determinat prin distanţa faţă de un punct fix şi
un unghi faţă de o direcţie fixă. Punctul fix (analog sistemului de coordonate carteziene) este
numit pol şi raza dintre pol şi direcţia fixă este axa polară. Distanţa faţă de pol este numită
coordonată radială sau radius iar unghiul este coordonata unghiulară, unghi polar sau azimut.

b. Sistemul de coordonate geografice este foarte des utilizat în cadrul sistemelor

informatice geografice. Acest sistem permite reperarea oricărui punct pe suprafaţa globului şi
face referire la un spaţiu tri-dimensional, utilizând în principal un sistem de coordonate sferic.
Pământul nu este o sferă ci poate fi aproximat printr-un elipsoid.
Sistemul de coordonate terestru utilizează paralele şi meridiane pentru a defini gridul
geografic al Pământului. Meridianele sunt linii imaginare pe suprafaţa Pământului care
conectează Polul Nord la Polul Sud şi sunt numite uzual linii de longitudine. Toate meridianele
se întâlnesc la poli. Punctul zero pentru aceste linii este primul meridian care trece prin
localitatea Greenwich (Marea Britanie). Paralelele sunt linii care înconjoară Pământul şi sunt
perpendiculare pe axa sa, Ecuatorul fiind cea mai lungă dintre aceste linii. Paralelele sunt
denumite uzual linii de latitudine.
Un sistem de coordonate terestru are o valoare pentru coordonatele fiecărui punct:
latitudine şi longitudine. Latitudinea este distanţa unghiulară a punctului respectiv în raport cu
Ecuatorul. Ea se întinde în intervalul 90o nord ... 90o sud. Uneori acestea sunt exprimate în
valori pozitive pentru emisfera nordică şi negative pentru emisfera sudică. Longitudinea este
poziţia unghiulară a punctului respectiv la est sau la vest de primul meridian. Ambele sunt
măsurate în grade, minute şi secunde. Valoarea longitudinii este cuprinsă în intervalul 00 – 180o
est sau vest cu o notificare care indică direcţia. La Ecuator un grad longitudine este egal cu
aproximativ 97 km (60 mile). Un grad latitudine este în medie în jurul valorii de 60 mile, dar
variază deoarece Pământul nu este o sferă perfectă.
În plus, se pot determina două altitudini:
- altitudinea H deasupra nivelului mării (deasupra geoidului);
- altitudinea h care este distanţa faţă de elipsoid.

Programele GIS conţin algoritmi ce permit transformarea coordonatelor dintr-un sistem

în altul. Transformările de coordonate sunt necesare în cadrul trecerii de la coordonatele
geografice la cele carteziene atunci când se urmăreşte detalierea conţinutului hărţii prin
modificarea scării.
Latitudinea şi longitudinea sunt măsuri ale unghiurilor (în grade) de la centrul Pământului
la un punct pe suprafaţa Pământului. Sistemul de coordonate (latitudine, longitudine) nu permite
măsurarea cu precizie a distanţelor şi suprafeţelor sau afişarea cu uşurinţă pe un ecran plan
sau pe o hârtie.

5-3
 5.3. Sistemele de proiecţie

Singura reprezentare a Pământului care nu implică distorsiuni geometrice este chiar

globul terestru. Hărţile utilizate uzual sunt plane şi servesc pentru reprezentarea unui spaţiu
care este tri-dimensional, fiind necesară o proiecţie a spaţiului tri-dimensional în planul hărţii.
Proiecţia nu poate da o reprezentare perfectă. Un sistem de proiecţie cartografică permite
transpunerea unei porţiuni din această suprafaţă a elipsoidului în planul unei hărţi.
Proiecţia reprezintă transformarea prin intermediul unei funcţii matematice a
coordonatelor geografice (reper tridimensional) în coordonate rectangulare plane într-un spaţiu
bi-dimensional.
Sistemul de proiecţie sau proiecţia cartografică reprezintă procedeul matematic cu
ajutorul căruia este reprezentată suprafaţa curbă a Pământului pe o suprafaţă plană, numită
hartă. În funcţie de caracteristicile proiecţiei, reţeaua cartografică reprezentând proiecţia
meridianelor şi paralelelor, ia diferite forme (C. Săvulescu, 2000).
Sistemele de coordonate de proiecţie sunt denumite proiecţii cartografice. Proiecţia
unui spaţiu tri-dimensional într-un reper plan bi-dimensional introduce inevitabil un anumit
număr de deformaţii.
Sistemul de proiecţie se obţine prin transformarea coordonatelor sferice în coordonate
plane. Sistemele folosesc două axe de coordonate carteziene (x - orizontal şi reprezintă Est -
Vest, y - vertical ce reprezintă Nord - Sud). Coordonatele fiecărei caracteristici sunt stocate în
unităţi geografice. Punctele sunt stocate prin perechi (x,y), liniile prin serii de perechi (x,y) ce
definesc forma unei linii şi la fel pentru poligoane. Pentru seturile de date raster, coordonatele
colţului stânga sus sau jos sunt memorate împreună cu dimensiunea celulei.
Elementele unui sistem de proiecţie sunt următoarele (C.Săvulescu, 2000):
- Planul de proiecţie – poate fi o suprafaţă plană sau o suprafaţă desfăşurabilă
(cilindrică sau conică), tangentă sau secantă la elipsoid.
- Punctul de vedere sau de perspectivă – este punctul din care se consideră că pleacă
razele proiectante.
- Punctul central al proiecţiei – este punctul situat de obicei în centrul suprafeţei de
proiectat.
- Scara reprezentării – indică raportul dintre elementele de pe elipsoid şi cele de pe
proiecţie. Scara cartografică este raportul dintre distanţa pe hartă şi distanţa pe
Pământ. Scara nu este conservată pentru toate punctele de pe hartă.
- Reţeaua geografică – este formată din meridianele şi paralelele considerate de pe
elipsoidul de referinţă.
- Reţeaua cartografică sau canevasul – reprezintă reţeaua rezultată din proiecţia în
plan a reţelei geografice.
- Reţeaua kilometrică – este un sistem de drepte echidistante (1 km), paralele la axele
sistemului de coordonate rectangular, cu ajutorul cărora se pot stabili coordonatele X
şi Y ale unui punct de pe hartă.

5.3.1. Tipuri de proiecţii

O proiecţie cartografică este orice metodă de reprezentare a suprafeţei unei sfere sau a
altei forme într-un plan şi este utilizată pentru crearea hărţilor. Toate proiecţiile cartografice
deformează suprafaţa într-un anumit mod. În funcţie de scopul hărţii, unele distorsiuni sunt
acceptabile iar altele nu. Numărul proiecţiilor cartografice posibile este nelimitat.
Clasificarea proiecţiilor se face în funcţie de:
- specificul deformaţiilor produse,
- poziţia planului de proiecţie în raport cu elipsoidul de referinţă,
- suprafaţa geometrică cu ajutorul căreia se face trecerea în plan,
- poziţia punctului de perspectivă.

În funcţie de specificul deformaţiilor produse, proiecţiile pot fi:

a. Proiecţii conforme sau ortogonale – păstrează nedeformate unghiurile, elementele
deformate fiind suprafeţele şi distanţele. În particular, meridianele şi paralelele se
5-4
 intersectează în unghi drept. Pe o proiecţie conformă, scara în orice punct al hărţii este
conservată în toate direcţiile, iar alterarea ei se măreşte pe măsură ce creşte distanţa
faţă de centrul proiecţiei.
b. Proiecţii echivalente – păstrează nedeformate suprafeţele, adică suprafeţele sunt
conservate în mod proporţional cu suprafeţele reale. Scara este variabilă pe fiecare
direcţie în parte.
c. Proiecţii arbitrare – nu păstrează nici unghiurile, nici distanţele (de exemplu, proiecţiile
echidistante care păstrează nedeformate distanţele pe anumite direcţii).
Observaţie: O proiecţie poate fi fie echivalentă, fie conformă, fie nici una nici alta.

Proiecţiile cartografice pot fi de asemenea clasificate în funcţie de forma suprafeţei

geometrice desfăşurabile pe care este proiectată suprafaţa Pământului. O suprafaţă
desfăşurabilă este o formă geometrică simplă capabilă să fie întinsă fără deformare, cum ar fi
un plan, cilindru sau con.
Odată aleasă suprafaţa geometrică pe care se va face proiecţia, respectic plan, cilindru
sau con, aspectul formei trebuie specificat. Aspectul descrie cum va fi amplasată suprafaţa
desfăşurabilă în raport cu globul. Astfel, în funcţie de poziţia planului de proiecţie în raport cu
elipsoidul de referinţă, o proiecţie cartografică poate fi:
- Normală – axa de simetrie a suprafeţei desfăşurabile coincide cu axa Pământului;
- Transversală – axa de simetrie a suprafeţei desfăşurabile se află la un unghi drept
faţă de axa Pământului;
- Oblică – axa de simetrie a suprafeţei desfăşurabile este înclinată la orice unghi faţă
de axa Pământului.

Suprafaţa desfăşurabilă poate fi de asemenea:

- tangentă la sferă sau elipsoid - suprafaţa atinge dar nu taie globul;
- secantă la sferă sau elipsoid - suprafaţa taie globul.
În funcţie de suprafaţa geometrică cu ajutorul căreia se face trecerea în plan proiecţiile
pot fi:
a. Plane – suprafaţa geometrică pe care se face proiecţia este un plan; planul poate fi
tangent la elipsoid într-un punct sau secant.
b. Cilindrice – suprafaţa geometrică desfăşurabilă este un cilindru. Poziţia cilindrului poate
fi: tangentă (de-a lungul unei linii) sau secantă (intersectează globul de-a lungul a două
linii); normală, transversală sau oblică.
c. Conice – suprafaţa Pământului este proiectată pe un con tangent sau secant. Conul
poate fi tangent la Pământ la o singură paralelă sau la două paralele standard. În funcţie
de poziţia planului de proiecţie ele mai pot fi polare, ecuatoriale şi oblice.

Multe dintre proiecţiile existente nu fac parte distinct dintr-una dintre aceste categorii.
Astfel pot fi întâlnite în literatura de specialitate proiecţii pseudocilindrice, pseudoconice,
pseudoazimutale şi retroazimutale.

În funcţie de poziţia punctului de vedere sau de perspectivă proiecţiile pot fi:

a. Gnomonice – punctul de vedere este amplasat în centrul Pământului;
b. Stereografice – punctul de vedere este diametral opus punctului central al proiecţiei;
c. Ortografice – punctul de vedere se află situat la infinit, liniile de proiecţie fiind paralele
între ele.

O altă clasificare a proiecţiilor cartografice se mai poate face pe baza caracteristicilor

distorsiunilor. Astfel, pot fi întâlnite:
a. Proiecţii echidistante. Sunt proiecţii care menţin exacte distanţele faţă de centrul
proiecţiei sau de-a lungul unor linii date. Aceste proiecţii sunt utilizate pentru cartografia
radio sau seismică şi pentru navigaţie.

5-5
 b. Proiecţii azimutale sau zenitale. Sunt menţinute exacte direcţiile (şi implicit, relaţiile
unghiulare) dintr-un punct central dat. Aceste proiecţii sunt utilizate pentru hărţile
aeronautice şi alte tipuri de hărţi în care relaţiile direcţionale sunt importante.
c. Unele proiecţii cartografice pot combina câteva dintre aceste caracteristici sau pot fi un
compromis care distorsionează toate proprietăţile formei, ariei, distanţei şi direcţiei, în
anumite limite acceptabile. Majoritatea acestor proiecţii distorsionează forma în regiunile
polare mai mult decât la ecuator.

5.3.2. Realizarea unei proiecţii cartografice

O proiecţie cartografică este una dintre metodele utilizate pentru reprezentarea
suprafeţei tridimensionale a Pământului sau a altui corp rotund pe un plan bidimensional în
cartografie (realizarea hărţilor). Tipic, dar nu neapărat necesar, acest proces este o procedură
matematică (unele metode sunt grafice).
Crearea unei proiecţii cartografice implică trei etape:
1. Selectarea unui model pentru forma Pământului sau a corpului rotund (alegerea între
sferă sau elipsoid).
2. Transformarea coordonatelor geografice (longitudine şi latitudine) în coordonate plane.
3. Reducerea scării (în cartografia manuală această etapă este a doua în timp ce în
cartografia digitală este ultima).

6. Sisteme de proiecţie utilizate în România

În general, hărţile topo – cadastrale utilizate în prezent pentru teritoriul României, sunt
realizate folosind unul dintre sistemele de proiecţie cartografică: Stereografică – 1970, Gauss-
Krüger sau UTM (Universal Transversal Mercator).
Unul dintre criteriile de bază in adoptarea unei proiecţii cartografice pentru un anumit
teritoriu cadastral este ca deformaţia liniară relativă să fie cât mai mică pentru acea zonă
geografică.

5-6
 6. DATELE – ELEMENTE DE BAZĂ ALE SISTEMELOR
INFORMATICE GEOGRAFICE
"Datele sunt elementele folosite într-un Sistem Informatic pentru a modela sau
reprezenta realitatea" (URISA, 1993).

6.1. Definirea datelor geografice utilizate în cadrul SIG

Datele cu referinţă geografică constituie baza tuturor aplicaţiilor SIG. O informaţie

geografică este o dată care poate fi asociată unei poziţii bine definite pe Pământ.
Datele geografice definesc o anumită entitate în spaţiu, prin patru elemente
caracteristice:
- poziţie – exprimată de obicei prin coordonate spaţiale sau adresă poştală;
- atribute – constau în caracteristici ale entităţilor geografice (denumiri, altitudini, diametre,
tipuri de soluri etc.);
- relaţii spaţiale – definesc poziţia relativă faţă de alte entităţi, caracteristică importantă în
analize care introduce noţiunea cunoscută în GIS sub numele de topologie;
- timp – indică momentul în care a fost culeasă data.
În cadrul sistemelor informatice geografice se utilizează două tipuri de informaţii care au
caracteristici geografice:
- date spaţiale - descriu atât poziţia absolută şi relativă a caracteristicilor cât şi măsura şi
relaţiile lor. Ele pot fi: punct, linie sau poligon şi sunt utilizate pentru reprezentarea
oricărei entităţi studiate.
- date atribut (sau date descriptive) - prin intermediul lor sunt descrise caracteristici
cantitative şi calitative ale obiectelor.
Deoarece aceste date sunt stocate în fişiere independente este necesară
interconectarea lor, astfel încât să se poată realiza analize şi prelucrări specifice. Sistemele
Informatice Geografice oferă avantajul posibilităţii "de a interconecta aceste tipuri de date şi de
a gestiona relaţiile spaţiale care există între entităţile considerate în studiu" (ESRI, 1990).
Datele spaţiale cu care operează un sistem informatic geografic sunt punctul, linia şi
poligonul, cu ajutorul cărora este reprezentată orice entitate considerată în studiu. Prin
compunerea acestor elemente se pot crea elemente de tip nod, vertex, arc, reţea, suprafaţă sau
arie. Crearea acestor elemente se poate face în format raster sau vector.
Dacă se face abstracţie de simboluri, toate entităţile geografice care sunt reprezentate
pe o hartă pot fi caracterizate printr-unul din următoarele tipuri de obiecte grafice: puncte, linii şi
suprafeţe (poligoane).
- Datele punctuale există atunci când un obiect este asociat unei locaţii unice în spaţiu.
De exemplu: amplasarea oraşelor.
- Datele liniare există atunci când locaţia unui obiect este descrisă printr-un lanţ de
coordonate spaţiale. De exemplu: râuri, drumuri, canalizări.
- Datele de tip suprafaţă există atunci când un obiect este descris printr-un lanţ închis de
coordonate spaţiale. Un obiect de tip suprafaţă face în general referinţă la un poligon.
De exemplu: limite administrative, zone climatice.
Un Sistem Informatic Geografic organizează datele geografice în serii de layer-e
(straturi) tematice şi tabele. Deoarece datele utilizate în cadrul GIS sunt referite geografic, ele
au locaţii definite în lumea reală şi pot fi suprapuse una peste alta. GIS asociază locaţia pentru
fiecare strat (layer), cum ar fi populaţia la adrese, clădirile la parcele sau străzile la o reţea de
drumuri, pentru a oferi o mai bună înţelegere a modului în care inter-relaţionează entităţile.
În cadrul unui sistem informatic geografic entităţile geografice sunt organizate în seturi
de date cum ar fi parcelele de teren, locaţiile staţiilor de pompieri, clădiri, imagini ortofotografice
şi modele numerice de elevaţie format raster.
Seturile de date pot reprezenta următoarele informaţii:
- serii de măsurători (cum ar fi imagistica satelitară);
- informaţii calculate şi interpretate;
6-1
 - date obţinute prin utilizarea operaţiilor de geoprocesare pentru analiză şi modelare.
Multe dintre relaţiile spaţiale dintre layer-e pot fi obţinute simplu prin intermediul locaţiei
lor geografice comune. GIS gestionează layer-ele de date ca obiecte specifice şi utilizează o
largă colecţie de instrumente pentru a lucra cu layer-ele de date pentru a obţine (determina)
relaţiile cheie dintre ele.

6.2. Date de tip vector

Datele de tip vector sunt compuse din coordonate discrete care pot fi utilizate ca puncte
individuale sau conectate pentru a crea linii şi poligoane. Ele reprezintă elementele de bază ale
unei hărţi. Reprezentarea datelor este dependentă de scara hărţii şi de funcţiile pe care acestea
le vor avea în analizele viitoare.

Punctele – sunt locaţii discrete pe suprafaţa Pământului reprezentate prin perechi de

coordonate x, y. Fiecare punct de pe hartă este creat cu ajutorul coordonatelor latitudine şi
longitudine şi este stocat ca înregistrare individuală împreună cu tabelul de atribute propriu.
Punctele au următoarele caracteristici:
- sunt utilizate pentru a indica locaţii discrete;
- nu au lungime sau arie la orice scară de reprezentare;
- uzual au o singură pereche de coordonate x,y;
- sunt utilizate pentru a reprezenta o entitate care este prea mică pentru a fi afişată ca
linie sau suprafaţă.
Punctele sunt simplu de introdus şi analizat. Cu ajutorul lor pot fi reprezentate obiecte
din lumea reală de dimensiuni foarte mici în raport cu scara hărţii, cum ar fi clădiri, spitale, şcoli,
oficii poştale, secţii de poliţie etc. În cazul în care sunt necesare mai multe detalii, deci scara
hărţii este mai mică, aceste obiecte pot fi reprezentate ca poligoane.

Liniile – se formează prin conectarea a două puncte printr-o linie dreaptă sau curbă, în
funcţie de entitatea pe care o descrie. Calculatorul "citeşte" această linie ca fiind dreaptă şi o
interpretează ca un vector care conectează două coordonate x,y (X = longitudine, Y =
latitudine). Cu cât sunt utilizate mai multe puncte pentru crearea liniei cu atât gradul de detaliere
este mai mare. O astfel de reprezentare poate include şi topologia; aceasta înseamnă că
sistemul stochează un capăt al liniei ca punct de început şi celălalt capăt ca punct de sfârşit,
dând "direcţia" liniei.
Liniile au următoarele caracteristici:
- au lăţime dar nu au grosime;
- sunt însoţite de un set de coordonate;
- sunt utilizate pentru a reprezenta o entitate geografică care este prea îngustă pentru a
avea o arie, cum ar fi de exemplu un curs de apă sau un drum.
Cu ajutorul liniilor pot fi reprezentate pe o hartă obiecte ale lumii reale ca drumuri,
conducte, cursuri de apă, trasee de autobuz şi altele care au forme similare cu liniile sau
combinaţiile de linii.
Deoarece coordonatele primului şi ultimului punct al fiecărei linii sunt cunoscute,
lungimea liniei sau a poliliniei (succesiune de linii) poate fi calculată uşor.

Poligonul este reprezentat cu ajutorul unei succesiuni închise de linii. Spre deosebire
de linii şi polilinii, poligoanele sunt întotdeauna închise, primul punct fiind acelaşi cu ultimul
punct.
Poligoanele mai pot fi interpretate ca fiind o suprafaţă complet delimitată de linii
conectate între ele. Deoarece liniile au direcţie, sistemul poate determina aria care rezultă prijn
conectarea liniilor sub forma unui poligon. Prin utilizarea poligoanelor, unele atribute geometrice
cum ar fi ariile şi perimetrele pot fi calculate mult mai simplu.
Poligoanele au următoarele caracteristici:
- sunt caracteristici închise ale căror frontiere delimitează o arie omogenă;
- au o arie care este dată de liniile/arcele care formează frontiera;
6-2
 - sunt utilizate pentru a reprezenta obiecte ale lumii reale care au arie (de exemplu lacuri,
oraşe mari, insule etc.).
Poligoanele au adesea forme neregulate. Fiecare poligon conţine un anumit tip de date,
de exemplu: vegetaţie, tip de sol, culturi, grup de clădiri, parcele etc. Toate datele punctuale
care formează perimetrul unui poligon trebuie să fie conectate pentru a forma o linie
neîntreruptă.

6.3. Date de tip raster

În timp ce entităţile de tip vector utilizează geometria (punct, linie, poligon) pentru
reprezentarea lumii reale, datele de tip raster necesită o altă abordare.
Datele de tip raster reprezintă entităţile ca o matrice de celule organizate sub formă de
rânduri şi coloane în spaţiu continuu. Fiecare celulă conţine o valoare care reprezintă condiţiile
pentru aria acoperită de acea celulă. Fiecare celulă reprezintă o regiune geografică iar valoarea
din acea celulă reprezintă anumite caracteristici ale acelei regiuni.
Aceste celule sunt formate de pixeli cu o dimensiune specifică şi pot fi descrise fie ca
date bazate pe celule sau date bazate pe imagine şi date grilă.
a. Date bazate pe celule
Fiecare layer de date raster reprezintă un atribut. Majoritatea analizelor combină aceste
layer-e pentru a crea noi layer-e cu noi valori ale celulelor ca date continue sau discrete.
Mărimea celulei utilizate pentru un layer raster afectează rezultatele analizei şi modul în
care arată harta. Utilizarea unei mărimi prea mari de celulă poate cauza pierderea unor
informaţii. Utilizarea unei mărimi de celulă prea mici va mări semnificativ spaţiul de stocare şi
timpul necesar pentru prelucrare, fără a adăuga precizie hărţii. Pentru a crea o mărime eficientă
a celulei, se va acorda mărimea celulelor cu scara hărţii şi cu unitatea cartografică minimă a
altor date GIS.
b. Date bazate pe imagini
Datele imagine provin din surse diferite: imagini satelitare, fotografii aeriene, hărţi
scanate care au fost convertite în format digital pornind de la format hârtie etc.
c. Date grilă
Grila furnizează cel mai simplu mod de a utiliza datele. Ea accelerează timpul de calcul
necesar calculatorului pentru a determina locaţia datelor punctuale în interiorul unui poligon.

Datele stocate în format raster reprezintă fenomene din lumea reală:

- Datele tematice (numite şi discrete) - reprezintă caracteristici cum ar fi utilizarea
terenului sau tipurile de sol;
- Datele continue - reprezintă fenomene ca temperatura, elevaţia sau date spectrale cum
ar fi imaginile satelitare sau fotografiile aeriene.

Datele de tip raster sunt utile atât pentru realizarea de imagini care descriu suprafaţa
reală a lumii (de ex. imagini satelitare şi fotografii aeriene) cât şi pentru reprezentarea unor idei
mult mai abstracte. De exemplu, datele de tip raster pot fi utilizate pentru a arăta tendinţele
averselor de ploaie pe o anumită arie sau a descrie riscul de incendiu pentru un peisaj. În acest
gen de aplicaţii fiecare celulă reprezintă o valoare diferită.
Un proces absolut necesar este georeferenţierea, utilizată ca un proces ce permite
definirea exactă a locului de pe suprafaţa Pământului pentru care a fost creat un set de date de
tip raster sau o imagine.
Datele de tip raster au patru proprietăţi geografice care sunt în mod uzual înregistrate
pentru toate seturile de date raster. Acestea sunt utile pentru procesul de georeferenţiere şi
ajută la explicarea modului de structurare a fişierelor de date raster. Acest concept este
important pentru explicarea modului în care datele raster sunt stocate şi gestionate în cadrul
bazelor de date georeferite.
Datele raster sunt utile din două motive:
- pot fi utilizate pentru reprezentarea tuturor informaţiilor geografice (entităţi, imagini,
suprafeţe);
6-3
 - au un set bogat de operatori de geopreocesare analitică.

6.4. Atribute

Atributele (date tabelare) sunt date descriptive pe care GIS le asociază entităţilor hărţii.
Aceste atribute sunt stocate în baza de date şi se referă la o anumită entitate utilizând o cheie
primară (identificator unic).
Atributele pot fi reprezentative pentru fiecare caracteristică (fizică, de mediu, socială,
economică etc.) a unei entităţi spaţiale şi pot fi asociate oricărui tip de dată spaţială (puncte, linii
şi suprafeţe pentru datele de tip vector; celule în seturile de date raster etc.). Informaţiile
furnizate de atribute sunt utilizate la realizarea hărţilor, identificarea caracteristicilor locaţiilor şi
realizarea analizelor spaţiale.
Datele de tip vector furnizează un mijloc de reprezentare a entităţilor lumii reale în cadrul
sistemelor informatice geografice. Entitatea reprezintă orice obiect care poate fi văzut în cadrul
unui peisaj: case, drumuri, arbori, râuri etc. Entităţile vectoriale au atribute sub formă de text sau
informaţii numerice care le descriu.
În cazul datelor de tip vector fiecare entitate din setul de date este în general descrisă
utilizând atribute multiple. Atributele sunt uzual stocate în tabele de atribute. Fiecare rând din
tabel constituie o înregistrare şi conţine informaţii despre entităţile geografice individuale.
Fiecare coloană din tabel este numită câmp şi conţine informaţii despre atribute pentru toate
entităţile.
Uzual, atributele sunt stocate în baze de date. Aplicaţiile GIS asociază înregistrările
atributelor cu geometria entităţii astfel încât se pot identifica înregistrările din tabel prin
selectarea entităţilor pe hartă sau se pot găsi entităţile pe hartă prin selectarea lor în tabel.

La cel mai simplu nivel datele vector sunt utilizate în aplicaţiile GIS la fel ca în orice hartă
topografică normală. Adevărata putere a unui sistem informatic geografic constă în capacitatea
de a efectua analize, de exemplu de a realiza interogări de tipul: "Care sunt casele aflate în
zona cu pericol de inundaţie a unui râu?", "Care este locaţia optimă pentru amplasarea unui
spital astfel încât să fie accesibil pentru cel mai mare număr de pacienţi?". Sistemul informatic
geografic poate răspunde la acest tip de întrebări cu ajutorul datelor de tip vector pe baza
analizei spaţiale.
În aplicaţiile GIS, entităţile care au geometrie şi atribute permit mai multe variante de
reprezentare. De exemplu, valorile atributelor pot fi utilizate pentru a indica programului ce culori
şi stil să utilizeze la desenarea entităţilor. Procesul de setare a culorilor şi stilurilor de desenare
este adesea denumit simbolizarea entităţilor şi este util pentru reprezentarea acestora distinct
şi uşor de identificat.
Uzual, o aplicaţie GIS permite utilizatorului să selecteze simbolurile unui layer pe baza
unei casete de dialog în care pot fi setate culori şi stiluri de simboluri. Acestea pot fi alese în
funcţie de tipul de geometrie a layer-ului. De exemplu, pentru layer-ele punct se poate alege
stilul marker. Pentru layer-e linie sau poligon nu există opţiunea marker dar se poate selecta
sitlul de linie şi culoarea pentru fiecare entitate linie. Pentru layer-ele poligon se poate opta
pentru setarea stilului de umplere şi culoare.
Simboluri gradate. Uneori entităţile tip vector reprezintă elemente caracterizate prin
schimbarea valorii numerice, de exemplu liniile de contur. Uzual, fiecare contur are o valoare a
atributului numită "înălţime" care conţine informaţii referitoare la înălţimea pe care o reprezintă
fiecare linie de contur. Dacă se adaugă fiecărei linii de contur o culoare asociată înălţimii pe
care o reprezintă, utilizatorul este ajutat să interpreteze semnificaţia liniilor de contur.
Simboluri continue. Uneori este util să se deseneze entităţile într-un anumit domeniu de
culoare. Simbolurile de culoare continue utilizează o culoare iniţială (de ex. portocaliu deschis)
şi o culoare finală (de ex. maron închis) şi creează o serie de nuanţe între aceste culori.
O aplicaţie GIS ar putea utiliza valoarea unui atribut numeric al unei entităţi, cum ar fi
înălţimea liniilor de contur sau nivelele de poluare dintr-un curs de apă pentru a reprezenta
distinct entităţile. Astfel, după definirea nuanţelor limită în intervalul de culoare, entităţile

6-4
colorate sunt desenate în funcţie de modul în care sunt încadrate în intervalul dintre minim şi
maxim.
Simboluri valoare unică. Uneori atributele entităţilor nu sunt numerice, dar în schimb
sunt utilizate şiruri. "Şir" este un termen specific informatic care înseamnă un grup de litere,
numere şi alte simboluri utilizate la scris. Atributele şir sunt utilizate adesea pentru clasificarea
obiectelor după nume. I se poate solicita aplicaţiei GIS să îi dea fiecărui şir sau număr unic
propria culoare sau simbol. De exemplu, entităţile de tip linie care reprezintă drumuri pot avea
diferite clase: stradă, drum secundar, stradă principală etc., fiecare fiind desenată pe hartă cu
diferite culori sau simboluri.
Datele atribut pot fi de asemenea utile la crearea etichetelor hărţii. Majoritatea
programelor GIS oferă posibilitatea de a selecta un atribut care poate fi utilizat pentru a eticheta
fiecare entitate.
În multe cazuri, atributele pot fi utilizate pentru descrierea anumitor caracteristici ale
entităţilor reprezentate pe hartă, caracteristici care nu sunt vizibile dar care pot fi utilizate în
analize ulterioare. De exemplu, casele reprezentate pe harta unui cartier pot avea caracteristici
distincte care vor putea fi utilizate pentru studiile de urbanism ale administraţiei locale.
Geometria entităţilor care reprezintă aceste case este un poligon, determinat din planul
casei iar atributele care sunt înregistrate în baza de date sunt: numele proprietarului, anul
construcţiei, culoarea acoperişului şi existenţa balconului. Într-o aplicaţie GIS entitatea va fi
reprezentată ca un poligon iar atributele într-un tabel de atribute.
Entităţile pot fi reprezentate diferit în funcţie de atributele lor. De exemplu, poligoanele
care reprezintă casele pot fi colorate în funcţie de prezenţa balconului sau culoarea
acoperişului. De asemenea, informaţiile pot fi căutate şi selectate în funcţie de un anumit
criteriu. În exemplul considerat, căutarea se poate face în funcţie de anul construcţiei.
În final, aceste atribute vor putea fi utilizate în realizarea analizei spaţiale care combină
informaţiile spaţiale stocate în geometria entităţilor cu informaţiile conţinute în atribute. Aceasta
permite studiul entităţilor şi a relaţiilor existente între ele. Pot fi realizate mai multe analize
spaţiale; de exemplu, programul GIS poate fi utilizat pentru a determina câte case cu acoperiş
maron există într-o anumită zonă. Dacă există arbori în zona analizată, se pot determina
speciile care vor fi afectate la o eventuală dezvoltare imobiliară în acea zonă.

În concluzie, decizia de a utiliza anumite simboluri pentru a reprezenta atributele

necesită o anumită planificare. Înainte de a începe colectarea datelor spaţiale trebuie stabilit
care sunt atributele necesare şi care va fi modul de simbolizare. Obiectivul colectării datelor
este analiza şi interpretarea informaţiilor spaţiale. Modul în care se face acest lucru depinde de
interogările care vor fi efectuate. Simbolizarea este un limbaj vizual care permite utilizatorilor să
vadă şi să înţeleagă datele de tip atribut pe baza culorilor şi simbolurilor utilizate.

Datele de tip raster pot fi discrete (reprezintă fenomene care au frontiere clare şi
atribute pentru categorii calitative, cum ar fi tipul de utilizare a terenului sau district) sau
continue (fiecare celulă are o valoare unică pentru fenomenele cantitative cum ar fi elevaţia sau
precipitaţiile).
Datele de tip raster continue nu au tabele de atribute în timp ce datele de tip raster
discrete au un singur atribut asociat fiecărei celule care defineşte cărei clase, grup sau
categorie de celule îi aparţine. Deoarece există frecvent mai multe celule în raster care au
aceeaşi valoare, tabelul de atribute raster va fi structurat diferit de un tabel de atribute vector.
Tabelul de atribute raster asociază fiecare linie la o valoare unică a atributului.

6-5
 7. NOŢIUNI DE TELEDETECŢIE
7.1. Istoricul teledetecţiei

Teledetecţia a fost iniţiată prin fotografierea aeriană, al cărei precursor a fost fotograful
francez Félix Tournachon. În anul 1855 acesta a realizat primele fotografii deasupra Parisului,
cu ajutorul unui balon. Fotograful a înţeles importanţa experienţei sale, depunând un brevet
"pentru un nou sistem de fotografie aerostatică" care permitea ridicarea planurilor topografice şi
cadastrale.
La începutul secolului XX avionul a devenit o platformă de observare de mare inters civil
şi militar. Observarea fotografică s-a dezvoltat în cursul operaţiilor din Primul Război Mondial,
primele sale utilizări civile vizând arheologia şi prospecţiunile petroliere. Al Doilea Război
Mondial a accelerat progresele teledetecţiei, mai ales în domeniul altitudinilor mari şi a noilor
metode de detecţie în domeniul infraroşu şi al radarului. Ultimul a fost dezvoltat mai ales în
Marea Britanie, pentru predicţia bombardamentelor nocturne. Unele dintre aceste progrese au
fost valorificate în activităţi civile precum identificarea vegetaţiei şi a bolilor care o afectează prin
fotografiere în infraroşu.
În prezent, avioane special amenajate ca studiouri zburătoare, echipate cu sisteme de
camere de luat vederi şi alte instrumente de investigare, efectuează în întreaga lume misiuni
pentru cartografiere, studiul vegetaţiei, urbanism, monitorizarea poluării, prospecţiuni petroliere
şi arheologice etc.
Fotografia aeriană furnizează documente de calitate excelentă, care acoperă o
suprafaţă mică de sol, cu o rezoluţie de numai câţiva decimetri, fiind utilizată în misiuni
punctuale, limitate în timp şi spaţiu. Era spaţială a revoluţionat metodele teledetecţiei, în
contextul exploziei tehnologiei informatice, care permite prelucrarea unor cantităţi considerabile
de date achiziţionate cu ajutorul sateliţilor.
Teledetecţia spaţială a fost dezvoltată la început în scopuri militare, sateliţii artificiali
permiţând achiziţia informaţiilor de interes strategic referitoare la state inaccesibile fără o
autorizaţie prealabilă de survolare aeriană. Zborurile la bordul primelor rachete sovietice
(Vostok şi Voskhod) sau americane (Mercury şi Gemini) au demonstrat întregii lumi avantajele
observării Pământului din spaţiu:
- acoperirea largă şi omogenă a domeniilor spaţiale;
- caracterul sinoptic, care permite elaborarea unor documente ce nu pot fi obţinute din
fotografiile aeriene, chiar prin asamblare în mozaic.
Primele imagini realizate din spaţiu au furnizat date noi şi în domeniile meteorologiei,
geologiei, oceanografiei şi cartografiei. Lansarea primului satelit civil american în 1972 a
inaugurat programul ERTS (Earth Resources Technology Satellite, numit apoi Landsat) pentru
scopuri civile, în beneficiul întregii umanităţi. Odată cu lansarea satelitului francez SPOT, în
1986, tehnologia spaţială de interes civil a evoluat exponenţial. În prezent, numeroşi sateliţi civili
de teledetecţie americani, francezi, europeni, japonezi, chinezi şi indieni furnizează în
permanenţă imagini ale planetei noastre. Sateliţii geostaţionari, amplasaţi la altitudini înalte, sau
cei defilanţi la altitudini mai joase, constituie observatoare perfect adaptate supravegherii
globale şi sistematice a Pământului.

7.2. Noţiuni generale

7.2.1. Definirea teledetecţiei

Teledetecţia (în limba engleză – remote sensing) reprezintă ansamblul tehnicilor de
studiu a suprafeţei Pământului sau al atmosferei prin intermediul undelor electromagnetice
emise, reflectate sau difuzate de corpurile observate. Măsurările sunt efectuate de la distanţă,
fără contact direct între instrumentul de măsură şi obiectul detectat. În majoritatea cazurilor,
teledetecţia implică o interacţiune între energia incidentă şi obiectivele vizate.
Un proces de teledetecţie prin intermediul sistemelor imagistice include şapte
componente:

7-1
 1. Sursa de energie sau de iluminare (A) – la baza oricărui proces de teledetecţie se
găseşte o sursă de energie pentru iluminarea obiectivului.
2. Radiaţie şi atmosferă (B) – pe traseul dintre sursa de energie şi obiectiv, radiaţia
interacţionează cu atmosfera; o altă interacţiune se produce pe traseul dintre obiectiv şi
senzor.
3. Interacţiunea cu obiectivul (C) – odată ajunsă la obiectiv, energia interacţionează cu
suprafaţa acestuia; natura acestei interacţiuni depinde de caracteristicile radiaţiei şi
proprietăţile suprafeţei.
4. Înregistrarea energiei de către senzor (D) – energia emisă sau difuzată de obiectiv
trebuie să fie captată de un senzor care nu este în contact cu obiectivul, pentru a fi
memorată.
5. Transmisia, recepţia şi prelucrarea (E) – energia recepţionată de senzor este transmisă
prin sisteme electronice la o staţie de recepţie care transformă informaţia în imagini
(numerice sau fotografice).
6. Interpretarea şi analiza (F) – pentru extragerea informaţiei referitoare la obiectiv este
necesară prelucrarea (interpretarea) vizuală şi/sau numerică a imaginii.
7. Aplicaţia (G) – ultima etapă a procesului constă în utilizarea informaţiei extrase din
imagine pentru a evalua obiectivul, în scopul identificării unor noi caracteristici ale
acestuia, sau pentru a rezolva probleme specifice.

7.2.2. Spectrul electromagnetic

Pentru iluminarea obiectivului este necesară o sursă de energie sub formă de radiaţie
electromagnetică, cu excepţia cazului în care obiectivul produce el însuşi această energie.
Radiaţia electromagnetică are două caracteristici invers proporţionale: lungimea de undă şi
frecvenţa.
Spectrul electromagnetic se extinde de la lungimi de undă mici (din care fac parte razele
gamma şi razele X) până la lungimi mari de undă (undele radio). Teledetecţia utilizează mai
multe zone ale spectrului electromagnetic.
Cele mai mici lungimi de undă utilizate pentru teledetecţie se situează în domeniul
ultraviolet. Anumite materiale ale suprafeţei terestre devin fluorescente sau emit lumină vizibilă
atunci când sunt iluminate cu o radiaţie ultravioletă.
Lumina pe care o pot sesiza ochii noştri se găseşte în "spectrul vizibil". O mare parte a
radiaţiei electromagnetice care ne înconjoară este invizibilă, dar poate fi sesizată cu dispozitive
de teledetecţie. Lungimile de undă vizibile sunt cuprinse între 0,4 m şi 0,7 m. Culoarea cu
cea mai mare lungime de undă este roşul, violetul situându-se la cealaltă limită. Lungimile de
undă ale spectrului vizibil pe care le percepem drept culori comune sunt: violet, albastru, verde,
galben, portocaliu şi roşu.
Domeniul infraroşu (IR) se întinde de la 0,7 m la 100 m - un interval de 100 de ori mai
larg decât spectrul vizibil. Acest domeniu se împarte în două categorii: IR reflectat şi IR emis,
sau termic. Radiaţia situată în domeniul IR reflectat este utilizată în teledetecţie în acelaşi mod
ca şi radiaţia vizibilă. Acest domeniul este cuprins între 0,7m şi 3 m. Domeniul IR termic este
foarte diferit de spectrul vizibil şi de domeniul IR reflectat. Radiaţia emisă sub formă de căldură
de suprafaţa Pământului se întinde de la 3m la 100 m.
Lungimile de undă cele mai scurte au proprietăţi asemănătoare celor din domeniul
infraroşu termic în timp ce lungimile de undă cele mai mari se aseamănă cu undele radio.

7.2.3. Interacţiunea cu atmosfera

Înainte de a atinge suprafaţa Pământului, radiaţia utilizată pentru teledetecţie trebuie să
traverseze un strat atmosferic de o anumită grosime. Particulele solide şi gazele din atmosferă
pot devia sau atenua raza incidentă prin fenomene de difuzie şi absorbţie.
Difuzia se produce în cursul interacţiunii dintre radiaţia incidentă şi suspensiile sau
moleculele mari de gaz prezente în atmosferă. Particulele deviază radiaţia de la traiectoria sa
iniţială. Gradul de difuzie depinde de factori precum lungimea de undă, densitatea particulelor şi
grosimea atmosferei pe care trebuie să o parcurgă radiaţia.
Absorbţia apare atunci când moleculele mari din atmosferă (ozon, dioxid de carbon,
vapori de apă) absorb energia radiaţiilor cu diferite lungimi de undă.

7-2
 Ozonul absoarbe razele ultraviolete care sunt nocive pentru toate fiinţele. Fără acest
strat protector în atmosferă, pielea ar fi arsă prin expunere la Soare.
Dioxidul de carbon este un gaz care contribuie la efectul de seră deoarece absoarbe o
cantitate mare de radiaţii în porţiunea „infraroşu termic” a spectrului şi înmagazinează căldura
din atmosferă.
Vaporii de apă din atmosferă absorb o bună parte din radiaţia infraroşie cu lungimi de
undă mari (între 22 m şi 100 m). Prezenţa apei în partea inferioară a atmosferei variază mult
de la un loc la altul şi de la un moment al anului la altul. De exemplu, o masă de aer aflată
deasupra deşertului conţine foarte puţini vapori de apă care pot absorbi energie, în timp ce o
masă de aer aflată deasupra tropicelor conţine o foarte mare cantitate de vapori de apă.
Gazele şi particulele în suspensie absorb energia electromagnetică în regiuni specifice
ale spectrului, influenţând alegerea lungimilor de undă utilizate în teledetecţie. Regiunile
spectrului care nu sunt influenţate în mare măsură de absorbţia atmosferică, fiind utile pentru
teledetecţie, sunt numite ferestre atmosferice. Comparând caracteristicile celor mai importante
surse de energie naturale (Soarele şi Pământul) cu ferestrele atmosferice disponibile, pot fi
identificate lungimile de undă optime pentru teledetecţie.

7.2.4. Interacţiunile radiaţie - obiectiv

Radiaţia care nu este absorbită sau difuzată în atmosferă poate interacţiona cu
suprafaţa Pământului. Atunci când energia atinge ţinta, suprafaţa acesteia poate absorbi
energia (A), o poate transmite (T) sau o poate reflecta (R). Energia incidentă totală va
interacţiona cu suprafaţa conform unuia dintre cele trei moduri sau unei combinaţii a acestora.
Proporţia fiecărei interacţiuni depinde atât de lungimea de undă a energiei, cât şi de natura şi
particularităţile suprafeţei.
În procesul de teledetecţie se măsoară radiaţia reflectată de un obiectiv. Reflexia se
poate produce compact sau uniform în toate direcţiile. Majoritatea obiectelor suprafeţei terestre
se situează între aceste două extreme.
Exemple:
Frunzele - Clorofila absoarbe puternic radiaţiile roşii şi albastre, dar le reflectă pe cele
verzi. Din acest motiv, vara frunzele par verzi în timp ce toamna, când au mai puţină clorofilă,
par galbene sau roşii. În practică se utilizează domeniul infraroşu pentru a determina starea
sănătăţii vegetaţiei.
Apa - Absoarbe mai ales radiaţiile din domeniul vizibil şi infraroşu apropiat. Astfel, apa
apare în general albastră sau verde-albastră deoarece ea reflectă mai ales lungimile mici de
undă. Atunci când straturile superioare de apă conţin sedimente în suspensie, transmisia se
reduce, reflexia creşte şi apa pare mai strălucitoare. Culoarea apei se va deplasa către
lungimile de undă mai mari. Clorofila din alge absoarbe mai mult albastru şi reflectă mai mult
verde, astfel că apa pare mai verde atunci când conţine alge. Starea suprafeţei apei poate
ridica probleme la interpretarea imaginilor din cauza reflexiei şi a altor influenţe asupra culorii şi
strălucirii.
Pentru a interpreta corect interacţiunea radiaţiei electromagnetice cu o suprafaţă, este
important să se cunoască factorii care influenţează „semnătura” spectrală a obiectivului
(distribuţia frecvenţială a radiaţiei reflectate sau emise de obiect).

7.2.5. Detecţia pasivă şi activă

Soarele reprezintă o sursă de energie pentru teledetecţie. Radiaţia sa este fie reflectată
de obiectiv (porţiunea vizibilă), fie absorbită şi retransmisă (infraroşu termic). Dispozitivele de
teledetecţie care măsoară energia reflectată sunt bazate pe senzori pasivi. Aceştia percep
numai energia disponibilă în mod natural atunci când Soarele luminează Pământul. Radiaţia
infraroşie degajată în mod natural poate fi percepută de senzorii pasivi atât ziua cât şi noaptea.
Un senzor activ îşi produce propria energie pentru a ilumina obiectivul: el degajă o
radiaţie electromagnetică care este dirijată către ţintă. Radiaţia reflectată de aceasta este
percepută şi măsurată de senzor. Senzorii activi pot lucra în orice moment al zilei sau al unui
anotimp.

7.2.6. Caracteristicile imaginilor

Energia electromagnetică poate fi percepută în mod fotografic sau electronic.
7-3
 În teledetecţie este important să se facă distincţie între termenii "imagine" şi "fotografie".
O imagine este o reprezentare grafică, oricare ar fi lungimea de undă sau dispozitivul de
teledetecţie utilizat pentru a capta şi înregistra energia electromagnetică. O fotografie este o
imagine captată şi înregistrată pe o peliculă fotografică. Fotografiile înregistrează de obicei
lungimi de undă cuprinse între 0,3 m şi 0,9 m. Orice fotografie este o imagine, dar imaginile
nu sunt întotdeauna fotografii.
O fotografie poate fi prezentată în format numeric divizând imaginea în mici porţiuni de
dimensiuni şi forme egale, numite pixeli. Luminozitatea fiecărui pixel este reprezentată printr-o
valoare numerică. Astfel, imaginea constituie o reprezentare numerică a fotografiei originale.
Fiecărui pixel îi este asignată o valoare numerică care reprezintă nivelul de luminozitate.
Senzorii înregistrează electronic energia în format numeric. Aceste două moduri de
reprezentare şi afişare a datelor obţinute prin metode fotografice sau numerice sunt
interschimbabile deoarece reprezintă aceeaşi informaţie, dar fiecare conversie poate introduce
o reducere a preciziei de reprezentare.

7.3. Platforme şi senzori

7.3.1. Prezentare generală

Pentru a înregistra corect energia reflectată sau emisă de o suprafaţă sau de un
obiectiv, se instalează un senzor pe o platformă aflată la anumită distanţă de suprafaţa sau de
obiectivul observat. Platformele pot fi amplasate în apropierea suprafeţei terestre, într-un avion
sau un balon, sau în exteriorul atmosferei terestre, pe un vehicul spaţial sau pe un satelit.
Senzorii amplasaţi la sol sunt utilizaţi frecvent pentru înregistrarea informaţiilor detaliate
culese de pe o suprafaţă. Informaţiile sunt apoi comparate cu cele colectate cu ajutorul unui
avion sau al unui satelit. În anumite cazuri, senzorii amplasaţi la sol sunt utilizaţi pentru
caracterizarea complementară a obiectelor observate de alţi senzori, în scopul măririi rezoluţiei
imaginilor. Aceşti senzori sunt amplasaţi frecvent pe scări, eşafodaje, clădiri înalte, macarale
etc.
Platformele aeropurtate sunt situate în principal pe avioane cu aripi fixe, uneori fiind
utilizate şi elicoptere. Utilizarea avioanelor este frecventă deoarece simplifică achiziţia datelor
sau a imaginilor detaliate ale suprafeţei Pământului, exact în locul şi în momentul dorit.
În spaţiu, teledetecţia este efectuată cu ajutorul navetelor spaţiale sau (mai frecvent) al
sateliţilor. Sateliţii artificiali ai Pământului sunt platforme spaţiale amplasate pe orbite ce permit
o acoperire repetitivă şi continuă a suprafeţei Pământului, fiind utilizate pentru teledetecţie,
comunicaţii şi telemetrie (poziţionare şi navigaţie).

7.3.2. Rezoluţia spaţială

Pentru anumite sisteme de teledetecţie, distanţa dintre obiectiv şi platformă joacă un rol
important deoarece determină mărimea regiunii observate şi gradul de detaliere ce poate fi
obţinut. Un senzor amplasat pe o platformă depărtată de obiectiv poate observa o regiune
întinsă, dar nu poate furniza întotdeauna detalii, aceasta fiind sursa diferenţelor dintre imaginile
satelitare şi fotografiile aeriene.
Detaliul care poate fi observat pe o imagine depinde de rezoluţia spaţială a senzorului
utilizat. Aceasta corespunde dimensiunii caracteristice a celui mai mic element care poate fi
detectat. Imaginile obţinute prin teledetecţie sunt compuse dintr-o matrice de elemente numite
pixeli. Pixelul este cel mai mic element al unei imagini. Este deosebit de important să se facă
distincţia dintre spaţiul pixelilor şi rezoluţia spaţială.
Dacă un senzor are o rezoluţie spaţială de 20 m şi este posibil să se încarce pe ecran la
rezoluţie maximă o imagine care provine de la acesta, fiecare pixel de pe ecran va reprezenta o
suprafaţă corespunzătoare de 20 m x 20 m pe sol. În acest caz, rezoluţia şi spaţiul pixelilor sunt
identice. În schimb, este posibil să se afişeze aceeaşi imagine cu o spaţiere a pixelilor diferită
de rezoluţie. În numeroase reprezentări ale Pământului preluate cu ajutorul sateliţilor, se
combină prin mediere mai mulţi pixeli, dar aceasta nu modifică cu nimic rezoluţia spaţială a
senzorului utilizat.

7-4
 7.3.3. Rezoluţia temporală
Unul dintre marile avantaje ale teledetecţiei satelitare este acumularea periodică a
informaţiilor din aceeaşi regiune a Pământului. Caracteristicile spectrale ale regiunii observate
se pot schimba în timp, iar compararea imaginilor multitemporale permite detectarea acestor
schimbări. De exemplu, în timpul perioadei de creştere a vegetaţiei, numeroase specii se
transformă continuu iar capacitatea unui observator de a detecta aceste schimbări depinde de
frecvenţa de colectare a datelor. Acumulând periodic şi în mod continuu aceste date, este
posibil să se urmărească schimbările care survin pe suprafaţa Pământului, fie în mod natural
(de ex. - dezvoltarea vegetaţiei sau evoluţia unei inundaţii), fie datorate activităţii umane (de ex.
- dezvoltarea mediilor urbane sau despăduririle).
Factorul timp este important în teledetecţie deoarece:
a) acoperirea noroasă poate fi persistentă (de ex. - în regiunile subtropicale), limitând
intervalele de timp în care este posibilă observarea suprafeţei;
b) se doreşte supravegherea fenomenelor de scurtă durată (inundaţii, deversări de
hidrocarburi etc.);
c) sunt necesare imagini multitemporale (de ex., pentru a studia extinderea de la un an
la altul a unei boli care atacă pădurile);
d) schimbările temporale în apariţia unei caracteristici pot fi utilizate pentru
diferenţierea acesteia de o caracteristică similară (de ex. - pentru a face diferenţa
dintre culturile de grâu şi cele de porumb).

7.3.4. Fotografia aeriană

Fotografiile aeriene constituie cel mai simplu şi mai vechi sistem de teledetecţie utilizat
pentru observarea suprafeţei Pământului. Aparatele fotografice înregistrează aproape
instantaneu o imagine a unei regiuni. Aceste aparate sunt senzori optici pasivi care utilizează
un sistem de lentile pentru a forma o imagine bine definită în planul focal.
Aparatele fotografice pot fi instalate pe mai multe tipuri de platforme (terestre, aeriene
sau spaţiale). De pe avioane pot fi făcute fotografii foarte detaliate. Suprafaţa acoperită de o
fotografie depinde de diferiţi factori precum distanţa focală a lentilei, altitudinea platformei şi
dimensiunile peliculei.
Rezoluţia spaţială este o funcţie complexă dependentă de mai mulţi factori care se
schimbă pentru fiecare imagine. Fotografiile aeriene pot avea o rezoluţie spaţială de cel puţin
50 cm.

7.3.5. Baleiajul multispectral

Spre deosebire de senzorii fotografici, o serie de senzori electronici achiziţionează
datele utilizând un sistem de scanare cu baleiaj. Sistemul utilizează un câmp de vedere
instantanee (CVI) îngust, care baleiază suprafaţa astfel încât să producă o imagine
bidimensională a acesteia. Sistemele cu baleiaj pot fi utilizate pe platforme aeriene sau spaţiale.
Un sistem cu baleiaj care utilizează mai multe lungimi de undă este numit scanner multispectral
(MSS).
MSS permit transmisia datelor către o staţie de recepţie terestră şi prelucrarea in timp
real a acestora cu ajutorul calculatoarelor, în mod automat.

7.3.6. Distorsiunea geometrică a imaginilor

Toate imaginile obţinute prin teledetecţie prezintă una sau mai multe forme de
distorsiune geometrică, indiferent de modul în care au fost obţinute (scanner multispectral la
bordul unui satelit, sistem fotografic la bordul unui avion sau de pe orice altă platformă). În
teledetecţie această problemă este inerentă deoarece se încearcă să se reprezinte date
tridimensionale referitoare la suprafaţa Pământului prin imagini bidimensionale. Formele de
distorsiune geometrică care pot afecta o imagine depind de modul în care au fost achiziţionate
datele.
Distorsiunile geometrice majore sunt determinate de evoluţia platformei în timpul
preluării datelor, incluzând variaţiile de viteză, altitudine, orientarea unghiulară în raport cu solul
etc. Aceste efecte sunt mai pronunţate la platformele aeriene decât la cele platforme spaţiale,
deoarece traiectoria ultimelor este relativ stabilă.

7-5
 Erorile introduse prin distorsiuni pot fi reduse pe diverse căi, dar trebuie să fie luate în
considerare întotdeauna înainte de extragerea informaţiilor.

7.3.7. Recepţia, transmisia şi prelucrarea datelor

Datele achiziţionate de un senzor aeropurtat pot fi colectate atunci când avionul se
întoarce la sol. Ele pot fi apoi prelucrate şi distribuite utilizatorilor. Datele achiziţionate de un
satelit trebuie transmise electronic la o staţie de recepţie terestră. Metodele de transmisie
dezvoltate pentru sateliţi pot fi utilizate şi în cazul avioanelor dacă este nevoie urgentă de date
la sol.
Se pot utiliza trei metode de transmitere a datelor:
a) datele pot fi transmise direct la o staţie de recepţie pe Pământ, dacă satelitul se situează
în aria de recepţie a staţiei (A);
b) dacă satelitul nu este în aria de recepţie a unei staţii, datele pot fi înregistrate şi stocate
la bordul satelitului (B);
c) datele pot fi retransmise la staţia de recepţie prin intermediul unor sateliţi de
telecomunicaţii care se află pe orbită geostaţionară în jurul Pământului; datele sunt
transmise din satelit în satelit până când pot fi retransmise staţiei de recepţie (C).
Pentru recepţionarea datelor furnizate de sateliţi, în cadrul programelor spaţiale au fost
construite staţii de recepţie amplasate în jurul globului pământesc. Datele brute primite de
acestea sub formă digitală sunt prelucrate pentru eliminarea eventualelor distorsiuni
atmosferice, geometrice şi sistematice. După prelucrare, datele sunt convertite într-un format
unificat şi sunt salvate pe benzi magnetice sau discuri optice. Majoritatea staţiilor de recepţie şi
prelucrare păstrează datele achiziţionate în arhive electronice complexe, deservite de roboţi
care manipulează discuri dure sau magnetooptice de mare capacitate.
Pentru utilizarea imediată a imaginilor se pot utiliza sisteme de prelucrare în timp real
care furnizează imagini de mică rezoluţie (pe hârtie sau numerice) în câteva ore de la achiziţie.
Imaginile pot fi retransmise clienţilor prin fax sau e-mail.

7.4. Teledetecţia prin hiperfrecvenţe

Detecţia prin hiperfrecvenţe (micro-unde) cuprinde atât forma activă cât şi forma pasivă
a teledetecţiei. Porţiunea spectrului electromagnetic specifică hiperfrecvenţelor este cuprinsă în
intervalul 1 cm - 1 m. Aceste lungimi de undă sunt mai mari decât cele corespunzătoare undelor
vizibile şi celor infraroşii, astfel că hiperfrecvenţele prezintă proprietăţi specifice în procesul de
teledetecţie. Nefiind afectate de difuzia atmosferică, care atenuează undele mai scurte, undele
lungi se propagă prin straturile noroase, burniţă, praf şi ploaie fină. Această proprietate permite
detecţia în aproape orice condiţii atmosferice, deci achiziţia datelor meteorologice nu depinde
practic de vreme.
Teledetecţia în domeniul hiperfrecvenţelor se utilizează mai ales în meteorologie,
hidrologie şi oceanografie. Meteorologii pot determina profile atmosferice pentru a determina
cantitatea de apă şi de ozon în atmosferă. Emisia de unde în domeniul hiperfrecvenţelor este
influenţată de coeficientul de umiditate al obiectivului, permiţând hidrologilor măsurarea
umidităţii solului. Aplicaţiile oceanografice permit studiul evoluţiei gheţurilor pe mare, a curenţilor
şi vânturilor de suprafaţă, precum şi detecţia poluanţilor (de ex., petele de hidrocarburi).
Senzorii activi de unde în domeniul hiperfrecvenţelor au o sursă proprie de radiaţie
pentru iluminarea obiectivului şi pot fi de două categorii: furnizori de imagini şi furnizori de
informaţii unidimensionale.
Cel mai răspândit sistem de detecţie activ în domeniul hiperfrecvenţelor este radarul.
Acesta emite către obiectiv un semnal radio şi detectează semnalul reflectat. Măsurarea
intensităţii acestuia permite identificarea obiectivului, iar întârzierea semnalului recepţionat faţă
de cel emis permite determinarea distanţei faţă de obiectiv.
Senzorii utilizaţi în domeniul hiperfrecvenţelor care nu produc imagini sunt altimetrele şi
difuzimetrele. Aceste instrumente oferă un profil unidimensional al obiectivului, spre deosebire
de senzorii care furnizează imagini bidimensionale.

7-6
 7.5. Analiza şi interpretarea imaginilor

7.5.1. Elementele interpretării vizuale

Analiza imaginilor obţinute prin teledetecţie are ca scop identificarea şi măsurarea
diferitelor obiective, pentru extragerea unor informaţiilor semnificative. În termenii teledetecţiei,
un obiectiv reprezintă o structură sau un obiect observabil într-o imagine. Obiectivele pot fi
puncte, linii sau suprafeţe. Ele pot reprezenta forme variate: un autobuz într-o staţie, un avion
pe o pistă, un pod, un drum, un câmp cu suprafaţă mare sau o întindere de apă. Obiectivul
trebuie să contrasteze cu structurile învecinate.
În teledetecţie, interpretarea şi identificarea obiectivelor se face adesea vizual, de către
un operator uman. Dacă imaginile sunt prezentate în format fotografic, datele sunt procesate în
format analogic, independent de tipul senzorilor utilizaţi şi de modul în care au fost achiziţionate
datele primare.
Imaginile obţinute prin teledetecţie pot fi reprezentate pe ecranul unui calculator printr-o
matrice de pixeli. Fiecărui pixel îi este asociat un număr care reprezintă nivelul de intensitate
luminoasă al acestuia. Astfel, datele pot fi procesate prin examinarea imaginii afişate pe
monitorul unui calculator.
Imaginile pot fi reprezentate în nuanţe de gri (monocromatic) sau în culori compuse.
Analizele necesare pentru identificarea obiectivelor şi extragerea unor informaţii
detaliate pot fi făcute şi automat. Prelucrarea automată este aproape întotdeauna utilizată în
sprijinul şi în completarea interpretărilor umane.
Fiecare tehnică de analiză şi interpretare a datelor obţinute prin teledetecţie prezintă
avantaje şi dezavantaje. Interpretarea vizuală necesită o dotare minoră, în timp ce analiza
numerică solicită echipamente specializate şi scumpe. Interpretarea vizuală este limitată la un
singur canal de date sau o singură imagine. Calculatoarele pot prelucra imagini complexe,
realizate pe baza datelor care provin de la mai multe surse. Analiza numerică este utilă pentru
interpretarea simultană a mai multor benzi spectrale şi permite prelucrarea cu mare viteză a
unor bănci întregi de date. Interpretarea umană este un procedeu subiectiv, deci rezultatele pot
fi diferite de la un operator la altul. Analiza numerică este mai obiectivă, oferind rezultate
reproductibile. Cu toate acestea, rezultate prelucrărilor numerice trebuie validate de analişti. În
practică, majoritatea analizelor de imagine se fac cu ambele metode, valorificând avantajele
complementare ale acestora.
Analiza imaginilor obţinute prin teledetecţie are ca scop identificarea unor obiective care
pot fi structuri naturale sau artificiale, alcătuite din puncte, linii sau suprafeţe. Obiectivele pot fi
definite în funcţie de modul în care reflectă radiaţia. Intensitatea radiaţiei reflectate este
măsurată de senzori, urmând a fi memorată şi transformată într-un produs utilizabil cum ar fi o
fotografie aeriană sau o imagine satelitară.

7.5.2. Prelucrarea numerică a imaginilor

În prezent, majoritatea datelor obţinute prin teledetecţie sunt înregistrate în format
numeric, facilitând stocarea, prelucrarea, analiza şi interpretarea automată a imaginilor. În
cursul prelucrării se utilizează diferite tehnici precum formatarea şi corectarea datelor, filtrarea
numerică şi chiar clasificarea automată a obiectivelor şi structurilor.
Prelucrarea digitală a imaginilor necesită un sistem informatic specializat hardware şi
software numit sistem de analiză a imaginilor. Pachetele de programe comerciale asigură
următoarele funcţii:
a) preprocesarea (prelucrarea preliminară);
b) ameliorarea imaginii;
c) transformarea imaginii;
d) clasificarea şi analiza imaginii.

7.5.3. Integrarea datelor

În primii ani de teledetecţie, când toate informaţiile proveneau din fotografii aeriene,
posibilitatea de integrare a datelor obţinute din diferite surse era limitată. În prezent, majoritatea
datelor furnizate de diferite tipuri de senzori sunt disponibile în format digital, permiţând
integrarea lor pentru analiză şi interpretare automată.

7-7
 Integrarea datelor implică combinarea informaţiilor care provin de la mai multe surse
pentru a obţine o mai mare cantitate de informaţii şi o mai bună calitate a lor. Informaţiile
combinate pot include date multitemporale, date cu mai multe rezoluţii, date de la mai mulţi
senzori şi date de mai multe tipuri.
Într-un mediu digital în care toate sursele de date sunt referite geometric la o bază
geografică comună, potenţialul pentru extragerea informaţiei este foarte mare. Georeferirea
unică a datelor constituie esenţa sistemului informaţional geografic (SIG).
Toate datele care pot fi reperate într-un sistem de coordonate geografice unic pot fi
utilizate pentru a genera informaţii selective de mare utilitate practică precum modelul numeric
al terenului, hărţile tipurilor de sol, claselor de suprafeţe, tipurilor de păduri, reţelei rutiere etc.
Integrarea diferitelor surse de date permite extragerea unor informaţii coerente, adaptate
unor scopuri multiple.

7.6. Concluzii

Metodele de cunoaştere a planetei au fost revoluţionate prin teledetecţie, care a permis

reprezentarea generalizată a mediului terestru în domeniul digital. Teledetecţia oferă măsuri
cantitative care înlocuiesc observaţiile umane calitative.
Teledetecţia spaţială permite obţinerea unor imagini globale ale planetei, substituind cu
succes hărţi bazate pe relevee în teren. Observarea globală a Pământului în vederea extragerii
informaţiilor fizice, biologice şi umane oferă o vedere de ansamblu asupra unor teritorii vaste şi
permite urmărirea evoluţiei unor fenomene globale precum deşertificarea, seceta, poluarea,
utilizarea terenurilor, urbanizarea etc.
Numeroşi senzori de teledetecţie aeriană sau spaţială au capacitatea de a face vizibile
caracteristici care nu pot fi observate cu ochiului liber. Aceste noi observaţii implică părţi din ce
în ce mai largi ale spectrului electromagnetic şi solicită eforturi ştiinţifice considerabile de
interpretare.

7-8
 8. SISTEME MODERNE DE SUPRAVEGHERE A MEDIULUI
8.1 Caracteristicile metodelor de supraveghere a mediului

În ultimii ani, domeniul supravegherii mediului s-a dezvoltat rapid, în toate etapele de
elaborare a informaţiei, începând din momentul în care senzorul preia o mărime caracteristică
mediului studiat până la faza de elaborare şi organizare a informaţiilor rezultate, astfel încât
acestea să poată fi interpretate de un utilizator oarecare.
Domeniul mediului are o serie de caracteristici specifice care se reflectă şi în metodele
alese pentru obţinerea unor informaţii adecvate şi precise. Dintre acestea pot fi amintite:
- multidisciplinaritatea – funcţionarea sistemelor naturale implică interacţiuni între
procese fizice, fizico-chimice şi biologice. Aceste procese fac apel la domenii de
competenţă foarte variate şi foarte specializate care trebuie să fie puse în
interacţiune pentru a se obţine ansamblul datelor care pot fi exploatate.
- multitudinea scărilor spaţiale şi temporale adecvate – descriptorii mediului indică
variaţii în timp şi spaţiu. Aceste variaţii apar foarte des ca o suprapunere de variaţii
elementare caracterizate printr-o scară de timp şi de spaţiu. Astfel, alegerea unui
pas de timp şi a unui pas de spaţiu de achiziţie reprezintă o condiţie primordială în
vederea unei exploatări eficiente a datelor.
- variaţiile catastrofale ale perturbaţiilor – într-o abordare generală, se observă că
anumite fenomene naturale, precum şi variaţiile adesea periodice menţionate mai
sus, sunt susceptibile de variaţii bruşte şi intense în anumite situaţii (tipic este cazul
creşterii nivelului râurilor). Aceste fenomene nu sunt reproductibile şi sunt dificil de
prevăzut. Ţinând seama de pagubele pe care le pot produce, trebuie puse în
aplicare urmăriri specifice, care sunt adesea delicate şi foarte scumpe.
- interpretarea rezultatelor – domeniul mediului implică o interpretare conjugată a
variabilelor perturbatoare şi a celor de stare ale mediului, ceea ce conferă modelării,
ca instrument de interpretare a datelor de mediu, o dificultate sporită şi o importanţă
deosebită.
- generalizarea rezultatelor – cunoştinţele referitoare la mediu sunt întotdeauna
rezultatul observaţiilor locale. Dificultatea constă în generalizarea acestor informaţii
şi interpretarea lor în cadrul general. Aceste dificultăţi vor creşte pe măsură ce
punctele de observare sunt mai eterogene (cazul mediilor urbane) şi pot apărea
variaţii ale „forţărilor” (perturbaţiilor) de la un punct de măsurare la altul, astfel că
este imposibil sau extrem de hazardat să se transpună sau să se extrapoleze
rezultate locale. În acest caz, soluţia este multiplicarea punctelor de testare, astfel
încât informaţiile să poată fi comparate şi să se treacă apoi la extragerea
informaţiilor generale.
- utilizarea punctelor de lucru „atelier” – Utilizarea unui punct de observare pentru
efectuarea unor măsurări specifice unui anumit proces impune „cunoaşterea”
prealabilă a acestuia. Aceasta implică urmărirea principalelor variabile perturbatoare
şi a comportării lor la o scară de timp semnificativă. Iniţial, se face o apreciere
generală a mediului. Apoi, se regrupează diferite studii specifice făcute în acelaşi
punct, care permit începerea unei urmăriri de fond utilizabilă în mai multe etape.
Astfel apare noţiunea de observator al mediului sau punct de lucru „atelier”.

8.2 Structura reţelelor de supraveghere a mediului

Pentru analiza riscurilor, difuzarea unei informaţii precise şi fiabile, sensibilizarea şi

alertarea publicului este necesar să se măsoare continuu şi cu mijloace adecvate calitatea
mediului înconjurător.
În faţa complexităţii tehnicilor care trebuie puse în aplicare experienţa disciplinelor
mediului, a cunoştinţelor aprofundate în domeniul metrologiei şi implementării reţelelor de
supraveghere şi a competenţelor în materie de sisteme informaţionale sunt necesare.
O reţea de supraveghere a mediului este alcătuită din următoarele componente de bază:
 1. Staţiile de măsură
O staţie de supraveghere este alcătuită dintr-o incintă care adăposteşte analizoarele şi
traductoarele necesare pentru toţi parametrii specifici mediului care pot fi măsuraţi. Ansamblul
este gestionat de un sistem de achiziţie de date autonom cu care se poate comunica la
distanţă.
2. Laboratorul mobil
Sistemul de supraveghere poate fi completat cu un laborator mobil. Instrument de studiu şi
diagnosticare, acest dispozitiv permite obţinerea informaţiilor referitoare la zonele care nu
necesită o supraveghere permanentă.
3. Mijloace de comunicaţie
Ansamblul tuturor staţiilor de măsură comunică cu postul central al reţelei de supraveghere prin
intermediul a diferite suporturi: reţea analogică, linie specializată, reţea GSM, legătură radio
etc..
4. Postul central
Postul central al reţelei de supraveghere este de regulă un sistem de calcul care asigură
ansamblul comunicaţiilor, arhivarea datelor, executarea calculelor şi gestiunea alarmelor. El se
bazează pe arhitectura client – server. Ansamblul informaţiilor şi datelor din reţea este gestionat
cu ajutorul unui Sistem de Gestiune a Bazelor de Date.
5. Posturile de lucru
Funcţiile îndeplinite de aceste posturi sunt numeroase: configurarea la distanţă a staţiilor de
supraveghere, tele-calibrarea metrologiei, urmărirea în timp real a parametrilor, organizarea
evenimentelor, validarea interactivă a datelor, tratări statistice evoluate, importul şi exportul
datelor, prezentarea cartografică a datelor, reprezentarea grafică a acestora şi tipărirea
rezultatelor.
6. Conexiunile exterioare
Sistemul are ca obiectiv achiziţia şi prelucrarea datelor referitoare la mediul înconjurător. În
afara funcţiilor de transfer către bazele de date exterioare el trebuie să dispună de instrumente
necesare difuzării informaţiilor către public şi administratorii însărcinaţi cu gestionarea alertărilor
din punct de vedere al poluării. Gestiunea episoadelor de poluare este simplificată de
asemenea prin utilizarea posturilor de lucru aflate la distanţă.

Utilizarea unei reţele de supraveghere a mediului implică parcurgerea următoarelor

etape:
a. Planificarea activităţilor – constă în stabilirea tuturor activităţilor care vor fi
desfăşurate în vederea monitorizării parametrilor care caracterizează mediul. Pentru realizarea
acestei etape vor fi avute în vedere următoarele obiective:
- definirea necesităţilor,
- bilanţul informaţiilor existente,
- definirea şi planificarea campaniilor de măsurare,
- organizarea logistică,
- planificarea,
- realizarea unor studii de impact.
b. Aplicarea şi realizarea:
- instalarea sistemului de măsură,
- executarea şi urmărirea campaniilor de măsurare,
- primirea informaţiilor exterioare.
c. Raportarea şi analiza:
- trecerea informaţiilor obţinute pe un suport informatic,
- prelucrarea datelor şi verificarea rezultatelor,
- concepţia şi redactarea unui raport de studiu complet şi detaliat,
- prezentarea raportului.
d. Decizia
Dacă pentru o acţiune rapidă şi eficientă sunt necesare informaţii precise şi fiabile,
pentru o decizie adecvată şi durabilă sunt esenţiale previziunile şi anticiparea.
Mijloacele tehnice care pot fi puse în aplicare în acest cadru pot fi importante dar
competenţele în materie de studiu, analiză şi modelare sunt indispensabile.
 9. MONITORIZAREA FACTORILOR METEOROLOGICI
Meteorologia este studiul tuturor fenomenelor fizice observate în atmosferă sau la
suprafaţa pământului care constau în precipitaţii, suspensii sau depozite de particule lichide sau
solide, apoase sau nu. În secolul XX, meteorologia desemnează studiul fenomenelor
atmosferice şi se vorbeşte frecvent de „ştiinţele atmosferei”.

9.1. Definirea parametrilor atmosferici

Atmosfera reprezintă stratul de aer care înconjoară globul terestru.

Prin intermediul măsurărilor in situ pot fi determinaţi principalii parametri fizici ai
atmosferei, care reprezintă elementele cheie ale înţelegerii fenomenelor atmosferice.
Pentru aceasta este necesar să se definească parametrii atmosferici fundamentali:
presiunea, temperatura, umiditatea, vântul şi să se precizeze natura transformărilor atmosferice
care pot afecta o "particulă de aer".
La scara analizei şi a previziunii stării atmosferei, calificată ca "sinoptic", se poate
considera că observaţiile efectuate într-o staţie sunt reprezentative pentru ceea ce se petrece
pe o rază de câţiva kilometri în jurul acelui loc şi pentru o grosime de ordinul a 10 m. Se
defineşte astfel, la această scară, particula de aer ca un domeniu elementar al atmosferei în
interiorul căruia parametrii de stare şi de mişcare sunt consideraţi uniformi.

9.1.1 Presiunea atmosferică

În meteorologie, presiunea măsurată este presiunea atmosferică. Această presiune
exercitată de aer pe o suprafaţă corespunde greutăţii coloanei de aer de secţiune unitară care
se întinde de la altitudinea acestei suprafeţe (eventual solul) până la limita superioară a
atmosferei. Unitatea de măsură a presiunii în meteorologie este hectopascalul (1 mbar = 1
HPa).
Măsurarea presiunii atmosferice se face cu ajutorul senzorilor de presiune care pot fi
instrumente tradiţionale sau dispozitive electronice. Ea suferă corecţii care se aplică în funcţie
de altitudinea locului de măsurare.
Presiunea atmosferică considerată normală este de 1013,25 hPa şi corespunde
presiunii medii măsurate la nivelul mării. Pentru o particulă de aer dată există o relaţie între
presiune, volum şi temperatură.
Presiunea atmosferică este variabilă atât vertical cât şi orizontal. Ea scade pe măsură ce
creşte altitudinea. Pe direcţii orizontale, valoarea presiunii este variabilă: există zone în care
presiunea prezintă un minim relativ (depresiuni) şi altele în care presiunea prezintă un maxim
relativ (anticicloni). Pentru vizualizarea câmpului de presiuni care permite aprecierea variaţiilor,
se figurează pe un fond geografic valorile măsurate în diferite puncte la un moment dat şi, pe
baza acestui ansamblu de valori numerice, se trasează liniile de egală presiune (izobarele).

9.1.2 Temperatura
Temperatura măsoară agitaţia microscopică a materiei şi reflectă diferitele schimburi de
energie care afectează corpurile. Aerul atmosferic este supus acestor transferuri iar
temperatura aerului este un parametru fundamental pentru înţelegerea fenomenelor
meteorologice.
Instrumentul de măsură asociat, termometrul, permite cuantificarea acestei mărimi.
Unitatea internaţională utilizată pentru exprimarea temperaturii este Kelvin (K). În meteorologie
se utilizează în mod curent gradul Celsius (oC).
Relaţia dintre cele două scări este: T (K) = t (oC) + 273,15
Pe o hartă meteorologică liniile de egală temperatură sunt reprezentate prin izoterme.
Temperatura aerului într-un loc este un parametru variabil care depinde de diferiţi factori, în
principal de:
- natura solului, umiditatea şi temperatura acestuia (mai mult sau mai puţin expus la
radiaţiile solare în funcţie de anotimp), ora din zi, latitudinea, altitudinea, etc.;
- vântul, care favorizează lipirea şi schimburile dintre straturile de aer;
- acoperirea noroasă;
9-1
 - fenomenele de condensare sau de evaporare care modifică sensibil evoluţia
temperaturii unei particule de aer.
Temperatura este unul dintre parametrii fundamentali în meteorologie şi în climatologie.
Ea variază mult în timp, dar şi în spaţiu, în special în funcţie de altitudine şi locul considerat pe
suprafaţa Pământului.
În staţiile de măsurare se urmăresc zilnic:
- temperatura minimă,
- temperatura maximă,
- temperatura medie.

9.1.3 Umiditatea
Măsurarea umidităţii se poate face:
- direct, cu ajutorul unui higrometru;
- indirect, cu un psihrometru constituit din două termometre dintre care unul măsoară
temperatura aerului ambiant iar celălalt, temperatura aerului saturat de apă
(rezervorul termometrului este înconjurat de un material menţinut înmuiat). Diferenţa
dintre cele două valori permite deducerea gradului higrometric.
Coeficientul de umiditate a aerului caracterizează cantitatea de vapori de apă
prezentă în masa de aer considerată la o temperatură dată. Un coeficient de 100% corespunde
aerului saturat în umiditate, cu apariţia fenomenului de condensare. Coeficientul de umiditate a
aerului este un parametru meteorologic important şi variabilitatea sa este mare. Măsurarea sa
este indispensabilă pentru previziunile meteorologice.

9.1.4 Vântul
Vântul este parametrul fizic reprezentativ al mişcărilor de aer. Direcţia şi viteza vântului
sunt mărimi măsurabile a căror cunoaştere este necesară studiului cinematic şi dinamic al
maselor de aer.
Direcţia indică de unde suflă vântul şi se determină cu ajutorul unei giruete sau a unei
mâneci de vânt = canal de aerisire (dispozitiv folosit la aeroporturi).
Viteza se măsoară cu ajutorul unui anemometru şi se exprimă în m/s, în km/h sau noduri
(1 nod = 1,852 km/h). În staţiile meteorologice, se măsoară: viteza şi viteza instantanee (media
pe o durată de 0,5 s).

9.2. Măsurarea parametrilor meteorologici

Starea atmosferei este descrisă prin mărimi fizice (presiune, temperatură etc.) măsurate
în staţii de observaţie. Utilizarea sateliţilor în domeniul meteorologiei a permis un progres
considerabil, dar observaţiile realizate la sol rămân indispensabile.
În cadrul observaţiilor meteorologice se disting patru componente:
- măsurările fizice efectuate deasupra solului (temperatura aerului, umiditatea, etc.);
- observaţiile vizuale codificate, efectuate şi ele pornind de la sol, referitoare mai ales
la nori şi hidrometeori;
- măsurările în altitudine (presiune, temperatură, umiditate şi vânt) realizate cu
ajutorul baloanelor-sondă (radiosondaje);
- observaţiile făcute cu ajutorul teledetecţiei (satelit sau radar).

9.2.1 Reţelele de staţii de observaţie meteorologice

La suprafaţa Pământului, staţiile de observaţii permit descrierea stării atmosferei în
apropierea solului. Pentru o mai bună supraveghere a factorilor meteorologici, staţiile de
observaţie sunt conectate în reţele al căror rol de bază este măsurarea parametrilor fizici ai
atmosferei. Aceste măsurări sunt realizate cu ajutorul senzorilor meteorologici dispuşi într-un
parc cu instrumente a căror localizare şi aranjare joacă un rol important.
Dintre instrumentele de măsură utilizate, unele sunt situate în adăpostul meteorologic iar
altele sunt în exteriorul acestui adăpost, repartizate în diferite puncte ale acestui parc.
De asemenea, pot fi folosite mici staţii de observaţie autonome capabile să achiziţioneze
şi să arhiveze date meteorologice. Ele sunt dotate cu senzori pentru temperatură, umiditate,
lumină solară, viteză şi direcţie vânt. Staţiile automate destinate amatorilor oferă posibilitatea
9-2
afişării în timp real a diferiţilor parametri măsuraţi sau arhivarea lor în vederea utilizării
ulterioare. Unele dintre ele pot efectua şi stoca măsurările în mod independent timp de mai
multe luni.
Observaţiile meteorologice pot fi: cantitative, vizuale şi în altitudine.
A. Instrumentele de măsură din adăpostul meteorologic
Un adăpost meteorologic este indispensabil pentru garantarea echilibrului termic dintre
senzori şi aer. În interiorul oricărui adăpost meteorologic se află instrumente de măsurare a
temperaturii şi umidităţii. Chiar dacă fiabilitatea aparatelor tradiţionale a fost dovedită şi ele sunt
în continuare utilizate în majoritatea staţiilor dispuse pe întreaga planetă, acestea cedează din
ce în ce mai mult locul senzorilor electronici cuplaţi la sisteme automate de achiziţie a datelor.
B. Instrumentele de măsură din exteriorul adăpostului meteorologic
În exteriorul adăpostului meteorologic se află ansamblul giruetă-anemometru (pentru
măsurarea vântului, pluviometrul (pentru măsurarea precipitaţiilor), heliograful (pentru
măsurarea însoririi) şi diferite alte instrumente dedicate unor aplicaţii particulare. Pentru
măsurarea presiunii, barometrul sau barograful sunt prezente într-un local, la adăpostul radiaţiei
solare, a intemperiilor şi a vântului.

9.2.2 Reţeaua de observaţii sinoptice

Scopul principal al reţelei de observaţii sinoptice este descrierea cât mai precis posibil a
stării atmosferei la un moment dat, imediat deasupra solului şi în altitudine (radiosondaje), de
unde şi denumirea de observaţii sinoptice.
Aerologia este domeniul meteorologiei care studiază atmosfera terestră în dimensiunea
sa verticală. Sondajul aerologic este, împreună cu alte mijloace mai moderne cum ar fi
observaţiile satelitare şi teledetecţia de la sol, unul dintre principalele sisteme de măsură care
furnizează aceste informaţii. Datele achiziţionate în timpul radiosondajelor permit accesul la o
bună cunoaştere "verticală" a atmosferei, rezultatele fiind utilizate apoi în elaborarea
previziunilor.
Ce este un sondaj aerologic?
Se lansează o sondă meteorologică agăţată de un balon liber umplut cu hidrogen.
Această sondă este dotată cu instrumente care măsoară la intervale regulate presiunea,
temperatura şi umiditatea. Balonul-sondă, are o viteză verticală aproape constantă şi este
condus de vânturile întâlnite. Un radar permite urmărirea acestei deplasări de la sol şi
reconstituirea traiectoriei balonului. Se poate deduce apoi profilul vitezei şi al direcţiei vânturilor.
Măsurătorile efectuate de sondă sunt transmise la staţia aflată la sol prin radio şi furnizează
profilele verticale ale parametrilor măsuraţi până la altitudinea la care balonul se sparge.
În prezent, pe suprafaţa globului pământesc se află în jur de 700 de staţii de sondaj
aerologice repartizate neomogen. Aceste staţii trimit simultan sonde în atmosferă la fiecare 6
sau 12 ore. Informaţiile astfel obţinute sunt puse la dispoziţia ansamblului serviciilor
meteorologice naţionale prin intermediul unei reţele speciale de telecomunicaţii. Ele sunt
reprezentate pe hărţi meteorologice în altitudine pentru analizarea situaţiei meteorologice şi
servesc la iniţializarea modelelor de previziune a timpului.
Reţeaua de observaţii sinoptice internaţională de suprafaţă conţine în jur de 14000 de
staţii, dintre care 9000 staţii terestre şi 5000 îmbarcate pe nave comerciale selecţionate.
Toate informaţiile colectate sunt apoi codificate pentru a fi difuzate imediat şi schimbate
la nivel internaţional prin intermediul sistemului mondial de telecomunicaţii. Din nefericire,
anumite zone ale globului sunt prost acoperite, mai ales zonele deşertice şi cele oceanice.

9.2.3 Reţeaua de radare meteorologice

Radarul meteorologic este un instrument de observaţie care detectează şi localizează
ploile.
Observaţiile radar, utilizate mai ales pentru previziuni pe intervale foarte scurte (de la 0
la 3 h) permite reperarea zonelor ploioase şi, prin distingerea diferitelor niveluri de reflectivitate
radar, identificarea zonelor în care precipitaţiile puternice sunt asociate fenomenelor
meteorologice periculoase cum ar fi furtunile sau căderile de grindină. Imaginile radar reînnoite
la un anumit interval de timp pot fi difuzate în timp real la toate centrele meteorologice, sau la
utilizatorii abonaţi.
Avantajele radarelor meteorologice
9-3
 - localizarea geografică foarte precisă a ploilor, importantă atunci când se cunoaşte
puternica variabilitate spaţială şi temporală a ploilor.
- posibilitatea cuantificării intensităţilor şi deci cumulului de ploaie;
- o mare frecvenţă a imaginilor (posibilitatea achiziţiei a mai multor imagini pe minut),
care permite urmărirea mai eficientă a fenomenelor pluviale mai ales a celor cu o
evoluţie rapidă şi periculoasă.
- posibilitatea măsurării vitezei vântului (funcţia Doppler a radarului).
Dezavantaje:
- o slabă acoperire geografică, fiind limitată la o arie restrânsă în jurul radarului;
- radarul este un instrument de observaţie care permite realizarea unei previziuni prin
exploatarea "ecourilor" pluviale existente. Întârzierea reacţiei devine uneori inutilă
pentru alertare şi o bună estimare a ploilor va fi inutilă dacă utilizatorul nu este
avertizat la timp.
- radarul nu măsoară direct intensitatea şi deci cantitatea de ploaie, ci numai
reflectivitatea.

9.2.4 Sateliţii meteorologici

Sateliţii meteorologici sunt destinaţi obţinerii informaţiilor meteorologice cât mai reale, la
scară planetară, pe perioade mari de timp. Cercetările s-au efectuat cu sateliţi artificiali de tip
polar, ecuatorial, etc. în cadrul programelor spaţiale TIROS, NIMBUS, ESSA, METEOR etc.
Folosirea sateliţilor meteorologici pentru monitorizarea vremii pe glob are avantaje şi
dezavantaje. Imaginile din spaţiu oferă posibilitatea observării oricărui punct de pe planetă,
precum şi extragerea unor informaţii din locuri greu accesibile. Obţinerea aceloraşi date prin
metode convenţionale, necesită un număr mare de staţii meteo (care sunt scumpe) amplasate
în locuri greu accesibile. În plus, la folosirea unei singure surse de informaţii, erorile de calibrare
şi eşantionare sunt menţinute la un nivel constant pentru fiecare citire, ceea ce la staţiile de
observare separate apar variaţii proprii de calibrare şi acurateţe.
Cu toate acestea, sateliţii nu sunt capabili să ofere aceeaşi clasă de acurateţe ca şi
instrumentele convenţionale aflate într-o staţie meteorologică dar sunt extrem de utili pentru
furnizarea de informaţii regionale şi globale referitoare la mediu.

9.3. Monitorizarea fenomenelor meteorologice

9.3.1 Supravegherea şi prevederea condiţiilor atmosferice

Supravegherea şi prevederea condiţiilor atmosferice sunt esenţiale pentru oameni în
scopul administrării eficiente a resurselor naturale, planificării adecvate a activităţilor şi protecţiei
împotriva influenţei umane asupra mediului şi schimbărilor naturale ale atmosferei.
Variabilele care trebuie supravegheate şi prevăzute sunt de ordin dinamic şi chimic.
Scările temporale ale acestor variabile variază de la aproape instantaneu, de exemplu pentru
emiterea alertelor şi avertizărilor de timp violent, până la termen foarte lung. Similar, în plan
spaţial, scările previziunii meteorologice merg de la mai puţin de un kilometru până la
acoperirea planetară necesară pentru previziunile care se referă la mai multe zile. Pentru a
putea face previziuni generale şi precise, cu scopuri finale ca gestiunea canalelor de scurgere
urbane şi supravegherea dispersiei poluanţilor, trebuie să se cunoască distribuţia precipitaţiilor
şi a poluanţilor la toate scările.
Sistemele de supraveghere furnizează informaţii la scări diferite ale parametrilor
meteorologici înalt variabili. De aceea, trebuie să se acorde o atenţie deosebită
reprezentativităţii măsurărilor şi a modului în care ele pot fi combinate şi integrate în sistemele
de gestiune a datelor.

9.3.2 Previziunile (prognozele) meteorologice

O previziune (prognoză) meteorologică constă în determinarea, pornind de la date
referitoare la o stare iniţială cunoscută, a evoluţiei stării atmosferei într-un interval de timp
determinat (ceea ce se numeşte „scadenţa previziunii”), teoretic în orice punct al atmosferei.
Realizarea unei previziuni meteorologice este complexă; ea cuprinde mai multe etape
succesive şi necesită utilizarea unui anumit număr de instrumente:

9-4
 - Previziunea (prognoza) numerică a vremii - înseamnă determinarea unei stări
viitoare a sistemului atmosferic, pornind de la o stare dată, prin integrarea numerică a sistemului
de ecuaţii format din principalele legi care guvernează fenomenele atmosferice. Acest
ansamblu de legi defineşte modelul utilizat. Modelul numeric de prognoză a vremii realizează o
simulare matematică a evoluţiei atmosferei, considerată ca un amestec de aer uscat şi vapori
de apă, pornind de la starea sa iniţială la un moment dat.
- Prognoza "timpului sensibil" prin expertiza umană -
Timpul sensibil reprezintă, într-un loc şi la un moment dat, ansamblul elementelor
semnificative ale atmosferei resimţite de un observator situat în apropierea solului (temperatura,
prezenţa sau absenţa norilor şi a ploii, vântul, însorirea etc.).
Prevederea fenomenelor periculoase (furtuni, cicloane etc.) constituie principala
responsabilitate a previzioniştilor. Se pune problema protecţiei persoanelor şi a bunurilor prin
alertarea autorităţilor şi a persoanelor fizice în timp util, prin intermediul unor mijloace rapide de
informare şi difuzare. Realizarea unei prognoze care să poată fi înţeleasă de utilizatori şi mai
ales de către marele public, nu poate fi făcută în întregime automat.
Există mai multe tipuri de prognoze:
- prognoza imediată specializată - are ca obiectiv furnizarea rapidă a informaţiilor
legate de apariţia unui anumit tip de fenomen meteorologic, în funcţie de necesităţile
beneficiarului. Aceste prognoze se pot realiza pentru fenomene ca: grindină,
trăznete, ploi foarte intense, intensificări rapide de vânt cu sau fără aspect turbionar.
- prognoza de scurtă şi medie durată - pentru intervalul de 1 – 7 zile, metodologia de
prognoză are la bază rezultatele modelelor hidrodinamice ale atmosferei.

9.4. Reţeaua de observaţii meteorologice din România

Reţeaua Naţională de Observaţii Meteorologice cuprinde 160 de staţii, 3 staţii

aerologice, 8 centre radar, 729 posturi pluviometrice. Suplimentar, în reţeaua meteorologică se
efectuează programul de măsurători şi observaţii agrometeorologice la 60 de staţii şi măsurări
actinometrice la 8 staţii. Această reţea se află în custodia ANM (Administraţia Naţională de
Meteorologie). Problemele de meteorologie aeronautică sunt în responsabilitatea Regiei de
Asigurări a Traficului şi serviciilor aeroportuare – ROMATSA.
O componentă importantă a activităţii de meteorologie o constituie prelevarea şi
transmiterea datelor de observaţii din reţeaua de staţii de suprafaţă, radar şi aerologice.
În prezent, reţeaua de observaţii şi măsurători meteorologice este compusă din 180 de
staţii meteo şi 306 posturi pluviometrice grupate în 7 Centre Meteorologice Regionale:
Muntenia, Banat – Crişana, Transilvania Nord, Transilvania Sud, Oltenia, Moldova, Dobrogea.
Datele rezultate din măsurători sunt transmise în flux rapid de la staţii şi posturi la
Centrele Meteorologice Regionale şi apoi la Unitatea Centrală de Prognoza Vremii în cadrul
Administraţiei Naţionale de Meteorologie. Modernizarea şi automatizarea reţelei de staţii
meteorologice automate s-a materializat prin introducerea în activitate a 70 de staţii automate
MAWS.
Staţiile meteo automate sunt programate să transmită mesaje sinoptice (24 de
mesaje/zi) şi mesaje de avertizare privind producerea unor fenomene meteorologice
periculoase. Staţiile sunt dotate cu programe care permit editarea mesajelor sinoptice specifice
diferitelor ore de transmitere şi stocarea datelor în fişiere de date calculate.
Staţiile meteo din reţeaua naţională efectuează programe de observaţii şi măsurători
conform normelor O.M.M. referitoare la următorii parametri ai atmosferei joase şi ai suprafeţei
solului:
- presiunea atmosferică,
- direcţia şi viteza vântului,
- temperatura şi umezeala aerului,
- temperaturile extreme ale aerului – maximă şi minimă,
- temperatura suprafeţei solului,
- durata de strălucire a Soarelui,
- nebulozitatea,
- precipitaţiile atmosferice,
- grosimea şi caracteristicile stratului de zăpadă,
9-5
 - vizibilitatea orizontală a atmosferei,
- depunerile solide.
Staţiile meteo automate efectuează măsurători asupra principalilor parametri
meteorologici:
- temperatura aerului,
- presiunea aerului,
- direcţia şi viteza vântului,
- umezeala relativă a aerului,
- precipitaţiile atmosferice.
În afară de măsurătorile standard, următoarele staţii meteo automate efectuează şi
măsurători specifice:
- staţia meteorologică Bucureşti Afumaţi măsoară şi temperatura solului, vizibilitatea
orizontală, înălţimea bazei norilor şi radiaţia solară;
- staţiile meteorologice Predeal, Constaţa şi Mangalia măsoară şi radiaţia solară
globală.
- un număr de 5 staţii meteorologice efectuează măsurători asupra temperaturii apei
mării, înălţimii şi frecvenţei valurilor.
Reţeaua naţională de radare meteorologice este compusă din 8 radare operaţionale
care contribuie cu date la realizarea mozaicului naţional radar, generat la fiecare 10 minute la
sediul central al ANM.
Staţiile aerologice efectuează măsurători asupra parametrilor atmosferei libere, de la sol
până la 30000 m altitudine. Datele obţinute se referă la temperatura aerului, presiunea
atmosferei, umezeala relativă, direcţia şi viteza vântului.
În România sunt efectuate astfel de măsurări la Bucureşti (la orele 00 şi 12 UTC) şi la
Cluj Napoca şi Constanţa (la ora 00 UTC).
Programul de observaţii şi măsurări agrometeorologice este destinat să răspundă
cerinţelor agriculturii. Este necesară o perfecţionare a specializării informaţiilor pe baza unor
aplicaţii de utilitate locală, regională şi integrarea acestora la nivel naţional printr-un sistem
coerent de monitorizare în timp real a parametrilor agrometeorologici în scopul prevenirii şi
diminuării situaţiilor de risc în agricultură.

9-6
 10. MONITORIZAREA CALITĂŢII AERULUI
10.1. Supravegherea poluării atmosferice

10.1.1 Aspecte legislative

Consiliul Europei a elaborat Directiva cadru 96/62/CE, referitoare la evaluarea şi
managementul calităţii aerului înconjurător, care are ca scop definirea principiilor de bază ale
unei strategii comune pentru:
- definirea şi stabilirea directivelor pentru calitatea aerului înconjurător, menite a evita,
preveni sau reduce efectele dăunătoare asupra sănătăţii umane şi asupra mediului
în ansamblul său;
- evaluării calităţii aerului înconjurător prin metode şi criterii comune;
- obţinerii de informaţii adecvate privind calitatea aerului înconjurător şi punerii la
dispoziţia publicului a acestor informaţii;
- menţinerii calităţii aerului înconjurător acolo unde ea este bună şi a o îmbunătăţi în
alte cazuri.

Directiva europeană nr.96/62/CE din 27 septembrie 1996 conţine definiţiile termenilor

utilizaţi frecvent în domeniul calităţii aerului:
Aerul ambiant (înconjurător) = aerul exterior troposferei, exclusiv locurile de muncă.
Poluarea atmosferică = introducerea de către om, direct sau indirect, în atmosferă şi
spaţiile închise, a unor substanţe care au consecinţe prejudiciabile de natură a pune în pericol
sănătatea umană, a dăuna resurselor biologice şi ecosistemelor, a influenţa asupra schimbărilor
climatice, a deteriora bunurile materiale, a provoca vătămări olfactive excesive. (Directiva
guvernului francez din 30 decembrie 1996 asupra Legii aerului şi utilizării raţionale a energiei)
Poluant = orice substanţă introdusă direct sau indirect de către om în aerul ambiant
(înconjurător) şi care este susceptibilă de a avea efecte nocive asupra sănătăţii omului şi/sau a
mediului, în ansamblul său.
Nivel = concentraţia unui poluant în aerul ambiant (înconjurător) sau depunerea sa pe o
suprafaţă într-un timp dat.
Evaluare = orice metodă utilizată pentru a măsura, calcula, prevedea sau estima nivelul
unui poluant în aerul ambiant (înconjurător).
Valoare limită = un nivel fixat pe baza cunoştinţelor ştiinţifice, în scopul evitării,
prevenirii sau reducerii efectelor dăunătoare asupra sănătăţii umane şi/sau mediului în
ansamblul său, care se obţine într-o perioadă dată şi care nu trebuie depăşită odată ce a fost
atinsă.
Valoarea ţintă (obiectiv) = valoare ghid = un nivel inferior valorii limită, fixat în scopul
evitării unor efecte dăunătoare pe termen lung asupra sănătăţii umane şi/sau mediului în
ansamblul său, care se obţine acolo unde este posibil într-o perioadă dată.
Prag de alertă = un nivel dincolo de care există un risc pentru sănătatea umană din
cauza unei expuneri scurte şi la care trebuie luate imediat măsuri de către statele implicate, aşa
cum este stipulat în Directivă.
Prag de informare = nivelul începând de la care există efecte limitate şi tranzitorii
pentru sănătatea umană, în caz de expunere de scurtă durată, pentru categorii de populaţie
sensibile.
Prag de protecţie a sănătăţii = nivelul care nu ar trebui depăşit, pentru a salva
sănătatea umană, în cazul episoadelor prelungite de poluare.
Pragul de protecţie a vegetaţiei = nivelul de la care vegetaţia poate fi afectată.
Obiectiv de calitate = un nivel de concentraţii de substanţe poluante în atmosferă fixate
pe baza cunoştinţelor ştiinţifice, în scopul de a evita, preveni sau de a reduce efectele nocive
ale acestor substanţe pentru sănătatea umană sau pentru mediu, care trebuie atinse într-o
perioadă dată (definiţie care o înlocuieşte pe cea a valorii obiectiv din directivele europene,
conţinută în Legea asupra aerului din 30 decembrie 1996 elaborată de guvernul francez).
Dispozitiv de măsură = metode, aparate, reţele şi laboratoare utilizate pentru măsurări
în aerul ambiant.

10-1
 Limită de toleranţă = procentul valorii limită la care această valoare poate fi depăşită
conform condiţiilor stabilite de Directivă.
Zonă = acea parte a teritoriului delimitată de Statele Membre ale Uniunii Europene.
Aglomeraţie = o concentraţie a populaţiei de peste 250 000 locuitori sau, acolo unde
concentraţia populaţiei este de 250 000 locuitori sau mai puţin, o densitate a populaţiei pe
kilometru pătrat pentru Statele Membre ale Uniunii Europene care justifică necesitatea evaluării
şi a managementului calităţii aerului înconjurător.

Directiva cadru:
- defineşte criteriile care trebuie luate în considerare pentru fixarea valorilor limită,
criteriilor şi tehnicilor necesare: puncte de eşantionare, tehnici de măsură, modelare.
- permite stabilirea marjelor de depăşiri temporare ale valorilor limită, marje care
trebuie să se reducă conform metodelor prescrise.
- introduce şi oficializează utilizarea modelării ca alternativă la evaluarea prin
măsurare.
- impune informarea populaţiei prin intermediul mass-mediei în cazul depăşirii
valorilor limită (durată, nivele înregistrate, etc.), dar şi referitor la nivelele înregistrate
şi metodele utilizate.

Decizia Consiliului Europei (97/101/CE, Exchange of Information) instituie un

schimb reciproc de date care provin de la reţelele şi staţiile care măsoară poluarea aerului.
Schimbul se referă atât la descrierea reţelelor şi staţiilor cât şi la măsurările de calitate a aerului.
Comisia face apel la Agenţia Europeană de Mediu (AEE) pentru punerea în practică a acestui
sistem.
Decizia defineşte parametrii care trebuie furnizaţi şi poluanţii la care se referă aceştia.
Datele sunt integrate într-o bază de date, fiind prevăzut accesul publicului la acestea. Fiecare
ţară trebuie să desemneze unul sau mai multe organisme responsabile de punerea în practică a
schimbului de informaţii.

10.1.2 Metode de evaluare a poluării atmosferice

În general, se poate considera că poluarea atmosferei este rezultanta unor fenomene
care constau în schimburi dintre atmosferă şi alte componente ale mediului care, fie aduc
poluanţi (emisii) fie îi consumă (depunere şi transformare). Emisiile fac obiectul inventarelor
care au ca scop evaluarea evacuărilor în aer a unor substanţe ca dioxidul de sulf, oxizii de azot,
monoxidul şi dioxidul de carbon, metanul şi compuşii organici volatili (în afara metanului),
amoniacul, compuşii organici persistenţi şi metalele grele.
Pentru fiecare poluant, nivelurile atinse sunt comparate cu referinţele disponibile.
Acestea pot fi valori limită, care trebuie obligatoriu să fie respectate şi a căror depăşire implică
elaborarea unor planuri de reducere care să vizeze diminuarea poluării sau valori ţintă
(obiectiv), numite de asemenea valori ghid şi care sunt indicatoare. Există de asemenea
praguri de alertă, praguri de informare, praguri de protecţie a sănătăţii şi praguri de
protecţie a vegetaţiei.
Pentru majoritatea poluanţilor au fost determinate obiective de calitate. Ele se bazează
atât pe informaţiile cuprinse în legislaţiile internaţionale cât şi pe recomandările Organizaţiei
Mondiale a Sănătăţii (OMS) şi uneori, pe normele referitoare la igiena industrială (condiţiile la
locurile de muncă).
Toate referinţele conţin o valoare care nu trebuie depăşită pentru un anumit parametru
statistic determinat (medie, procent etc.) şi permit sintetizarea datelor colectate în timpul unei
observări. Ele menţionează de asemenea o durată de eşantionare la care se raportează datele
colectate. Pentru evaluarea potenţialului de efecte pe termen lung, se vor alege perioade lungi
de observare (de exemplu, 1 an); pentru efectele pe termen scurt, aceste perioade vor fi scurte
(de exemplu, 1 zi).
Unii poluanţi pot avea efecte atât pe termen scurt cât şi pe termen lung; în acest caz,
sunt prevăzute două sau mai multe tipuri de valori limită, valorile de referinţă asociate
expunerilor scurte fiind mult mai ridicate decât cele corespunzătoare expunerilor lungi.

10-2
 A. Măsurarea poluanţilor în aer
În funcţie de locurile în care este efectuată prelevarea, există mai multe tipuri de
măsurări ale poluanţilor în aer caracterizate prin propriile sale metode de măsurare şi prelevare:
- măsurarea la emisie – prelevarea se efectuează direct în locul în care poluantul este
evacuat în atmosferă. Acest tip de măsurare este util pentru verificarea respectării
diferitelor norme de evacuare sau pentru calculul, cu ajutorul unui model, al
impactului sursei asupra mediului.
- măsurarea calităţii aerului – se referă la aerul exterior pe care îl respirăm. Acest tip
de măsurări este cel mai important deoarece calitatea aerului afectează toată
populaţia fără excepţie şi mediul înconjurător.
- igiena industrială – se referă la măsurarea parametrilor aerului în mediile
profesionale.
- măsurarea dozei respirate.

B. Scopuri şi efecte ale supravegherii poluării atmosferice

În prezent, supravegherea poluării atmosferice se face parcurgând următoarele etape:
- identificarea cauzelor potenţiale necesare pentru interpretarea ştiinţifică a originii
unui fenomen particular; ideal ar fi să se cunoască starea mediului înainte de
apariţia fenomenului şi modificările care au survenit ulterior.
- emiterea unor ipoteze referitoare la mecanismele care au generat modificările şi
verificarea lor;
- stabilirea strategiilor care au ca obiectiv suprimarea sau cel puţin reducerea
fenomenului. Eficienţa acestor strategii va fi atestată, dacă nu printr-o revenire la
starea iniţială a mediului, cel puţin prin ameliorarea situaţiei.

C. Scările spaţiale şi temporale ale fenomenelor de poluare

Schematic, poluarea într-un punct dat este rezultanta fenomenelor relativ la trei scări:
 scara locală – constituită din surse situate în mediul apropiat (perimetru de câţiva
kilometri) care, în funcţie de circumstanţele meteorologice locale, influenţează mai mult sau mai
puţin direct calitatea aerului în acel punct. Ea se referă la sursele de emisii de gaze sau alte
substanţe nedorite, produse mai ales în mediul urban (industrie, încălzire, trafic etc.).
 scara regională – acoperă un perimetru de câteva zeci până la câteva sute de
kilometri în jurul surselor de emisii poluante. Sursele situate în acest perimetru au o influenţă
relativ difuză, care se materializează prin variaţii ale concentraţiilor de poluanţi în general lente
şi amortizate. În această categorie sunt grupate adesea următoarele trei fenomene de poluare:
- poluarea acidă,
- poluarea fotochimică,
- eutrofizarea.
Scara continentală se întinde de la câteva sute la câteva mii de kilometri.
 scara globală – se aplică la nivelul întregii planete. În această categorie poate fi
inclusă problematica diminuării stratului de ozon stratosferic sau creşterea cantităţii de gaze cu
efect de seră.

10.1.3 Parametrii care influenţează poluarea atmosferică

a. Relaţiile dintre emisii şi imisii
Prezenţa unui poluant în atmosferă este rezultatul unui proces care are loc în cinci
etape:
- emisia în atmosferă;
- dispersia şi transportul de către vânt;
- interacţiunile cu alte substanţe sau radiaţii şi eventualele transformări, cu
producerea unei poluări secundare;
- interacţiunea cu alte medii, prin depunere sau imisie;
- efectele asupra mediilor receptoare.
Nivelele de poluare depind în principal de volumul emisiilor şi de condiţiile
meteorologice. Concentraţiile pot varia foarte rapid şi în mod considerabil în cursul unei zile, în
timp ce emisiile nu fluctuează în acelaşi ritm. Această observaţie conduce la concluzia că
factorul preponderent pentru nivelele de poluare este reprezentat de variaţiile condiţiilor
10-3
meteorologice şi nu de variaţiile emisiilor. În acelaşi timp, se poate stabili o relaţie între profilul
emisiilor şi profilul concentraţiilor pe perioade scurte; acesta este cazul mai ales al poluanţilor
datoraţi circulaţiei automobilelor, unde maximele de poluare sunt legate de orele la care traficul
este cel mai intens.
În cazul atmosferei, considerat un mediu "fără memorie", condiţiile de dispersie dintr-o
anumită zi nu depind de condiţiile de dispersie existente, de exemplu, cu şase luni în urmă.
Atmosfera răspunde legilor fizicii dar numărul variabilelor şi sensibilitatea acestora determină o
comportare care aparent nu respectă nici o regulă. Din acest motiv, previziunile meteorologice
necesită putere de calcul foarte mare şi nu pot fi efectuate pe perioade lungi.
b. Sursele de poluare
Sursele de poluare sunt numeroase şi de natură foarte diversă. Ele pot fi clasificate în
funcţie de:
- sectorul de activitate;
- geometrie – pot fi punctuale (de exemplu, un coş), liniare (de exemplu, traficul unei
străzi) sau de suprafaţă (de exemplu, o deversare);
- natura poluanţilor emişi;
- originea emisiilor (naturale sau antropice).
Sursele naturale sunt numeroase şi diverse. Pentru anumite componente, natura
constituie chiar principalul emiţător.
Multitudinea surselor antropice este de asemenea foarte mare. Ele pot fi împărţite în mai
multe sectoare:
- sectorul energiei cu producerea energiei electrice, încălzirea clădirilor, etc.;
- sectorul industrial este la originea emisiilor specifice datorate proceselor de
fabricaţie sau de tratare.
- sectorul transporturilor constituie o sursă de poluare importantă;
- agricultura;
- sectorul deşeurilor (incineratoare, CET) este la originea mai multor tipuri de poluanţi.
Sursele de poluare mai pot fi clasificate în:
- surse fixe, corespunzătoare producerii energiei termice, arderii deşeurilor menajere,
industriei, habitatelor, agriculturii etc.
- surse mobile, corespunzătoare transporturilor, în principal automobilelor.
c. Condiţiile meteorologice
Poluarea atmosferică este puternic influenţată de către climat, mai ales prin parametrii
săi: vântul, temperatura, umiditatea, presiunea şi precipitaţiile.
Apariţia poluării atmosferice într-un loc sau o zonă este legată de conjuncţia mai multor
factori din următoarele categorii:
- emisii mai mult sau mai puţin importante de poluanţi sau de factori care
declanşează sau intensifică poluarea;
- aport de energie, în general solară;
- mişcări termodinamice, dinamice şi energetice ale atmosferei la diferite altitudini;
- densitate de vegetaţie la diferite scări;
- prezenţa sau absenţa unor mari suprafeţe de apă.
d. Factorii topografici şi condiţiile microclimatice
- relieful, vegetaţia, construcţiile şi natura materialelor care acoperă suprafaţa solului,
influenţează difuzia poluanţilor prin intermediul factorilor meteorologici, atât direct
cât şi indirect.
- topografia poate conduce la diferenţe de însorire şi poate fi la originea fenomenelor
locale.
- efectul de clopot are loc în toate direcţiile şi mişcarea maselor de aer are formă
toroidală. Efectul canion este de acelaşi tip, dar se aplică la scara unei străzi.
- rugozitatea şi natura solului influenţează scurgerea fluxurilor gazoase, deci
turbulenţa maselor de aer şi în consecinţă, dispersia poluanţilor.
- tipul de acoperire a solului influenţează cantitatea de poluanţi eliminaţi prin
depunerea uscată. Vegetaţia este considerată ca un obstacol care reţine
întotdeauna impurităţile datorită absorbţiei şi reacţiei dintre poluanţi şi plante în
special la nivelul frunzelor.

10-4
 e. Depozitele
Poluanţii emişi nu rămân defintiv în atmosferă şi pot fi eliminaţi fie prin reacţie chimică cu
alte substanţe, fie prin depozite. Uneori cele două fenomene coexistă şi un poluant se
transformă înainte de a fi depus sub o altă formă.
Se disting două tipuri de depozite: depozitele uscate sub formă de gaz sau de particule
şi depozitele umede.

10.1.4 Difuzarea informaţiilor

În conformitate cu Directiva Cadru a Uniunii Europene 96/62/CE, statele membre ale
uniunii au stabilit un program de monitorizare şi evaluare a calităţii aerului. Pe baza unei
evaluări preliminare, toate aceste state îşi stabilesc procedurile pentru raportarea continuă
(anuală) în funcţie de nivelurile de poluare.
Definirea unui indice al calităţii aerului rezultă din necesitatea ca informaţia să fie
accesibilă unui cât mai mare număr de oameni, fără a intra în detalii ştiinţifice complexe.

10.2. Definirea conceptului de monitorizare a calităţii aerului

Evaluarea şi managementul calităţii aerului trebuie să se bazeze pe date corecte şi

sigure şi informaţii referitoare la procesele care implică poluanţii, obţinute în general prin
utilizarea combinată a măsurărilor şi modelelor de calitate a aerului care descriu procesele de
dispersie şi transformările fizice şi chimice.
Activitatea de gestiune a calităţii aerului are în general următoarele componente:
- monitorizarea emisiilor;
- monitorizarea calităţii aerului;
- urmărirea respectării normelor şi directivelor;
- modelarea calităţii aerului;
- informarea publicului;
- procedurile de alertare;
- planificarea utilizării solului;
- integrarea transportului.

Monitorizarea calităţii aerului a fost interpretată foarte mult timp ca fiind doar o simplă
acţiune de prelevare şi analiză a aerului, utilizând analizoare. Într-un sens mai larg, termenul de
monitorizare poate fi definit ca „o activitate sistematică de urmărire şi determinare a calităţii
aerului, utilizând anumite metode – adecvate scopului propus – în scopul obţinerii de date,
pentru un anumit interval de raportare şi o frecvenţă de colectare necesară realizării obiectivelor
impuse de monitorizare”.
Liniile directoare prevăzute pentru selectarea poluanţilor atmosferici ce trebuie luaţi în
considerare sunt următoarele:
1. Posibilitatea, gravitatea şi frecvenţa efectelor; în ceea ce priveşte sănătatea omului
şi a mediului în ansamblu, efectele ireversibile trebuie să prezinte o preocupare
specială.
2. Concentraţia ridicată şi prezentă peste tot a poluantului în atmosferă.
3. Transformările de mediu ori alteraţiile metabolice, având în vedere că aceste alteraţii
ar putea conduce la producerea de substanţe chimice cu o toxicitate mai ridicată.
4. Persistenţa în mediul înconjurător, în special dacă poluantul nu este biodegradabil şi
se poate acumula în oameni, în mediul înconjurător sau în lanţul trofic.
5. Impactul poluantului:
- volumul populaţiei, resurselor vii sau ecosistemelor expuse;
- existenţa unor obiective extrem de sensibile în zona de interes.
6. Pot fi utilizate metode de evaluare a riscului. Posibilele criterii de risc au fost stabilite
prin Directiva 67/548/CEE.
Informaţiile care urmează a fi incluse în programele locale, regionale sau naţionale
pentru îmbunătăţirea calităţii aerului înconjurător sunt următoarele:
Localizarea excesului de poluare:
- regiune,
- oraş (hartă),
10-5
 - staţie de măsurare (hartă, coordonate geografice).
Informaţii generale:
- tipul zonei (oraş, zonă industrială sau rurală),
- estimarea zonei poluate (km2) şi a populaţiei expuse la poluare,
- date climatice utile,
- date relevante privin topografia,
- informaţii suficiente asupra tipului de ţinte care necesită o protecţie a zonei.
Autorităţi responsabile:
- numele şi adresele persoanelor responsabile pentru realizarea şi implementarea
planurilor de îmbunătăţire.
Natura şi evaluarea poluării:
- concentraţii observate de-a lungul anilor anteriori (înainte de implementarea
măsurilor de îmbunătăţire),
- concentraţii măsurate încă de la începutul proiectului,
- tehnicile utilizate pentru evaluare.
Originea poluării:
- lista principalelor surse de emisie răspunzătoare de poluare (hartă),
- cantitatea totală de emisii provenite din aceste surse (tone/an),
- informaţii importante privind poluarea din alte regiuni.
Analiza situaţiei:
- detalii în legătură cu factorii răspunzători de excese (formare, transport, inclusiv
transportul peste graniţă),
- detalii în legătură cu posibilele măsuri de îmbunătăţire a calităţii aerului.
Detalii privind acele măsuri sau proiecte de îmbunătăţire care au existat anterior:
- măsuri locale, regionale, naţionale, internaţionale,
- efectele constatate ale acestor măsuri.

10.2.1 Obiectivele activităţii de monitorizare a calităţii aerului

În ansamblu, monitorizarea calităţii atmosferei implică realizarea unor activităţi specifice,
grupate în următoarele patru categorii:
- evaluarea surselor şi emisiilor de poluanţi atmosferici;
- urmărirea transferului poluanţilor în atmosferă;
- determinarea nivelului concentraţiilor de poluanţi în atmosferă şi distribuţiei spaţio-
temporale a acestora;
- evaluarea efectelor poluanţilor atmosferici asupra omului şi a mediului său biotic şi
abiotic.
Pentru realizarea acestor activităţi se pot folosi două mari clase de metode, fiecare cu
limitele, avantajele şi dezavantajele sale:
- metode teoretice,
- metode instrumentale.
Obiectivele care trebuie atinse în activitatea de monitorizare a calităţii aerului sunt
următoarele:
- evaluarea standard – Calitatea aerului este supusă evaluării conform standardelor
care au rolul de a furniza un ghid pentru definirea nivelului acceptabil de poluare a
aerului, evidenţiind valorile dincolo de care sunt aşteptate efectele acute, specifice.
- stabilirea surselor – Pentru a identifica efectul produs de o sursă de poluare asupra
calităţii aerului este nevoie de o bună rezoluţie în timp şi spaţiu. Pentru stabilirea
corectă a reţelei de măsură (definirea punctelor de măsurare) sunt necesare
informaţii suplimentare cum ar fi: puterea sursei (rata de emisie), punctul de
descărcare (înălţimea faţă de sol) şi caracteristicile meteorologice (viteză vânt,
direcţie vânt şi stabilitatea atmosferică).
- urmărirea efectelor – Monitorizarea în vederea determinării efectelor poluării aerului
necesită coordonarea cu studiul efectelor în funcţie de numărul şi distribuţia
receptorilor, natura poluantului şi severitatea efectului acestuia, aspectele timp -
dozaj ale efectului şi prezenţa factorilor perturbatori.
- obţinerea datelor de fond – Monitorizarea poate fi dirijată atât spre stabilirea
caracteristicilor geografice actuale cât şi spre evaluarea tendinţelor calităţii aerului.
10-6
 - evaluarea proceselor atmosferice - Majoritatea poluanţilor din aer suferă în timp
transformări datorită proceselor fizice şi chimice. Aceste transformări pot conduce
de exemplu la formarea ozonului în urma reacţiilor fotochimice dintre reactivii
organici şi oxizii de azot, la conversia dioxidului de sulf în acid sulfuric sau alţi sulfaţi
şi la formarea sau transformarea aerosolilor prin mecanisme chimice şi condensare.
Pentru ca monitorizarea să fie eficientă şi să îşi atingă obiectivele finale este necesară
adoptarea unei strategii de proiectare şi operare pentru reţelele de monitorizare a calităţii
aerului. Această strategie va fi aleasă în funcţie de scopul activităţilor de monitorizare:
- monitorizarea pentru conformare – scopul este verificarea conformităţii cu directivele
referitoare la calitatea aerului;
- monitorizarea reprezentativă pentru supravegherea calităţii aerului – scopul este
descrierea reprezentativă a stării şi tendinţelor calităţii aerului într-un oraş/zonă, stat
sau în Europa ca un întreg;
- monitorizarea pentru evaluarea expunerii/riscului – scopul este furnizarea unei baze
pentru evaluarea daunelor cauzate de poluarea aerului asupra sănătăţii umane,
vegetaţiei, materialelor prin descrierea efectelor poluării aerului şi fundamentarea
dezvoltării strategiilor de reducere a poluării cost – efect;
- monitorizarea on-line – scopul este predicţia episoadelor de poluare, atenţionarea
populaţiei şi realizarea acţiunilor pe termen scurt pentru reducerea concentraţiilor
episodice mari;
- monitorizarea operaţională – scopul este monitorizarea poluării aerului în apropierea
surselor specifice, pentru a preveni poluarea inacceptabilă a zonelor învecinate;
- programe de monitorizare pentru cercetări ştiinţifice.
Crucial pentru validarea datelor obţinute în urma activităţilor de monitorizare este
asigurarea calităţii datelor şi controlul calităţii QA/QC.

10.2.2 Metode de măsurare a calităţii aerului

Tehnicile de măsurare a calităţii aerului pot fi bazate pe două principii de bază:
- prelevarea urmată de analize ulterioare. Prelevarea se poate face prin colectare în
lichide, suprafeţe impregnate, filtre impregnate, filtre, canistre, coloane, etc. Tehnicile
de prelevare variază de la colectarea pasivă a poluanţilor până la colectarea activă
prin absorbirea aerului cu ajutorul sistemului de prelevare. Analizele efectuate
ulterior pot fi analize chimice standard sau tehnici analitice specializate.
- măsurări in situ cu monitoare automate. Metodele automate de măsură variază de la
monitoare electrochimice cu instrumente optice până la metode de teledetecţie.
Pentru poluarea atmosferică există două categorii importante de metode de măsurare:
1. Metode manuale
Sunt în general simplu de utilizat în practică şi necesită cheltuieli reduse. Aceste metode
permit realizarea unei cartografii a poluării, dar necesită o analiză ulterioară în laborator.
Metodele manuale utilizează:
- tuburi cu difuzie pasivă – tuburi calibrate care conţin un absorbant specific unui
poluant şi permit măsurarea concentraţiilor medii ale acestuia;
- bio-indicatori – vegetale sensibile la unul sau mai mulţi poluanţi (de exemplu, tutunul
care reacţionează la ozon);
- bio-acumulatori – vegetale care acumulează poluanţii în frunzele lor şi care, după
analiză, permit identificarea naturii şi cantităţii poluantului (de exemplu, muşchiul
care reacţionează la oxidul de azot).
2. Metode automate
Aceste metode, în general mai greu accesibile deoarece sunt mai sofisticate şi mai
scumpe, permit urmărirea în timp real a concentraţiei poluanţilor fără prelevare de probe. Pe
baza lor pot fi create reţelele automate de supraveghere. Majoritatea tehnicilor de măsurare
automată nu reprezintă metode absolute şi necesită calibrare.
Metodele automate utilizează:
- analizoare convenţionale – aparatele sunt amplasate în diferite puncte caracteristice
iar aerul prelevat de fiecare aparat permite o analiză specifică a concentraţiei
principalilor poluanţi gazoşi din atmosferă;

10-7
 - spectrometre – diferiţii poluanţi existenţi în atmosferă absorb în mod specific
anumite porţiuni ale spectrului luminii; analiza optică a acestei lumini cu ajutorul unui
spectrometru permite măsurarea concentraţiei poluanţilor fără a se face prelevare
de probe.

În funcţie de modul în care se face prelevarea probelor, analiza acestora şi prelucrarea

rezultatelor, există trei categorii principale de măsurări :
1. Măsurări care utilizează metode de prelevare pasive
Acestea oferă indicaţii referitoare la concentraţiile medii de poluare pe perioade de
săptămâni sau luni. Eşantioanele sunt numite pasive deoarece dispozitivul de prelevare nu
implică pompaj. În locul acestuia, curgerea aerului este controlată printr-un proces fizic, cum ar
fi difuzia.
Tuburile de difuzie permit măsurarea concentraţiilor medii pe perioada de expunere
considerată fără a lua în considerare fluctuaţiile care apar în această perioadă. Nu există tuburi
pasive pentru toţi poluanţii. Cele mai des folosite sunt cele care măsoară dioxidul de azot, dar
există şi pentru ozon, dioxid de sulf, amoniac, benzen, toluen şi xileni. În funcţie de tipul de tub
utilizat şi poluantul care trebuie măsurat, perioada de expunere poate varia între 8 ore şi 2
săptămâni.
Tuburile pasive sunt uşoare şi se dispun pe un suport oarecare pe teren. Ele nu
necesită nici curent electric şi nici adăpost climatizat. Prelevatoarele pasive sunt instalate în
general pe suporturi urbane, arbori sau alte dispozitive deja amplasate pe teren. Ele permit
acoperirea unei zone geografice importante şi astfel obţinerea unei cartografii a poluării. De
asemenea, pot fi utilizate pentru determinarea amplasării unei staţii de măsură echipate cu
analizoare convenţionale.
2. Măsurări care utilizează metode de prelevare active
Prelevarea aerului poluat se face prin metode metode fizice sau chimice iar analiza
probelor este efectuată mai târziu în laborator.
Tipic, un volum cunoscut de aer este pompat de către un colector (cum ar fi un filtru sau
o soluţie chimică) într-o perioadă cunoscută (determinată). Mai târziu, colectorul este retras
pentru analiză. Eşantioanele pot fi prelevate zilnic, furnizând informaţii pe perioade scurte de
timp, la un cost inferior faţă de cel al metodelor de supraveghere automată.
3. Măsurări care utilizează metode automate
Metodele automate reprezintă varianta cea mai scumpă de monitorizare a calităţii
aerului utilizată în mod curent. Ele permit efectuarea unor măsurări cu rezoluţie înaltă a
concentraţiilor orare de poluant.
Proba de aer este analizată on-line şi în timp real. Datele sunt stocate în analizor sau
într-un dispozitiv separat şi pot fi descărcate la distanţă printr-un modem. Înalta rezoluţie a
acestor metode permite ca episoadele de poluare să fie analizate în detaliu şi să fie legate de
trafic (circulaţie), meteorologie sau alte variabile. Prin descărcarea frecventă a datelor de la
analizoarele automate, informaţiile pot fi retransmise publicului cât timp sunt relevante. Cu
datele provenite de la analizoarele automate sunt generate rapoarte zilnice, săptămânale şi
lunare ale reţelei care sunt furnizate autorităţilor locale.
Poluanţii analizaţi includ: ozonul, oxizii de azot, dioxidul de sulf, monoxidul de carbon,
particulele în suspensie şi compuşi organici volatili. Eşantioanele sunt analizate în timp real, cu
ajutorul unor metode moderne printre care se numără analiza gazelor cu ajutorul sistemelor de
măsură convenţionale şi spectroscopia.

Din punctul de vedere al intervalului de timp în care se efectuează măsurarea,

monitorizarea aerului poate fi:
- continuă – Echipamentele pentru monitorizarea continuă vor furniza măsurări
aproape instantanee ale concentraţiilor din atmosferă pentru mai mulţi poluanţi.
Poluanţii aerului monitorizaţi pe o bază continuă sunt: CO, oxizii de azot (NO2, NO,
NOx), O3, SO2, H2S, particulele solide (PM2,5 şi PM10), praful şi fumul, hidrocarburile,
NH3, CO2.
- intermitentă – se referă la poluanţii atmosferici care sunt monitorizaţi ca o
concentraţie integrată pentru 24 h, în conformitate cu orarul stabilit la nivel naţional
pentru supravegherea poluării atmosferice. Uzual, acest tip de măsurare implică
10-8
 utilizarea sistemelor de prelevare care colectează poluanţii utilizând tuburi reactive,
absorbanţi sau filtre. Poluanţii care pot fi monitorizaţi prin măsurări intermitente
includ: particulele totale în suspensie, particulele inhalabile şi respirabile (PM10 şi
PM2,5), hidrocarburile policiclice aromatice şi compuşii organici volatili.
- pasivă – Metodele de monitorizare pasivă furnizează soluţii de monitorizare a
calităţii aerului ieftine, în puncte în care nu se poate realiza monitorizarea continuă.
Prelevarea pasivă implică expunerea unei suprafeţe reactive la aer, iar transferul
poluantului se realizează prin difuzia din aer pe suprafaţă. Poluanţii comuni
monitorizaţi cu ajutorul prelevatoarelor pasive sunt SO2, NO2, O3, H2S şi COV.

Oricare ar fi metoda de prelevare a eşantioanelor, cantitatea de poluare în aerul ambiant

este exprimată de obicei prin concentraţia sa în aer. Concentraţia unui poluant în aer, poate fi
definită ca proporţia pe care o reprezintă din volumul său total. Concentraţiile de gaz poluant în
atmosferă sunt de obicei măsurate în părţi pe milion pe volum (ppmv), părţi pe miliard pe volum
(ppbv) sau părţi pe trilion pe volum (pptv). Concentraţiile poluanţilor sunt de asemenea
măsurate prin greutatea poluantului într-un volum standard de aer, de exemplu prin micrograme
pe metru cub (gm-3) sau miligrame pe metru cub (mgm-3).

10.2.3 Strategii de monitorizare a calităţii aerului

Conform Directivei Cadru nr. 96/62/EC a Consiliului Europei, referitoare la Evaluarea
şi Managementul Calităţii Aerului, evaluarea reprezintă "orice metodă utilizată pentru a
măsura, calcula, prevedea sau estima nivelul unui poluant în aerul ambiant". Pentru realizarea
unei evaluări preliminare, pot fi utilizate individual sau în combinaţie, trei metode sau
instrumente:
- măsurări preliminare ale calităţii aerului – utilizate pentru a cerceta calitatea aerului,
în special în locurile în care sunt aşteptate depăşiri şi/sau informaţiile referitoare la
emisii nu sunt adecvate;
- inventarul emisiilor în aer – furnizează informaţii cuprinzătoare referitoare la surse şi
la fluxul emisiilor în întreaga zonă. El permite o primă estimare a ariilor cu risc de
depăşire a valorilor limită şi a valorilor obiectiv.
- modelarea poluării aerului – serveşte la a lega calitatea aerului de emisii în sens
cantitativ şi la a furniza o bază mai bună pentru descrierea ariilor de depăşire din
întreaga zonă studiată. Furnizează de asemenea informaţii esenţiale adiţionale
pentru managementul calităţii aerului în zona respectivă.

Proiectarea reţelelor de monitorizare se bazează pe scara poluării aerului:

1. Poluarea aerului este predominant de origine locală. În acest caz, reţeaua este
concentrată în zona unui oraş, cu o singură staţie sau foarte puţine staţii în afara
ariei urbane, pentru monitorizarea fundalului regional. Această scară este
aplicabilă pentru compuşii primari cum ar fi monoxidul de carbon, plumbul,
hidrocarburile policiclice aromatice şi benzenul, atunci când oraşul nu este
influenţat semnificativ de alte oraşe mari sau surse majore de poluare apropiate.
2. Dacă există o contribuţie regională semnificativă pentru problema studiată, trebuie
pus un accent deosebit pe monitorizarea/modelarea componentei regionale. În
multe oraşe, aceasta se aplică la compuşi ca ozonul, dioxidul de azot, particule
solide.
3. Investigarea şi controlul unor fenomene care au loc la scară mare, de exemplu
„episoadele de smog de iarnă” şi episoadele de poluare fotochimică, necesită
monitorizarea şi modelarea la o scară mult mai mare decât scara oraşelor
individuale afectate.
La prelucrarea rezultatelor obţinute în urma campaniilor de măsurare, se va ţine seama
de faptul că, concentraţia poluării în orice punct este o sumă a:
- concentraţiei naturale de fond;
- concentraţiei regionale de fond;
- concentraţiei urbane medii în aria din jurul punctului;
- impacturilor locale ale surselor apropiate, cum ar fi străzi, surse punctuale (industrie,
centrale termice), etc.
10-9
 De asemenea, trebuie să fie luate în considerare trei mari categorii de influenţe:
o influenţele sursei;
o influenţele demografice;
o influenţele meteorologice.

Pentru realizarea unui plan al zonei de interes sunt necesare o serie de informaţii
iniţiale referitoare la:
a. sursele staţionare – amplasamente prezente sau viitoare pentru surse majore de
poluare, împreună cu date de emisii;
b. sursele mobile – căi rutiere prezente şi viitoare în zona geografică supusă analizei;
c. distribuţia populaţiei – densitatea de populaţie actuală şi cea estimată pentru viitor în
zona supusă studiului;
d. aspectele meteorologice, referitoare, în special, la regimurile vântului şi condiţiile
sinoptice care favorizează modurile de transport sau staţionarea diferiţilor poluanţi;
e. topografia;
f. actuala şi viitoarea folosinţă a terenurilor din zona studiată;
g. localizarea efectelor cunoscute ale poluării aerului;
h. informaţiile provenite de la operaţiile de prelevare a probelor de aer anterioare şi
actuale.

Odată cu dezvoltarea unor noi şi/sau perfecţionate metode de monitorizare, o atenţie

deosebită a fost acordată selectării punctelor de prelevare şi determinării numărului de puncte
necesare obţinerii unor limite de încredere rezonabile pentru definirea expunerii poluantului la
diferiţi receptori şi îndeplinirii obiectivelor propuse.
Majoritatea datelor privind calitatea aerului provenite dintr-un anumit punct (punct fix)
oferă informaţii privind localizarea corectă a acestora, prin cunoaşterea fie a unei adrese sau a
setului de coordonate latitudine-longitudine.
Un alt sistem de monitorizare este cel pe lungă distanţă. Cele mai multe tehnici se
bazează pe senzorii de absorbţie sau împrăştiere a radiaţiei electromagnetice (acestea pot fi
atât active cât şi pasive).

Repartiţia şi tipul staţiilor de măsură sunt adaptate în funcţie de natura şi importanţa

poluării dar şi a fenomenului care trebuie supravegheat. Pentru a înţelege mai bine rezultatele
oferite de o staţie de măsură, este util ca aceasta să fie caracterizată împreună cu mediul său.
Aşa cum este prevăzut în Decizia 97/101/CE „Exchange of Information”, punctele de
monitorizare sunt clasificate conform următoarelor criterii:
- tipul staţiei (trafic, industrial, de fond),
- tipul zonei (urban, sub-urban, rural),
- caracterizarea zonei (rezidenţială, comercială, industrială, agricolă, naturală sau
combinaţii ale acestor tipuri).

Staţiile de trafic sunt caracterizate printr-un gradient mare al concentraţiilor în locul

analizat. Pentru clasificarea unor astfel de staţii trebuie să se specifice tipul străzii (largă,
îngustă, în canion, etc.) şi numărul de vehicule care trec pe acea stradă.
Staţiile industriale sunt sub influenţa directă a uneia sau mai multor surse specifice.
Prin staţie de fond se înţelege o staţie reprezentativă dintr-o zonă întinsă. Această staţie
poate fi rurală, urbană, sau sub-urbană.

Pentru a răspunde unor obiective de supraveghere (monitorizare) particulare, se

amplasează conform unei tipologii precise, definite conform unor criterii specifice, staţii de
monitorizare fixe, echipate corespunzător. Aceste staţii pot fi:
- urbane – nu sunt influenţate direct de o poluare primară,
- peri-urbane – se află sub influenţa directă a unei mari aglomerări,
- de proximitate – se află sub influenţa directă a sursei de poluare,
- rurale – sunt amplasate în zone puţin locuite.

10-10
 Utilizarea unor echipamente mobile sau portabile de monitorizare a aerului măreşte
flexibilitatea amplasării geografice a acestora, dar nu creşte cantitatea totală de date
disponibile. Aceste echipamente vor fi utilizate în următoarele cazuri:
a) situaţii de urgenţă – în cazul unor anunţuri de incidente cu impact major asupra
mediului (sunt importante atât gradul de mobilitate cât şi capacitatea rapidă de
răspuns);
b) evaluarea impactului de mediu – datele privind poluanţii pot fi necesare în zone
cu potenţial de impact negativ datorită unor obiective deja existente sau în curs
de construire;
c) selectarea zonei monitorizate – datele preliminare de la dispozitivele temporare
de monitorizare sunt un supliment extrem de util (sursă, populaţie, date
meteorologice) pentru planificarea şi stabilirea punctelor fixe de monitorizare;
d) monitorizarea împrejurimilor – supravegherea periodică a zonelor cunoscute ca
având un grad scăzut de poluare a aerului pot furniza date privind posibila
degradare a calităţii aerului sau privind transportul şi reacţiile poluanţilor;
e) studiul dispersiei norului – monitorizarea mobilă, fie prin tehnica prelevării într-un
punct fix, fie cu senzori pentru lungă distanţă, pot furniza date necesare studiului
dispersiei norului poluant.

O altă problemă care trebuie rezolvată este determinarea numărului de puncte

necesare pentru monitorizare. O metodă care permite un calcul preliminar al numărului minim
de staţii de prelevare necesar pentru o reţea tipică de calitate a aerului, în funcţie de densitatea
populaţiei, a fost elaborată de Agenţia de Protecţia Mediului din Statele Unite (US
Environmental Protection Agency - USEPA) în 1971.

Criteriile pentru alegerea numărului minim de amplasamente a staţiilor de monitorizare a

aerului, bazate pe o clasificare prioritară, a fost publicată în regulamentele Agenţiei de Protecţie
a Mediului din SUA.
Estimarea numărului de staţii de monitorizare (N) se bazează pe gradul de poluare şi pe
suprafaţa terenului, luându-se în considerare trei zone:
- X, unde nivelurile de poluare sunt mai mari decât standardele pentru calitatea aerului;
- Y, unde concentraţiile poluanţilor sunt peste nivelul de fond dar mai scăzute decât
standardele;
- Z, unde concentraţiile existente sunt la nivelul de fond.
Numărul total de staţii N, necesar pentru întreaga regiune se obţine prin însumarea
numerelor pentru fiecare din cele trei subarii:

N = NX + NY + NZ
cu: NX = 0,0965 X (Cm – Cs) / Cs
NY = 0,0096 Y (Cs – Cb) / Cs
NZ = 0,0004 Z
unde: Cm reprezintă valoarea concentraţiei maxime (cu un interval contur de 10), [ g/m3]; Cs -
calitatea standard a aerului, [g/m3]; Cb - valoarea concentraţiei minime (de exemplu,
concentraţia de fond), [g/m3]; X - aria în care concentraţiile sunt mai mari decât standardul de
calitate a aerului, [km2]; Y - aria în care concentraţiile sunt deasupra nivelului de fond dar mai
scăzute faţă de standardul de calitate a aerului, [km2]; Z - aria în care concentraţiile sunt la
nivelul de fond, [km2].

10-11
11. MONITORIZAREA PARAMETRILOR DE CALITATE A APEI
11.1. Calitatea apei

11.1.1 Noţiuni generale

Calitatea apei se poate defini ca un ansamblu convenţional de caracteristici fizice,
chimice, biologice şi bacteriologice, exprimate valoric. Pentru stabilirea calităţii apei, din
multitudinea caracteristicilor fizice, chimice şi biologice care pot fi stabilite prin analize de
laborator se utilizează practic un număr limitat, considerate semnificative.

Sistemul mondial de supraveghere a mediului înconjurător prevede urmărirea calităţii

apelor prin trei categorii de parametri:
- parametri de bază: temperatură, pH, conductivitate, oxigen dizolvat, colibacili;
- parametri indicatori ai poluării persistente: cadmiu, mercur, compuşi organo-halogenaţi şi
uleiuri minerale;
- parametri opţionali: carbon organic total (COT), consum biochimic de oxigen (CBO),
detergenţi anionici, metale grele, arsen, bor, sodiu, cianuri, uleiuri totale, streptococi.

Pentru precizarea caracteristicilor de calitate a apei se utilizează următoarea

terminologie:
- criterii de calitate a apei – totalitatea indicatorilor de calitate a apei care se utilizează pentru
aprecierea acesteia în raport cu măsura în care satisface un anumit domeniu de folosinţă
sau pe baza cărora se poate elabora o decizie asupra gradului în care calitatea apei
corespunde cu necesităţile de protecţie a mediului înconjurător;
- indicatori de calitate a apei – reprezentaţi de caracteristici nominalizate pentru o
determinare precisă a calităţii apelor;
- parametri de calitate a apei – reprezintă valori şi exprimări numerice ale indicatorilor de
calitate a unei ape;
- valori standardizate ale calităţii apei – reprezintă valori ale indicatorilor de calitate a apelor
care limitează un domeniu convenţional de valori acceptabile pentru o anumită folosinţă a
apei.

Pentru caracterizarea calităţii şi gradului de poluare a unei ape se utilizează indicatorii

de calitate. Aceştia se pot clasifica după natura lor şi după natura şi efectele pe care le au
asupra apei astfel:
A. Indicatori organoleptici - se determină cu ajutorul simţurilor: culoarea reală, mirosul
şi gustul.
B. Indicatori fizici - turbiditatea (tulbureala), indicele de colmatare, temperatura,
radioactivitatea, conductivitatea, conductibilitatea electrică, concentraţia ionilor de hidrogen (pH-
ul).
C. Indicatori chimici - indicatori ai regimului de oxigen (oxigenul dizolvat - OD,
consumul biochimic de oxigen - CBO, consumul chimic de oxigen - CCO, carbonul organic total
- COT), săruri în apă, reziduul fix.
D. Indicatori biogeni - compuşi ai azotului, compuşi ai fosforului.
E. Indicatori ai capacităţii de tamponare a apei - aciditatea, alcalinitatea şi duritatea
apei.
G. Indicatori radioactivi

11.1.2 Poluarea apei

Prin poluarea apei se înţelege alterarea caracteristicilor fizice, chimice şi biologice ale
apei, produsă direct sau indirect de activităţile umane şi care face ca apele să devină improprii
utilizării normale în scopurile în care această utilizare era posibilă înainte de a interveni
alterarea.

11-1
 Efectele poluării resurselor de apă sunt complexe şi variate, în funcţie de natura şi
concentraţia substanţelor impurificatoare. Rezolvarea acestor probleme ridicate de poluarea
apei se realizează prin tratare, prin care se asigură condiţiile necesare pentru consum.
Poluarea apelor poate fi naturală sau artificială. Poluarea naturală se datorează
surselor de poluare naturale şi se produce în urma interacţiei apei cu atmosfera, când are loc o
dizolvare a gazelor existente în aceasta şi cu litosfera când se produce dizolvarea rocilor
solubile şi cu organismele vii din apă. Poluarea artificială se datorează surselor de ape uzate de
orice fel, apelor meteorice, nămolurilor, reziduurilor, navigaţiei etc.
Se poate vorbi şi despre poluare controlată şi necontrolată. Poluarea controlată
(organizată) se referă la poluarea datorită apelor uzate transportate prin reţeaua de canalizare
şi evacuate în anumite puncte stabilite prin proiecte. Poluarea necontrolată (neorganizată)
provine din surse de poluare care ajung în emisari pe cale naturală, de cele mai multe ori prin
intermediul apelor de ploaie.
Poluarea normală şi accidentală reprezintă categorii de impurificare folosite pentru a
defini grupuri de surse de ape uzate. Poluarea normală provine din surse de poluare cunoscute,
colectate şi transportate prin reţeaua de canalizare la staţia de epurare sau direct în receptor.
Poluarea accidentală apare, de exemplu, ca urmare a dereglării unor procese industriale, când
cantităţi mari (anormale) de substanţe nocive ajung în reţeaua de canalizare sau ca urmare a
defectării unor obiective din staţia de epurare.
Se mai poate vorbi şi despre poluare primară şi secundară. Poluarea primară apare, de
exemplu, în urma depunerii substanţelor în suspensie din apele uzate, evacuate într-un
receptor, pe patul acesteia. Poluarea secundară apare, de exemplu, imediat ce gazele rezultate
în urma fermentării materiilor organice depuse din substanţele în suspensie antrenează restul
de suspensii şi le aduce la suprafaţa apei, de unde sunt transportate apoi în aval de curentul de
apă.

Principalele materii poluante şi efectele acestora

Substanţele poluante introduse în ape din surse naturale şi artificiale sunt numeroase,
producând un impact important asupra apelor de suprafaţă şi subterane. Prejudiciile
aduse mediului de substanţele poluante pot fi grupate în două categorii:
- prejudicii asupra sănătăţii publice,
- prejudicii aduse unor folosinţe (industriale, piscicole, navigaţie, etc.).

Substanţele poluante pot fi clasificate, după natura lor şi după prejudiciile aduse, în
următoarele categorii:
- substanţele organice, de origine naturală sau artificială, reprezintă pentru apă
poluantul principal.
- substanţele anorganice, în suspensie sau dizolvate, sunt mai frecvent întâlnite în
apele uzate industriale.
- materialele în suspensie, organice sau anorganice, se depun pe patul emisarului,
formând bancuri.
- substanţele toxice, nu pot fi reţinute de instalaţiile de tratare a apelor şi o parte din
ele pot ajunge în organismul uman, provocând îmbolnăviri. Aceste materii organice
sau anorganice, câteodată chiar în concentraţii foarte mici, pot distruge în scurt timp
flora şi fauna receptorului.
- substanţele radioactive, radionuclizii, radioizotopii şi izotopii radioactivi sunt unele
dintre cele mai periculoase substanţe toxice.
- substanţele cu aciditate sau alcalinitate pronunţată, evacuate cu apele uzate,
conduc la distrugerea florei şi faunei acvatice, la degradarea construcţiilor
hidrotehnice, a vaselor şi instalaţiilor necesare navigaţiei, împiedică folosirea apei în
agrement, irigaţii, alimentări cu apă etc.
- coloranţii, proveniţi îndeosebi de la fabricile de textile, hârtie, tăbăcării etc.,
împiedică absorbţia oxigenului şi desfăşurarea normală a fenomenelor de
autoepurare şi a celor de fotosinteză.
- energia calorică, caracteristică apelor calde de la termocentrale şi de la unele
industrii, aduce numeroase prejudicii în alimentarea cu apă potabilă şi industrială şi
împiedică dezvoltarea florei şi faunei acvatice.

11-2
 - microorganismele de orice fel, ajunse în apa receptorilor, se pot dezvolta
necorespunzător sau pot deregla dezvoltarea altor microorganisme sau chiar a
organismelor vii.

Principalele surse de poluare sunt în general aceleaşi pentru cele două mari categorii
de receptori: apele de suprafaţă (fluvii, râuri, lacuri, etc.) şi apele subterane (straturi acvifere,
izvoare etc.).
Sursele de poluare se pot împărţi în două categorii distincte:
- surse organizate care produc murdărirea în urma evacuării unor substanţe în ape
prin intermediul unor instalaţii destinate acestui scop, cum ar fi canalizări, evacuări
de la industrii sau crescătorii de animale etc.;
- surse neorganizate care produc murdărirea prin pătrunderea necontrolată a unor
substanţe în ape.
După acţiunea lor în timp, sursele de poluare pot fi:
- surse de poluare permanente,
- surse de poluare nepermanente,
- surse de poluare accidentale.
După modul de generare a poluării, sursele de poluare pot fi împărţite în:
- surse de poluare naturale,
- surse de poluare artificiale, datorate activităţii omului, care la rândul lor pot fi
subdivizate în ape uzate şi depozite de deşeuri.
Pentru apele subterane, sursele de impurificare provin din:
- impurificări cu ape saline, gaze sau hidrocarburi, produse ca urmare a unor lucrări
miniere sau foraje;
- impurificări produse de infiltraţiile de la suprafaţa solului a tuturor categoriilor de ape
care produc în acelaşi timp şi impurificarea surselor de suprafaţă;
- impurificări produse în secţiunea de captare, din cauza nerespectării zonei de
protecţie sanitară sau a condiţiilor de execuţie.

Clasificarea apelor după utilizări

Ţinând seama de toate utilizările, apele pot fi clasificate în mai multe categorii, după cum
urmează:
- categoria I – ape care servesc în mod organizat la alimentarea cu apă a populaţiei,
ape care sunt utilizate în industria alimentară care necesită apă potabilă sau ape
care servesc ca locuri de îmbăiere sau ştranduri organizate;
- categoria II – ape care servesc pentru salubrizarea localităţilor, ape utilizate pentru
sporturi nautice sau apele utilizate pentru agrement, odihnă, recreere, reconfortarea
organismului uman;
- categoria III – ape utilizate pentru nevoi industriale, altele decât cele alimentare
arătate mai sus sau folosite în agricultură pentru irigaţii.

Pentru fiecare din aceste categorii sunt stabilite o serie de norme pe care apa trebuie să
le îndeplinească la locul de utilizare.
Conform STAS 4706 – 88, pentru fiecare dintre aceste categorii se dau indicatori de
calitate fizici, chimici, microbiologici şi de eutrofizare, care trebuie îndepliniţi de apele de
suprafaţă, în funcţie de categoria de calitate.

11.2. Monitorizarea calităţii apei

11.2.1 Noţiuni generale

Activitatea de gestiune a apelor implică luarea deciziilor la diferite nivele: local, bazinal şi
naţional referitoare în principal la:
- alocarea cantitativă şi calitativă a apei pentru diferiţi utilizatori;
- apărarea contra inundaţiilor;
- prevenirea şi diminuarea efectelor poluărilor accidentale.
Luarea acestor decizii se bazează pe cunoaşterea în timp real a parametrilor
caracteristici ai mediului hidric, a utilizatorilor de apă şi a lucrărilor hidrotehnice – parametri

11-3
obţinuţi în cadrul monitorizării integrate a apelor. Integrarea tuturor datelor obţinute din domeniul
apelor este absolut necesară pentru administrarea echilibrată şi integrată din punct de vedere
cantitativ şi calitativ a apelor de suprafaţă şi subterane.

Monitorizarea apelor reprezintă activitatea de observaţii şi măsurători standardizate şi

continue, de lungă durată, pentru cunoaşterea şi evaluarea parametrilor caracteristici ai apei, în
scopul administrării apelor şi definirii stării şi tendinţei evoluţiei mediului hidric.

Există mai multe moduri de monitorizare a parametrilor apelor:

- prin măsurări chimice, pentru monitorizarea constituenţilor apei, sedimentelor etc. (de
exemplu: oxigen dizolvat, particule în suspensie, nutrienţi, metale, uleiuri şi pesticide);
- prin măsurarea fizică a condiţiilor generale cum ar fi temperatura, debitul, culoarea apei etc.;
- prin măsurătorile biologice ale abundenţei şi varietăţii plantelor acvatice şi vieţii animale şi a
abilităţii organismelor de a supravieţui în mostrele de apă.

Monitorizarea poate fi efectuată în:

- puncte de bază – staţii fixe de monitorizare, care oferă răspunsuri la întrebările de
bază şi specifice (supraveghere intensivă);
- puncte temporare sau sezoniere (de exemplu, pe perioada de vară sau în locurile de
scăldat);
- puncte de urgenţă – de exemplu, după o revărsare în punctele critice.

Scopurile principale ale activităţii de monitorizare sunt următoarele:

1. Caracterizarea apelor şi identificarea schimbărilor şi tendinţelor în calitatea apei de-a
lungul timpului.
2. Identificarea problemelor specifice, existente sau posibile, din punct de vedere al
calităţii apelor.
3. Obţinerea de informaţii necesare pentru concepţia programelor de prevenire a
poluării sau de intervenţie în cazul poluării apelor.
4. Determinarea obiectivelor programelor care urmează a fi implementate şi aplicate în
domeniul reglementării capacităţii de poluare şi controlului poluării.
5. Intervenţia în caz de urgenţe cum ar fi revărsările şi inundaţiile (viiturile).

Conceptul de administrare durabilă a resurselor de apă implică, din punct de vedere

informaţional, în primul rând elaborarea sistemelor de monitoring integrat pentru fiecare factor
de mediu: apă, păduri, sol, aer etc. şi în al doilea rând elaborarea unui sistem de monitoring
global al mediului care va cuprinde o selecţie de informaţii obţinute pentru fiecare factor de
mediu, necesare în principal pentru cunoaşterea legăturilor şi condiţionărilor dintre ele.
Monitorizarea integrată a apelor trebuie să furnizeze informaţii referitoare la:
- precipitaţii, scurgeri, resurse de apă şi folosirea apei de către diferiţi utilizatori;
- cantitatea şi calitatea apei;
- toate obiectele acvatice (râuri, lacuri, ape subterane, mări) şi interacţiunile dintre ele.

Din punct de vedere al utilizării informaţiilor, ele trebuie să fie integrate la scară:
- locală – obiectiv (lac de acumulare, utilizare a apei etc.);
- zonală – departamentală;
- bazinală;
- naţională.

Scopul monitorizării integrate a apelor este de a furniza datele şi informaţiile pentru:

- cunoaşterea stării mediului acvatic;
- alocarea optimă a resurselor de apă pentru diferite categorii de utilizare;
- avertizarea populaţiei şi utilizatorilor de apă asupra apariţiei fenomenelor periculoase
(ploi de mare intensitate, poluări accidentale etc.);
- verificarea depăşirii limitelor de calitate (stabilite de standarde şi de autorizări) a
surselor de apă şi efluenţilor;

11-4
 - determinarea tendinţelor de evoluţie a mediului hidric datorate impactului omului şi
stabilirii măsurilor pentru prevenirea şi corectarea tendinţelor negative.

11.2.2 Prevederi legale referitoare la monitorizarea apelor

La nivel european, Directiva 2000/60/CE a Parlamentului european şi Consiliului Europei
din 23 octombrie 2000 a stabilit un cadru pentru o politică comunitară în domeniul apei. Această
directivă a fost modificată ulterior prin decizia nr. 2455/2002/CE a Parlamentului şi Consiliului
Europei din 20 noiembrie 2001.
În vederea aplicării acestei directive, statele membre trebuie să inventarieze toate
bazinele hidrografice care se găsesc pe teritoriul lor şi să le împartă pe districte hidrografice.
Bazinele hidrografice care se găsesc pe teritoriul a cel puţin două state vor fi integrate într-un
district internaţional. Statele membre ale CE vor trebui să facă o analiză a caracteristicilor
fiecărui district hidrografic, un studiu al incidenţei activităţii umane asupra apelor, o analiză
economică a utilizării acestora şi un registru al zonelor care necesită o protecţie specială. În
continuare, va trebui elaborat pentru fiecare district hidrografic în parte un plan de gestiune şi
de măsuri care trebuie aplicat. Aceste măsuri au ca scop:
- prevenirea deteriorării, ameliorarea şi restaurarea stării maselor de apă de
suprafaţă, atingerea unei bune stări chimice şi ecologice a acestora, şi reducerea
poluării datorate deversării şi emisiei de substanţe periculoase;
- protejarea, ameliorarea şi restaurarea apelor subterane, prevenirea poluării şi
deteriorării lor şi asigurarea unui echilibru între captarea şi înnoirea lor;
- conservarea zonelor protejate.
De asemenea, este prezentată o listă a substanţelor poluante prioritare selecţionate
dintre cele care constituie un risc important pentru sau prin mediul acvatic, a măsurilor de
control relativ la aceste substanţe şi a normelor de calitate aplicabile concentraţiilor acestora.

Directiva stabileşte obiectivele politicii comunitare în domeniul apelor după cum

urmează:
- garanţia aprovizionării cu apă potabilă;
- garanţia aprovizionării cu apă potabilă sau apă care nu este destinată consumului
uman pentru necesităţi economice altele decât consumul uman;
- protecţia şi păstrarea mediului acvatic;
- limitarea catastrofelor naturale (secete, inundaţii).

Sunt definite de asemenea diferitele tipuri de poluare la care pot fi supuse apele:
- poluarea care provine din surse punctuale;
- poluarea care provine din surse difuze;
- poluarea accidentală;
- acidifierea;
- eutrofizarea.

Directiva cadru a Consiliului Europei conţine prevederi legale referitoare la calitatea,

gestiunea şi poluarea apelor apelor dulci de suprafaţă, apelor utilizate pentru scăldat, apelor
destinate consumului uman. De asemenea sunt prevăzute reglementări referitoare la tratarea
apelor urbane reziduale, poluarea datorată anumitor substanţe periculoase, prevenirea şi
reducerea integrată a poluării.
Sunt stabilite exigenţele minime la care trebuie să răspundă calitatea apelor, şi anume:
- parametrii care definesc caracteristicile fizice, chimice şi microbiologice;
- valorile limită şi valorile de referinţă ale acestor parametri;
- frecvenţa de eşantionare minimă şi de analiză;
- metodele de măsurare de referinţă comune pentru determinarea valorilor
parametrice.

11.2.3 Structura şi dinamica ciclului de monitorizare a apelor

Procesul de monitorizare trebuie privit ca o secvenţă de activităţi interconectate dintre
care cele mai importante sunt:
- definirea informaţiilor necesare;

11-5
 - elaborarea strategiei de monitorizare;
- proiectarea reţelei de monitorizare;
- prelevarea eşantioanelor;
- efectuarea analizelor de laborator;
- transmiterea datelor;
- analiza datelor;
- raportarea datelor;
- utilizarea informaţiilor în administrarea integrată a apelor.

 Pentru definirea parametrilor care trebuie monitorizaţi se are în vedere cunoaşterea

completă şi continuă a stării şi evoluţiei mediului acvatic şi a deciziilor care trebuie luate în
domeniul administrării cantitative şi calitative a apelor. Deciziile se împart în: decizii cu caracter
strategic şi tactic şi decizii operaţionale.

Deciziile cu caracter strategic şi tactic se referă la stabilirea direcţiilor de dezvoltare a

administrării apelor, de exemplu:
- elaborarea planurilor de administrare a apelor;
- stabilirea şi împărţirea pe etape de lucru a lucrărilor de administrare a apelor care
vor fi desfăşurate în scopul asigurării necesarului de apă al utilităţilor şi de protejare
a resurselor de apă împotriva epuizării şi poluării.

Deciziile operaţionale luate în domeniul administrării apelor se referă la:

- alocarea optimă a resurselor de apă la diferitele categorii de utilizatori;
- exploatarea lucrărilor de administrare a apelor;
- lupta împotriva inundaţiilor şi a secetei;
- protecţia împotriva poluărilor accidentale;
- siguranţa lucrărilor hidrotehnice.

 Strategia de monitorizare trebuie să ia în considerare:

- modalitatea de încheiere a observaţiilor şi măsurătorilor, de transmitere şi prelucrare
a datelor care pot fi obţinute automat şi/sau manual sau mixt;
- metodele de diseminare a informaţiilor care pot fi: TV, radio, reţea de calculatoare,
telefoane, copiatoare, radiotelefoane etc.;
- etapele de luare a deciziilor în domeniul administrării apelor.

Pentru coordonarea activităţii de administrare a apelor deciziile sunt luate la scară:

- locală (obiectiv);
- zonală (departamentală);
- bazinală;
- naţională.
Deciziile la scară locală sunt luate pentru anumite obiective de mică importanţă care au
un impact punctual asupra regimului resurselor de apă. Aceste decizii sunt luate la nivelul
conducerii fiecărui obiectiv. Ele se referă de obicei la anumite obiective, de tipul lacurilor de
acumulare, utilizatorilor de apă etc. a căror funcţionare are impact asupra unor zone restrânse.
Aceste decizii sunt luate la nivelul unui bazin versant.
Deciziile la scară bazinală sunt luate pentru toate obiectivele importante: lacuri de
acumulare, utilizatori de apă etc. a căror exploatare influenţează regimul cantitativ şi calitativ al
apelor pentru întreg bazinul versant sau pentru sub-bazine importante. Aceste decizii sunt luate
la nivelul organizaţiilor teritoriale.
Deciziile operaţionale la scară naţională în domeniul administrării apelor sunt luate
pentru alocarea de apă la utilităţile cele mai importante care sunt alimentate cu apă de la mai
multe bazine versante, pentru utilizarea apelor râurilor care formează frontiera de stat a
României şi pentru exploatarea rezervelor strategice.

Ţinând seama de tipul de decizie în domeniul administrării apelor, sistemul de

monitorizare este organizat în flux rapid sau în flux lent.

11-6
 Fluxul rapid se referă la datele în timp real utilizate pentru elaborarea previziunilor şi
luarea deciziilor operaţionale iar fluxul lent are ca scop crearea bazelor naţionale de date şi
luarea deciziilor cu caracter strategic.

 Proiectarea reţelei de monitorizare a apelor trebuie să stabilească punctele de

măsură, elementele care vor fi măsurate şi frecvenţa observării sau/şi măsurării lor. Proiectarea
este bazată pe criterii specifice fiecărui parametru care trebuie monitorizat, care ţine seama de:
- variaţia în timp şi spaţiu a parametrului care urmează a fi monitorizat;
- impactul omului asupra mediului hidric;
- interdependenţa cu alţi parametri specifici ai mediului hidric şi a altor factori de
mediu.

 Eşantionarea se face de preferinţă în mod automat. De obicei, pentru majoritatea

parametrilor eşantionările sunt făcute pe ambele maluri şi în mijlocul cursurilor de apă.

 Analiza eşantioanelor se face in situ pentru parametrii care sunt mai sensibili la
modificarea condiţiilor de mediu: temperatura, pH, oxigen dizolvat şi conductivitate. Pentru
ceilalţi parametri, analizele sunt făcute de obicei în laborator, mai ales atunci când sunt
necesare operaţii suplimentare (distilare, mineralizare) şi analiza eşantioanelor durează mai
mult timp (fenoli, metale grele etc.).

 Transmiterea datelor este preferabil să se facă de manieră automată pentru ca

factorul de decizie să aibă destul timp pentru a lua măsurile de prevenire şi limitare a efectelor
negative ale apelor.

 Analiza datelor implică compararea datelor între staţii, analiza tendinţelor, elaborarea
relaţiilor cauză – efect, de exemplu între calitatea apei şi sursele de poluare, utilizarea terenului,
datele hidrologice etc.

 Comunicarea datelor se face în mod specific ţinând seama de utilizator: autorităţi,

public, comunitate ştiinţifică etc.

 La elaborarea sistemului de monitoring integrat al apelor trebuie să se ţină seama de

următorul paradox: monitorizarea unui parametru caracteristic al apelor necesită cunoaşterea
variaţiei în timp şi spaţiu, cunoaştere posibilă numai prin observare şi măsurare. De aici rezultă
dinamica în timp şi spaţiu a sistemului de monitorizare a apelor sub forma unei spirale.

11.3. Metode de măsurare a calităţii apei

Pornind de la complexitatea tipurilor de parametri care definesc calitatea apei, se disting

două metode de măsurare:
- de laborator (off-line)
- automată (on-line).

Metoda de determinare în laborator constă în prelevarea periodică de probe de apă

din sursa supravegheată şi analiza lor prin mijloace chimice (reacţii cu diverse soluţii de
reactivi); acest tip de analize se utilizează pentru determinarea tuturor proprietăţilor apei:
organoleptice, bacteriologice, fizice şi chimice.
Modul de prelevare a probei poate fi manual (operatorul se deplasează pe teren) sau
automat (printr-o instalaţie de pompare a apei care este adusă la laborator la cerere);
prelevarea automată presupune o serie de amenajări tehnologice (conducte de aducţiune şi
evacuare a apei, pompă, alimentare cu energie a acesteia).

Metoda de măsurare continuă a parametrilor este utilizată în general pentru o parte

din proprietăţile fizice ale apei, aplicând principii din electro-chimie, electromagnetism, etc.
În prezent există analizoare pentru determinarea automată (on-line) a unor proprietăţi
chimice utilizând reactivi (substanţe organice, conţinut de metale grele, săruri de azot, etc.).

11-7
 11.4. Componentele sistemelor de monitorizare a parametrilor de calitate a
apei

11.4.1 Traductoare specifice şi variante de măsurare

Conservarea proprietăţilor apei şi menţinerea calităţii ei la valori optime este o fază
decisivă în procesul tehnologic de alimentare cu apă; pentru a eficientiza această activitate este
necesară informarea continuă şi rapidă a operatorului uman (care supraveghează procesul)
asupra valorilor parametrilor mai importanţi care definesc calitatea apei. Pentru realizarea
acestui deziderat, în instalaţiile moderne de alimentare cu apă şi de tratare a apei se utilizează
măsurarea on-line a acestor parametri, utilizând traductoare specializate.
Traductoarele sunt aparate de măsură specifice fiecărei mărimi de măsurat, care culeg
informaţiile direct din proces. Aceste aparate sunt amplasate pe conductele de apă, pe
marginea râului, în câmp sau în cadrul amenajărilor hidroenergetice şi funcţionează pe baza
unor principii bine stabilite.
Funcţia pe care o realizează este de măsurare continuă a parametrului controlat,
convertind valoarea instantanee a acestuia în semnal unificat (4 ... 20 mA) şi furnizând la ieşire
un semnal proporţional cu valoarea măsurată; acest semnal este compatibil cu alte
echipamente utilizate în instalaţiile de automatizare şi poate fi prelucrat în funcţie de necesităţi
(afişat, transmis la distanţă, înregistrat, etc.).

Se pot utiliza două variante de măsurare a parametrilor:

- Varianta I - Utilizarea pentru fiecare parametru a câte unui aparat, amplasat pe teren.
- Varianta II - Utilizarea unui echipament multiparametric de determinare a calităţii apei,
amplasat în incinta unei staţii de avertizare.

În varianta I, traductoarele utilizate sunt: turbidimetru, pH-metru, aparat pentru

determinarea concentraţiei de cianuri; temperatura este asociată măsurătorii de pH sau O2.
Aparatele utilizate, cu excepţia celui pentru cianuri, pot fi alese din fabricaţia curentă a mai
multor firme din străinătate. Traductoarele sunt amplasate distribuit în câmp, adaptoarele
respective furnizând la ieşire un semnal de 4 ... 20 mA, care este transmis în incinta unei staţii
de avertizare la un concentrator de date. Toate traductoarele au posibilitatea afişării valorilor
instantanee, atât local cât şi la un panou aflat în incintă.
În varianta II se utilizează o staţie de monitorizare a apei (în acest exemplu, de tip CE –
26), care reprezintă un echipament compact prin intermediul căruia se pot măsura următorii
parametrii: pH, turbiditate, conductivitate, oxigen dizolvat şi temperatură.
Echipamentul se amplasează în incinta staţiei de avertizare şi este prevăzut cu o pompă
de prelevare a probei de apă din râu; în acest sens este necesară montarea unor conducte de
aducţiune şi evacuare a apei. Proba de apă este analizată şi în acelaşi timp sunt afişate valorile
parametrilor controlaţi. Există posibilitatea cuplării echipamentului la un nivel superior, printr-un
şir de cleme; pentru fiecare parametru este furnizat un semnal în gama 4 ... 20 mA.

Comparând din punct de vedere economic cele două variante, rezultă următoarele
aspecte:
- varianta I, deşi este mai avantajoasă din punct de vedere al preţului aparatelor, este mai
scumpă în ansamblu, deoarece trebuie să se ţină seama de activitatea de montaj pentru
fiecare aparat în parte şi pentru cablurile de alimentare cu energie electrică şi cablurile de
semnal care trebuie amplasate în câmp, între aparate şi incinta staţiei de avertizare; de
asemenea activitatea de întreţinere este îngreunată, fiind necesară curăţarea fiecărui aparat
în parte.
- soluţia oferită de varianta II este mult mai modernă. Nu este necesar decât montajul
conductelor de aducţiune a apei din incintă; curăţarea traductoarelor incluse în echipament
se face automat, la cerere. Este limitată la minimum intervenţia factorului uman, deci se
reduce posibilitatea manevrării eronate a aparatelor.

În concluzie, se recomandă aplicarea variantei II.

11-8
 11.4.2 Soluţii moderne oferite de firma ENDRESS+HAUSER pentru sistemele de
monitorizare a calităţii apei
În sfera măsurărilor tehnologice analitice, firma Endress+Hauser oferă atât puncte
individuale de măsură care includ senzorii şi aparatura de monitorizare a parametrilor măsuraţi
cât şi echipamente interactive de măsură integrate în sisteme de reglare automată.

 Pentru măsurarea parametrilor de calitate a apei, firma Endress+Hauser oferă o serie

de soluţii adaptate care oferă informaţii despre: valoarea pH-ului, potenţialul redox,
conductivitatea electrică, turbiditate, concentraţia de oxigen sau clor. Firma produce senzori
pentru o mare varietate de parametri utilizaţi la analiza lichidelor şi sisteme sofisticate de
curăţare a acestora, asigurând astfel o precizie continuă a măsurărilor şi un management optim
al procesului.

 Soluţiile moderne de monitorizare a parametrilor de calitate a apei presupun

prelevarea automată a probelor şi staţii de monitorizare complet automatizate. Acestea sunt
proiectate pentru a monitoriza atât local cât şi industrial apele reziduale, staţiile de epurare a
apelor şi pentru protecţia mediului.

 Firma Endress+Hauser propune pentru fiecare tip de senzori în parte sisteme de

curăţare evoluate şi complet automatizate, care asigură curăţarea periodică a acestora şi
implicit precizia informaţiilor obţinute în urma măsurătorilor.

 Firma Endress+Hauser oferă sisteme complete de monitorizare a parametrilor

măsuraţi. Aplicaţiile speciale necesită soluţii speciale.
Din punct de vedere mecanic, soluţiile oferite sunt modulare şi combinate cu instrumente
software şi hardware, oferind:
- unităţi de bază universale;
- posibilităţi de extindere şi opţiunile corespunzătoare;
- ramificaţii speciale şi soluţii de aplicare;
- unităţi adaptate la necesităţile specifice aplicaţiei respective.

 Aparatele de înregistrare oferite de firma Endress+Hauser sunt următoarele:

Chroma – Log S - un aparat de înregistrare standard care oferă o soluţie economică.
Alpha – Log - un aparat de înregistrare hibrid adaptat oricărei aplicaţii.
Mega – Log Tx – un aparat de înregistrare modular, hibrid, care poate fi utilizat pentru
toate aplicaţiile şi toate necesităţile.
 Firma Endress+Hauser a dezvoltat şi o gamă de instrumente de înregistrare care nu
necesită hârtie. Acestea sunt:
Mini – Log - un memorator de date robust şi economic, pentru aplicaţii autonome. Are
incorporată o baterie cu Lithium care permite efectuarea operaţiilor pe termen lung.
Memo – Log - gestionează datele, înregistrând semnalele industriale, analizându-le şi
stocându-le.
Memo – Log S - este o versiune a aparatului descris anterior. Optimizează comanda de
la distanţă şi aplicaţiile speciale. Are o ieşire analogică pentru transmiterea valorilor calculate
sau poate fi schimbat şi setat utilizând interfaţa.

 O altă gamă de instrumente de înregistrare sunt cele care folosesc hârtia pentru
analiza, afişarea şi stocarea datelor. Un produs reprezentativ al firmei Endress+Hauser este
Memo – Graph. Acesta este un gestionar de date vizuale care afişează grafic color,
monitorizează, analizează şi stochează valorile măsurate.
Semnalele de intrare sunt analogice şi digitale. Sistemul este compatibil cu utilizarea
interfeţelor seriale şi conexiunea PROFIBUS şi oferă cea mai înaltă performanţă în înregistrarea
modernă a valorilor măsurate. Poate fi utilizat ca unitate independentă dar şi integrat într-un
sistem. Operaţiile se execută cu ajutorul meniurilor iar funcţiile incorporate garantează
simplitatea operaţiilor. Modul de afişare a semnalului care este cel mai des folosit poate fi
selectat prin folosirea unui buton; opţiunile oferite sunt: curbe, tabele, bare/coloane,
evenimente, grupuri. Memo-Graph poate fi optimizat pentru a răspunde unei aplicaţii date.

11-9
  Pachetul de programe ReadWin operează cu toate instrumentele de înregistrare
Endress+Hauser care au interfeţe seriale. El are următoarele caracteristici:
- mediul de operare folosit este Windows 3.11 / 95 / NT;
- unitate serială de setare/schimbare a parametrilor;
- stocarea setărilor unităţii într-o bază individuală de date;
- afişarea instantanee a valorilor unităţilor conectate;
- citirea valorilor salvate în unităţi individuale de înregistrare;
- afişarea valorilor măsurate sub formă de curbe, coloane, tabele;
- exportul datelor în programele de calcul tabelar (de exemplu: Excel, Lotus etc.);
- accesul la unităţi aflate la distanţă utilizând conexiunea prin modem;
- tipărirea tabelelor, graficelor, parametrilor unităţilor;
- importul datelor deja existente (parametri şi valori măsurate).
Programul este inclus în instrumentele care folosesc interfeţe seriale: Mini-Log, Memo-
Log, Memo-Log S, Memo-Graph, Mega-Log Tx cu interfaţă serială şi Alpha-Log în combinaţie
cu alte accesorii.

 Memo-Graph Visual Data Manager (VDM) este atât un aparat de înregistrare video-
grafică care utilizează stadiul actual al tehnologiei din domeniu cât şi un sistem de achiziţie al
valorilor măsurate. El tipăreşte semnalele, monitorizează limitele, analizează punctele de
măsură, stochează intern datele şi le arhivează pe dischete standard. Memo-Graph
funcţionează ca un sistem independent şi operează cu punctele de măsurare PROFIBUS. De
asemenea, poate fi utilizat ca o alternativă la instrumentele de înregistrare standard.

 Structura unui sistem complet de monitorizare

Utilizând interfeţe seriale adecvate (RS 232 şi RS 485), aparate de înregistrare
corespunzătoare (Alpha – Log, Mega – Log Tx, Mini – Log, Memo – Log /-S, Memo – Graph) şi
un sistem de calcul care să corespundă necesităţilor aplicaţiei respective, poate fi creat un
sistem complet compatibil de monitorizare a parametrilor de calitate ai apei.
Sistemul poate fi configurat utilizând setările stocate pe discul fix al sistemului de calcul.
Pentru a vedea ce valori sunt active în cadrul procesului într-un anumit moment, se apelează
valorile măsurate în acel moment şi se afişează sub formă tabelară pe calculator.

 Conectarea prin modem

Toate funcţiile care pot fi utilizate prin intermediul unei interfeţe seriale pot fi de
asemenea disponibile şi atunci când este conectat un modem, fără a se pune problema
distanţei. Memo-Log S poate să furnizeze date calculatorului sau, în cazul unei alarme, să
formeze un număr de telefon setat anterior (va emite un mesaj sub formă de text).

 Transmiterea informaţiilor comprimate

Instrumentele cu memorie integrată analizează semnalele de măsură. Valorile obţinute
sunt stocate apoi în formă comprimată; astfel, într-un număr mare de valori măsurate sunt
conţinute informaţii importante. Acest lucru este util pentru o utilizare optimă a spaţiului de
stocare a informaţiilor, transmiterea rapidă a datelor şi ocuparea unui spaţiu minim în memoria
calculatorului.

 Stocarea valorilor măsurate

Memo-Log şi Memo-Log S stochează datele utilizând cartele magnetice standard. În
funcţie de aplicaţie, mărimea necesară stocării poate fi selectată. Cartela poate fi îndepărtată
din unitate şi citită de un PC, care are integrat un slot special pentru cartele magnetice sau un
echipament extern; de asemenea, ea poate fi refolosită. Memo-Graph poate stoca datele fie
într-o memorie internă, fie pe discuri standard. Din acest motiv datele pot fi manevrate uşor,
citite în calculator şi arhivate economic.

 Programul universal Commuwin II

Commuwin II este un program de operare universal, deschis, pentru "câmpul inteligent"
şi controlul instrumentării camerei de comandă, utilizat în procesul de automatizare. Cu ajutorul

11-10
unei interfeţe grafice, echipamentele cu diferite protocoale de comunicaţie pot fi configurate şi
monitorizate. Programul operează pe toate calculatoarele personale sub mediul MS-Windows,
beneficiind de toate facilităţile oferite de mediul de operare. Comunicaţia cu echipamentele este
manevrată cu servere DDE independente şi poate fi utilizată de asemenea pentru schimbul
dinamic de date (DDE) cu alte programe care au această caracteristică (de exemplu MS-Excel).
Serverele DDE au de asemenea posibilitatea cuplării la pachetele de programe utilizate
pentru vizualizarea proceselor, de exemplu, la programele SCADA (Supervisory Control And
Data Acquisition).

 Caracteristicile programului Commuwin II

Programul pune la dispoziţia utilizatorului următoarele funcţii:
- configurarea echipamentelor cu ajutorul unui suport grafic;
- afişarea valorilor măsurate individual sau a grupurilor de valori;
- stocarea parametrilor echipamentelor;
- diagnosticarea echipamentelor;
- documentarea punctelor de măsurare;
- accesul la înfăşurătoarea curbelor traductoarelor ultrasonice şi cu microunde.

11-11
 12. ETAPE DE LUCRU ÎN UTILIZAREA GIS
Cel mai eficient mod de a utiliza resursele unui GIS constă în parcurgerea următoarelor
etape pentru fiecare situaţie concretă:
- definirea problemei
- achiziţionarea datelor necesare
- prelucrarea datelor şi exploatarea tuturor informaţiilor conexe
- elaborarea rapoartelor şi scenariilor spaţiale
- interpretarea rezultatelor şi propunerea deciziilor optime.

1. Etapa de definire a problemei

a) Care este natura problemei care urmează a fi rezolvată?
Răspunsul trebuie să precizeze natura rezultatelor care sunt căutate, caracteristicile
generale şi locale ale arealului care urmează a fi analizat, locul problemei în viziunea
destinatarului aplicaţiei.

b) Ce fel de date sunt necesare pentru a analiza şi rezolva problema?

Răspunsul trebuie să precizeze natura datelor necesare şi tipurile de layere tematice
care vor fi necesare în vederea rezolvării problemei.

c) Ce informaţii trebuie incluse în harta digitală şi în raportul final?

În mod obligatoriu, harta finală trebuie să prezinte o soluţie clară de rezolvare a
problemei. În această etapă trebuie concepute căile care trebuie parcurse pentru ca
harta finală şi raportul să conţină informaţiile solicitate şi să fie utilizabile. Se va avea în
vedere faptul că beneficiarii proiectului GIS s-ar putea să nu fie familiarizaţi cu utilizarea
materialelor cartografice, a rapoartelor GIS sau a altor rezultate digitale. De aceea
informaţiile oferite trebuie să fie cât mai simple şi cât mai clare.

2. Etapa de achiziţionare a datelor

d) Unde sunt şi care sunt informaţiile primare necesare pentru a ajunge la rezultatul
dorit?
În acest caz trebuie să intervină experienţa membrilor echipei pentru a identifica şi
localiza sursa de informaţii primare şi pentru a selecţiona doar informaţiile într-adevăr
utile pentru realizarea proiectului. Aceste informaţii vor servi la construirea bazei de
date.

Uneori se solicită layere tematice pentru care nu există informaţii în baza de date.
Această situaţie este ea însăşi o problemă de rezolvat prin intermediul facilităţilor pe
care le oferă un GIS.

De exemplu, se presupune că trebuie rezolvată o problemă în care localizarea unei specii de

plante aflată pe cale de dispariţie este necesară pentru a ajunge la soluţia problemei. Deoarece
în baza de date nu există informaţii privind localizarea acestei specii de plante se vor lua în
considerare factorii care favorizează apariţia şi dezvoltarea acestei plante (planta, expoziţia,
tipul de sol etc.) şi din combinarea acestora asistată de GIS se va obţine layer-ul dorit.

e) Ce fel de hărţi intermediare vor fi necesare pe parcursul realizării proiectului?

O hartă intermediară conţine date necesare analizei dar care nu sunt accesibile ca
layere în baza de date. Harta intermediară poate să fie construită dintr-un singur layer

12-1
sau poate fi creată prin combinarea mai multor layere. De asemenea, o hartă
intermediară se poate obţine prin filtrarea informaţiilor unei hărţi preexistente.

3. Etapa de prelucrare a datelor

f) Ce proceduri se vor utiliza pentru a crea layere tematice şi hărţi intermediare?
Sistemele Informatice Geografice dispun de multiple proceduri de îndeplinire a acestor
cerinţe:
- generarea atributelor noi prin procedee de interogare a bazei de date;
- operaţii spaţiale singulare (interpolare, spaţializare, analize de vecinătate,
analize de reţea, analize de densitate etc.);
- operaţii spaţiale multiple (ovelay vectorial, overlay matricial, overlay
multicriterial, agregarea layer-elor etc.).

g) Ce proceduri se vor utiliza pentru a elabora hărţi finale?

În general se utilizează aceleaşi proceduri ca şi în cazul precedent, dar se impune ca,
pornind de la această subetapă, să se revină asupra etapelor precedente pentru a
observa ce efect spaţial vor avea modificarea sensibilă a datelor sau a procedurilor de
analiză. Prin aceasta se verifică corectitudinea căilor parcurse şi se corectează la timp
eventualele erori tehnice.

4. Etapa de elaborare a rapoartelor şi a scenariilor spaţiale

h) Ce proceduri se vor utiliza pentru a elabora rapoartele finale şi scenariile spaţiale?
Rezultatele finale pot fi prezentate sub forma rapoartelor statistice, tabelare, grafice,
cartografice etc. În acest sens se vor utiliza procedurile de afişare, selecţionare, redare
şi listare profesionale cu care este înzestrat sistemul sau va fi necesar de a utiliza un
soft specializat. În vederea elaborării scenariilor spaţiale (dacă acestea sunt necesare)
se va recurge fie la proceduri de influenţare a variabilităţii datelor brute fie la proceduri
de modelare matematică. În acest ultim caz calitatea şi potenţialul limbajului propriu de
programare a sistemului sunt deosebit de importante.

5. Etapa de interpretare a rezultatelor şi de propunere a deciziilor

optime
i) Cum se interpretează rezultatele şi cum se identifică deciziile optime?
Presupunând faptul că există erori tehnice, o primă măsură de luat după încheierea
celor patru etape precedente constă în verificarea rezultatelor. De aceea, se vor elabora
chei de verificare, procedeu care este în cea mai mare parte legat de natura aplicaţiei.
Specialistul din domeniul aplicaţiei trebuie să decidă dacă rezultatele sunt sau nu
acceptabile. Eficienţa deciziilor care urmează a fi luate poate fi verificată înainte de
aplicare cu ajutorul funcţiilor de modelare şi analiză aplicate modelului spaţial. Pentru a
identifica soluţia optimă dintre mai multe variante posibile, de regulă, se evaluează
costurile materializării fiecăreia dintre variante şi consecinţele care vor surveni. Astfel,
proiectul GIS se constituie ca baza unui studiu mai larg de fezabilitate.

În practica utilizării GIS rareori aceste etape de lucru sunt liniare. Pentru a obţine un
rezultat cât mai bun, pe parcursul elaborării proiectului, utilizatorul va reveni pentru a
revizui, chiar şi de mai multe ori etapele parcurse.

Unele situaţii vor cere redefinirea problemei, altele vor impune achiziţionarea unui
surplus de date sau diversificarea tehnicilor de prelucrare etc.
12-2
Procesul de elaborare a unei aplicaţii GIS impune, în mod firesc, un număr de feed-
back-uri care solicită ca utilizatorul să gândească înainte dar să se şi raporteze la
etapele deja parcurse. Harta sau raportul poate constitui un final al proiectului GIS.

Analiza spaţială trebuie să conducă la la mai multe scenarii spaţiale posibile din care se
va selecţiona şi argumenta varianta optimă.

12-3