1. Preistoria (sec.VI î.H. – sec.

al XIX-lea) În această perioadă se încadrează contribuţiile diferiţilor filosofi şi

adepţi ai metodei speculative de abordare a fenomenelor psihosociale. „Elemente de psihologie socială pot fi
uşor detectate în gândirea socială a marilor filosofi. Întrucât astfel de intuiţii despre natura socială a omului nu
sunt sistematizate şi sunt foarte departe de maniera actuală de conceptualizare, recuperarea lor reprezintă în
bună măsură un travaliu de interpretare”.(Neculau, 2003, 29). Aceste intuiţii sunt întâlnite indiferent de tradiţia
filosofică urmată şi de contextul cultural. Totuşi, filosofia europeană este cea care a conturat mai pregnat ideea
primatului socialului asupra individualului: „Prin intermediul legilor, statul reglează interacţiunile dintre
indivizi, urmărind pacea şi progresul” (Chelcea şi Boncu, 2003, 30) . - Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-
1831) afirma că statul nu este doar forma supremă de societate, ci şi încoronarea spiritului social obiectiv, în
cadrul căruia spiritele individuale sunt participante active; - Auguste Compte (1798-1857) intuina necesitatea
unei ştiinţe a individului în societate sub forma unei „morale pozitive” care să studieze fenomenele morale sau
individuale; - Wilhelm Wundt (1832-1920), fondatorul primului laborator de psihologie experimentală
considera că psihologia socială trebuie să studieze „sufletul colectiv”, care este tot atât de real ca şi sufletul
individual ( definit ca „totalitate a trăirilor interioare”).

2. Fondatorii (1880-1934) - Gabriel Tarde (1843-1904) considera imitaţia ca fiind elementul esenţial al vieţii
sociale - Gustave Le Bon (1841-1931) preia ideea imitaţiei prin contagiune de la Tarde şi îi conferă o valoare
negativă, punând-o la baza modificării comportamentelor indivizilor în cadrul mulţimilor - Începuturile
psihologiei sociale ca ştiinţă sunt legate de aplicarea metodei experimentului în studierea fenomenelor
psihosociale: - Agronomul francez Max Ringelmann a încercat în anii 1880 să măsoare performanţa individuală
şi în grup în ceea ce priveşte sarcini simple (de exemplu, forţa cu care este trasă o frânghie), descoperind
fenomenul de „frânare socială” („social loafing”): „Diminuarea performanţelor individuale în grup din cauza
tendinţei subiecţilor de a se sustrage efortului colectiv în cazul sarcinilor comune, cu precădere când contribuţia
individuală este greu de evaluat” (Chelcea şi Iluţ, 2003, 149); - O serie de autori îi atribuie psihologului
american Norman Triplett meritul de a fi primul dintre fondatorii psihologiei sociale, deoarece a condus o serie
de experimente în 1897 şi a propus un model teoretic explicativ pentru fenomenul opus „frânării sociale” şi
anume „facilitarea socială”: „Creşterea performanţei individuale datorită realizării unei activităţi în prezenţa
altor persoane” (Chelcea şi Iluţ, 2003, 146). - Prima utilizare a termenului de psihologie socială îi aparţine lui
Carlo Cattaneo (1864), care considera conflictul ca un concept fundamental al noii discipline; - Floyd Allport
(1890-1978) a realizat o serie de cercetări (mai ales în ceea ce priveşte facilitarea socială) şi a publicat un
manual de psihologie socială (în 1924) bazat pe cercetări experimentale; - Cercetările din deceniul al treilea al
secolului XX privind măsurarea atitudinilor (Louis L. Thurstone, Rensis Likert) şi a studierii opiniei publice
(George Gallup) sunt considerate ca facând parte din perioada fondatorilor psihologiei sociale, datorită faptului
că acestea au pus bazele unor direcţii majore de cercetare, dezvoltate ulterior.

3. Perioada clasică (1935-1960) - Două experimente importante marchează începutul acestei etape: cel realizat
de Muzafel Sherif (1935) asupra efectului autocinetic („Iluzie optică prin care un punct luminos fix este
perceput ca fiind mişcător în condiţii de întuneric total”- Chelcea şi Iluţ, 2003,122) şi cel efectuat de Kurt Lewin
şi colaboratorii asupra climatelor şi stilurilor de conducere;
- Înfiinţarea în anul 1943 a „Research Center for Group Dynamics” sub conducerea lui Kurt Lewin (1890-1947)
a jucat un rol major în perioada clasică: - Leon Festinger (1919-1989) prin două teorii principale ale sale, teoria
comparării sociale (1954) şi cea a disonanţei cognitive (1957) a avut o contribuţie marcantă în istoria
psihologiei sociale;

- Solomon Ash (1906-1996) a încercat să impună abordarea gestaltistă în psihologia socială, văzând societatea
ca fiind alcătuită din relaţii între instituţii, grupuri etc., cu consecinţe psihologice la nivel individual.
Experimentele cele mai cunoscute ale lui Ash se referă la conformism şi la percepţia socială; - Carl I. Hovland
(1912-1961) a folosit experimentul în cercetarea schimbării atitudinilor şi a efectelor diferitelor componente ale
procesului de persuasiune; - Harol D. Lasswell a conceptualizat vestita schemă a analizei procesului
comunicării: „Cine şi ce spune, ce canal utilizează, cui spune şi cu ce efect?”. Spre deosebire de celelalte
perioade, psihologia socială clasică este aproape în întregime dezvoltată pe pământ american.

4. Perioada modernă (1961-1989) Pentru Septimiu Chelcea şi Ştefan Boncu, perioada modernă ar putea fi
descrise prin interacţiunea determinată de două coordonate principale: expansiune şi tensiune internă. a.
Expansiunea psihologiei sociale s-a produs prin inaugurarea de noi domenii de studiu: - reprezentările sociale şi
influenţa minoritară (S. Moscovici); - identitatea personală (E. Erikson); - identitatea socială (H. Tajfel); -
comportamentul prosocial (B. Latané şi J. Darley); - atracţia interpersonală (E. Berscheid şi E. Walster). b.
Tensiunea internă a luat aspectul unei crize complexe, vizând „trei aspecte principale: un aspect care ţine de
distorsiunile (artefactele) introduse de procedurile experimentale, un aspect etic şi unul referitor la relevanţa
psihologiei sociale şi la felul în care au fost construite teoriile ” (Chelcea şi Boncu, 2003,35). Controversele şi
tensiunile din cadrul psihologiei sociale nu au echivalat cu suspendarea demersurilor de cercetare. În acest
context se dezvoltă în mod special teoriile atribuirii (referitoare la procesul prin care individul dă un sens
comportamentelor celorlalţi), cercetările asupra comportamentului de ajutorare, studiul stereotipurilor etc.

5. Perioada contemporană (după 1990) Anii 90 ai secolului XX readuc în prim plan ideea legăturii între
motivaţie şi cogniţie şi dezvoltă o serie de orientări teoretice apărute anterior. De asemenea, se înregistrează o
puternică revitalizare a psihologiei sociale europene. O altă caracteristică importantă a perioadei actuale este
internaţionalizarea psihologiei sociale, multe ţări devenind din obiect de studiu al psihologiei sociale adevărate
producătoare de cunoaştere psihosociologică, aşa cum este şi cazul României. Pentru Nicolae Radu şi colab.
(2003, 5-19) există „trei începuturi” ale psihologiei sociale româneşti: a. Psihologia socială de tip clasic:
dezvoltată în spirit european (în special pe filiaţie germană şi franceză) cu accent pe macroteorie; b. Psihologia
socială empirică, unde accentul este pus pe cercetarea concretului social şi mai puţin pe marile curente teoretice
europene; c. Psihologia socială marxistă, abordare care se justifica prin faptul că societatea socialistă avea
probleme psihosociale inconfundabile, de unde necesitatea unei abordări specifice. În ceea ce priveşte evoluţia
psihologiei sociale româneşti, aceasta a urmat cele cinci etape de evoluţie descrise anterior, dar cu unele
particularităţi de dezvoltare.
6. Psihologia sociala în România

În ceea ce privește evoluția psihologiei sociale în România, ea a urmat aceleași etape, cu reducerea perioadei
clasice, dat fiind interzicerea de către regimul comunist a cercetărilor psihosociologice și a predării psihologiei
sociale în învățământul superior în intervalul 1950-1965. Ca și pe plan mondial psihologia socială în România
are o lungă preistorie și o scurtă istorie. În România, psihosociologii—precum Ana Tucicov Bogdan (1984),
Septi- miu Chelcea (1998), Pantelimon Golu (2000), Adrian Neculau (1996), Ele- na Zamfir (1997), Ștefan
Boncu (2002) și Dumitru Cristea (2000), pentru a menționa doar câțiva—observă că psihologia socială
românească a parcurs etape similare ca evoluție cu cele din Europa de Vest sau SUA. De exemplu, există și în
România o perioadă de “preistorie” a psihologiei sociale, unde putem aminti operele cronicarilor Grigore
Ureche, Miron Costin sau Ion Neculce, care conțin numeroase subiecte de psihologie socială a studia influenţa
reciprocă dintre creier, cogniții, sentimente şi comporta- mente.