Ecologie și protecția mediului

(Note de curs)

Teoria sistemică în ecologie

Un sistem este definit în „Enciclopedia universală” ca fiind un

ansamblu de fenomene şi evenimente independente care este extras
din lumea exterioară printr-o acţiune intelectuală arbitrară, vizându-
se tratarea acestui ansamblu cu un întreg (tot unitar).
În această definiţie, referirea la lumea exterioară presupune faptul
că un sistem real nu poate fi exista izolat, ci el trebuie să aparţină
unui sistem mai cuprinzător în cadrul căruia are anumite atribuţii. De
asemenea, un sistem presupune existenţa unui ansamblu de elemente
(de obicei, alte sisteme sau subsisteme) componente care sunt în
corelaţie în scopul asigurării funcţionalităţii întregului. De aceea,
putem denumi sistemul ca fiind un ansamblu de părţi sau componente
interconectate prin legături funcţionale. Aceste legături (conexiuni)
implică mişcare şi evoluţie, elemente care sunt perfect sesizabile în
cazul sistemelor particulare pe care le denumim sisteme biologice şi
care le conferă acestora câteva categorii de proprietăţi.
Una din principalele proprietăţi ale sistemelor biologice este
aceea că elementele componente ale unor astfel de sisteme depind
unul de altul în ceea ce priveşte atât funcţionarea cât şi evoluţia
acestora.
Elementul fundamental al manifestării vieţii este reprezentat de
individul biologic, deci de organism. Pornind de la această premisă,
sistemele biologice se pot clasifica în:
a) sisteme biologice individuale, reprezentate de organismele vii;
b) sisteme biologice supraindividuale, care includ mai multe
organisme: fie populaţii, dacă organismele componente au o origine
comună (aparţin aceleiaşi specii), fie comunităţi sau
biocenoze, în cazul în care organismele aparţin unor specii diferite de
plante şi animale sau biosfera, care este alcătuită de totalitatea
ecosistemelor complexe ale Pământului, care împreună conţin toate
formele sub care se manifestă viaţa.
Toate sistemele biologice supraindividuale sunt formate dintr-un
număr variabil de organisme (indivizi) între care există conexiuni
reciproce de natură genetică, structurală, funcţională sau spaţială.
Aceste tipuri de sisteme biologice în relaţie cu substratul pe care se
manifestă constituie obiectul general de studiu ecologic. Ansamblul
elementelor componente ale unui sistem supraindividual poate fi
imaginat şi reprezentat sub forma unei organigrame de interacţiuni
(Fig.2). În organigramă, subsistemele (elementele componente) sunt
desemnate prin litere, iar interacţiunile dintre sau la nivelul acestora
prin diferite tipuri de săgeţi: liniile continue desemnează acţiunile
directe, liniile discontinue indică prezenţa unor acţiuni indirecte,
liniile curbe indică acţiunea unui element supra lui însuşi.
De asemenea, acţiunea se poate manifesta între elementele
sistemului într-un singur sens sau în ambele sensuri. Cele cinci
compartimente ale schemei sunt figurate diferit, pentru a reprezenta
faptul că elementele componente ale sistemului pot fi şi deferite (nu
sunt neapărat identice).

Figura 2. Schema unei organigrame de interacţiuniîntr-un sistem

cu cinci elemente.
În figura 2 sunt reprezentate tipurile de acţiuni şi sensul acestora,
dar nu este evidenţiată nici intensitatea acţiunii şi nici „viteza”,
rapiditatea acesteia, elemente cu o semnificaţie deosebită pentru
funcţionalitatea sistemului. Din acest punct de vedere se pot
diferenţia două tipuri de acţiuni: acţiuni „puternice” şi acţiuni „slabe”
(Frontier şi Pichod-Viale, 1991). Deosebirea dintre aceste două
categorii de acţiuni este reliefată de modalitatea prin care se măsoară
intensitatea şi viteza acţiunii. Se pot distinge astfel două aspecte.
Primul se referă la gradul de determinare a unei variabile ce
caracterizează un compartiment (element, subsistem) al sistemului
prin intermediul altui compartiment. În termeni statistici, „forţa” de
acţiune a compartimentului A asupra compartimentului B poate fi
măsurată prin proporţia variaţiei compartimentului B datorată
variaţiilor compartimentului A. Conform teoriei informaţiei se poate
aprecia cantitatea de informaţie transmisă de la compartimentul B
către compartimentul A.
Al doilea element este reprezentat de durata acţiunii. În mod
obişnuit, acţiunea indirectă este caracterizată de un timp mai mare de
realizare, în comparaţie cu durata de realizare a unei acţiuni directe,
deoarece acţiunea indirectă presupune faze sau etape intermediare
ceea ce măreşte durata de finalizare a acesteia. Se poate presupune
deci, că o astfel de acţiune, derulată pe un interval mai larg, este de
regulă o acţiune „slabă”.
La nivelul ecosistemelor, sisteme cu o complexitate deosebită,
tendinţa informaţiei este de a se disipa şi disemina pe diverse
parcursuri simultane. Reprezentarea prin intermediul diagramelor
devine astfel mai complicată, pe de-o parte datorită numărului mare
de compartimente, dar şi datorită numărului crescut de reprezentări
ale acţiunilor prin intermediul săgeţilor. Vom avea astfel reţele foarte
complexe de interacţiuni, evident, mai dificil de studiat.
Studiul reţelelor complexe de interacţiuni din cadrul
ecosistemelor este realizat într-un mod mai facil de aplicarea teoriei
grafurilor, care permite analiza unei reţele prin intermediul unor
termeni specifici ca „bucle” şi „noduri”, fapt ce permite deducţia
logică a unui număr mare de
proprietăţi, care altfel ar fi dificil de relevat.
Una din aceste proprietăţi este tranzitivitatea. În principiu,
tranzitivitatea presupune următorul raţionament: dacă un element A
acţionează asupra elementului B, iar elementul B va acţiona asupra
unui alt element notat cu C, rezultă că elementul A acţionează (în
mod indirect) şi asupra elementului C. După cum se observă,
tranzitivitatea presupune o acţiune indirectă, adică o acţiune „slabă”,
incapabilă, de regulă, să conserve caracteristicile de forţă şi viteză ale
acţiunii iniţiale (acţiunea lui A asupra lui B).
Teoria informaţiei lansată de Shannon (1948) şi utilizarea noţiunii
de „cantitate de informaţi”, a permis atribuirea unei valori precise
„forţei” unei interacţiuni. Ca urmare se poate considera că un element
A va adune mai multă informaţie unui element B, dacă funcţionarea şi
evoluţia elementului B depinde într-o mai mare măsură de variaţiile
elementului A, mai exact de variaţiile elementului A percepute de
elementul B. Studiul reţelelor de acţiuni şi interacţiuni, care să
includă şi evaluarea performanţelor acestora poate fi interpretat ca o
analiză a gestiunii informaţiei într-un ecosistem.
Închiderea tranzitivă a unei reţele reprezintă ansamblul
interacţiunilor directe stabilite prin conceptualizarea reţelei precum şi
al acţiunilor indirecte pe care acestea le provoacă. De aceea, un
ecosistem poate fi definit ca fiind „închiderea tranzitivă a unei reţele
de interacţiuni între populaţiile vii şi mediu”.

Principalele tipuri de sisteme biologice şi caracteristicile lor

generale

Materia vie este organizată sub forma sistemelor biologice de

diferite grade de complexitate, fapt ce permite ierarhizarea acestora
plecând de la criteriul universalităţii. Cu alte cuvinte, totalitatea
sistemelor biologice aflate pe acelaşi nivel de organizare cuprinde
întreaga materie vie, iar un nivel de organizare a materiei vii nu este
altceva decât ansamblul sistemelor vii echivalente. Din acest punct de
vedere, se identifică următoarele nivele de organizare ierarhică a
materiei vii:
1. Nivelul individual, care include toate biosistemele
reprezentate de organismele animale sau vegetale, toţi indivizii
biologici, indiferent de gradul lor de evoluţie.
2. Nivelul populaţional, ocupat de sistemele supraindividuale,
populaţii de plante sau animale care aparţin aceleiaşi specii, sau care
se confundă cu specia.
3. Nivelul biocenotic, reprezentat de comunităţi de plante şi
animale (biocenoze), care se comportă ca sisteme biologice
complexe.
4. Nivelul biomic, pe care se situează sisteme de o complexitate
superioară (biomi), formate de asociaţii de biocenoze adiacente (acest
nivel nu este unanim acceptat).
5. Nivelul biosferei, reprezentat de ansamblul vieţii pe Pământ,
adică de sistemul biosferei.
Sistemul biologic individual ne este altceva decât individul
biologic, organismul viu. El este forma elementară şi în acelaşi timp
universală de manifestare a vieţii. La nivelul acestui biosistem se
manifestă legea specifică organismului biologic şi anume,
metabolismul, care în esenţă este procesul prin care materia pătrunsă
în organism este transformată de către acesta în substanţă proprie şi
datorită căruia individul biologic poate exista, dezvolta şi creşte.
Studiul biochimic al transformărilor diferitelor substanţe pătrunse
în organism s-a realizat relativ târziu (1930) când datorită metodei
stabilite de Stern şi Nanney, s-a reuşit urmărirea proceselor parcurse
de anumiţi compuşi metabolici importanţi la nivelul organismului.
Importanţa acestor cercetări a constat în faptul că s-a observat că
organismul nu este sub toate aspectele o entitate „statică”. Chiar şi
celulele cu stabilitate recunoscută cum sunt cele nervoase sau
musculare îşi reînnoiesc total majoritatea componentelor pe parcursul
existenţei lor, utilizând alte molecule. Acest dinamism al
componentelor organismului se manifestă şi la nivelul aminoacizilor,
care îşi schimbă permanent atomii şi grupările chimice mici.
Din acest motiv, organismul nu este „ceva definitiv”. El poate
avea periodic o compoziţie complet diferită sub aspect
micromolecular, fapt care se datorează manifestării metabolismului.
Pentru a se evidenţia şi măsura intrările şi ieşirile de materie şi
energie, deci bugetul energetic al organismului este clasic
experimentul realizat de Lavoisier, care a studiat pe cobai
schimburile gazoase şi energetice.
Rezultatul a fost demonstraţia că prin metabolizarea unui mol de
glucide, un organism animal produce aceeaşi cantitate de căldură
(energie) şi dioxid de carbon (materie) şi necesită aceeaşi cantitate de
oxigen pentru realizarea „arderii” metabolice ca şi în cazul
combustiei la flacără a aceleiaşi cantităţi de glucide.
Din punct de vedere ecologic, sistemul populaţional este
constituit din popualţia biologică sau specie. Populaţia reprezintă de
un grup de indivizi aparţinând aceleiaşi specii care ocupă acelaşi
areal. În principiu, o specie este reprezentată de cel puţin una ( caz în
care populaţia şi specia se confundă), sau mai multe populaţii.
Deşi populaţiile sunt unice într-un anumit sens, ele au
caracteristici generale, diferite de ale indivizilor care intră în
componenţa sa cum sunt anumite relaţii ce se stabilesc între indivizii
aceleiaşi populaţii (relaţii intraspecifice), o anumită structură a
efectivului populaţiei (structura de sexe, structura de vârste), un mod
de funcţionare specific, o anumită durată de activitate (longevitate
specifică).
La nivelul populaţiei se manifestă selecţia naturală şi deci
adaptarea speciilor la fluctuaţiile factorilor de mediu. Izolarea
populaţiilor poate determina local apariţia unor caracteristici
specifice care se pot dovedi utile pentru specie.
De asemenea la nivelul populaţiei se sesizează tendinţa dispersiei
indivizilor din zonele cu densitate crescută spre locaţii cu o mai mică
densitate. O altă caracteristică a populaţiei este aşa numita capacitate
de suport, ceea reprezintă de fapt media numărului maxim de indivizi
pe care o populaţie îl poate atinge în anumite condiţii date.
Studiile de dinamică şi genetică a populaţiilor, în particular
efectele eredităţii şi evoluţiei populaţiei, sunt extrem de importante
pentru activitate umană de intervenţie în ecosistemele naturale sau
artificiale.
 Biocenoza sau comunitatea de plante şi animale este sistemul
biologic supraindividual care presupune coexistenţa într-un anumit
areal a unor populaţii diferite de plante, animale şi microorganisme,
diferenţiate funcţional şi în acelaşi timp interdependente, la nivelul
căruia se manifestă o caracteristică fundamentală şi anume, existenţa
relaţiilor interspecifice. Biocenoza reprezintă componenta vie a
ecosistemului. La nivelul biocenozei, ca rezultat al relaţiilor dintre
specii sau populaţii ale diferitelor specii, se manifestă o altă
caracteristică a acestui tip de sistem biologic şi anume
productivitatea biologică.
Biomul este o comunitate biotică caracterizată prin existenţa unor
populaţii dominante de plante şi animale, trăiesc într-un anumit
climat specific de regulă unor zone geografice mai extinse. Biomul
poate fi privit ca o asociaţie de biocenoze adiacente din punct de
vedere geografic ceea ce le conferă particularităţi distincte. Deoarece,
iniţial definirea biomului a fost aceea de „formaţiuni (asociaţii)
vegetale”, majoritatea biomilor sunt denumiţi după tipul vegetaţiei
dominante.

Ecosistemul

În principiu, atunci când ne referim la ecosistem, înţelegem de

fapt un sistem deschis, cu o alcătuire complexă conferită de cele două
subsisteme majore din care acesta este alcătuit, şi anume biotopul
(mediul fizico-chimic abiotic) şi biocenoza (totalitatea vieţuitoarelor,
comunitatea de plante, animale, microorganisme care au ca suport un
anumit biotop). Ecosistemul sau sistemul ecologic reprezintă ceea ce
ecologii numesc unitatea funcţională fundamentală a biosferei,
deoarece biosfera în ansamblul ei este alcătuită din aceste formaţiuni
cu dimensiuni spaţiale şi temporale în care manifestarea vieţii este
integrată în mediul local şi se manifestă în mod unitar. Cu alte
cuvinte un ecosistem cuprinde toată materia vie (microorganisme,
plante şi animale) inclusă într-un spaţiu definit care constituie
substratul manifestării acesteia dar şi componenta abiotică a acestui
sistem.
Deşi aparent orice combinaţie de manifestare a vieţii pe suport
medial poate da impresia existenţei unui sistem ecologic, în realitate
pot fi considerate ecosisteme numai acele asociaţii ale vieţii cu
mediul abiotic ce au un anumit grad de stabilitate şi la nivelul cărora
se manifestă fluxuri materiale şi energetice.
Deşi Forbes (1887) realizează pentru prima dată unitatea vieţii şi
mediului ca un sistem pe care l-a denumit microcosmos, termenul de
ecosistem a fost introdus în 1935 de ecologul britanic Sir A. G.
Tansley, care a descris sistemele naturale ca o continuă interacţiune
dintre componenta vie şi minerală a acestora. Perspectiva lui Tansley
asupra conceptului de ecosistem are la bază în special aspectul
funcţional al acestui sistem biologic, mai ales din punct de vedere
trofic. Principala caracteristică a ecosistemului este aceea că la
nivelul acesteia se manifestă productivitatea biologică şi se realizează
producţia biologică.
Concepţia ecologică modernă stabileşte mai multe categorii de
structuri ale ecosistemului. Cel mai uşor de identificat este
modalitatea de stratificare a ecosistemului, deoarece cele mai multe
ecosisteme prezintă două straturi principale: autotrof şi heterotrof.
Stratul autotrof, alcătuit din totalitatea populaţiilor de plante, este
situat superior şi beneficiază de accesul necondiţionat la radiaţia
solară luminoasă, ceea ce presupune o mai mare eficienţă a
procesului de fotosinteză şi deci o producţie primară (producţie de
substanţă organică) ridicată. Stratul heterotrof este alcătuit din
organisme, care nu au acces la energia luminoasă (fără plante) şi este
dependent de existenţa organismelor autotrofe în scopul asigurării
necesarului energetic.
Ecosistemele sunt foarte variate ca dimensiune şi
complexitate. Spre exemplu, o insulă din zona tropicală poate avea un
ecosistem format de pădurea umedă tropicală care se poate întinde pe
sute şi mii de hectare, un ecosistem format de zona mlăştinoasă a
asociaţilor de mangrove şi un ecosistem subacvatic reprezentat de
recifurile coraligene şi biocenozele aferente.
Definirea conceptului de ecosistem nu trebuie interpretată de o
manieră simplistă sub forma unei relaţii de genul: biotop + biocenoză
= ecosistem. Populaţiile din componenţa biocenozei sunt capabile nu
numai să suporte rigorile mediului ambiant (biotopului) ci să-l şi
transforme, ceea ce determină noi interacţiuni între specii
(interacţiuni indirecte) ceea ce conduce la definirea unui sistem de
interacţiuni complex ale speciilor între ele şi ale speciilor cu mediul.
Acest tip de sistem reprezintă sistemul ecologic sau ecosistemul.
Dintr-un alt punct de vedere, se poate observa că ecosistemul este
alcătuit din cinci subsisteme (trofice) fundamentale:
1. substanţe de natură anorganică (elemente chimice sau
substanţe minerale);
2. producători primari (toate plantele şi unele microorganisme
fotosintetizatoare);
3. animalele consumatoare (consumatori primari şi secundari de
diferite ordine);
 4. detritusul vegetal şi animal (materie organică rezultată după
moarte organismelor vii);
5. microorganisme reducătoare sau descompunătoare (organisme
ce reduc materia organică la componenţii minerali).
O schemă a modului de interacţiune dintre componentele
ecosistemului este prezentată în figura 3.
Într-un mod mai simplist, şi reducând componentele
ecosistemului la cele mai importante, putem afirma că structura
ecosistemelor este determinată de o varietate de factori care se
manifestă inter-relaţional, dintre care câteva din cele mai importante
componente sunt solul, atmosfera, radiaţia solară, apa – toate acestea
caracterizând biotopul şi organismele vii care ocupă acest biotop,
reprezentând biocenoza sau comunitatea de plante şi animale
specifice unui anumit biotop.

Figura 3. Prezentarea schematică a principalelor subsisteme ale

ecosistemului.
Se poate reliefa şi o structură biochimică a ecosistemului, dacă se
consideră modul în care sunt reprezentate cantitativ diversele
substanţe (organice sau anorganice, libere sau înglobate în biomasa
organismelor) implicate în funcţionarea ecosistemului.
Având în vedere importanţa unor anumite substanţe (aşa numite
substanţe active) pentru funcţionarea ecosistemului, cum sunt
pigmenţii fotosintetizatori, s-a realizat o diferenţiere a ecosistemelor
din punct de vedere al eficienţei productivităţii primare. Studiul
clorofilei a, a condus la evidenţierea a patru categorii de ecosisteme.
Ecosisteme stratificate. În această categorie se includ toate
tipurile de păduri, ecosistemele cu vegetaţie ierboasă înaltă (de tip
savană), ecosistemele artificiale (culturi agricole). Acestor ecosisteme
le este caracteristică evidenţierea unor substraturi vegetale cu o
concentraţie diferită a concentraţiei de clorofilă, determinată de
reducerea pe orizontală a intensităţii radiaţiei solare. Într-un
ecosistem stratificat concentraţia de clorofilă a este de aproximativ
0,4 g până la 3 g pe metru pătrat ( 1 gram de clorofilă poate produce
0,4-4 g oxigen/oră).
Ecosisteme umbrite. În aceste ecosisteme, stratul autotrof are un
singur nivel. Concentraţia de clorofilă a este asemănătoare cu cea
existentă le nivelul inferior al ecosistemelor stratificate. Caracteristic
acestor ecosisteme le este un proces de fotosinteză de câteva ori mai
redus ca intensitate comparativ cu ecosistemele stratificate. În
condiţii de iluminare redusă, concentraţia de clorofilă a are valori
medii foarte scăzute (0,001- 0,5 g/m2).
Ecosisteme mixte. Aceste tipuri de ecosisteme sunt similare
nivelului mediu din ecosistemele de tip stratificat. Ele sunt de regulă
ecosisteme acvatice în care rolul principal în realizarea producţiei
primare îl deţin algele planctonice (fitoplanctonul). Datorită
„migraţiei” diurne, pe verticală, a algelor microscopice nu se poate
identifica totuşi o stratificare stabilă. Concentraţia de clorofilă a este
variabilă în intervalul 0,02- 1g/m2 cu o eliberare de oxigen de
1-10g/oră pentru fiecare gram de clorofilă.
Ecosistemele de lumină. În această categorie de ecosisteme sunt
incluse acele ecosisteme caracterizate de existenţa unor straturi
vegetale cu o dezvoltare nesemnificativă pe verticală. Cu alte cuvinte,
ele sunt, din acest punct de vedere ecosisteme mono-strat.
Exemple de astfel de ecosisteme sunt peliculele de alge sau cele
de licheni, culturile agricole (ecosisteme artificiale), mai ales în
primele stadii de dezvoltare a vegetaţiei sau culturile experimentale
expuse iluminării artificiale abundente. Concentraţia de clorofilă a
este similară cu aceea de la nivelul superior din ecosistemele
stratificate: 0,01-0,6g/m2, 1g de clorofilă fiind implicat în eliberarea a
8-40g oxigen/oră.
Există evident şi alte criterii de clasificare a ecosistemelor. Spre
exemplu, pentru ecosistemele acvatice s-au luat în considerare
principalele grupe de organisme acvatice (nectonul, planctonul,
bentosul) sau domenii ale mediului acvatic cum sunt domeniul
 pelagial, bental etc., dar şi criteriul energetic (Tab 1), mai exact,
mărimea fluxului energetic prin ecosistem (Odum, 1972).
Cea mai importantă sursă energetică este evident energia radiantă
solară. Odată fixată de către plante, energia încorporată în masa
organică circulă în cadrul ecosistemului sau poate fi de asemenea
trecută dintr-un ecosistem în altul printr-o serie de procese care
includ: migraţia animalelor, vânătoare, recoltarea plantelor, fenomene
de eroziune etc.

Tabel 1. Clasificarea ecosistemelor acvatice pe criteriul valorii

fluxului energetic.
Flux
Ecosisteme Zone energetic
(kcal/m2
şi an)
Dependente numai de Zonele oceanice 1 –10
energia solară
Dependente de energia Zonele de litoral marine,
solară şi de alte surse estuare 10 - 40
naturale de energie
Dependente de energia Zonele în care se practică
solară şi un aport energetic acvacultura 10 - 40
antropic
Dependente de alte Zonele oceanice abisale cu
surse de energie (energie izvoare sulfuroase, unele -
chimică) ecosisteme cavernicole

O diagramă de genul celei prezentate în figura 4, poate fi

reprezentativă pentru cele mai comune tipuri de ecosisteme, din punct
de vedere al circulaţiei materiei şi energiei.
 Figura 4. Intrări şi ieşiri de energie într-un ecosistem tipic.

Factorii mediului abiotic

Din punct de vedere a modului lor de acţiune şi al efectelor pe

care variaţiile factorilor mediului abiotic le produc asupra funcţionării
speciilor din biocenoză se poate considera că, principalii factori
fizico-chimici se pot manifesta în două moduri distincte.
O manifestare a fluctuaţiei valorilor acestora într-un anumit
interval, cu o anume amplitudine şi o periodicitate bine definită, deci
o manifestare „normala”, conduce la fenomene cum sunt ciclul
nictemeral (alternanţa noapte-zi), succesiunea anotimpurilor, mareele
etc., la care speciile sunt adaptate.
Acest tip de fluctuaţii ale factorilor abiotici sunt fie benefice
pentru populaţii, fie uşor de suportat de către acestea. Un alt tip de
manifestare a acţiunii factorilor abiotici ai mediului este reprezentat
de fluctuaţia întâmplătoare a acestora şi înregistrarea unor valori
„anormale” ale amplitudinii variaţiei lor, dincolo de limitele
obişnuite. Acest tip de acţiune perturbă activitatea normală a
ecosistemului şi are de regulă efecte nefaste asupra populaţiilor din
biocenoză.
Exemple de astfel de „anomalii” în manifestarea factorilor de
mediu pot fi: temperaturi foarte scăzute sau foarte ridicate, care
depăşesc flagrant media maximelor sau minimelor termice,
precipitaţii extrem de abundente (inundaţii catastrofale), perioade de
secetă prelungită, furtuni deosebit de puternice, erupţii vulcanice etc.
 Principala deosebire între cele două moduri de manifestare a
factorilor abiotici mediali constă în efectele pe care le produc asupra
populaţiilor naturale. În cazul în care factorii fluctuează în limite
normale, speciile se adaptează şi efectele sunt benefice, neutre sau
afectează în mod nesemnificativ efectivele populaţiilor.
În cazul extrem, când amplitudinea variaţiei factorilor de mediu
este extrem de mare, efectul lor aspra biocenozei este deosebit de
semnificativ şi se exprimă prin scăderea efectivelor populaţiilor,
uneori până la valori ale numărului de indivizi care permit cu
dificultate refacerea efectivului iniţial, iar în cazuri extreme pot
conduce la dispariţia populaţiilor.

Lumina solară

Principala sursă de lumină şi energie termică pentru ecosistemele

naturale este reprezentată de radiaţia solară. Desigur, există şi alte
surse luminoase sau calorice cum sunt lumina artificială, lumina de
natură biologică, energia geotermică, dar impactul global al acestora
asupra ecosferei este limitat, accidental sau de importanţă locală.
Soarele este deci cea mai importantă sursă de energie pentru
derularea activităţii normale la nivelul majorităţii ecosistemelor,
lumina solară manifestându-şi rolul energetic fundamental în
procesul de fotosinteză prin care plantele produc substanţă organică
pornind de la elemente minerale.
Lumina vizibilă, perceptibilă de organele de simţ ale organismelor
este numai o fracţiune din spectrul larg al radiaţiei electromagnetice
care include undele radio, microundele, radiaţiile infraroşii, lumina
vizibilă, radiaţiile ultraviolete, radiaţiile x şi radiaţiile gamma.
Energia solară este energia radiantă produsă de Soare ca urmare a
reacţiilor de fuziune nucleară ce se produc în interiorul acestei stele
presupunând fuziunea a două nuclee uşoare de hidrogen care
2
determină apariţia unor nuclee grele de deuteriu ( 1 H ). Deuteriul
se combină după reacţia:
2 2 3 1
1 H+ 1 H → 2 He+ 0 n+3,2 MeV ,

din care rezultă heliu, un neutron liber şi o cantitate de energie de

3,2 MeV, ceea ce înseamnă 5,1 · 10-13 J sau 1,2 · 10-13 calorii.
Energia solară parcurge spaţiul sub formă de cuante de energie
numite fotoni care interacţionează cu atmosfera şi suprafaţa
pământului. Cantitatea de energie solară care ajunge la nivelul
superior al atmosferei terestre, considerată atunci când Pământul se
află la distanţa medie faţă de Soare, este cunoscută sub denumirea de
constantă solară şi are valoarea medie de 1,37 · 106 erg / sec şi cm2
sau aproximativ 2 calorii pe minut şi cm 2. Deşi intensitatea radiaţiei
solare nu este constantă, variaţia acesteia este destul de redusă, fiind
estimată la circa 0,2% într-un interval de timp de 30 ani. Energia
solară care ajunge la nivelul suprafeţei Pământului este mai redusă
decât valoarea constantei solare, datorită absorbţiei şi dispersiei
acesteia, ca urmare a interacţiunii fotonilor cu atmosfera terestră.
Cantitatea de energie incidentă este diferită în funcţie de
momentul zilei, sezon şi poziţia geografică. Din cantitatea totală de
2,5 · 1018 calorii pe minut, care pătrunde în atmosfera terestră, la
suprafaţa scoarţei terestre energia solară are valoarea medie globală
de 1,6 cal/cm2 şi pe minut. Valorile ce se înregistrează la diferite
latitudini sunt foarte diferite şi au următoarele valori medii anuale: în
zonele nordice: 40 000 – 50 000 cal/cm 2; în zonele temperate: 80 000
– 15 000 cal/cm2; în zonele tropicale: mai mult de 200 000 cal/cm2.
Radiaţia solară are lungimi de undă cuprinse între 1 Ǻ
( Angstrom, 1 Ǻ = 10-10m) şi câţiva kilometri (în cazul undelor radio
lungi). Cea mai mare pondere din energia solară incidentă o deţin
însă radiaţiile cu lungimi de undă cuprinse între 0,2 · 10 -6 şi 4· 10-6
metri.
Radiaţiile vizibile ale spectrului solar reprezintă aproximativ 42
procente. Acestea sunt radiaţiile care permit organului vizual al
animalelor să vizualizeze mediul înconjurător, asigurând astfel
comunicarea vizuală dintre acestea şi orientarea în cadrul habitatului.
Din zona vizibilă a spectrului, în procesul de fotosinteză se utilizează
numai aproximativ 21% din energia solară.

Temperatura

Temperatura ar pute fi definită ca o particularitatea a unui corp

care determină transferul de căldură la sau de la alte corpuri. În altă
accepţie, temperatura este media energiei cinetice a moleculelor unei
substanţe datorate agitaţiei termice.
Din punct de vedere ecologic, temperatura este în general o
consecinţă a manifestării radiaţiei solare prin componenta ei calorică
şi reprezintă un factor limitativ manifestat mai ales în diferite tipuri
de biomi în care, pe lângă variaţiile diurne sau sezoniere cu caracter
normal, se pot înregistra abateri perturbatoare pentru biocenoze, cum
sunt sezoanele reci în care temperatura coboară extrem de mult sau
sezoane calde cu temperaturi foarte ridicate.
Acest tip de variaţii ale valorilor de temperatură implică
modificări brutale ale condiţiilor mediale specifice populaţiilor
naturale şi în plus, se pot manifesta fie direct, fie indirect, în corelaţie
cu alţi factori ecologici care pot potenţa efectele modificării
temperaturii mediului.
Ecologii admit că fiecărei specii îi sunt caracteristice anumite
limite de toleranţă la variaţiile de temperatură şi că în cadrul
intervalului de valori cuprins între aceste limite există valori optime
pentru anumite faze de dezvoltare a organismelor. Spre exemplu,
unele forme de rezistenţă ale unor organisme suportă valori de
temperatură mult mai accentuate decât ar suporta organismele tipice.
Intervalul de valori de temperatură suportabil de către unele specii
poate fi considerat ca fiind cuprins între valorile de –700C şi 900C,
pentru că există diverse specii de organisme capabile să reziste la
aceste temperaturi extreme. Majoritatea speciilor de plante şi animale
suportă însă temperaturi cuprinse într-un interval mai restrâns de –
200C până la 500C, ci foarte mari diferenţe între diversele zone
geografice. De aceea temperatura are un rol foarte important în
răspândire şi distribuţia geografică a speciilor, iar variaţiile de
temperatură influenţează activitatea biocenozelor din aceleaşi zone
geografice.
Pentru studiile ecologice măsurarea temperaturii şi monitorizarea
fluctuaţiilor acesteia sunt elemente de bază pentru caracterizarea
biotopurilor. Există mai multe scări (grade) de apreciere a valorilor
de temperatură dintre care cele mai utilizate sunt Celsius şi
Fahrenheit.
Un grad Celsius reprezintă 1/100 din diferenţa dintre temperatura
la care gheaţa se topeşte şi temperatura la care apa fierbe, în condiţii
de presiune atmosferică standard (760 mm Hg presiune). Gradul
Fahrenheit reprezintă 1/180 iar gradul Réaumur 1/80 din aceeaşi
diferenţă de temperatură. Scara fundamentală de temperatură este
scara absolută, scara termodinamică sau scara Kelvin în care
temperatura măsurată se bazează pe energia cinetică medie pe o
moleculă a gazului perfect. Temperatura zero a scării Kelvin este de –
273,150C.
Dacă vom considera temperatura optimă pentru o populaţie,
atunci ne vom referi la acea valoare sau mai precis, acel interval de
valori ale temperaturii la care procesele metabolice (cele care implică
dezvoltarea creşterea şi reproducerea) ale indivizilor componenţi se
derulează cu pierderi minime de energie, deci de căldură.
 Există însă diferenţe notabile între valorile optime de temperatură
pentru diferite specii. Dacă pentru cele mai multe organisme, aceste
valori sunt situate în limite considerate normale de către specialişti,
există excepţii notabile care denotă marea plasticitate a manifestării
vieţii în condiţii extrem de diverse.
Un exemplu în acest sens îl reprezintă organismele care preferă
mediile cu temperaturi extrem de ridicate. Specialiştii au fost foarte
surprinşi să descopere organisme procariote care trăiau în izvoarele
termale fierbinţi la temperaturi, uneori mai mari decât punctul de
fierbere al apei. De altfel s-a demonstrat experimental că există unele
organisme procariote care preferă temperaturile ridicate. Sunt aşa
numitele specii termofile extreme care se dezvoltă normal la
temperaturi de circa 1150C, adică valori la care se practică sterilizarea
termică în unele activităţi umane.
Cele mai multe specii sunt adaptate însă la temperaturi la care
procesele metabolice se derulează în mod normal, adică la valori
cuprinse între 00C şi 500C. Chiar în cadrul acestui interval,
dezvoltarea normală a unor specii se produce de la o anumită valoare
a temperaturii, cunoscută sub denumirea de temperatură "zero" a
dezvoltării. Indivizii speciei respective nu dispar obligatoriu la valori
mai mici decât acest zero al dezvoltării, dar încetează să se mai
dezvolte, cel puţin până la revenirea temperaturii la valori superioare.
Valorile de temperatură superioare temperaturii zero a dezvoltării,
valori la care dezvoltarea organismelor se desfăşoară în mod normal
sunt cunoscute şi sub numele de valori ale temperaturii eficiente. Se
consideră că un organism poate ajunge la realizarea scopului
existenţei sale, adică la maturitate sexuală şi reproducere, numai dacă
acumulează o anumită valoare a sumei temperaturilor eficiente
considerate zilnic.
Suma temperaturilor zilnice eficiente se poate calcula cu ajutorul
relaţiei:

S e=(T m−T 0 )⋅N z

în care:
Se - suma temperaturilor zilnice eficiente exprimată în număr de
grade/zile;
Tm - temperatura mediului;
T0 – temperatura zero a dezvoltării.
Modul în care se realizează suma valorilor temperaturilor zilnice
eficiente, în funcţie de evoluţia climei locale, determină valoarea
productivităţii biologice a unei populaţii prin creşterea numărului de
generaţii într-o perioadă de timp determinată, ca urmare a atingerii
diferenţiate a maturităţii sexuale. Spre exemplu, specialiştii ştiu că de
regulă o specie de peşte cum este crapul comun (Cyprinus carpio
Linnaeus, 1758) atinge maturitatea sexuală la 2 –4 ani în funcţie de
sex, în condiţiile unui climat temperat. În unele zone caracterizate de
un climat specific mai cald, această specie poate ajunge uneori la
maturitate sexuală cu un an mai repede.

Apa

Apa reprezintă atât un factor al mediului abiotic, atunci când

ne referim la ecosistemele terestre, dar formează efectiv biotopul
ecosistemelor acvatice, mediul abiotic în care organismele acvatice
trăiesc.
Apa pură, nu cea naturală, este o combinaţie între două
elemente bază ale tabloului general al elementelor: hidrogen şi
oxigen H2O. Cercetările efectuate în cursul anilor secolului XX au
arătat că apa pură este de fapt un amestec de apă uşoară H 2O, apă
grea D2O şi apă supergrea T2O, ultimele două în cantităţi foarte mici
(izotopul deuteriu D faţă de hidrogen H este în proporţie foarte mică
1/600, iar tritiu T şi mai redusă).
Apa naturală este un amestec cu mult mai complex decât apa
pură. Ea conţine diferite gaze dizolvate sau sub formă de bule,
diverse substanţe solide în stare dizolvată sau de suspensie, precum şi
alte lichide miscibile sau nemiscibile cu apa. Este evident că
proprietăţile fizico-chimice ale apei diferă foarte mult în funcţie de
compoziţia şi concentraţia acestor corpuri prezente în masa de apă.
Ca substanţă chimică, apa are câteva caracteristici de natură
fizico-chimică ce îi conferă proprietăţi cu implicaţii fundamentale
asupra vieţii pe Pământ. Apa este de fapt starea lichidă a unui
amestec de două elemente, două volume de hidrogen şi un volum de
oxigen, fapt exprimat prin formula H2O şi dovedit ştiinţific în 1804
concomitent de către doi oameni de ştiinţă, chimistul francez Joseph
Louis-Gay Lussac şi naturalistul german Alexander von Humboldt.
O moleculă de apă este formată deci din un atom de oxigen doi
atomi de hidrogen care sunt astfel aranjaţi în moleculă încât formează
între ei un unghi de aproximativ 105 grade. Un unghi similar îl
formează în molecula de apă şi două perechi de electroni situaţi într-
un plan perpendicular cu cel în care s-a măsurat unghiul dintre atomii
de hidrogen. Acest aranjament spaţial conferă apei unele proprietăţi
speciale pe care le vom remarca în continuare.
 Dat fiind importanţa apei ca substanţă în funcţionarea sistemelor
biologice, considerăm că este utilă prezentarea mai aprofundată a
unora din principalele proprietăţi fizico-chimice şi biologice ale a
acesteia.
După cum am amintit mai sus, punctele de topire şi de fierbere ale
apei, privită ca hidrură, au valori mai crescute decât cele ale altor
hidruri ale elementelor apropiate din punct de vedere chimic (Tab. 2).

Tabel 2. valori comparative ale punctelor de topire şi fierbere ale

apei şi hidrurilor asemănătoare.

Substanţa CH4 NH3 H2O HF SiH4 PH3 H2S HCl

Punct -184 -78 0 -83 -185 -133 -85 -115

topire (0C)
Punct
fierbere -164 -33 100 19,5 -112 -87 -61 -85
(0C)

În ceea ce priveşte densitatea apei în funcţie de temperatură, este

de semnalat faptul că în timp ce la alte lichide variaţia densităţii este
monotonă, la apă aceasta prezintă „anomalii”, în sensul că există o
creştere a densităţii de la 00C la 40C când atinge valoarea maximă,
după care se produce o scădere a densităţii la temperaturi mai ridicate
(Tab. 3).

Tabel 3. Modul de variaţie a densităţii apei la diferite valori de

temperatură.

Temperatur 0 4 10 15 20
a (0C)
Densitatea
apei (g/cm3) 0,999866 1,0 0,999727 0,999127 0,998230

Acest fapt conferă apei unele proprietăţi mecanice cu impact

biologic major. Astfel, apa cu temperatura de 4 0C are o densitate mai
mare decât apa la temperaturi mai mici sau mai mari decât această
valoare, fapt ce conduce la o stratificare termică a apelor suficient de
adânci. În oceane, apa are aproximativ 40C la adâncimi mari de până
la 1000 m, pentru a scade la 30C la peste 3000 m.
Existenţa punţilor de hidrogen între moleculele de apă, conferă
acesteia o structură ordonată din punct de vedere al arhitecturii
moleculare, structură dependentă însă de temperatură. La valori ale
temperaturii mai mici de 00C, această structură a apei devine mai
rigidă şi conţine spaţii libere, fapt ce explică de ce gheaţa are un
volum cu aproximativ 10% mai mare decât apa lichidă, şi deci o
densitate corespunzător mai scăzută.
Densitatea maximă a apei se realizează la temperatura de 40C.
Acest fapt permite gheţii să plutească în mediul acvatic, ceea ce
prezintă deosebite avantaje pentru fauna acvatică şi în special pentru
cea bentonică.
Există o legătură directă între structura ordonată a apei, datorată
punţilor de hidrogen şi temperatură. Astfel, la temperatura de 0 0C
circa 85% din legăturile de hidrogen sunt în permanenţă active, în
timp ce la o valoare a temperaturii de 400C, sunt permanent stabilite
numai 50% din punţile de hidrogen.
Cu alte cuvinte, la această temperatură, nu se mai poate lua în
calcul o structură "ordonată" a apei. Din acest motiv, valoarea de
400C, este uneori considerată ca fiind un "al doilea punct de topire a
apei", cu implicaţii biologice extrem de importante asupra animalelor
superioare, mai ales homeoterme, care au temperatura corpului relativ
constantă în jurul valorii de 370C.
Există de asemenea alte caracteristici care conferă apei unicitate şi
importanţă deosebită la nivel global. Apa are o căldură specifică
( cantitatea de energie necesară pentru încălzirea unui gram de apă cu
un grad) relativ mare, ceea ce determină ca atât încălzirea acesteia
cât şi răcirea ei să se realizeze în mod natural destul de greu, adică
treptat. Această presupune, de exemplu eliberarea treptată a energiei
înmagazinate de imensele mase de apă oceanică şi un aport deosebit
la reducerea vitezei de răcire sau încălzire a unor mari zone
geografice, influenţând astfel climatul global şi având rolul de
moderator al climatului planetei.
Apa are de asemenea o proprietate interesantă şi anume aceea de a
manifesta rezistenţă faţă de mişcare, deci faţă de scurgere, ceea ce
caracterizează vâscozitatea. Vâscozitatea apei depinde de
concentraţia sărurilor dizolvate. Acest fapt explică de ce apele marine
şi oceanice au o vâscozitate mai mare decât apele dulci.
Tensiunea superficială a apei se manifestă ca o forţă de tracţiune
ce se produce la suprafaţa apei în sensul reducerii întinderii suprafeţei
acesteia. Tensiunea superficială a apei este dependentă de
temperatură şi scade odată cu aceasta şi invers proporţională cu
valoarea concentraţiei sărurilor dizolvate. Tabelul 4 prezintă relaţia
dintre tensiunea superficială a apei şi temperatură.
 Conductibilitatea termică a apei este de asemenea mare, ceea
ce determină transferul rapid de energie termică al corpurilor în
contact cu apa. Aceasta ar putea fi una din explicaţiile pentru faptul
că multe organisme primar acvatice sunt specii poichiloterme, adică
au temperatura corpului în permanenţă apropiată de temperatura
mediului.
Importante sunt uneori din punct de vedere biologic şi
proprietăţile electrice ale apei. Astfel constanta dielectrică datorată
puterii mari de ionizare a apei are o valoare de 80 Farad Steradian/m,
acesta fiind o valoare dintre cele mai mari ale substanţelor cunoscute.
Conductivitatea electrică a apei este destul de ridicată şi dependentă
de concentraţia sărurilor dizolvate şi de valoarea temperaturii.
Apa este din punct de vedere chimic un solvent ideal, fiind
lichidul natural cu cea mai mare putere de solvire, în sensul că
dizolvă un mare număr de substanţe diferite. Această calitate o face
indispensabilă diferitelor procese metabolice şi facilitează dizolvarea,
transportul şi asimilarea substanţelor atât la nivelul organismelor vii
cât şi în circuitele biochimice la scară planetară, dar în aceeaşi
măsura apa, datorită puterii de solvire este vectorul cu cea mai mare
implicare în poluarea ecosistemelor acvatice cu diverse substanţe
chimice.

Tabel 4. Modificarea tensiunii superficiale (Ts: 10-3N.m-1 ) a apei

în funcţie de temperatură(t0C).

t 0 10 20 30 40 50 60 70 80
(0C)
Ts 75, 74,2 72,7 71,1 69,5 67,9 66,1 64, 62,6
6 2 5 8 6 1 8 4

Capacitatea crescută de dizolvant este datorată şi faptului că apa

poate solubiliza diferite faze fizice ale multor substanţe. În cazul
gazelor, solubilitatea acestora în apă este prezentată în tabelul 5. Se
poate observa că oxigenul este mai solubil în apă decât hidrogenul şi
azotul, dar în acelaşi timp este mult mai puţin solubil decât dioxidul
de carbon sau hidrogenul sulfurat.

Tabel 5. Gradul de solubilitate al unor gaze la temperatura de

0
10 C şi presiunea de o atmosferă.

Gazul N2 O2 C H2 C H
O2 S H4 2
 Solubilitatea 23,2 54,3 2318 5112 32,5 1,6
(mg/dm3)

Solubilitatea unui lichid în apă depinde de polaritatea lui.

Lichidele cu molecule ce conţin grupări polare (Nh 2-, OH- sau SH-) au
o solubilitate mare în apă, pe când lichidele cu molecule nepolare
(hidrocarburi, lipide) au o solubilitate extrem de mică.
Solubilitatea substanţelor solide în apă se datorează fenomenului
de hidratare care presupune formarea unor legături slabe între
moleculele acestora şi moleculele de apă şi este dependentă de
structura substanţelor ce pot conţine grupări chimice hidrofile sau
hidrofobe.
Apa, ca substanţă chimică, este desigur un factor al biotopului
extrem de important cu drastice efecte limitative asupra activităţii
biocenozelor. Dar apa este ea însăşi un mediu de viaţă pentru un
imens număr de organisme, cu biotopi specifici care determină
funcţionarea unor ecosisteme specifice extrem de complexe,
ecosistemele acvatice. Mai mult, ponderea mediului acvatici (peste
70% din suprafaţa totală a Pământului) precum şi calităţile specifice
apei ca substanţă chimică, determină importanţa globală a acesteia în
climatul planetar.

Climatul

Majoritatea factorilor abiotici sunt interdependenţi, în sensul că,

acţiunea unora influenţează amplitudinea cu care se manifestă alţi
factori de mediu. De exemplu, presiunea atmosferică este dependentă
de temperatură, cantitatea de oxigen solvit în apă depinde de
temperatură şi de mişcările apei etc. Manifestarea complexă şi
corelată a principalilor factori fizici ai mediului determină la scară
locală, regională sau globală cea ce denumim generic climă sau
climat.
Modificările climatice dramatice pot afecta profund ecosistemele
naturale, fapt care determină interesul specialiştilor pentru
monitorizarea şi cuantificarea fenomenelor care pot contribui la
modificări majore ale climei pe planetă.
Unul din fenomenele cele mai controversate în acest domeniu este
reprezentat de aşa numitul efect de seră. Explicarea efectului de
seră ca fenomen este relativ simplă. Energia termică solară incidentă
determină condiţiile meteorologice şi climatul general al Pământului.
Energia termică primită de la Soare este radiată în mare măsură în
spaţiul cosmic.
 Unele gaze din atmosferă cum sunt vaporii de apă, dioxidul de
carbon, metanul şi altele sunt capabile să ţină "captivă" o anumită
cantitate de energie termică într-un mod asemănător cu ceea ce se
întâmplă într-o seră acoperită cu sticlă sau alt material transparent.
Acest fenomen natural are o importanţă deosebită pentru viaţă,
deoarece în lipsa manifestării lui, temperatura medie a Pământului ar
fi inacceptabil de scăzută pentru manifestarea vieţii aşa cum o
cunoaştem în prezent.
Problematic este procesul de intensificare a efectului de seră
datorită creşterii concentraţiei gazelor care stimulează acest fenomen
şi în special creşterea concentraţiei de dioxid de carbon, metan şi
oxizi de azot. De la începutul revoluţiei industriale, concentraţia
dioxidului de carbon a crescut cu aproximativ 30%, concentraţia
metanului este mai mult decât dublă iar cea a oxizilor de azot s-a
mărit cu 15%.
Acest fapt a determinat cu certitudine creşterea capacităţii
atmosferice de a reţine mai multă energie termică, deşi unii aerosoli
cum sunt sulfaţii (un poluant atmosferic destul de comun) au calitatea
de a reflecta energia solară, fapt ce presupune teoretic procesul de
răcire al planetei. Se pare însă că sulfaţii aflaţi sub formă de aerosoli
în atmosferă au o "viaţă scurtă" iar concentraţiile lor pot fi importante
doar regional.
Creşterea concentraţiei gazelor care produc efectul de seră este
pusă de specialişti pe seama arderii combustibililor fosili şi a altor
activităţi umane. Eliberarea de dioxid de carbon în atmosferă se
produce şi ca urmare a proceselor naturale (respiraţie, descompunerea
materiei organice). Cantitatea de CO2 emisă în atmosferă ca urmare a
acestor procese este apreciată ca fiind de 10 ori mai mare decât
cantitatea liberată ca urmare a activităţii antropice. Această "emisie"
naturală este şi a fost permanent în echilibru cu dioxidul de carbon
absorbit în procesul de fotosinteză al plantelor. Ceea ce s-a modificat
în ultimele câteva sute de ani a fost aportul de CO 2 şi alte gaze cu
acelaşi efect, eliberate în activităţile umane.
În societăţile moderne, activităţile industriale, de producere a
energiei, de transport sau cele care conferă confortul domestic sunt
responsabile de producerea a aproximativ 80% din emisiile de dioxid
de carbon şi 20% din emisiile de oxizi de azot. La acestea se adaugă
efectele agriculturii intensive, despăduririlor activităţilor miniere etc.
Responsabile sunt mai ales naţiunile foarte dezvoltate. De exemplu,
în 1994, Statele Unite ale Americii deţineau "recordul" emisiilor de
gaze implicate în efectul de seră cu 20% din totalul la nivel global (şi
este foarte probabil ca situaţia actuală să fie cel puţin asemănătoare).
 Estimarea emisiilor de gaze răspunzătoare de efectul de seră în
viitor este dificil de estimat deoarece aceasta este dependentă de o
serie de factori de ordin demografic, economic, tehnologic, politic şi
instituţional. S-au realizat mai multe prognoze ale evoluţiei emisiei
acestor substanţe. Spre exemplu, se estimează că în absenţa unor
masuri de control şi reducere a emisiei, în anul 2100, concentraţia de
dioxid de carbon ar putea fi cu 30% până la 150% mai mare decât
nivelul actual.

Tendinţa de încălzire globală este demonstrată de creşterea

temperaturii medii la suprafaţa planetei. Există numeroase informaţii
privind o continuă încălzire a planetei în ultimii 150 ani. Creşterea
temperaturii medii globale nu a fost constantă, ea realizându-se în
cicluri care au cuprins perioade de încălzire şi răcire cu durata de mai
multe zeci de ani. Pe termen lung, însă tendinţa general a fost în mod
clar şi se menţine în sensul încălzirii globale. Efectele au fost sesizate
în topirea mai accelerată a gheţarilor alpini, creşterea nivelului
oceanului mondial, modificarea climatului în unele zone geografice.
Câteva date statistice generale sunt mai mult decât convingătoare:
 anii 1980 – 1990 au fost cele mai calde perioade înregistrate;
 cei mai calzi 10 ani din istoria meteorologică globală
cunoscută au fost înregistraţi în ultimii 115 ani;
 secolul al XX - lea a fost cel mai cald la nivel global în ultimii
600 ani.
 Primele 2 decenii din secolul 21 au fost cele mai calede din
ultimul mileniu.

Mai mulţi experţi sunt de acord că temperatura medie globală

poate creşte cu 10C - 3,5 0C în acest secol, ceea ce înseamnă că în
unele zone geografice temperatura poate creşte local cu 5 – 10 0C.
Modificarea climatului presupune însă aspecte mult mai complexe
decât încălzirea globală. Temperaturile din ce în ce mai crescute vor
conduce la modificări ale regimului vânturilor, cantitatea şi natura
precipitaţiilor, manifestări mai frecvente şi severe ale condiţiilor
meteorologice. Toate acestea putând conduce la consecinţe
impredictibile asupra mediului şi societăţii umane.

Biocenoza

Conceptul de biocenoză este lansat în literatura de specialitate de

Mobius (1877) ca urmare a studiilor asupra unor asociaţii de
organisme acvatice bentale şi a relaţiilor acestora cu mediul.
Biocenoza este interpretată ca o anumită comunitate de organisme
(plante şi animale) care îşi desfăşoară activitatea pe un anumit areal
(mediu) la care sunt adaptate şi între care există relaţii speciale, care
conferă comunităţii o coeziune sistemică. Acest fapt permite
sistemului biologic astfel alcătuit să funcţioneze ca un întreg capabil
să se modifice în funcţie de variaţia condiţiilor de mediu şi
modificarea structurii sale ca urmare a acţiunii diverşilor factori
ecologici.
Definiţiile biocenozei sau comunităţii de plante şi animale
evidenţiază considerarea obiectivă a acestui sistem biologic ca unitate
supraindividulă (şi suprapopulaţională) de integrare şi organizare
sistemică a materiei vii.
În general, o biocenoză este formată din populaţii de plante şi
animale ce aparţin unor specii diverse, care au în comun faptul că
ocupă un anumit areal geografic (au un biotop comun) şi sunt
interdependente din punct de vedere funcţional.
Este necesară distincţia dintre o comunitate de organisme
(biocenoză) şi alte grupări de organisme, mai mult sau mai puţin
accidentale, deoarece există situaţii reale în care organisme
aparţinând mai multor specii constituie agregări (grupări) care nu
sunt adevărate biocenoze. În cazul în care aceste grupări de
organisme se realizează temporar şi/sau în mod accidental,
determinate de regulă de apariţia unui aşa numit centru activ
determinat de un factor de mediu, fără ca între speciile componente
să se manifeste interrelaţii specifice durabile, aceste agregări de
organisme nu reprezintă biocenoze ci nişte mulţimi de organisme.
Deosebirea dintre o biocenoză şi o grupare accidentală (mulţime) de
organisme este prezentată schematic în figura 9.
Abordarea sistematică a problematicii ecologice îşi pune
amprenta şi asupra modului în care este definit în prezent conceptul
de biocenoză. Odum (1971) consideră că biocenoza este un ansamblu
de populaţii care trăiesc pe un teritoriu sau un habitat fizic
determinat, fiind o unitate organizată care capătă prin această
structurare caracteristici deosebite faţă de cele ale componenţilor săi
individuali şi populaţionali. Astfel, biocenoza funcţionează ca o
unitate prin „transformări metabolice cuplate”.
Constantinov (1971) consideră că biocenozele sunt de fapt
sisteme integrale, forme supraindividuale de organizare a materiei vii
care au o anumită structură, funcţii specifice şi caracteristici specifice
ale interacţiunii lor cu mediul.
 În aceeaşi accepţie, biocenoza este un sistem biologic
supraindividual ce reprezintă „un nivel de organizare a materiei vii
alcătuit din populaţii legate teritorial şi interdependente funcţional”
(Botnariuc şi Vădineanu, 1982).

Figura 9. Diferenţele dintre o grupare accidentală şi o

comunitate de organisme(o – reprezentarea organismelor; săgeţile
simple reprezintă acţiuni ale organismelor; săgeţile duble reprezintă
interdependenţele dintre organisme).

Interdependenţa dintre populaţiile componente ale biocenozei

presupune existenţa unor conexiuni speciale între acestea. Rezultatul
funcţionării unor astfel de interrelaţii este reprezentat de manifestarea
la acest nivel de organizare a materiei vii a productivităţii biologice.

Structura biocenozei

Pentru a înţelege modul în care funcţionează o biocenoză este

necesară cunoaşterea componentelor şi modul în care este structurată
biocenoza atât din punct de vedere calitativ cât şi sub aspect
cantitativ. Elementele capabile să caracterizeze structura biocenozei
sunt:
 speciile (populaţiile) din componenţa biocenozei;
 distribuţia spaţială a populaţiilor;
 dinamica elementelor structurale;
 importanţa diverselor grupe de organisme sub aspect
funcţional.
În scopul descrierii structurii biocenozei se utilizează o serie de
indici capabili să confere o imagine cât mai exactă a raporturilor
cantitative sau a tendinţelor de agregare a populaţiilor din cadrul
acesteia. Prezentăm în continuare, succint, principalii indici
structurali ai biocenozei.
Frecvenţa se utilizează pentru exprimarea procentuală a ponderii
probelor în care se întâlneşte o anumită specie în raport cu numărul
total de probe prelevate dintr-o anumită biocenoză. Acest indice arată
cât de frecvent pot fi întâlniţi indivizii unei populaţii în raport cu
ceilalţi componenţi ai acesteia.
Abundenţa relativă a unei populaţii exprimă proporţia relativă
existentă între numărul sau/şi masa indivizilor acesteia şi numărul
(masa) exemplarelor celorlalte populaţii ale biocenozei. Acest indice
se calculează pentru un număr suficient de probe prelevate din
biocenoză, de preferinţă în acelaşi timp sau într-o perioadă de timp
suficient de scurtă.
Dominanţa unei specii se determină luând în considerare
abundenţa relativă a acesteia şi se consideră că valoarea lui reliefează
influenţa mai mare a unei specii (sau a mai multora) asupra modului
de funcţionare a unei biocenoze.
Constanţa unei populaţii într-un anumit ecosistem, deci într-o
biocenoză, poate măsura persistenţa acesteia într-o biocenoză.
Exprimându-se pe baza valorii frecvenţei indivizilor speciei (f), se
consideră că pentru:
 f > 50% o populaţie este constant prezentă în biocenoză;
 25% < f < 50% populaţia este accesorie;
 f < 25% specia sau populaţie se întâlneşte mai degrabă
accidental în componenţa biocenozei.
Stabilitatea relaţiilor unei populaţii cu biocenoza din care face
parte, dependenţa acesteia faţă de un anumit ecosistem, poate fi
exprimată de fidelitate. Din punct de vedere al fidelităţii unei
populaţii sau specii faţă de un anumit biotop se pot identica specii
caracteristice (dependente de condiţiile specifice unui anumit
ecosistem, care nu pot supravieţui în ecosisteme diferite), specii
preferenţiale (preferă un anumit tip de ecosistem dar pot fi întâlnite şi
structura unor alte biocenoze), specii întâmplătoare, alohtone (specii
străine ce pot fi prezente întâmplător într-un ecosistem) care nu rezită
un timp prea îndelungat în biotopul impropriu, precum şi specii
indiferente ( specii euritope care nu par să fie deranjate de existenţa
lor în diferite ecosisteme), fără preferinţe foarte accentuate pentru un
anumit tip de ecosistem.
Această reprezentare a biocenozelor este completată ca urmare a
unor studii mai recente, realizate în ecosisteme complexe, prin
intermediul unor metode matematice care presupun analize factoriale
şi clasificări numerice (specifice ecologiei numerice), metode care
sunt utilizate cu predilecţie în cazul studiilor asupra unor populaţii
din zonele tropicale, când numărul foarte mare de specii şi asociaţii
de populaţii nu pot permite numai o analiză intuitivă. Acest tip de
studii au condus la o nouă viziune asupra problematicii abordate
introducând noţiunea stărilor intermediare între biocenozele descrise.
S-a lansat, de asemenea, o nouă ipoteză, aceea a continuumului,
care afirmă ca variaţiile din structura faunei sunt întotdeauna
progresive ceea ce înseamnă că ar trebui reconsiderate clasificările
discontinue realizate la nivelul populaţiilor, deoarece ele sunt
arbitrare.
Deşi relativ recente, aceste abordări par în prezent puţin depăşite,
considerându-se că la nivelul unei schimbări rapide survenite într-un
ecosistem se poate lua în considerare o interfaţă între două biocenoze
bine definite. S-a remarcat nu numai o tranziţie rapidă de la o
biocenoza la alta, dar şi apariţia unor elemente noi, capabile să
definească aşa numitele biocenoze de interfaţă.
Indiferent însă de interpretările actuale, studiile asupra
biocenozelor vor trebui să clarifice două aspecte foarte importante
pentru înţelegerea funcţionării acestora, şi anume: explicaţia logică
(raţiunea) existenţei comunităţilor de plante şi animale şi ce
consecinţe are această grupare a speciilor şi cum pot fi acestea
evaluate in cadrul ecosistemului.
Pentru a găsi explicaţiile adecvate trebuie cercetate câteva ipoteze
care iau în consideraţie principalii factori generali implicaţi. Dacă se
consideră factorii mediului abiotic, ipoteza cea mai simplă presupune
o comunitate de specii bine definită, reprezentată ca o comunitate de
exigenţe şi toleranţe, corespunzătoare unui biotop bine definit, căruia
biocenoza îi este caracteristică.
Factorii de natură biotică reprezintă o sintagmă ce cuprinde toate
interacţiunile dintre specii, interacţiuni directe sau indirecte, slabe sau
puternice, imediate sau întârziate. Este evident că aceste conexiuni
interactive dintre specii (şi din cadrul speciei) sunt implicate în
conturarea biocenozei ca sistem. Acest fapt presupune că speciile,
populaţiile lor convieţuiesc nu pentru că ele trebuie să se suporte una
pe cealaltă, ci pentru că în acelaşi timp acest fapt (convieţuirea) le
este neapărat necesară.
O altă abordare a acestei problematici este aceea care presupune
într-o mai maică măsură analiza exhaustivă, ci mai ales o încercare de
a identifica proprietăţi globale ale biocenozei. Este o metodă care
pare a experimenta înlocuirea (într-o măsură rezonabilă) efortului de
cercetare a cauzelor cu studiul consecinţelor. Evident, cele două
abordări nu se exclud, ele fiind în fapt complementare. Această
metodă de studiere a consecinţelor, deşi este actualmente destul de
vag conturată, ar putea să devină în perspectivă o metodă generalizată
foarte interesantă.
Diversitatea taxonomică sau diversitatea biologică este o noţiune
cu aspect calitativ a cărei importanţă în descrierea biocenozelor este
în general recunoscută, dar a cărei semnificaţie în funcţionarea
ecosistemelor mai trebuie aprofundată. Este un indicator ecologic
dependent de numărul de specii dintr-un ecosistem şi de efectivul
(numărul indivizilor) din fiecare populaţie reprezentată în structura
biocenozei.
Diversitatea poate reprezenta un indicator al complexităţii
biocenozei şi mai ales, poate furniza o imagine generală a stării unui
ecosistem, mai ales sub aspectul condiţiilor mediale.
În condiţii de mediu favorabile, care presupun valori ale diverşilor
factori ecologici situate în intervale considerate optime pentru
biocenoză, numărul de specii din structura biocenozei este mare şi de
obicei fiecare populaţie are un efectiv numeric relativ redus. În
condiţii mai puţin favorabile vieţii, în cadrul ecosistemului biocenoza
cuprinde un număr restrâns de specii, care de regulă sunt prezente cu
efective numeroase.
Noţiunea de diversitate presupune două aspecte:
1. numărul de taxoni distincţi, când se consideră fie numărul de
specii, caz în care este denumită diversitate specifică, fie numărul de
genuri, în cazul diversităţii generice;
2. maniera de reprezentare a unui număr dat de specii prin
numărul de indivizi din fiecare specie.
Cel de-al doilea aspect poate fi considerat mai complex, deoarece
dacă o specie sau un număr redus de specii sunt reprezentate printr-
un număr foarte nare de indivizi, iar celelalte specii din biocenoză au
un efectiv redus, poate exista tendinţa de a aprecia că biocenoza are o
diversitate redusă. Dacă există însă în biocenoză un număr nare de
specii, se afirmă că diversitatea acesteia este mare.
Aceste aspecte pot fi reprezentate grafic prin demarcarea unor
sectoare proporţionale, corespunzătoare speciilor distincte şi
reprezentând ponderea numărului de indivizi, pe un cerc care
reprezintă numărul total de indivizi determinat în urma cercetării
biocenozei (Fig. 10). Exprimate procentual, valorile astfel
reprezentate pot oferi o imagine grafică comparativă a diversităţii în
două sau mai multe biocenoze, sau între două stări suficient de
diferite ale aceluiaşi ecosistem.
Un exemplu, poate fi reprezentat de comparaţia dintre un
ecosistem situat în condiţii climatice specifice pădurii umede
ecuatoriale, cu o diversitate impresionantă a speciilor, dar cu
populaţii formate din indivizi nu foarte numeroşi şi un ecosistem
situat în condiţii de climă extremă (în zonele arctice sau antarctice) a
cărui biocenoză cuprinde un număr mic de specii, bine reprezentate
sub aspect numeric.

Figura 10. Reprezentarea grafică a diversităţii în două biocenoze

distincte
(Ni = ponderea efectivului fiecărei specii; n = numărul total de
specii; ∑ Ni = 100%).

În ecosistemele acvatice, se poate remarca aceeaşi tendinţă de

diferenţiere a diversităţii biologice, pentru biocenoze situate în
diverse zone geografice (Tab. 8). Se consideră că principalii factori
care sunt implicaţi în determinarea valorii diversităţii biologice sunt
forate diferiţi şi au la bază următoarele elemente:
 gradul de heterogenitate a biotopurilor şi implicit diversitatea
tipurilor de habitat;
 condiţii de mediu (geografice, climatice) care favorizează
activitatea biocenozelor;
 surse de hrană diverse şi suficiente;
 competiţia în cadrul aceluiaşi nivel trofic;
 productivitatea biologică a biocenozelor;
 timpul necesar speciaţiei (procesul de apariţie a unor noi
specii).
Pentru caracterizarea mai exactă a diversităţii, exprimarea
numerică a acesteia, prin indicele de diversitate este evident mult mai
adecvată. Există mai multe metode matematice elaborate pentru
definirea indicelui de diversitate dintre care le vom prezenta pe cele
mai interesante.
 Indicele Gleason (I) ia în calcul creşterea logaritmică a numărului
de specii (n) în funcţie de logaritmul zecimal al numărului de indivizi
(N). Diversitatea este caracterizată de panta dreptei obţinute în
reprezentarea grafică, iar indicele de diversitate este calculat cu
relaţia:

I=(n−1)log N

sau mai exact:

(n−a )
I=
(log N−log a)
în care:
a = valoarea de pe ordonată în care dreapta obţinută întretaie prin
extrapolare ordonata (a > 1).

Tabel 8. Ecosisteme acvatice şi zone geografice cu diversitate

biologică diferită).

Ecosistemul/ Specii Num Observaţii

zona considerate ărul
geografică speciilo
r
Alge 31 Salinitatea apei fluctuează
Protozoare 9 în intervalul 50% - 100%
Lacul Sărat Viermi 4
(Brăila, Crustacee 5
România) Insecte 10
Total 59
Alge 330 Condiţii normale pentru
Lacul Roşu Zooplancton 112 activitatea biocenozei
(Delta Dunării, Bentos 57
România) Total 499
Marile Lacuri Peşti 172
(America de
Nord)
America Peşti 456 Diversitate mare
Centrală
Fluviul Peşti 1000 Diversitate biologică
Amazon excepţională
(America de
Sud)

Numărul de specii de peşti

Lacul din cadrul acestei biocenoze
Tanganyika Peşti este mai mare decât numărul
(Africa) 214 speciilor de peşti din toate
lacurile europene.
Toate lacurile Peşti 1
din Europa 92
Fluviul Alge 2
Dunărea Peşti 19
(Europa)
69

Indicele Simpson presupune că proporţia indivizilor de pe un

anumit areal determină importanţa speciei din care fac parte pentru
diversitate. Ecuaţia care descrie acest indice are forma:
1
D=
∑ p2i
în care:
D – indicele de diversitate;
pi – proporţiile unui număr i de specii în numărul total de specii
identificate în biocenoză.
Acest indice poate avea valori de la zero până la valoarea
numărului total de specii. Valoarea D = 1 înseamnă că toţi indivizii
aparţin unei singure specii, iar valoarea D = S (numărul total de
specii) presupune că fiecare individ aparţine unei specii diferite.
Indicele Shannon-Weaver (Weiner) (H) nu este altceva decât un
calcul al entropiei în condiţiile unui ecosistem şi este adecvat
deoarece entropia are acele calităţi pe care ar trebui să le posede un
indice al diversităţii:
- este o cantitate pozitivă, cu valoarea minimă atunci când
teoretic în biocenoză există o singură specie care are mai mult decât
un individ;
- ia valoarea maximă atunci când toate elementele (speciile) au
aceeaşi frecvenţă sau aceeaşi proporţie de reprezentare;
- şi valoarea minimă şi valoarea maximă iau în consideraţie
numărul total de elemente-specii.
Expresia matematică a acestui indice de diversitate este
următoarea:
 n
H=∑ f i⋅log 2 f i
i =1
în care:
N
f i = i ; f i ∈(0,1 ); N i ∈( 0 , N )
N
de unde rezultă:
n
Ni Ni
H=∑ ⋅log 2
i =1 N N

Utilizarea acestei formule de calcul este mai simplă dacă se

porneşte de la următoarea relaţie echivalentă ce are avantajul că evită
calculul rapoartelor (Ni / N):
n
1
N⋅log 2 N − ⋅( ∑ N i⋅log 2 N i )
N i =1

Având deja calculate proporţiile dintre specii, indicele de

diversitate se poate calcula direct prin adăugarea "contribuţiilor la
entropie" (h = -fi . log2 fi) prezentate în funcţie de fi. Spre exemplu,
dacă proporţiile de reprezentare a unui număr de trei specii sunt:
50%(0,5), 30%(0,3) şi 20% (0,2), contribuţiile la entropie sunt,
conform tabelului 9 următoarele: 0,500, respectiv 0,521 şi 0,464, iar
indicele de diversitate Shannon este suma acestor contribuţii: 0,500 +
0,521 + 0,464 = 1,485.
O exprimare mai simplă a indicelui Shannon este una foarte
similară cu aceea a indiceului Simpson. Dacă indicele Simpson
presupune că probabilitatea de a observa un individ al unei populaţii
este proporţională cu frecvenţa indivizilor în biocenoză, indicele
Shannon presupune că biocenoza conţine un număr infinit de indivizi
ceea ce conduce la relaţia:

H=∑ ( p i−ln( pi ))

în care: pi – probabilitatea întâlnirii speciei i (pi = Ni/N).

Fiind independent de mărimea eşantionajului, indicele Shannon-
Weaver poate fi utilizat în studiile comparative pentru diverse
biocenoze. Din relaţia care descrie acest indice se poate calcula o
valoare numită echirepartiţie sau echitabilitate maximă (H'):
 H '=log 2 n

în care: n – densitatea totală.

Raportul dintre indicele de diversitate şi echitabilitatea maximă
reprezintă valoarea echitabilităţii (E):

H H
E= =
H ' log 2 n

Echitabilitatea ia valori în intervalul (0,1) şi tinde spre zero atunci

când toţi indivizii aparţin unei singure specii, luând valoarea 1 dacă
fiecare specie este reprezentată în biocenoză de un acelaşi număr de
indivizi.
Indicele Margaleff are avantajul că este foarte simplu de calculat.
Ecuaţia care exprimă valoarea acestuia este:

n−1
D M=
ln N

Valoarea minimă este zero iar valoarea maximă este (N – 1)/lnN.

Deşi acest indice nu este extrem de complex, el poate fi utilizat cu
uşurinţă pentru a compara unele date incomplete.
Uneori este necesară determinarea diversităţii speciilor la diferite
scări spaţiale. Din acest punct de vedere se pot diferenţia trei tipuri de
diversitate: α, β şi γ.
Diversitatea α ,denumită şi diversitatea intrabiocenotică, se poate
calcula utilizând expresia indicelui Shannon-Weaver (Hα) pentru
populaţii asemănătoare.
Diversitatea β se constituie într-un indice de similitudine
interbiocenotic (Hβ) fiind util pentru reliefarea diferenţelor dintre
două biocenoze adiacente.
Diversitatea γ, numită şi diversitate sectorială (Hγ) se determină
prin calcularea indicelui Shannon-Weaver pentru un ansamblu de
populaţii prezente în mai multe ecosisteme din aceeaşi zonă
geografică.
În cazul a două biocenoze adiacente pe care le vom numi
biocenoza A şi biocenoza B, cărora le corespund indicii de diversitate
HαA, respectiv HαB , având indicele de diversitate al biocenozelor A şi
B reunite (HαAB), indicele de similitudine interbiocenotic (Hβ) se va
calcula cu relaţia:
 Hβ = HαAB – 0,5(HαAB + HαB)

Indicele de similitudine are valori în intervalul (0,1) şi ia valoarea

maximă atunci când speciile celor două biocenoze sunt total diferite,
deci nu există nici o specie comună (Rojanschi et al., 1997).

Producţia primară

Producţia primară poate fi considerată ca fiind sinonimă

producţiei autotrofe, ceea ce presupune sinteza materiei organice
pornind de la materia sub formă minerală de către producătorii
primari. În bilanţul producţiei autotrofe se vor distinge cu claritate
noţiunile:
 producţie brută, care poate fi exprimată de exemplu prin
cantitatea de carbon fixat într-o anumită perioadă de timp de către o
biomasă vegetală dată;
 producţie netă, care reprezintă o valoare a procesului
asimilaţiei vegetale nete, fiind în fapt diferenţa dintre producţia brută
şi respiraţia vegetală (manifestate în acelaşi timp);
 creşterea biomasei vegetale, ce reprezintă diferenţa dintre
producţia netă şi consumul (sau alte pierderi de materie organică)
realizat în acelaşi timp; creşterea biomasei poate fi negativă,
reprezentând o diminuare a biomasei, în cazul în care pierderile de
materie organică în intervalul considerat sunt superioare producţiei
nete.

Fluctuaţia valorilor biomasei într-un anumit interval de timp nu

poate fi interpretată ca o măsură a producţiei biologice, în sensul că
nu trebuie să se confunde producţia (ca flux) cu o creştere a biomasei
(ca fluctuaţie a unei variabile de stare). În accepţia ei de flux,
producţia primară poate fi raportată la:

 unitatea de timp (de unde confuzia cu noţiunea de

productivitate care reprezintă de fapt rata realizării producţiei);
 unitatea de suprafaţă sau de volum a ecosistemului (m2, km2,
ha, m3 etc.);
 cantitatea de biomasă (B) implicată în realizarea producţiei
(P).

În acest mod, productivitatea poate fi reprezentată ca raportul

dintre producţie şi biomasă (P/B) exprimat în procente de biomasă
produsă în unitatea de timp. Raportul invers, dintre biomasă şi
producţie (B/P) este denumit valoare de reînnoire sau valoare de
refacere a biomasei (turn-over). De exemplu, dacă o anumită biomasă
realizează 10% din valoarea sa într-o lună înseamnă că are un turn-
over de 10 luni.
Exprimarea producţiei primare şi în unităţi energetice este
facilitată de transformarea masei uscate a vegetalelor în echivalentul
lor caloric. Astfel:

- 1 gram din substanţa uscată (SU) a plantelor terestre are

valoarea calorică de 4,5 kcal;
- 1 gram din SU a algelor conţine 4,9 kcal;
- 1 gram de substanţă organică (SO) conţinută de plante terestre
are 4,6 kcal;
- 1 gram din SO a algelor are un echivalent energetic de 5,1
kcal.

Producţia secundară

Noţiunea de producţie secundară defineşte producţia datorată

consumatorilor, adică a organismelor animale de orice tip, ierbivore,
carnivore, paraziţi, organisme detritivore sau microorganisme
descompunătoare (reducători) şi reprezintă de fapt biomasa acestor
organisme, mai precis energia acumulată în biomasa lor. Într-o
comparaţie cu producţia vegetală, producţia secundară este
echivalentul producţiei primare nete.

Determinare sau măsurarea producţiei secundare este una din

problemele care suscită în continuare interesul ecologilor, deoarece,
determinarea producţiei secundare este un proces mai dificil decât
determinarea producţiei primare. Există trei raţiuni pentru care
această determinare a producţiei secundare este mai complexă.

 Lanţurile trofice care sunt implicate în realizarea producţiei

secundare sunt mai numeroase şi multe dintre ele foarte complexe.

 Mare parte din valoarea producţiei secundare este consumată

chiar pe măsură ce aceasta este produsă, ceea ce determină o creştere
de biomasă inferioară, comparativ cu producţia dată de plante, care
poate rămâne, de exemplu, neconsumată de animalele ierbivore în
procent de până la 80%.
  Încă nu s-au elaborat metode standard utilizabile pentru
măsurarea carbonului fixat în biomasa animalelor.

Există însă posibilităţi de determinare a producţiei secundare

dintre care vom aminti câteva din cele mai utilizate. Sunt acceptate
două modalităţi de apreciere a producţiei secundare şi anume, fie pe
baza cumulării creşterii biomasei tuturor organismelor din cadrul unei
populaţii, fie prin determinarea întregii biomase eliminate dintr-o
populaţie.
Pentru determinarea producţiei secundare se poate folosi
următoarea relaţie (modificată după Phillipson, 1967), în cazul în
care se consideră un interval de timp dintre două prelevări succesive
a probelor şi pentru indivizii unei populaţii care fie aparţin aceluiaşi
stadiu de dezvoltare, fie sunt în aceeaşi clasă de dimensiuni:

N i , t ΔWW t ΔWN i ΔWW i

Pi ( t n−1 , t n )= n
+
ΔWt 2( ΔWt )2

în care:
Pi (t n−1 , t n ) - producţia secundară în intervalul de timp
considerat ( ΔWt );
N i, t
- efectivul clasei de dimensiuni i care se înregistrează
n

(supravieţuieşte) la momentul tn;

ΔWN i / ΔWt - numărul de exemplare care mor în intervalul de
timp ΔWt ;
ΔWW i / ΔWt - creşterea medie în biomasă în intervalul de timp
ΔWt .

Pentru determinarea biomasei eliminate din populaţie, adică

transferată la alte nivele trofice se poate utiliza, mai ales în cazul
populaţiilor cu generaţii discrete, cum sunt cele de insecte sau unele
specii de peşti la care nu există o suprapunere evidentă a stadiilor de
dezvoltare (Botnariuc şi Vădineanu, 1982).
Dacă se cunosc valorile mediii ale taliei indivizilor din fiecare
stadiu de dezvoltare şi raportul talie/masa uscată, se poate determina
biomasa eliminată din populaţie cu relaţia:
 i
ΔW NW i
P= ∑ ( + ΔWBr )
j=1 ΔWt

în care:

ΔWN / ΔWt - numărul de indivizi care sunt eliminaţi din

populaţie în fiecare stadiu de dezvoltare;
Wj - masa medie a exemplarelor în stadiul j;
Br - masa inclusă în gonade, produse de secreţie şi excretate;
i - numărul stadiilor de dezvoltare incluse în ciclul de viaţă.

Energetica ecosistemului

Modul în care intră, sunt produse, sunt transferate (circulă) şi ies

din ecosistem materia şi energia sunt determinante pentru
caracterizarea unui anumit tip de sistem ecologic. Din acest punct de
vedere elementele componente ale ecosistemului pot fi reprezentate
ca un întreg şi din punct de vedere energetic. Transformările şi modul
de repartizare a energiei în ecosisteme se evidenţiază la nivel
molecular şi submolecular cât şi la nivel macroscopic.
Nivelul submolecular (electronic) se consideră că este format de
straturile electronice ale atomilor, nivel la care are loc transferul
cuantelor de energie. Se poate aprecia că traseul parcurs de energia
sub forma fotonilor care sunt fixaţi de clorofilă şi transformaţi în
energie termică reprezintă un "curent" energetic. De aici, fluxul
energetic prin ecosistem poate fi imaginat ca fiind totalitatea
curenţilor energetici prin care intra, se transformă, acumulează şi iese
energia din ecosistem. Se pot identifica în acest sens câteva etape ale
fluxului energetic:

 fixarea energiei fotonilor la nivelul cloroplastelor (celule

specializate ale plantelor verzi);
 însuşirea cuantelor energetice la nivelul atomilor din
componenţa clorofilei în cadrul procesului de asimilaţie clorofiliană;
 transformarea energiei radiante solare în energie potenţială şi
calorică;
 transferul acestei "energii atomice" de la nivelul organismelor
heterotrofe către consumatori;
 degradarea energiei sub forma energiei termice disipate
(căldură).
 Nivelul molecular al ecosistemului este cel la care se derulează
fluxul material, care include producerea, transferul şi transformarea
materiei organice. Principalele etape ale acestui circuit sunt:

 producţia primară (sinteza substanţei organice) în care rolul

principal îl are procesul de fotosinteză clorofiliană;

 transformarea materiei organice obţinute prin producţia

primară prin intermediului metabolismului animal;
 descompunerea sau reducerea substanţei organice la elemente
minerale prin intermediul diferitelor procese care implică intervenţia
microorganismelor.

Nivelul indivizilor biologici (nivelul "macromolecular") la care se

evidenţiază legăturile de factură trofică dintre diferite specii este
nivelul cel mai "vizibil" din punct de vedere al transformărilor
energetice şi din acest motiv este şi cel mai frecvent luat în
consideraţie în studiile de energetică a ecosistemelor.
Majoritatea specialiştilor sunt de acord că indiferent la ce scară
geografică sunt considerate ecosistemele, ele au în comun faptul că
fluxul material şi energetic prin ecosistem se manifestă în
concordanţă cu legile termodinamicii şi deci sistemele ecologice pot
fi considerate sisteme termodinamice. Această accepţie presupune că
unele organisme din cadrul ecosistemului transformă materia şi
energia în scopul utilizării lor, iar alte organisme utilizează energia
stocată în acestea pentru satisfacerea necesităţilor energetice.
Transformările energetice în cadrul ecosistemului nu sunt perfect
eficiente şi ca în orice altă transformare de acest tip, de fiecare dată
când organismele transformă materia şi energia există şi „pierderi
energetice”.
Principiile termodinamice au fost utilizate de mai mult timp
pentru studiul structurii ecosistemelor şi modului lor de funcţionare.
Aceste studii au condus la concluzia că biomasa totală, în sensul de
masa totală a carbonului fixat în ecosistem, este în funcţie de energia
totală care intră în ecosistem, de numărul de transformări la care
energia este supusă şi de eficienţa relativă a transformărilor. Se
cunoaşte de asemenea că energia totală care intră în ecosistem
depinde de radiaţia solară incidentă (diferită, în funcţie de poziţia
geografică). Numărul de transformări energetice depinde de numărul
de nivele trofice, iar eficienţa transformărilor este condiţionată de
adaptările populaţiilor naturale şi necesităţile lor fiziologice.
 Eficienţa transformărilor energetice

Prin eficienţa energetică a transformărilor ce se produc în

circulaţia energiei prin ecosistem se înţelege de obicei raportul dintre
un flux energetic ce pătrunde la un anumit nivel al lanţului trofic şi
fluxul energetic ce părăseşte acel nivel. În cazul în care se doreşte
utilizarea noţiunii de randament al transformării energiei, în locul
noţiunii de eficienţă trebuie să se precizeze fluxul de energie care
intervine, precum şi cazul pentru care acest randament este calculat:
un cuplu pradă-prădător, un cuplu de nivele trofice diferite din cadrul
unui ecosistem sau un ansamblu de ecosisteme adică pentru un biom.
Aprecierea eficienţei cu care energia este transformată la nivelul
ecosistemului poate fi realizată în mai multe moduri, fapt determinat
de diversitatea transformărilor la care este supusă materia şi energia.

Datorită faptului că numai o parte din nutrienţi şi energie este

asimilată, iar energia neasimilată se pierde, eficienţa utilizării
energiei este dată de raportul:
Eficienţa utilizării energiei (EUE) = Energia ingerată / Energia
totală
Acest tip de eficienţă, denumit şi raport de consum are valori mai
ridicate în ecosistemele acvatice, comparativ cu cele terestre. Un
exemplu îl reprezintă faptul că un procent de 80% până la 100% din
producţia netă dată de fitoplancton este consumată extrem de rapid de
către zooplancton. Acest fapt reliefează în mod evident relaţia dintre
raportul de consum şi turn-over şi confirmă regula după care
consumul determină accelerarea producţiei.
Teoria sistemelor aplicată în ecologie a condus la concluzia că, de
regulă, orice acţiune ce presupune extragerea de biomasă din
ecosistem determină o reacţie generală care tinde să compenseze cât
mai rapid biomasa eliminată printr-un nou proces de producţie.
Dacă ne referim la producţia secundară, acest proces presupune
un fel de "reînnoire" a populaţiilor. De exemplu, o populaţie paşnică
supusă unei presiuni permanente din partea prădătorilor specifici
poate răspunde acestei acţiuni prin reacţii adecvate menţinerii
populaţiei, care presupun creşterea efectivului acesteia prin:

 creşterea numărului descendenţilor;

  reducerea perioadei de timp dintre două procese de
reproducere succesive;
 atingerea maturităţii sexuale la o vârstă mai mică.

Desigur pot exista şi alte modalităţi de manifestare a răspunsului

populaţiei supuse presiunii consumatorilor, dar efectul este acelaşi, în
cele din urmă şi anume, scăderea vârstei medii a populaţiei. Aceasta
înseamnă de fapt o creştere a ponderii claselor mici de vârstă din
structura populaţiei ceea ce se traduce printr-o productivitate
crescută, deoarece exemplarele mai tinere au un ritm de creştere mai
ridicat decât cele cu vârste mai mari.
Biomasa de natură vegetală sau animală are un comportament
diferit în funcţie de valoarea productivităţii. În cazul care
productivitatea ecosistemului este redusă, consumul biomasei se
realizează într-o măsură mai mică. Dacă productivitatea este ridicată,
atunci o parte mai importantă din biomasă este consumată, chiar
dacă, local, valoarea biomasei totale este relativ redusă (Fig. 20)
Raportul P/B are şi o importanţă practică , deoarece se poate
determina producţia netă în cazul în care se cunoaşte în prealabil
valoarea medie a biomasei (Cury, 1985). Relaţiile dintre producţie şi
captura potenţială este de asemenea interesant pentru elaborarea
strategiilor de exploatare durabilă a bioresurselor şi conservare a
stocurilor.

Figura 20. Prezentarea schematică a relaţiei dintre

productivitate (P/B), raport de consum (C/P) şi vârsta medie a
biomasei (B – biomasa; P – producţia netă; C – consumul).
 Producţia biologică (bioproducţia), considerată pentru un interval
de timp suficient de mare, constă în cumularea a două componente:

- creşterea în biomasă a indivizilor care supravieţuiesc în intervalul

de timp considerat;
- creşterea medie în biomasă a indivizilor care au fost eliminaţi
datorită mortalităţii.

Din punct de vedere practic, calculul productivităţii populaţilor

naturale este destul de dificil de realizat, deoarece necesită un efort
deosebit pentru obţinerea de informaţii exacte despre densitatea
populaţiilor şi biomasa acestora, precum şi informaţii care să
estimeze valoarea mortalităţii şi ritmului de creştere.
Dacă în cazul speciilor autotrofe energia totală este determinată în
special de energia solară, în cazul speciilor heterotrofe energia
asimilată este dată de producţia (biomasa) speciilor consumate.
Eficienţa asimilaţiei este în primul rând condiţionată de tipul
sistemului digestiv al organismelor, de forma sub care energia este
ingerată şi de disponibilitatea altor nutrienţi esenţiali. În acest sens,
eficienţa asimilaţiei este dată de raportul energiilor asimilată şi
ingerată:
Eficienţa asimilaţiei (EA) = Energia asimilată / Energia ingerată
Fiind stabilit pentru un anumit nivel al consumului, valoarea
raportului care defineşte eficienţa asimilaţiei, poate să evidenţieze
diferite tipuri de consumatori. Spre exemplu, diferenţiază
consumatorii care ingerează o cantitate mai mare de biomasă decât
aceea pe care o pot în realitate digera (consumatori "risipitori"), de
consumatorii "eficienţi" din acest punct de vedere.
Importanţa eficienţei asimilaţiei în ecosistemele naturale poate fi
reliefată dacă se abordează eficacitatea pe care o are în anumite
condiţii în procesul de asimilaţie zooplanctonul marin. În cazul
dezvoltării explozive a fitoplanctonului, zooplanctonul paşnic
(fitofag) filtrează, adică ingeră o cantitate mai mare de alge decât
aceea pe care o pot digera, ceea ce înseamnă că se alimentează
excedentar. Ca urmare, o cantitate importantă din biomasa ingerată
traversează sistemul digestiv fără să fie asimilată.
Produsele de catabolism ale zooplanctonului astfel rezultate
(excrementele), care includ alge nedigerate sau numai parţial
descompuse, cad spre orizonturile acvatice mai profunde, unde aduc
un aport suplimentar de materie organică. Uneori, acest material
organic rezultat în urma activităţii zooplanctonului reprezintă o
nesperată sursă de hrană pentru biocenozele bentonice în zonele în
care producţia primară este redusă datorită deficitului de lumină sau
este chiar absentă. Fenomenul este cunoscut şi sub denumirea de
ninsoare marină.
S-a estimat că din cantitatea anuală de 20-350 g carbon/m 2 fixată
de fitoplanctonul marin prin fotosinteză, aproximativ 10% coboară
prin sedimentare la adâncimi de 200 m. Acesta poate fi considerat şi
un mecanism de autoreglare a ecosistemelor acvatice, deoarece prin
consumul excesiv, zooplanctonul limitează creşterea peste anumite
limite a fitoplanctonului. Se evită în acest mod epuizarea elementelor
nutritive minerale care ar afecta întregul ecosistem şi se asigură astfel
un lux de materie şi energie în zonele cu deficit, mai adânci. Acest
fenomen explică de ce uneori zonele afotice nu sunt neapărat nişte
"deşerturi acvatice".
Evident, nu întreaga cantitate de energie asimilată de către
animale este utilizată în procesele de creştere şi reproducere. O parte
din această energie se pierde sub formă de căldură iar altă parte este
consumată în diverse procese ca mişcarea, digestia şi transformarea
hranei etc.
De aceea, numai cantitatea de energie care rămâne poate fi
transformată în biomasă, iar eficienţa producţiei nete este
reprezentată de raportul:
Eficienţa producţiei nete (EPN) = Biomasa / Energia asimilată
Biomasa unei populaţii naturale poate fi imaginată ca o cantitate
de energie stocată la nivelul populaţiei, care poate fi utilizată de alţi
consumatori. Astfel, din acest punct de vedere, eficienţa unui nivel
trofic determină totalul energiei disponibile pentru toate nivelele
trofice superioare acestuia. Eficienţa totală poate fi exprimată prin
produsul celorlalte tipuri de eficienţă:

Eficienţa totală = (EUE)x(EA)x(EPN) = Biomasa / Energia

totală

La fiecare transfer energetic ce se produce, de la un nivel trofic la

altul, există o altă valoare a eficienţei. Aceasta este numită eficienţă
ecologică, a cărei valoare rezultă din raportul:

Eficienţa ecologică = Biomasa consumatorului / Biomasa prăzii

(organismelor consumate)

Eficienţa ecologică scade pe măsura înaintării spre nivelele trofice

superioare. Valoarea eficienţei ecologice determina atât structura cât
şi activitatea ecosistemului. O eficienţă ecologică scăzută la nivelele
trofice inferioare determină un număr redus de consumatori la
nivelele superioare, până la cazul extrem al inexistenţei
consumatorilor secundari în arealele cele mai puţin productive.
Acest raport exprimă de fapt randamentul unui transfer trofic
(energetic) de la un anumit nivel, la nivelul trofic imediat superior al
piramidei energetice şi poate fi considerat ca având un caracter
ecologic mai pronunţat decât ale celorlalte rapoarte de eficienţă
energetică.
Considerată global, valoarea eficienţei ecologice este relativ
redusă, aceasta situându-se în intervalul 6% - 20% şi având o medie
de aproximativ 10%. Valori mai ridicate pot fi reliefate pentru
ecosistemele acvatice, mai ales în cazul celor antropizate. Un
exemplu îl poate constitui creşterea intensivă a ştiucii (Esox lucius)
proces în care pentru obţinerea unui kg de carene de peşte sunt
necesare 5 kg de carne. Randamentul acestei "transformări" este deci
de 20%, valoare care este dublă comparativ cu media globală a
eficienţei ecologice.
În principiu, valoarea eficienţei ecologice depinde de:
- vârsta organismelor consumatoare, deoarece organismele tinere
prezintă ritmuri de creştere a biomasei proprii mult mai rapide decât
exemplarele de vârste mai mari;
- modul în care metabolismul fiecărei specii utilizează energia; se
ştie că un organism homeoterm, de exemplu, are un consum energetic
de aproximativ 20 de ori mai mare decât un animal poichiloterm.

Fluxul de energie în ecosistem

Modul în care se manifestă fluxul de energie (Fig. 21) în

ecosisteme este diferit în funcţie de tipul ecosistemului şi de diferitele
caracteristici de natură structurală şi funcţională ale biocenozei şi
biotopului acestuia. Indiferent de ecosistem, însă, fluxul energetic
este guvernat de primele două principii (legi) ale termodinamicii.
Primul principiu al termodinamicii stipulează că energie nu este
nici creată şi nici distrusă, ci în mod normal aceasta se transformă
dintr-un anumit tip de energie în alt fel de energie; acesta este
motivul pentru care, utilizând metode de măsurare adecvate, se poate
realiza o estimare din punct de vedere energetic a ecosistemului;
Al doilea principiu al termodinamicii stabileşte că transformarea
energiei nu este un proces cu o eficienţă maximă, ci există o cantitate
de energie care se disipează sub forma energiei calorice (căldură); de
aceea o relativ cantitate redusă de energie trece de la un nivel trofic la
altul, deoarece însuşi transferul presupune unele "pierderi" energetice
sau energia nu urmează traseul tipic spre descompunători sau poate fi
stocată sub formă de carbon fosil şi eliminată astfel din circuit..
Cunoaşterea fluxului energetic al unui ecosistem are o importanţă
practică ce rezidă în faptul că oferă explicaţii în ceea ce priveşte
modul de realizare a producţiei biologice.

Figura 21. Schema generală a fluxului de energie prin ecosistem.

Se consideră că principalele elemente ce pot caracteriza fluxul de

energie la nivelul ecosistemului sunt următoarele:
- valoarea cantităţii de energie care pătrunde în ecosistem sau
importul energetic;
- rata transferului de energie de la un nivel trofic la nivelul trofic
următor;
- cantitatea şi calitatea energiei acumulate sub formă de biomasă;
- valoarea pierderilor energetice pentru fiecare transformare a
energiei;
- valoarea cantităţii de energie care părăseşte ecosistemul sau
exportul energetic.
 Fluxul de energie se produce după nişte reguli ce pot fi
evidenţiate din studiul comparativ al eficienţei tranziţiei de energie în
categorii diferite de ecosisteme. Astfel, dacă se urmăreşte fluxul
energetic pornind de la producătorii primari, se poate sesiza scăderea
producţiei nete pe măsura parcurgerii traseului spre nivelele trofice
superioare.
Valoarea energiei disipate sau consumate prin respiraţie creşte de
asemenea spre nivelele trofice superioare, fapt explicabil prin
creşterea nivelului evolutiv al speciilor de la un nivel trofic la altul,
ceea ce implică o activitate (mişcare) mai intensă şi mai diversă şi
implicit o cantitate mai mare de energie disipată.
Eficienţa cu care este utilizată energia conţinută în hrana
consumată creşte pe măsura avansării energiei spre nivelele trofice
superioare. Raportul dintre energia hranei consumate şi producţia
netă la nivelul trofic imediat superior creşte odată cu mărirea
ordinului consumatorilor.

Modelarea proceselor la nivelul ecosistemului

Simularea activităţii ecosistemelor în scopul realizării unei

prognoze a comportamentului acestuia în diferite condiţii se poate
realiza în modul cel mai eficient utilizând modelarea matematică.
Există o diversitate impresionantă de modele matematice care
încearcă să descrie cu o acurateţe mai mult sau mai puţin accentuată
funcţionarea ecosistemului în ansamblul său.
Modelarea unui ecosistem acvatic de dimensiuni reduse poate
reprezenta un exemplu interesant pentru activitatea complexă
presupusă de elaborarea unui astfel de model. În general, în
încercarea de modelare a proceselor ecologice de la nivelul
ecosistemului, trebuie parcurse câteva etape, fiecare dintre acestea
presupunând în mod necesar şi o abordare sub aspect biologic.
Definirea obiectivelor şi realizarea modelului. Este foarte
important ca după evaluarea datelor şi informaţiilor reale, specialiştii
implicaţi în activitatea de realizare a modelului să formuleze cu
claritate ipotezele cu valoare generală în legătură cu fenomenele şi
procesele studiate. Se va ţine cont de ansamblul ipotezelor formulate
de specialişti, indiferent de domeniul căruia aparţin acestea.
Exactitatea modelului este de multe ori determinată de diversitatea
datelor şi informaţiilor disponibile. Colaborarea unor specialişti din
domenii diferite (ecologi, chimişti, matematicieni etc.) este esenţială.
 Calibrarea şi validarea modelului. Procesul de calibrare a
modelului presupune ajustarea acestuia pe baza datelor reale existente
în scopul maximizării preciziei cu care acesta descrie diferitele
procese şi ia în consideraţie principalii factori. Validarea modelului
înseamnă verificarea acestuia, deci controlul modului de lucru al
modelului prin utilizarea unui volum de date diferite de cele folosite
la calibrarea modelului. În cazul în care modelul nu este adecvat
datelor reale existente se vor readapta mecanismele de lucru şi modul
de interpretare a datelor şi informaţiilor
Utilizarea modelului validat. Modelul astfel realizat permite
studiul comportamentului ecosistemului în funcţie de diferite
scenarii, cu posibilitatea precizării modului de acţiune diferiţilor
parametri ai mediului, precum şi testarea efectelor acţiunii acestora
asupra diferitelor procese de la nivelul ecosistemului.
Studiul ecosistemelor marine şi lacustre a presupus de multe ori
utilizarea modelelor în scopul înţelegerii şi descrierii elementelor
biogene, deoarece acestea sunt implicate în mare măsură în realizarea
producţiei primare, determinând astfel productivitatea acestor
categorii de ape şi fiind cauza principală a procesului de eutrofizare a
apelor.
În mod similar, o astfel de abordare care ia în considerare, din
punct de vedere funcţional ca parametru de stare, rata circulaţiei
elementelor minerale, poate fi adecvată şi în cazul unui încercări de
modelare a unui ecosistem acvatic tipic. Un astfel de ecosistem poate
fi reprezentat de un lac de mici dimensiuni, un iaz sau o baltă cu
adâncimi reduse în care mecanismele care reglează circuitul
elementelor minerale sunt destul de puţin cunoscute.
Cel mai simplu ar fi să se utilizeze ca bază modelele existente
pentru ecosistemele marine sau lacustre, dar principala problemă a
alegerii unui astfel de soluţii este determinată de o diferenţă
importantă de comportament a acestor ecosisteme, comparativ cu un
ecosistem de dimensiuni relativ reduse. Principala cauză a
comportamentelor diferite în cazul celor două categorii de ecosisteme
acvatice constă în caracteristicile morfologice ale iazurilor.
În general, un iaz poate fi descris ca fiind un lac de mici
dimensiuni, mai exact cu adâncimi de obicei de până la 5 m. Limita
de 5 m ar pute fi considerată arbitrară, dar adâncimea redusă este o
caracteristică morfologică importantă care determină în mod
definitoriu dinamica masei de apă din ecosistem.

Dacă în ecosistemele acvatice de tipul mărilor, oceanelor sau

chiar al lacurilor cu o adâncime mare, se manifestă o stratificare
termică sau chimică relativ stabilă şi de lungă durată, în cazul
ecosistemelor de tipul iazurilor sau heleşteelor, întreaga masă de apă
este aproape în mod continuu amestecată, datorită acţiunii vânturilor
şi convecţiei nocturne. Din acest motiv, orice "tentativă" de
stratificare a apei nu durează mai mult de câteva ore, cel mult câteva
zile, efectul acestei permanente dinamici a masei de apă fiind încă
destul de puţin cunoscut.
De asemenea, având un şi volum redus de apă iazul suportă
variaţii mai accentuate ale factorilor fizicio-chimici ai mediului cu
efecte mai pronunţate asupra componentei biotice, decât în cazul
ecosistemelor acvatice mai ample. În cazul în care ecosistemul
acvatic este un eleşteu al cărui regim de exploatare piscicolă, de
exemplu, presupune vidări şi inundări succesive, aceasta presupune
durate limitate ale biocenozelor aferente. Cu alte cuvinte, durata de
viaţă a populaţiilor nu mai este nedefinită.
Acest fapt determină un nou impediment în modelare şi anume,
cunoaşterea condiţiilor iniţiale, indispensabile pentru o simulare, nu
este uneori completă (de exemplu, cazul unui heleşteu proaspăt
inundat). O parte din populaţiile iniţiale care supravieţuiesc sub
diferite forme de rezistenţă şi se refac treptat după momentul
inundării, reprezintă un aport biologic dificil de cuantificat. În plus,
tipul de apă utilizat pentru inundarea heleşteului (apă de precipitaţii,
apă freatică, apă din alt bazin acvatic sau apa unui râu) are un rol
important în dezvoltarea biocenozei cel puţin în etapa iniţială ale
acestui proces, denumită uneori şi faza de biocenoză deschisă.
De natura apei depinde aportul de materii nutritive în ecosistem şi
deci modul în care va demara procesul de realizare a producţiei
biologice şi nivelul productivităţii ecosistemului.
În încercarea de a modela, de exemplu, fluxul material de-a
lungul lanţului trofic determinat de principalele verigi: fitoplancton –
zooplancton – puiet de peşte, trebuie să se pornească de la un model
foarte simplu, care în măsura posibilităţilor, va fi complicat progresiv
până la atingerea gradului de complexitate dorit.
Pentru simplificarea modelului iniţial se vor adopta unele ipoteze
simplificatoare cum sunt:

 se vor considera constante temperatura şi intensitatea radiaţiei

solare;
 fiecare nivel trofic va fi considerat absolut omogen;
 nu vor fi luate în considerare elemente ale sistemului cum
sunt populaţiile vegetale macrofite, substanţele organice dizolvate sau
în suspensie sau alte componente biotice.
 Evident că toate aceste ipoteze introduc restricţii severe care vor
influenţa gradul de eroare al estimărilor, dar ele vor permite
realizarea unui model homomorf punctual, limitat la trei
compartimente importante a căror reprezentare este prezentată în
figura 22.
Se poate remarca faptul că în fiecare compartiment biomasa
evoluează permanent în funcţie valorile iniţiale din fiecare
compartiment şi în funcţie de "intrările" şi "ieşirile" materiale. De
asemenea, se poate recunoaşte un model de tipul modelelor "pradă-
prădător" desfăşurat pe două nivele şi care, în plus, presupune o
intrare suplimentară de materie în ecosistem (a3R3).
Relaţiile dintre compartimentele modelului astfel realizat pot fi
descrise luând în consideraţie modelul care defineşte cinetica
reacţiilor chimice în care se iau in calcul vitezele de derulare a
acestor relaţii precum şi randamentele transformărilor.
Considerând această analogie se pot descrie logic următoarele
relaţii în cadrul modelului:

x+ s a⃗1 ( 1+ R1 ) x
x+ y a⃗2 ( 1+ R2 ) y
l+ y a⃗3 ( 1+ R 3 ) y
y + z a⃗4 ( 1+ R4 ) z
z a⃗5 0
în care:

x = fitoplancton;
y = zooplancton;
z = puiet de peşte;
s = elemente minerale (substanţe biogene);
l = îngrăşăminte;
a1, a2, a3, a4, a5 = viteze de reacţie specifice transferurilor dintre
compartimente;
R1, R2, R3, R4, R5 = randamente ale conversiei materiei la fiecare
nivel.

Acestei descrieri logice a transferurilor ce se produc între

diferitele nivele ale modelului i se poate asocia următorul sistem de
ecuaţii diferenţiale:
 dx dy
(1)
{ {
=a1R1sx−a2 yx ¿ =(a2R2x+a3R3l)y−a4zy ¿ ¿
dt dt

Figura 22. Diagrama modelului homomorf cu trei

compartimente (x,y,z) pentru un eleşteu.

Semnificaţia existenţei unor astfel de relaţii poate fi interpretată în

sensul că biomasa din fiecare compartiment interacţionează în fiecare
moment cu "substratul" său reprezentat de nivelul trofic inferior,
pentru a-şi realiza creşterea proprie determinată de limitele unei
reacţii ce se produce cu viteza ai şi randamentul Ri, urmare a căreia,
substratul este consumat.
Prin ipoteză toţi parametrii sunt constanţi, precum şi valorile care
descriu elementele biogene (s) sau aportul de îngrăşământ (l). Trebuie
totuşi să ţinem cont de mortalitatea puietului de peşte care poate
înregistra valori importante cel puţin în prima parte a intervalului de
timp considerat, adică în stadiile imediate eclozării. Luând în calcul
procesul mortalităţii, sistemul de ecuaţii (1) devine un sistem de patru
ecuaţii:
 dx dy dn
{{ {
=ax−byx¿ =bR2xy+cy−dnzy¿ =−k(n−n1)¿ ¿
dt dt dt (2)

Se cunoaşte faptul că mortalitatea puietului de peşte este destul de

mare şi se produce rapid, ceea conduce la o supravieţuire pe care o
vom presupune egală cu nf = 25%. Dacă vom considera că un număr
nt = 50% din totalul puietului este eliminat prin mortalitate în primele
zile de viaţă (ce mult o săptămână) atunci este justificată corecţia
aplicată sub forma coeficientului k :

n−n f
1
k = log
t [ ]
n−nt
(3)

Semnificaţia parametrilor şi variabilelor sistemului (2) este

următoarea:
x - biomasa fitoplanctonică exprimată în mg C/l;
y - biomasa zooplanctonică (mg C/l);
n - densitatea puietului de peşte (exemplare/l);
z - masa individuală a puietului de peşte (mg C/exemplar);
a = a1R1s – rata creşterii zilnice a fitoplanctonului;
b = a2 – viteza cu care zooplanctonul filtrează hrana (l/mgC şi zi);
c = a3R3l – rata creşterii zilnice a zooplanctonului datorită
îngrăşământului organic distribuit;
d = a4 – viteza de hrănire a puietului de peşte cu zooplancton
(l/mgC şi zi);
e = a5 – pierderi de masă zilnice ale puietului prin consum
energetic pentru menţinere (respiraţie);
R2 – randamentul cu care biomasa fitoplanctonului se transformă
în biomasa zooplanctonului;
 R4 = randamentul cu care biomasa zooplanctonului se transformă
în biomasa puietului de peşte;
k – rata mortalităţii zilnice a puietului de peşte;
n1 – densitatea puietului de peşte la sfârşitul perioadei de timp
studiate (exemplare/l).
Valorile parametrilor utilizaţi pot fi preluate prin modificare din
modelele lacustre şi vor avea valorile informative prezentate în
tabelul 11.

Tabel 11. Valorile propuse pentru parametrii

modelului homomorf.

Parametrul Valoarea utilizabilă Limitele valorilor

a 0,4 – 1,0 -
b 2,4 0,15 – 6,5
c 0, 0 – 0,2 -
d 1, 0 – 1,5 -
e 0,01 – 0,05 -
R2 0,6 0,4 – 0,8
R4 0,3 0,3 – 0,4

Se va ţine cont şi de ideea conform căreia pentru declanşarea

procesului de hrănire, de capturare a prăzii, densitatea acesteia
trebuie să atingă o anumită valoare limită, un prag al densităţii hranei,
deoarece s-a constatat experimental că în cazul în care prada (hrana)
este foarte rară, prădătorul (consumatorul) nu este stimulat să
captureze prada şi încetează să se alimenteze.
Explicaţia acestui fenomen poate fi de natură deterministă, ceea
ce înseamnă că se produce atunci când consumul energetic necesar
pentru acţiunea de capturare a hranei este mai mare decât aportul
energetic al eventualei prăzi.
Dacă se iau în calcul aceste valori limită ale densităţii hranei,
sistemul de ecuaţii (2) se modifică şi va avea astfel următoarea
formă:
 dx dy dn
(3)
{ { {
=ax−b(x−S1)y¿ =bR2(x−S1)y+cy−dx(y−S2)z¿ =k(n−n1) ¿ ¿
dt dt dt
Un astfel de model matematic poate deveni baza pe care se poate
construi un model mai complex care să ia în consideraţie şi alte
variabile sau să permită evidenţierea fluctuaţiei unor parametri care
pentru simplificare au fost de la început consideraţi constanţi ceea ce
poate presupune uneori o aproximare mult prea vagă a realităţii.

Elemente de protecţie a mediului

Mediul înconjurător este un concept care poate fi definit, in

funcţie de contextul utilizării acestuia, relativ diferit. În continuare
vom înţelege prin mediu înconjurător acel ansamblu de elemente
naturale sau artificiale ale planetei care integrează de o manieră
sistemică atmosfera in totalitatea ei, apa sub toate formele acesteia,
solul şi subsolul precum şi toate materiile de natură organică sau
anorganică, totalitatea fiinţelor vii şi a altor sisteme naturale. În
noţiunea de mediu se includ de asemenea toate valorile umane de
factură istorică, social-culturală şi estetică.
Activitatea umană implică interacţiunea omului cu elemente sau
sisteme ale mediului înconjurător fapt ce reprezintă o presiune
permanentă şi din ce în ce mai accentuată asupra echilibrului
mediului nu numai la nivel local sau regional ci şi la nivel global.
Fiind un produs al evoluţiei ecosferei, cel puţin din punct de
vedere ecologic, omul rămâne integrat în acest sistem deoarece
existenţa sa este în continuare strâns legată de anumite condiţii fizico-
chimice ale biotopului, precum şi de existenţa multor specii de
animale şi plante. Dacă la nivelul celorlalte vieţuitoare, evoluţia
acestora este strâns legată şi se supune unor legi biologice specifice
cum este selecţia naturală, populaţiile umane acţionează nu numai în
urma efectului legilor biologice dar sunt supuse şi unor legi specifice,
legi sociale care se bazează mai ales pe manifestarea proceselor
specifice activităţii umane.
Superioritatea speciei umane şi modul în care aceasta a devenit şi
rămâne dominantă în ecosistemele naturale s-a realizat atât prin
creşterea populaţională numerică dar şi mai ales datorită ştiinţei şi
tehnologiilor moderne.
De aceea, dacă de regulă celelalte specii sunt obligate să se
adapteze la condiţiile mediale şi modifică mediul într-o măsură
redusă, omul are capacitatea de transforma mediul în funcţie de
necesităţile sale de moment sau pe termen lung. De aici rezultă marea
problemă a modificării condiţiilor de mediu: populaţiile umane
produc schimbări majore şi rapide ale mediului, ceea ce nu oferă altor
specii timpul necesar de adaptare la modificările survenite.
Termenul poluare provine de la substantivul latin „pollutio” care
tradus înseamnă profanare, murdărire. De fapt, în accepţiunea
actuală, noţiunea are o sferă mult mai largă deoarece trebuie să se ia
în considerare nu numai fenomenele naturale dar şi (mai ales) de
acţiunile rezultate din activitatea economico-socială.

Poluarea aerului

Estimările arată că masa atmosferei terestre are valoarea de 5,2 x

1019 tone şi că 9/10 din această masă se distribuie până la o altitudine
de circa 16 km, valoare corespunzătoare în principiu troposferei.
Compoziţia chimică a atmosferei rezultată din analiza aerului
uscat, prezentată în tabelul 18, reprezintă efectul activităţii continue a
plantelor şi animalelor de la apariţia lor, la care se adaugă activitatea
vulcanică precum şi interacţiunea dintre atmosferă şi apă.

Tabel 18. Compoziţia chimică normală a atmosferei.

Substanţa Ponderea Ponderea

volumică (%) masică (%)
Azot 70,01 75,53
Oxigen 20,95 23,14
Argon 0,93 1,28
Dioxid de carbon 0,032 0,046
 Neon 1,8x10-3 1,25x10-
3

-4
Heliu 5,24x10 7,24x10-
5

-4
Metan 1,4x10 7,75x10-
5

-4
Kripton 1,14x10 3,3x10-4
Oxid de azot 5x10-5 7,6x10-5

În fiecare zi o persoană inhalează aproximativ 20000 l de aer.

Valoarea ridicată a acestui volum determină riscul crescut al inhalării
diverselor substanţe poluante cu potenţial toxic de către fiecare
organism.
Sursele poluării aerului sunt atât naturale cât şi (mai ales) de
natură antropică. Ca dovadă existenţei într-o formă sau alta a poluării
încă de la începuturile formării societăţii umane există mărturii
istorice care atestă că în Roma antică poluarea aerului mai ales cu
fum putea fi o problemă sesizabilă pe plan local.
Efectele poluării aerului sunt diverse şi numeroase pornind de la
afectarea sănătăţii umane până la deteriorarea gravă a ecosistemelor.
Datorită deplasării maselor de aer poluarea atmosferică este o
problemă globală şi adesea subiect de cooperare sau conflict intre
diverse grupuri de populaţii umane. În funcţie de condiţiile locale
anumite zone sunt mai mult sau mai puţin afectate. Cele mai afectate
în mod direct sunt aglomerările urbane şi zonele puternic
industrializate.
Deşi există şi surse naturale de poluare a atmosferei, poluarea
datorată activităţii umane este principala cauză a degradării calităţii
aerului.
Potenţialele surse naturale implicate în poluarea atmosferică sunt
următoarele:

- activitatea vulcanică poate aduce în atmosferă importante

cantităţi de cenuşă vulcanică precum şi gaze toxice reprezentate de
oxizi ai sulfului, azotului şi carbonului;
- furtunile de praf şi de nisip pot ridica în atmosferă de pe
anumite tipuri de soluri, mai ales de pe solurile degradate (erodate)
importante cantităţi de pulberi terestre;
- radiaţiile cosmice sau terestre determinate de radioactivitatea
rocilor care aduc in atmosferă diverşi radionucleizi (226 Ra, 228Ra,
10
Be, 36Cl, 14C, 3H, 22Na etc.);
 - arderea unor importante mase vegetale, mai ales ca urmare a
incendiilor naturale ale zonelor împădurite, care degradează zonal
calitatea aerului prin aportul de cenuşă, fum diverse gaze rezultate în
urma arderilor;
- activitatea naturală a plantelor şi animalelor prin eliberarea în
aer a sporilor, diverselor forme de rezistenţă, polenului, seminţelor
sau agenţilor patogeni (bacterii, virusuri);
- descompunerea naturală a detritusului de natură vegetală şi
animală ce determină eliberarea în atmosferă a unor substanţe cu
caracter poluant cum sunt hidrogenul sulfurat, dioxidul de carbon,
metanul, amoniacul etc.

Sursele antropice de poluare sunt mult mai diversificate şi cuprind

o gamă mult mai largă de poluanţi cu un efect mult mai accentuat
asupra modificării structurii calitative naturale a aerului atmosferic.
În funcţie de anumite criterii aceste surse de poluare pot fi clasificate
diferit. Astfel, după formă, sursele de poluare atmosferică pot fi:

- surse punctiforme, atunci când poluanţii sunt eliberaţi în

atmosferă prin anumite modalităţi de dirijare cum sunt conductele sau
coşurile care au dimensiuni în plan nesemnificative în raport cu aria
poluată;
- surse liniare, dacă au dimensiune în plan suficient de mare
pentru a afecta suprafeţe relativ mari, cum se întâmplă în cazul unor
autostrăzi intens utilizate de mijloacele de transport;
- surse planiforme ale căror dimensiuni sub aspectul suprafeţei
este important pentru arealul poluat, cum sunt marile platforme
industriale sau marile aglomerări urbane.

Există desigur şi alte modalităţi de clasificare, cum sunt cele

bazate pe criteriul altitudinii: surse situate la nivelul solului, surse
joase de până la 50 m, medii între 50 şi 150 m şi surse înalte de
peste 150 m.
În funcţie de regimul de activitate al sursei de poluare se pot
identifica:

- surse continue care eliberează în mod permanent şi constant

emisiile poluante pe intervale de timp de ordinul lunilor sau anilor;
- surse cu emisie intermitentă care poluează numai în anumite
perioade de timp de ordinul zilelor sau lunilor, după care emisia se
întrerupe pentru a fi reluată după un timp de staţionare;
 - surse accidentale sau instantanee, când emisia de poluanţi se
produce de regulă într-un interval de timp foarte scurt după care se
întrerupe, caracteristice accidentelor sau avariilor din activitatea
industrială.

O clasificare mai importantă este însă aceea care ia în consideraţie

tipul de activitate umană implicată in procesul de poluare deoarece
oferă posibilitatea evidenţierii tipurilor de poluanţi şi a
caracteristicilor modului în care fiecare afectează direct sau indirect
organismul uman sau alte elemente ale mediului. Din acest punct de
vedere, principalele tipuri de activităţi umane şi efluenţii lor cu
potenţial toxic sunt următoarele:

- combustiile industriale care au la bază mai ales arderea

combustibililor fosili cum sunt cărbunii, produsele petroliere şi
gazele naturale care eliberează în atmosferă pulberi, cenuşă şi gaze
provenite de la arderile incomplete conţinând substanţe ca CO2, CO,
oxizi de sulf şi de azot, diverse substanţe organice volatile;
- funcţionarea motoarelor cu ardere internă determină poluarea
cu CO, oxizi de azot, N2O substanţe organice volatile, Pb şi oxizi ai
sulfului;
- industria petrochimică şi a produselor clorosodice este o sursă
de poluare cu substanţe organice volatile, oxizi de sulf şi azot, clor şi
compuşi ai clorului diverse hidrocarburi;
- metalurgia produselor feroase şi neferoase care pe lângă
poluarea datorată arderilor combustibililor fosili elimină pulberi cu
conţinut de metale grele ca Pb, Zn, Cd, As sau particule ale unor
materiale cu potenţial nociv ca asbestul;
- industria cimentului şi a sticlei este o sursă importantă de
poluare cu pulberi fine, oxizi de carbon, sulf şi fluor;
- industria petrolieră cu toate componentele acesteia legate de
transport, prelucrare şi distribuţie a petrolului şi gazelor naturale este
cea mai importantă sursă de poluare cu hidrocarburi;
- diferite industrii miniere care implică extracţia metalelor pot
provoca poluarea cu substanţe de tipul cianurilor;
- obţinerea şi utilizarea in diverse scopuri a unor substanţe cu
efect asupra concentraţiei de ozon atmosferic cum sunt tetraclorura
de carbon, metilcloroformul şi diverse cloroflorocarburi;

Majoritatea acestor surse de poluare cu efect direct asupra

atmosferei reprezintă fie direct, fie indirect prin recădere principalele
surse de poluare ale mediilor terestre şi acvatice.
 Principalii poluanţi atmosferici şi efectele poluării

Poluarea atmosferică are atât efecte ce se manifestă în mod direct

şi sunt resimţite ca atare de organismul uman, cât şi efecte indirecte
care afectează atât omul cât şi alte elemente componente ale
mediului. Modificările produse de poluare pot avea atât efecte sub
aspect cantitativ, în sensul creşterii concentraţiei unor componenţi
normali ai atmosferei cum ar fi creşterea concentraţiei de dioxid de
carbon, modificarea concentraţiei ozonului etc., dar şi efecte care
determină schimbarea calităţii aerului ca urmare a introducerii unor
componente care nu ar trebui să existe într-o atmosferă normală cum
sunt unele substanţe de sinteză. Din punct de vedere fizic substanţele
capabile să producă poluarea atmosferică sunt fie sub formă gazoasă,
fie sub forma unor particule solide, mai rar sub formă lichidă, numite
în general aerosoli. Dintre acestea substanţele sub formă gazoasă
reprezintă aproximativ 90%.
Vom prezenta în continuare principalii poluanţi atmosferici şi
efectele lor asupra omului şi a altor componente ale mediului.

Dioxidul de sulf (SO2) se află în mod natural în atmosferă în

concentraţii extrem de scăzute de până la 0,2 ppm, activitatea
vulcanică fiind principala sursă de dioxid de sulf. Principalele surse
de poluare cu dioxid de sulf sunt dependente de activitatea umană şi
reprezentate mai ales de activităţile care presupun arderea
combustibililor fosili.
Estimările arată că emisiile de SO2 în atmosferă pot atinge cifra
de 145 milioane tone anual, valoare care include cantităţile datorate
arderii cărbunilor (70%) şi a altor combustibili (16%) restul
procentelor fiind asigurate de activităţi industriale care presupun
prelucrarea metalelor (în industria cuprului, prelucrarea a 1000 t
zăcământ cuprifer înseamnă eliberarea a 600 t dioxid de sulf) sau
sinteza unor derivaţi ai suflului cum este acidul sulfuric (H2SO4).
Concentraţiile SO2 în atmosfera oraşelor industrializate variază
de la caz la caz, având însă o valoare medie de 0,17 ppm, dar putând
atinge şi valori de peste 2ppm, fapt ce trebuie să fie îngrijorător,
deoarece expunerea pe termen lung a organismelor homeoterme,
inclusiv a omului la concentraţii mai mari de 0,1 ppm de dioxid de
carbon in aer poate induce afecţiuni grave.
Dioxidul de sulf din atmosferă este oxidat la anhidrida sulfurică
(SO3) în prezenţa radiaţiilor ultraviolete:
 4SO2 + 2O2 = 4SO3

De asemenea în prezenţa apei sub formă de vapori din

atmosferă dioxidul de sulf dă naştere acidului sulfuros:

SO2 + H2O = H2SO3

Acidul sulfuros este însă o substanţă instabilă care se oxidează

şi determină formarea acidului sulfuric ceea ce determină
caracterul acid al precipitaţiilor. Prezenţa unor alte substanţe
poluante în atmosferă cum sunt oxizii azotului pot accentua
procesul de formare a acidului sulfuric prin reacţii de genul:

SO2 + NO2 +H2O = H2SO4 + NO

Datorită caracterului higroscopic accentuat, acidul sulfuric

reacţionează cu ionii de amoniac sau ionii altor metale
determinând apariţia unor sulfaţi ai a acestora, de obicei solizi şi
nu foarte solubili care se depun la nivelul solului prin intermediul
precipitaţiilor.

Hidrogenul sulfurat (H2S) intră în mod normal în componenţa

atmosferei ca urmare a unor procese de fermentaţie produse în
absenţa oxigenului (anaerobioză) în care sunt implicate
microorganisme specifice atât mediului terestru cât şi celui acvatic.
Cantitatea de hidrogen sulfurat produsă în acest mod de către
bacterii este estimată la valori de 68 milioane tone pentru mediul
terestru şi 30 milioane tone în mediul acvatic, anual. Tot în mod
natural, dar ca urmare a activităţii vulcanice o cantitate de H 2O,
estimată ca fiind relativ importantă este eliminată permanent în
atmosferă.
S-a estimat că în urma activităţilor industriale implicate în
producerea derivaţilor sulfului sau prelucrarea unor minereuri cu
conţinut de sulf se eliberează anual în aer circa 3 milioane de tone
echivalent sulf. Se cunoaşte faptul că în zonele geografice considerate
nepoluate concentraţia considerată normală a acestui gaz în atmosferă
este de aproximativ 2 ppm. Eliminarea acestui poluant foarte toxic
din atmosferă se produce în mod natural prin procese chimice
complicate care determină oxidarea hidrogenului sulfurat prin
producerea de dioxid de sulf.
Dioxidul de sulf pătrunde în organism pe căile respiratorii iar
efectele sale se resimt atât la expunerea pe termen scurt cât şi la
expunerea pe termen mediu sau mai îndelungat fiind legate de
afectarea respiraţiei. Se observă o mare variabilitate a sensibilităţii
indivizilor umani la acţiunea dioxidului de sulf, dar în principiu, în
funcţie de cantitatea inhalată efectele sunt reprezentate de constricţia
bronhiilor, apariţia bronşitelor şi chiar a spasmului bronhic. Efectul
este mai sever la organismele tinere sau tarate.

Oxizii azotului cu rol important în poluarea atmosferică sunt

monoxidul de azot (NO) şi peroxidul de azot (NO 2). Cel mai toxic
oxid al azotului este peroxidul de azot (dioxidul de azot) care este un
gaz relativ stabil. Totuşi, în prezenţa razelor ultraviolete (UV),
peroxidul de azot se reduce la monoxid de azot cu eliberarea de atomi
de oxigen fapt ce îl implică în procesele de poluare fotochimică
alături de alte componente atmosferice cum sunt dioxidul de sulf,
oxigenul şi diverse hidrocarburi.
Apariţia peroxidului de azot în atmosferă este posibilă şi datorită
oxidării monoxidului de azot în prezenta oxigenului, reacţie care se
produce în mod spontan. O sursă importantă de poluare cu NO2 este
reprezentată de arderea caracteristică motoarelor cu ardere internă şi
altor arderi la temperaturi mari. Se cunoaşte că în urma acestor
combustii, concentraţia monoxidului de azot este mai mare decât
aceea a peroxidului de azot.
Totuşi, concentraţia relativ importantă de NO2 poate fi explicată
prin apariţia unor reacţii care implică oxidarea unei cantităţi
importante de monoxid de azot rezultate în urma arderilor:

2NO + O2 = 2NO2

Reacţia de oxidare a monoxidului de azot cu producere de peroxid

se poate derula şi în sens invers atunci când se realizează temperaturi
crescute (de peste 6000C) fapt ce determină ca măsurătorile să indice
o concentraţie mai mare a monoxidului de azot în totalul gazelor
rezultate din arderi.
Peroxidul de azot este eliberat în atmosferă în principal ca urmare
a unor procese biologice şi geologice complexe ce se produc în mod
natural. Totuşi, evaluările arată că din cantitatea totală de NO 2
degajată anual în atmosferă şi estimată la peste 500 milioane tone,
peroxidul de azot provenit din activitatea umană reprezintă un aport
anual de numai 53 milioane tone.
Se estimează că peroxidul de azot nu rămâne ca atare în atmosferă
o perioadă îndelungată mai ales datorită afinităţii sale pentru apa sub
formă de vapori din atmosferă şi datorită eventualei prezenţe a
amoniacului, fapt ce determină apariţia acidului nitric (NO3NH4) şi ca
urmare a reacţiilor acestuia cu diverşi ioni metalici rezultă o serie de
nitraţi care sunt eliminaţi din atmosferă datorită precipitaţiilor.
Totuşi, în anumite condiţii climatice care presupun o intensitate
mărită a radiaţiilor ultraviolete din spectrul luminii solare, peroxidul
de azot este implicat în formarea unor componente ale smogului
fotochimic, fenomen caracteristic zonelor urbane suprapopulate şi cu
o activitate industrială intensă.
O astfel de categorie de substanţe poluante prezente la nivelul
smogului sunt peroxiacilnitraţii care rezultă ca urmare a unor reacţii
catalizate de lumina ultravioletă în care sunt implicate pe lângă
peroxidul de azot substanţe organice de sinteză de tipul
hidrocarburilor aromatice sau alifatice rezultate mai ales în urma
arderilor incomplete ale carburanţilor lichizi.
Peroxidul de azot (dioxidul de azot) determină modificări ale
funcţiei respiratorii şi în amestec cu ozonul sau diverse pulberi în
suspensie are efecte sinergice. Expunerea pe termen lung conduce la
efecte negative şi asupra funcţionării unor organe interne care uneori
pot fi ireversibile.
În general oxizii de azot au un efect pozitiv asupra creşterii şi
dezvoltării plantelor, dacă valorile concentraţiilor din mediu nu
depăşesc anumite limite. La valori ridicate dar nu neapărat toxice s-a
observat totuşi o creştere a sensibilităţii plantelor la atacul unor
dăunători precum şi la anumite schimbări ale condiţiilor mediale cum
ar fi scăderea rezistenţei la temperaturi scăzute.

Dioxidul de carbon se găseşte în mod normal în componenţa

atmosferei terestre. Concentraţia actuală a CO2 în aerul atmosferic
este estimată la o valoare medie de aproximativ 325 ppm. Se admite
faptul că această concentraţie a crescut treptat începând mai ales cu
sfârşitul secolului 18 ca urmare a creşterii accentuate a activităţii
industriale a societăţii umane, mai ales ca urmare a arderii
combustibililor fosili în diverse sectoare de activitate.
Arderea combustibililor de origine organică este un mod extrem
de eficient de producere a dioxidului de carbon, deoarece, de
exemplu, prin arderea unei cantităţi unitare de carbon (C) se obţine,
în urma reacţiilor implicate în oxidarea carbonului, o cantitate de
patru ori mai mare de dioxid de carbon (CO2).
Luând în consideraţie estimarea cantităţii totale de energie
produsă pe plan mondial cifrată la circa 7x10 9 tone echivalent carbon,
din care 90% reprezintă carbonul din combustibilii fosili, se poate
estima o cantitate de patru ori mai mare pentru dioxidul de carbon
emis anual în atmosfera terestră.
Se consideră că în ultimul timp concentraţia acestui gaz în
atmosferă creşte cu o medie anuală de aproximativ 2 ppm. Din
această cantitate, un volum de 1,3 ppm este se pare fixat prin procese
biologice (în special prin fotosinteză) sau absorbit de mediul terestru
şi acvatic. Diferenţa de 0,7 ppm se adaugă anual concentraţiei
dioxidului de carbon atmosferic. Un calcul estimativ relativ simplu
conduce la concluzia că, în acest ritm de producere şi eliberare a
acestui gaz, concentraţia CO2 din atmosfera Pământului datorată
activităţii umane se poate dubla la fiecare două decenii. Consecinţele
acestui proces care implică perturbarea unui ciclu biogeochimic
important cum este circuitul carbonului în natură pot fi dramatice din
punct de vedere ecologic şi cu efecte imprevizibile asupra unor
aspecte particulare sau globale ale desfăşurării vieţii pe planeta
noastră. Aceste aspecte vor fi abordate în capitolele următoare.

Creşterea concentraţiei CO2 în atmosferă poate avea efecte şi

asupra mediului acvatic. Deşi dioxidul de carbon molecular
atmosferic nu este foarte solubil în apă în condiţii normale,
majoritatea concentraţiei acestui gaz în apă fiind datorată unor
procese naturale, în anumite condiţii de temperatură şi presiune, prin
modificarea presiunii parţiale, CO2 de origine atmosferică poate
conduce la creşterea cantităţii acestui gaz în apă şi perturbarea
sistemului tampon care asigură în mod normal stabilitatea
concentraţiei ionilor de hidrogen şi deci influenţează pH-ul apei.
Aciditatea apei în ecosistemele naturale şi deci valoarea pH-lui
depinde în mod direct de oscilaţia concentraţiei totale de CO2, valoare
care include concentraţiile de dioxid de carbon aflat în formă
moleculară, precum şi ale acidului carbonic (H2CO3), şi ionilor
carbonat (CO3--) şi bicarbonat (HCO3-). In mod indirect, pH-ul este
influenţat de eficienţa proceselor prin care se fixează dioxidul de
carbon din apă. Dacă presupunem ca rata fixării CO2 este relativ
constantă, atunci aciditatea apei depinde numai de concentraţia totală
de dioxid de carbon în apă.
În cazul în care în ecosistemele acvatice există o concentraţie
mare de CO2 liber sau sub formă de acid carbonic, atunci concentraţia
ionilor de hidrogen (H+) creşte, deci valoarea pH-ului scade (deoarece
valoarea acestuia este proporţională cu logaritmul negativ din
concentraţia ionilor de hidrogen). Dacă în apă concentraţiile ionilor
carbonat şi bicarbonat sunt preponderente, atunci concentraţia ionilor
de hidrogen este mai redusă şi deci valoarea pH-ului creşte spre
valori de alcalinitate.
În mod natural ecosistemele acvatice sunt capabile să regleze
valoarea pH-ului apei printr-o reacţie tampon care stabileşte o relaţie
de echilibru între carbonaţi şi bicarbonaţi, prin fixarea sau eliberarea
dioxidului de carbon:

CaCO3 + CO2 + H2O = Ca(HCO3)2

O concentraţie crescută peste limitele uzuale ar putea deregla

acest sistem de echilibrare a pH-ului în mediul acvatic cu consecinţe
biologice foarte dificil de estimat.

Monoxidul de carbon (CO) este unul dintre cei mai importanţi

poluanţi atmosferici, mai ales dacă luăm în consideraţie faptul că în
mod normal el intră în componenţa atmosferei în concentraţii extrem
de reduse.
Actualmente se estimează că monoxidul de carbon are
concentraţii variabile între limitele de 0,1 şi 0,2 ppm, cu o medie la
nivelul troposferei de aproximativ 0,12 ppm. În anumite areale
geografice cum sunt zonele polare sau cele apropiate de cercul polar
de nord concentraţiile CO sunt uneori mult mai reduse, de până la
0,025 ppm (valoare determinată la Polul Nord).
Monoxidul de carbon din atmosfera terestră are atât surse
naturale cum sunt multe procese biologice implicate în
descompunerea materiei organice, incendii naturale în zonele
forestiere (care afectează anual pe glob peste 7,2 milioane de
hectare de pădure) sau activitatea vulcanică normală, dar mai ales
surse antropice fiind un rezultat al activităţii umane moderne.
Una din principalele surse de poluare cu monoxid de carbon o
constituie funcţionarea motoarelor cu ardere internă. Experimentele
au arătat că ponderea monoxidului de carbon în totalul gazelor de
eşapament ale automobilelor este de până la 11%.
În principal, o emisie crescută de CO se produce atunci când
arderea combustibililor este incompletă, aşa cum se întâmplă în
primele minute de funcţionare a motoarelor autovehiculelor sau când
amestecul de aer şi carburant este dezechilibrat. S-a observat că
aproximativ 80% din emisia de monoxid de carbon timp de 20
minute a unui motor se produce în primele 2 minute de funcţionare
ale acestuia.
Există desigur şi alte surse de poluare cu monoxid de carbon care
conduc la creşterea concentraţiei acestui gaz în atmosferă într-o
măsură mai accentuată sau mai redusă (Tab.19 ).
Monoxidul de carbon nu este distribuit în mod omogen în
atmosferă, concentraţia acestuia fiind variabilă mai ales la altitudini
reduse, unde, fiind un gaz mai greu decât aerul şi în funcţie şi de
morfologia reliefului şi abundenţa surselor de poluare, poate avea o
distribuţie diferită.
În zonele rurale sau alte zone nepoluate concentraţia CO poate
avea valori de 0,06 până la 0,2 ppm, în timp ce în zonele urbane
concentraţia acestuia este extrem de variabilă de la 1 ppm până la 140
ppm, uneori mult mai ridicată.
În zonele urbane aglomerate se poate înregistra o concentraţie
medie de 15-20 ppm, dar în aceleaşi zone, în condiţii locale specifice
cum sunt anumite perioade de trafic intens al automobilelor, pe
anumite artere de circulaţie şi în absenţa vântului s-au înregistrat
concentraţii de până la 300 ppm.

Tabel 19. Emisii de monoxid de carbon estimate pentru

diferite
combustii la nivel global.

Sursa de poluare Cantităţi de CO

(milioane tone/an)
Arderea combustibililor 193
lichizi
Arderea cărbunilor 12
Arderea masei lemnoase 16
Arderea deşeurilor 25
Incendii în zone forestiere 11
Total 257

Considerându-se o emisie totală anuală minimă de monoxid de

carbon de 250 milioane tone pe an (deşi valoarea este evident mai
mică decât cifra reală) s-a estimat că anual concentraţia de monoxid
de carbon din atmosferă va înregistra o creştere de circa 0,04 ppm,
deşi există estimări referitoare la o valoare mult mai mare (1 ppp). De
asemenea, cercetările au demonstrat că menţinerea CO în atmosferă
se produce pentru o perioadă de timp variabilă de la câteva luni până
la 5 ani.
Nu se cunoaşte foarte bine mecanismul prin care este eliminat
monoxidul de carbon din atmosferă. Dacă la altitudini de peste 100
km se poate produce oxidarea CO la dioxid de carbon, în atmosfera
joasă a Pământului acest fenomen nu se produce la fel de intens şi se
presupune că rolul principal fixarea CO îl au o serie de
microorganisme capabile să utilizeze acest gaz ca sursă de energie
(microorganisme chemosintetizatoare).
Specii de bacterii specifice solului aparţinând genurilor Bacillus,
Clostridium, Bacterium etc., sunt capabile să utilizeze eficient
cantităţi importante de monoxid de carbon fie oxidându-l la dioxid de
carbon, fie utilizând carbonul pentru sinteza metanului sau a altor
substanţe organice specifice metabolismului bacterian. Rolul
important al microorganismelor în eliminarea CO atmosferic este
dovedit experimental. Se estimează ca bacteriile prezente într-un
volum de 1m3 pot absorbi în interval de o oră până la 17 mg monoxid
de carbon, la o concentraţie atmosferică a acestuia de 1cm 3 la 1 m3 de
aer.
Monoxidul de carbon are efecte dintre cele mai dramatice în
funcţie de cantitatea inhalată mergând până la moarte în cazul
intoxicaţiilor severe. La concentraţii mai reduse are efecte de natură
cardiovasculară, neurologică şi comportamentală, de fibrinoliză etc.
Exceptând accidentele industriale sau naturale, în mod obişnuit
atmosfera marilor oraşe are o concentraţie crescută a CO mai ales ca
rezultat al traficului auto intens.

Ozonul (O3) se găseşte în mod natural în componenţa atmosferei

formând datorită concentraţiei crescute un adevărat strat în atmosfera
înaltă a Pământului. Acest strat cunoscut şi sub denumirea de „pătură
de ozon” are un important rol ecologic la nivel global datorită calităţii
sale de a ecrana radiaţia din sectorul ultraviolet al spectrului luminii
solare. Se cunoaşte de regulă efectul puternic antibiotic al radiaţiilor
ultraviolete.
Dacă stratul de ozon din stratosferă are efecte pozitive,
concentraţiile crescute de ozon de la nivelele inferioare ale
atmosferei sunt nedorite datorită efectului puternic oxidant al
acestui gaz. Concentraţia ozonului în atmosfera respirabilă este în
mod normal destul de redusă fiind variabilă în funcţie de condiţiile
geografice care determină o incidenţă şi o intensitate diferită a
 radiaţiilor ultraviolete. Astfel, în zonele aride concentraţia medie a
ozonului este de aproximativ 15 ppm, în timp ce în zonele situate
la altitudini mai mari poate ajunge la valori de peste 100 ppm.
Fiind implicat în procesele complexe care dau naştere smogului,
alături de dioxidul de azot, ozonul poate avea local concentraţii
crescute care sunt extrem de nocive atât pentru om şi alte organisme
animale cât şi pentru vegetaţie.
Datorită calităţilor sale puternic oxidante ozonul poate reacţiona
cu o mare diversitate de substanţe dar are o afinitate crescută pentru
substanţele de natură organică din constituţia organismelor animale
sau vegetale, fapt ce explică toxicitatea crescută a acestui poluant
atmosferic.
Mecanismele prin care ozonul reacţionează cu astfel de substanţe
presupun fie oxidarea aminoacizilor din componenţa unor enzime şi
coenzime precum şi a proteinelor şi lanţurilor peptidice, fie oxidarea
acizilor graşi nesaturaţi, rezultând acizi graşi peroxidici.
Datorită afinităţilor sale oxidative care se manifestă preponderent
asupra proteinelor şi lipidelor, membranele celulelor diferitelor
organe sunt extrem de vulnerabile la acţiunea ozonului. Cercetări
recente au demonstrat că expunerea organismului uman la
concentraţii crescute de ozon determină afectarea ochilor, căilor
respiratorii şi procesul de respiraţie în ansamblu. Efectele sunt mai
puternic resimţite de organismele tinere.

Aerosolii care definesc particulele în mod frecvent solide (dar şi

lichide, uneori) aflate în permanenţă în atmosferă, deşi intr-o
proporţie mai redusă (circa 10%) decât poluanţii gazoşi, constituie de
asemenea un important poluant atmosferic. Prezenţa aerosolilor în
atmosferă poate avea atât cauze naturale cât şi antropice. În mod
natural prezenţa aerosolilor solizi în structura atmosferei terestre este
datorată unor fenomene cum sunt:

- acţiunea vântului asupra ecosistemelor deşertice şi asupra

solurilor degradate care determină furtunile de praf şi
ridicarea în atmosferă a unor cantităţi importante de
particule solide de natură silicioasă de dimensiuni
micrometrice ( 0,3μ););
- acţiunea deplasării maselor de aer deasupra ecosistemelor
acvatice şi antrenarea în atmosferă a particulelor lichide de
apă marină şi oceanică cu o compoziţie chimică (salină)
diferită de aceea a vaporilor de apă existenţi în mod normat
 în atmosferă şi care după evaporarea apei dau particule cu
un diametru de aproximativ 0,3μ);;
- fenomenele de vulcanism activ care pot aduce în atmosferă
pe lângă poluanţii gazoşi şi particule solide fine componente
ale cenuşii vulcanice;
- incendiile naturale de pădure sau cele din zonele înierbate.

Prezenţa diferitelor tipuri de aerosoli este datorată însă în mod

direct sau indirect şi activităţilor umane, principala sursă fiind
reprezentată de combustia incompletă a diverşilor combustibili dar şi
alte activităţi umane. În general, producerea aerosolilor se realizează
în câteva tipuri de activităţi antropice enumerate în continuare.

- Combustiile în mare măsură incomplete ale cărbunelui,

lemnului şi carburanţilor lichizi în diferite industrii sau ca
urmare a arderilor specifice motoarelor termice. Trebuie
precizat faptul că utilizarea benzinelor cu plumb este una din
sursele principale de poluare cu aerosoli cu o concentraţie
mare de plumb.
- Industriile extractive şi cele care produc diverse materiale de
construcţii, cum sunt carierele şi concasoarele de piatră,
fabricile de ciment, şantierele de construcţii etc. sunt de
asemenea surse importante de poluare a atmosferei cu
particule solide.
- Activităţile de metalurgie feroasă şi neferoasă ce produc
aerosoli bogaţi în metale ca fier, zinc, plumb, cupru şi
aluminiu.

Determinări ale structurii aerosolilor realizate în zonele puternic

industrializate au evidenţiat prezenţa unei mari varietăţi de particule
ale unor minerale cum sunt gipsul, feldspatul, calcitul sau azbestul.
Toxicitatea acestor aerosoli este în unele cazuri recunoscută. Se ştie
că azbestul, care nu este altceva decât un silicatul hidratat de
magneziu, utilizat frecvent la producţia materialelor refractare poate
provoca grave afecţiuni pulmonare, inclusiv cancer, fiind din acest
punct de vedere mult mai periculos decât alţi silicaţi.
Particulele de dimensiuni care permite sedimentarea lor din
componenţa atmosferei conţin de regulă concentraţii de oxid de fier
de până la 20% şi siliciu în proporţie de 15%. Celelalte procente sunt
reprezentate de diverse alte substanţe din care mai importante sunt
oxizii unor metale ca magneziul, vanadiul, molibdenul, arsenul
precum şi metale mai rare dar cu mare potenţial toxic cum sunt
seleniul şi telurul.
Particulele solide din componenţa aerosolilor au diverse
dimensiuni. Din acest punct de vedere, se poate vorbi despre câteva
categorii în care pot fi incluse diferitele particule în funcţie de
diametrul acestora.
Particulele mari au un diametru de aproximativ 20 microni sau
mai mare, aflate în straturile inferioare ale atmosferei, dar care pot fi
întâlnite şi până la altitudini de 3 km, care datorită masei lor
sedimentează relativ repede, revenind la nivelul solului, mai mult sau
mai puţin aproape de sursele de emisie. Aceste particule sunt
specifice atmosferei din jurul marilor aglomerări urbane sau a zonelor
cu o activitate economică intensă.
Particule fine sunt considerate cele care au dimensiunile maxime
situate în intervalul 0,1-2,5 microni. Valoarea minimă a acestui
interval este considerată limita inferioară de dimensiune a unei
particule ce poate reveni la nivelul solului. Se consideră ca particulele
cu dimensiuni inferioare valorii de 0,1 μ); nu sedimentează în condiţii
normale datorită acţiunii legilor fizice care permit anularea gravitaţiei
terestre de către acceleraţia particulelor (dinamica browniană).
Totuşi, în cele din urmă şi această categorie de particule va ajunge
la nivelul solului, pe de-o parte datorită precipitaţiilor care le
înglobează, dar şi datorită unor fenomene electrostatice care pot, în
anumite condiţii, să favorizeze agregarea acestor particule în
conglomerate de dimensiuni mai mari. Se consideră că particulele cu
dimensiuni mai mici sunt implicate în procesele meteorologice,
contribuind a condensarea vaporilor de apă din atmosferă.
Particulele superfine sau infra-microscopice au dimensiuni ce pot
fi situate sub valoarea de 10 Ǻ, dar care în general au dimensiuni
medii de aproximativ 300 Ǻ. Nu se cunosc foarte multe aspecte
referitoare la structura chimică a acestor particule.
Atât cantitatea cât şi structura aerosolilor sunt variabile în funcţie
de altitudinea sau poziţia geografică. O atmosferă considerată
nepoluată are o concentraţie de aerosoli de aproximativ 10 milioane
de particule la 1 metru cub de aer atmosferic. Numărul particulelor
este mult mai mare, de peste 2 miliarde pe metru cub în zonele
puternic poluate. Atmosfera zonelor urbane poate avea concentraţii
ale aerosolilor estimate la valori cuprinse între 0,06 μ);g şi 0,1 μ);g
pentru un volum de aer de 1 m3.
Aerosolii solizi care includ particule aflate în suspensie în
atmosferă, nu neapărat toxice, cu diametre de până la 20 microni pot
produce prin depunere la nivelul plămânilor a unei cantităţi suficient
de mari pentru a nu mai putea fi eliminată în mod natural, disfuncţii
respiratorii şi apariţia unor afecţiuni cardio- respiratorii. Efectele
poluanţilor atmosferici sunt resimţite şi de alte componente ale
mediului.
Ploaia acidă. Termenul se referă la ceea ce specialiştii numesc
depunere acidă. Ploaia acidă este datorată existenţei substanţelor
poluante acide şi are efecte foarte distructive. Ploaia acidă a intrat în
limbajul ştiinţific de specialitate în 1852 când chimistul englez
Robert Agnus a utilizat pentru prima data acest termen. Din acel
moment, ploaia acidă a devenit o problemă intens dezbătută de
specialiştii în protecţia mediului dar şi de alte persoane interesate.
Greu de observat în lipsa unor măsurători directe, ploaia acidă ca
fenomen a suscitat unele controverse ştiinţifice. Unii oameni de
ştiinţă au susţinut că activitatea umană este în principal responsabilă
de acidifierea apelor de precipitaţie în timp ce alţii considerau că
fenomenul este datorat în egală măsură unor cauze naturale. Studii
relativ recente au dovedit că principala cauză a producerii ploii acide
o constituie concentraţia crescută în atmosferă a dioxidului de sulf şi
oxizilor de azot. Aceste substanţe sunt eliberate în atmosferă în mod
cert ca urmare a unor procese industriale. De aceea zonele cele mai
afectate de ploaia acidă se află pe teritoriul celor mai industrializate
naţiuni din Europa şi Statele Unite ale Americii.
Cea mai mare parte a cantităţii de dioxid de sulf din atmosferă
provine din arderea combustibililor fosili şi în special a cărbunilor. Se
consideră că circa 100 de milioane de tone de dioxid de sulf provin
din arderea cărbunilor, ceea ce înseamnă aproximativ 70% din emisia
totală la nivel global. În 1975 se estima că după 2000 cantitatea de
SO2 evacuată ar putea creşte la aproximativ 300 milioane tone. Se
pare însă că reducerea arderii cărbunilor şi utilizarea mai accentuată a
combustibililor lichizi sau gazelor a redus această creştere.
Aciditatea precipitaţiilor rezultă din combinarea dioxidului de sulf
în atmosferă umedă şi prezenţa oxigenului în sulfit şi în cele din urmă
în acid sulfuros care în reacţie cu alte substanţe atmosferice
determină apariţia sulfaţilor substanţe cu caracter de asemenea acid.
Atât dioxidul de sulf cât şi compuşii acestuia au puternice efecte
fitotoxice care în funcţie de timpul de expunere determină efecte
biochimice şi fiziologice cum sunt degradarea clorofilei şi deci
deficienţe ale procesului de fotosinteză modifica activitatea unor
enzime etc. Un procent important din pădurile ţărilor industrializate a
fost afectat, se presupune, de căderea ploilor acide.
Precipitaţiile acide pot avea efecte complexe la nivelul
ecosistemului. Nu toate aceste efecte au fost investigate, dar s-a
dovedit totuşi că în general ele se referă la scăderea pH-ului apei şi
solului, afectând mai întâi platele şi animalele foarte sensibile la
aciditate crescută sau la prezenţa compuşilor sulfului.
De-a lungul anilor, specialiştii şi oamenii de ştiinţă au observat că
unele păduri cresc mai încet fără să cunoască foarte bine de ce are loc
acest fenomen. S-a remarcat că în aceste păduri arborii cresc mai
încet iar frunzele pomilor se îngălbenesc frecvent şi cad, iar uneori pe
întregi zone împădurite copacii mor, aparent, fără un motiv.
În prezent studiile au evidenţiat implicarea în acest fenomen a
precipitaţiilor acide. In Statele Unite ale Americii, de exemplu, s-a
dovedit efectul ploilor acide asupra pădurilor şi solului în numeroase
zone, mai ales situate la altitudini ridicate. Se cunoaşte că de regulă
efectul distructiv al ploii acide se adaugă şi potenţează efectele altor
fenomene care conduc la distrugerea pădurilor, cum sunt efectul altor
poluanţi atmosferici, atacul insectelor şi al agenţilor patogeni, seceta
sau variaţiile mari de temperatură.
După o perioadă relativ îndelungată de studii şi cercetări care au
adus informaţii legate de chimismul şi biologia plantelor s-a reuşit
evidenţierea proceselor prin care ploaia acidă acţionează asupra
solului pădurilor, asupra arborilor şi a altor plante.
Ploaia acidă cade pe frunzele copacilor şi apoi atinge solul
pădurilor. O parte a precipitaţiilor se scurge şi ajunge până la urmă în
diverse ecosisteme acvatice, în timp ce o anumită cantitate este
absorbită pentru un timp la nivelul solului. Solul poate neutraliza o
parte a acidităţii acestor ape prin capacitatea sa de tamponare, dacă
aceasta este semnificativă, sau poate deveni mai acid. Diferenţele
dintre capacitatea diverselor soluri de a neutraliza aciditatea ploilor
determină ca la aproximativ aceeaşi cantitate de precipitaţii acide,
efectele să fie uneori foarte diferite. Această capacitate depinde de
textura şi structura fizico-chimică a solurilor, dar şi de tipul stratului
de rocă aflat la baza solului propriu-zis.
Efectul ploii acide nu este în mod normal foarte direct. Ceea ce se
întâmplă este mai întâi legat de slăbirea rezistenţei plantelor, prin
degradarea frunzelor, limitarea cantităţilor de nutrienţi sau expunerea
la acţiunea treptată unor substanţe toxice existente în sol. De
asemenea, ploaia acidă poate provoca, prin diverse reacţii chimice la
nivelul solului, eliberarea din compuşii insolubili a unor elemente
chimice toxice pentru plante cum este aluminiul. Această combinaţie
de fenomene care presupun pierderea de nutrienţi din sol şi creşterea
toxicităţii datorate aluminiului poate fi unul din mecanismele cele
mai importante prin care ploaia acidă degradează pădurile.
 Totuşi, arborii pot fi afectaţi de ploaia acidă chiar dacă solul are o
capacitate crescută de a contracara aciditatea. Pădurile din regiunile
muntoase înalte sunt frecvent expuse la cantităţi mai mari de
substanţe acide deoarece ele sunt adesea expuse norilor şi ceţei acide
care au o aciditate mai mare decât a precipitaţiilor. Efectele se resimt
la nivelul frunzelor prin dereglarea mecanismelor implicate de
fotosinteză.
Ploile acide pot afecta de asemenea şi alte plante într-un mod
similar. Deşi expuse adeseori acţiunii unor alţi poluanţi atmosferici,
ca de exemplu nivelul crescut al concentraţiei ozonului la nivelul
solului, culturile agricole nu sunt de regulă afectate în mod serios,
mai ales datorită utilizării îngrăşămintelor agricole care suplinesc
lipsa nutrienţilor şi a aplicării amendamentelor cu caracter alcalin
(mai ales carbonat de calciu).
Se consideră că efectele precipitaţiilor cu caracter acid este mult
mai evident în mediul acvatic reprezentat de ecosisteme lacustre,
râuri, mlaştini etc., datorită faptului că precipitaţiile acide cad direct
pe aceste zone acvatice dar ajung aici şi indirect prin colectarea
apelor de precipitaţii de pe arii mult mai întinse. Majoritatea apelor
continentale au un pH cuprins între valorile 6 şi 8 (deşi există în mod
natural şi ape mai acide).
Ploile acide afectează în principal volumele de apă care ele însele,
solurile pe care se află, sau terenurile înconjurătoare au o capacitate
redusă de a neutraliza aciditatea. În aceste zone cu capacitate naturală
redusă de tamponare a acidităţii, ploile acide pot de asemenea să
elibereze aluminiul din compuşii solului, care ajunge astfel în
ecosistemele acvatice unde are o acţiune extrem de toxică asupra
multor specii de organisme.
În SUA există numeroase lacuri şi ape curgătoare investigate de
Agenţia Naţională pentru Supravegherea Apelor de Suprafaţă
(NSWS) care resimt efectul acidităţii cronice, adică un pH în mod
constant scăzut. Studiile referitoare la depunerile cu caracter acid
realizate asupra unui număr de peste 1000 de lacuri şi mai multe mii
de km de ape curgătoare au reliefat sensibilitatea acestor ecosisteme
la procesul de creştere a acidităţii a apelor. S-a estimat că ploile acide
sunt cauzele principale pentru 75% din lacurile analizate şi 50% din
râuri. În zone geografice în care capacitatea de tampon a solului este
redusă, există ecosisteme acvatice care au un pH al apei mai mic de
5, până la o valoare de pH=4,2 (Little Echo Pond, în statul New
York).
În mediul acvatic, ploaia acidă determină efecte în cascadă care
dăunează sau chiar conduce la dispariţia diferitelor organisme
acvatice. Ea poate determina completa eliminare a unor specii de
peşti din biocenoză şi scăderea diversităţii biologice a ecosistemelor
acvatice. S-a observat că pe măsura scăderii pH-ului apelor, creşte
concentraţia aluminiului, fenomene care împreună au un caracter
extrem de toxic pentru peşti. Chiar dacă aceste procese nu determină
moartea peştilor în mod direct, ele pod determina un stres cronic ceea
ce determină scăderea capacităţii de supravieţuire a populaţiilor
expuse.

Efecte globale ale poluării atmosferei

Reducerea stratului de ozon

Nu cu mult timp în urmă atât lumea ştiinţifică dar şi opinia

publică aflau cu uimire un fenomen cu potenţiale efecte deosebit de
grave asupra mediului la nivel global sau cel puţin la scară regională,
referitor la reducerea concentraţiei ozonului din starturile superioare
ale atmosferei (stratosferă).
Fenomenul a fost observat în emisfera sudică şi a fost descris
ca o rarefiere a ozonului şi apariţia unei „găuri” în pătura de ozon
care protejează planeta de radiaţiile ultraviolete prezente în
spectrul luminii solare, situată aproximativ deasupra continentului
antarctic (Fig. 53). Zonele de culoare neagră şi gri închis situate
deasupra Antarcticii delimitează „gaura” de ozon.
 Figura 53 . Nivelul ozonului deasupra Antarcticii în primăvara
anului 2018 în unităţi Dobson (DU). Sursa: Agenţia Naţională
Americană pentru Administrarea Oceanelor şi Atmosferei (NOAA),
satelitul TOVS.

Se considera “gaură de ozon” zonele care au mai puţin de 220

unităţi Dobson (DU), conform scării de culoare de la baza figurii.
Gaura de ozon reprezintă de fapt distrugerea pe scară largă a stratului
de ozon fenomen care se produce cu o intensitate mai mare sau mai
redusă în fiecare primăvară deasupra continentului Antarctic.
Folosirea termenului de gaură în stratul de ozon este impropriu
utilizată, deoarece în realitate ceea ce se întâmplă este o reducere
severă de până la 70% a concentraţiei ozonului din atmosfera înaltă a
Pământului, deasupra Antarcticii.
În prezent evoluţia concentraţiei de ozon este monitorizată de
două organizaţii: Organizaţia Britanică de Supraveghere a
Antarcticii (BAS) şi Organizaţia Mondială pentru Meteorologie
(WMO).
În general, se consideră că sunt foarte puţini factori care
contribuie la descompunerea ozonului atmosferic şi că producţia şi
utilizarea pe scară largă a substanţelor cunoscute sub denumirea
generică de cloroflorocarbonaţi (CFC) sunt de departe cele mai
implicate în producerea acestui fenomen.
Descoperite încă din 1930 de chimistul american Thomas
Midgley, aceste substanţe sunt utilizate în diferite industrii, sub
diferite forme şi au fost extrem de utile în realizarea unor produse
industriale sau de uz comun cum sunt frigiderele, diferite
materiale utilizate ca izolant termic şi diverse variante ale acestora
(de exemplu, spuma plastică).
S-a remarcat destul de târziu dezastrul pe care CFC îl
determină în stratosferă, unde atomii de clor se desprind din CFC
şi se leagă de unul din atomii de oxigen ai moleculelor de ozon.
Procesul este continuu datorită instabilităţii compusului astfel
rezultat, fapt ce determină o eficienţă deosebită a distrugerii
ozonului de către atomii de clor. Un singur atom de clor poate
distruge prin acest mecanism peste 100 000 molecule de ozon.
Studiile privind stratul de ozon au fost iniţiate încă din anul
1974 de către Sherwood Rowland şi Mario Molina care au dovedit
că CFC pătrund in atmosferă şi că 99% din moleculele acestor
compuşi ajung până la nivelul stratosferei.
Când în 1984 a fost descoperită gaura din stratul de ozon de
deasupra Antarcticii, s-a confirmat certitudinea efectului distructiv
al CFC asupra ozonului stratosferic. Chiar dacă producţia
substanţelor de tip CFC a fost restrânsă şi chiar oprită, problema
nu a dispărut, deoarece nu există o metodă viabilă pentru
îndepărtarea CFC care mai există în continuare în atmosferă şi
continuă, poate la scară mai redusă distrugerea stratului de ozon.
După ce s-a dovedit în mod ştiinţific impactul CFC asupra
concentraţiei ozonului stratosferic, SUA care erau în mod tradiţional
cel mai mare producător pe plan mondial de astfel de substanţe (Fig
54), au început să reducă din ce în ce mai mult producţia proprie de
CFC precum şi utilizarea acestor compuşi chimici.
Studiile au scos în evidenţă că pe lângă cloroflorocarburi (CFC)
alte substanţe cu efect similar sunt CFC hidrogenate, tetraclorura de
carbon, brom-metilul, metil-cloroformul şi halogenii. Tetraclorura de
carbon şi metil-cloroformul sunt solvenţi cu utilizări esenţiale în
anumite industrii.
 Figura 54 . Impactul producţiei americane de CFC asupra
stratului de ozon. Sursa: Comisia Americană pentru Comerţul
Internaţional (USITC).

Încălzirea globală

Pe data de 23 iunie 1988, James Hansen, directorul Institutului

Goddard la Agenţia Naţională Spaţială Americană (NASA) a supus
atenţiei Comitetului pentru Energie şi Resurse Naturale din cadrul
Senatului american un raport care preciza că încălzirea globală a
planetei este o realitate şi că această tendinţă este într-adevăr
îngrijorătoare. Deşi anterior existau studii şi estimări care afirmau
tendinţa încălzirii climatului general al planetei, aceasta a fost prima
luare de poziţie oficială care a adus problematica încălzirii globale de
la nivelul dezbaterilor ştiinţifice la acela al deciziilor politice.
Fenomenul de încălzire globală, cunoscut de asemenea şi sub
denumirea de efect de seră a ajuns în acest mod mult mai repede în
atenţia oamenilor de ştiinţă, a guvernelor şi opiniei publice din toate
ţările lumii.
Mulţi specialişti au fost şi sunt în continuare circumspecţi cu
privire la un pericol real de încălzire generală a planetei, considerând
că nu există suficiente dovezi argumentate riguros ştiinţific care să
ateste ritmul accelerat al creşterii globale a temperaturii medii a
Pământului. Aceştia consideră că fenomenele climatice, care se
manifestă în prezent cu intensităţi şi frecvenţe deosebite, ar putea
avea alte cauze decât tendinţa de creştere a temperaturii globale.
 Totuşi, există ideea şi temerea că de fapt această tendinţă de
încălzire a climatului general se poate produce extrem de rapid,
raportat la scara timpului istoric, astfel încât chiar în decursul acestui
secol temperatura medie globală va creşte cu mai multe grade.
Principalul impediment în realizarea unor modele capabile să
descrie şi să transpună în prognoze credibile evoluţia temperaturii
globale rezidă în faptul că date relativ exacte despre evoluţia
climatică există numai pentru o perioadă de timp ce se referă la
ultimii 150 ani.
Iniţial doar un concept, încălzirea globală a devenit una din
marile potenţiale probleme ale omenirii. Vom încerca în continuare
să explicăm ce este de fapt încălzirea globală şi efectul de seră care
afectează planeta, deoarece se cunosc în prezent destul de multe
elemente referitoare la aceste probleme.
Pământul este o planetă foarte dinamică ce primeşte căldură de la
soare, dar de fapt, suprafaţa pământului este cea care încălzeşte
planeta în ansamblu. Radiaţiile solare de scurtă lungime de undă sunt
reflectate de scoarţa terestră în atmosferă sub formă de energie
termică, adică radiaţii cu o lungime mare de undă. Această radiaţie
este cea care încălzeşte de fapt planeta.
Temperatura Pământului ca şi temperatura oricărei alte planete
depinde în primul rând de cantitatea de energie solară primită, de
valoarea energiei reflectată în spaţiu şi de durata menţinerii acestei
energii la nivelul atmosferei.
Pe parcursul ultimelor două milioane de ani schimbările produse
în modul în care planeta a receptat energia solară au determinat
perioade (epoci) glaciare pe parcursul cărora temperatura global a
fost în medie cu 50C mai scăzută decât în prezent, precum şi perioade
interglaciare caracterizate de temperaturi similare celor actuale.
Mai ales vaporii de apă şi dioxidul de carbon care se găsesc în
mod natural în componenţa atmosferei terestre permit planetei să fie
mai caldă decât în absenţa cestor gaze. Atmosfera naturală permite
razelor solare să ajungă până la suprafaţa pământului şi să-l
încălzească. Suprafaţa solului eliberează această energie sub formă de
radiaţie infraroşie (IR) care este absorbită de vaporii de apă şi
dioxidul de carbon din atmosferă. Acesta este în principiu
mecanismul cunoscut sub numele de efect de seră. Se consideră că în
absenţa acestui proces Pământul ar fi cu aproximativ 330C mai rece
decât este în prezent.
Se consideră că aproximativ 50% din dioxidul de carbon emis în
atmosferă la un moment dat este absorbit foarte repede prin
fotosinteza plantelor terestre şi acvatice. Celelalte 50 procente rămân
în atmosferă pe o perioadă de mai multe decenii. În acest mod creşte
concentraţia dioxidului de carbon atmosferic.
Concentraţia medie de dioxid de carbon a crescut de la valoare de
275 ppm înainte de revoluţia industrială până la 315 ppm în anul
1958, când această concentraţie a fost pentru prima dată calculată cu
precizie, pentru ca în 1999 dioxidul de carbon să fie prezent în
atmosferă la o concentraţie de 368 ppm. S- estimat că această creştere
a cantităţii CO2 a condus la creşterea cantităţii de energie la nivelul
solului cu 1,5 W pentru fiecare metru pătrat de suprafaţă terestră.
Aproximativ două treimi din emisia actuală de metan în atmosferă
este datorată activităţilor din zootehnie, culturii orezului, extracţiei
cărbunelui, petrolului şi gazelor naturale precum şi a unor activităţi
industriale adiacente. Celelalte procente provin din surse naturale
cum sunt zonele umede şi activitatea unor organisme (termite). Se
estimează că efectul de seră total produs de metan a condus la
creşterea cu 0,5 W a energiei pe fiecare metru pătrat de suprafaţă a
planetei.
Intensitatea radiaţiei solare care ajunge la nivelul solului poate fi
calculată cu relaţia:
−( α a + α s+ α d )⋅m
I = I o⋅e

unde:
I = intensitatea radiaţiei solare la altitudine zero (nivelul mării);
I0 = intensitatea radiaţiei solare înainte de intrarea în atmosfera
terestră;
αa = coeficientul de absorbţie a radiaţiei de către atmosferă;
αs = coeficientul de reflexie a radiaţiei de către atmosferă;
αd = coeficient de turbiditate care cuantifică absorbţia şi reflexia
radiaţiei solare de către aerosoli;
m = parametru care ia în considerare unghiul de incidenţă a
radiaţiei solare.

Atmosfera Pământului în ansamblul ei acţionează ca o imensă

seră care păstrează căldura şi permite Pământului să se menţină cald.
Fără acest mecanism natural Pământul ar fi mult mai rece şi probabil
foarte puţin favorabil dezvoltării vieţii în forma pe care o înţelegem
în mod normal.
.
Rezultatul acestor activităţi a condus la modificarea compoziţiei
chimice a atmosferei mai ales prin creşterea concentraţiilor gazelor
care produc efectul de seră, în primul rând dioxidul de carbon,
metanul şi oxidul de azot. Deşi nu se cunoaşte cu precizie modul în
care climatul planetei este influenţat de prezenţa acestor gaze,
capacitatea lor de a reţine energia calorică a radiaţiei solare incidente
este de necontestat.
Atmosfera Pământului este caracterizată de o dinamică specifică.
Energia solară determină climatul planetei şi încălzeşte suprafaţa
Pământului care radiază o parte din această energie înapoi în spaţiu.
Gazel cu efect de seră din atmosferă cum sunt vaporii de apă, CO 2,
CH4, NO şi în măsură mai redusă altele, captează această energie şi
reţin căldura într-un mod similar cu cel al sticlei sau altor materiale
transparente care acoperă o seră.
Se cunoaşte că fără un astfel de „efect de seră” natural al
atmosferei terestre, temperaturile la suprafaţa Pământului ar fi mult
mai scăzute decât sunt în prezent ceea ce ar determina ca viaţa pe
planetă să nu fie posibilă, cel puţin în modul în care se manifestă
actualmente. Totuşi, pot pare unele probleme legate de acest
mecanism de încălzire atunci când creşte concentraţia gazelor
răspunzătoare de efectul de seră.
Se estimează că de la începutul revoluţiei industriale concentraţia
atmosferică a dioxidului de carbon a crescut cu aproape 30%,
concentraţia metanului a înregistrat valori mai mult decât de două ori
mai mari decât cele anterioare, iar concentraţia oxidului de azot a
crescut cu circa 15%. Toate aceste creşteri de concentraţie au condus
la mărirea capacităţii atmosferei de a reţine energia termică.
În acest context, creşterea cantităţii de aerosoli, mai ales a
sulfaţilor care sunt un poluant comun al atmosferei actuale, ar putea
avea un efect invers, prin capacitatea de a reflecta radiaţia solară
înapoi în spaţiu şi deci răcirea atmosferei. Acest efect teoretic este se
pare mult diminuat atât de concentraţiile relativ scăzute şi variabile
regional ale acestor tipuri de aerosoli cât şi de timpul relativ scurt de
menţinere în atmosferă, aceştia fiind de regulă readuşi la nivelul
solului de către precipitaţii.
Creşterea concentraţiei gazelor care produc efectul de seră este
determinată în principal de utilizarea combustibililor fosili şi de alte
activităţi umane. De asemenea, în mod natural, respiraţia
organismelor şi descompunerea materiei organice eliberează o
cantitate importantă de dioxid de carbon. Se presupune că valoarea
acestei cantităţi este de 10 ori mai mare decât CO2 provenit din
activităţile umane. Această emisie naturală a fost în general
echilibrată de absorbţia şi fixarea dioxidului de carbon de către
vegetaţia terestră şi cea acvatică.
 Acest echilibru care implică eliberarea şi eliminarea naturală a
dioxidului de carbon din atmosferă a fost perturbat de aportul
suplimentar de gaze cu efecte de seră datorat activităţii industriale din
ultimele câteva sute de ani. Combustibilii fosili utilizaţi în diferite
activităţi umane sunt consideraţi în ţările industrializate responsabili
pentru aproximativ 98% din emisiile de dioxid de carbon, 24% din
emisiile de metan şi 18% din emisiile de oxid de azot. Extinderea
suprafeţelor agricole, reducerea suprafeţei pădurilor, producţia
industrială şi industriile extractive au avut de asemenea un rol
important în creşterea emisiilor acestor gaze.
În 1997 se estima că Statele Unite era responsabilă pentru emisia
a aproximativ o cincime din totalul mondial al producerii gazelor cu
efect de seră.
Este destul de dificil de apreciat cu acurateţe valorile emisiilor
viitoare de astfel de gaze deoarece acestea depind de creşterea
demografică, dezvoltarea economică şi politicile ce vor fi adoptate.
De aceea au fost elaborate mai multe scenarii bazate pe diferite
interpretări ale acestor factori. Un astfel de scenariu, prevede că, spre
exemplu, în jurul anului 2010, dacă nu se vor elabora şi pune în
practică politici restrictive care să controleze aceste emisii,
concentraţia de dioxid de carbon în atmosferă ar putea fi cu 30-150%
mai mare decât nivelul actual.
Majoritatea gazelor care compun atmosfera terestră sunt
transparente la radiaţiile solare şi au un coeficient de absorbţie al
acestora extrem de redus sau chiar nul. Există însă în componenţa
atmosferei o serie de substanţe care absorb o importantă parte a
acestor radiaţii, mai ales radiaţiile infraroşii (IR) adică acele radiaţii
care transportă o mare cantitate de energie termică
Efectul de seră se produce datorită existenţei în componenţa
aerului atmosferic a unui număr de patru sau cinci gaze: ozon, vapori
de apă, dioxid de azot (NO2), metan (CH4) şi dioxid de carbon (CO2).
Spre exemplu, deşi are o concentraţie redusă, ozonul atmosferic
absoarbe aproximativ 5% din radiaţia solară incidentă. Cel mai
important impact asupra efectului de seră îl are totuşi dioxidul de
carbon.
Studiile au arătat că începând de acum 10 mii de ani (ultima
glaciaţiune), concentraţia dioxidului de carbon în atmosferă a
cunoscut o creştere continuă, totuşi această creştere a fost mul mai
accentuată în ultimii 150 ani, plecând de la 280 părţi per milion
(ppm) până la 360 ppm. Acest fapt a avut o puternică influenţă asupra
creşterii temperaturii globale, fapt cea determinat ca ultimii cei mai
calzi 10 ani din toate înregistrările de până acum să fie cuprinşi în
intervalul 1980-1998. Cei mai calzi ani din acest interval au fost anii
1990, 1995, 1997 şi 1998, anul 1998 fiind considerat cel mai cald an
înregistrat vreodată, deoarece temperatura globală anuală a fost mai
mare cu 0,66OC decât media globală calculată pentru perioada 1880-
1997.
De fapt, în 1998 începând cu luna ianuarie şi până în luna
octombrie inclusiv, mediile lunare globale au fost cele mai mari
înregistrate vreodată. Un alt indicator al creşterii temperaturii este
frecvenţa mai mare (de la trei la cinci ani) cu care fenomenul
cunoscut sub denumirea de El Niño s-a produs comparativ cu o
frecvenţă (de la cinci la apte ani) considerată normală.
Înţelegerea problematicii încălzirii globale este strâns legată de
evidenţierea surselor de poluare cu dioxid de carbon. Se cunoaşte
faptul că în ultimii douăzeci de ani s-a produs o creştere a
concentraţiei de dioxid de carbon de la o valoare de 340 ppm până la
370 ppm. În acest sens, statistica internaţională arată că în anul 1980
s-au eliberat în atmosferă la nivel global 5,5 miliarde tone CO 2, la
care s-au adăugat alte 1,6 miliarde tone provenite din procese
naturale. În total, la acea dată cantitatea totală anulă de dioxid de
carbon care intra în atmosfera terestră reprezenta o imensă valoare de
aproape 7,2 miliarde tone de dioxid de carbon.
Se consideră că oceanele pot absorbi şi fixa circa 2 miliarde de
tone de CO2, în timp ce ecosistemele terestre pot prelua (prin
fotosinteza plantelor) alte 2 miliarde tone, ceea ce înseamnă că
procesele naturale pot absorbi aproximativ 4 miliarde de tone,
rămânând în atmosferă aproape 3,2 miliarde. Astfel, creşterea globală
a dioxidului de carbon înregistrează o rată de 1,5 ppm în fiecare an.
Cantitatea de dioxid de carbon estimată pentru anul 2035 este de
aproximativ 12 miliarde de tone, ceea ce reprezintă aproape o dublare
a acestei valori într-un interval de timp circa 50 ani.
Valoarea medie globală a temperaturii la suprafaţa Pământului a
crescut cu 0,5-1,00F de la sfârşitul secolului 19 până în prezent (Fig.
60 ). Ce mai calzi 10 ani din secolul 20 s-au înregistrat în ultimii 15
ani ai secolului trecut, recordul fiind înregistrat în 1998 când s-a
observat în emisfera nordică o scădere a suprafeţei acoperite cu
zăpadă şi o reducere a cantităţii de gheaţă specifice Oceanului Arctic.
La nivel global, nivelul oceanelor a crescut în ultimul secol cu 10-
20 cm, nivelul precipitaţiilor deasupra ecosistemelor terestre a fost
mai mare cu 1%, iar frecvenţa furtunilor şi a ploilor puternice a
crescut în anumite zone ale planetei.
Creşterea concentraţiei de gaze cu efect de seră este cea mai
probabilă cauză a ratei accelerate de modificare a climatului global.
Specialiştii consideră că temperatura medie globală la suprafaţa
Pământului ar putea creşte cu 0,6-2,50C în următorii 50 ani şi cu 1,4-
5,80C până la sfârşitul acestui secol, cu variaţii regionale
semnificative.
Pe măsura încălzirii climei, evaporaţia apei va creşte şi ca urmare
se va înregistra o creştere semnificativă a nivelului global al
precipitaţiilor. Creşterea cantităţii de vapori de apă din atmosferă ar
putea avea un rol în accelerarea şi mai accentuată a tendinţei de
încălzire globală.
Alte efecte estimate sunt scăderea umidităţii solului în multe zone
şi creşterea frecvenţei furtunilor cu precipitaţii abundente, precum şi
creşterea nivelului oceanelor care poate ajunge la valori estimate la
peste 0,5 m în unele zone de coastă.

Figura 60 . Modificarea temperaturii globale ( Sursa: Centrul

Naţional de Date Climatice al SUA).

Calculele privitoare la modificarea climatului local specific

zonelor mai restrânse sunt mult mai dificil de realizat decât cele
referitoare la climatul global şi din acest motiv nu se poate estima cu
o precizie acceptabilă dacă acest climat regional va deveni mult mai
variabil.
Clima terestră este rezultatul unui proces dinamic şi s-a modificat
în continuu încă de la formarea planetei. Variaţia temperaturilor şi a
regimului precipitaţiilor este o consecinţă naturală a acestei dinamici.
Totuşi există opinia că actualele modificări produse la nivelul
climatului depăşesc ceea ce ar putea fi datorat numai unui fenomen
natural.
Aşa cum s-a modificat în trecut din diferite cauze naturale, clima
Pământului se va modifica în mod natural şi în viitor. Problema care
suscită încă dispute este cât de mult din tendinţa actuală de încălzire
globală este datorată cauzelor naturale şi cât de mult activităţilor
umane. Cercetătorii în domeniu nu pot răspunde cu certitudine
acestor întrebări, dar mulţi dintre ei sunt de acord că există noi şi
solide probe că cea mai mare parte a creşterii temperaturii înregistrată
în ultimii 50 ani se datorează activităţii antropice
Sistemul climatului constituit din atmosferă, oceane, zonele
acoperite cu gheţuri, diferite ecosisteme, nori şi alte componente are
o variabilitate proprie ce se manifestă randomizat. Această
variabilitate poate conduce la schimbări pe termen scurt, cum sunt
manifestările fenomenului El Niño, sau modificări pe termen mai
lung cum sunt cele produse de modificările în circulaţia curenţilor
oceanici.
Fenomene naturale din afara acestui sistem cum sunt activitatea
vulcanilor, schimbări ale activităţii solare şi schimbările de orbită ale
Pământului pot de asemenea să producă modificări ale climatului
global.
Spre exemplu, s-a descoperit relativ recent un ciclu de 1800 ani în
procesul de încălzire şi răcire a planetei care este datorat modificării
periodice a intensităţii mareelor oceanice. Această modificare a
intensităţii mareice este datorată schimbărilor graduale ale poziţiei
astronomice relative a Soarelui, Lunii şi Pământului. La o maree
puternică, apa mai rece din orizonturile oceanice adânci este adusă la
suprafaţă într-o proporţie mai mare determinând răcirea climatului.
Atunci când se produc numai maree slabe climatul este mai cald.
Actualmente, intensitatea mareelor este în scădere.
Determinarea limitelor variabilităţii naturale ale climatului este
foarte importantă. Dacă cercetătorii ar putea determina intervalul de
valori caracteristice variabilităţii naturale, se consideră că s-ar estima
cu mai multă precizie căror cauze naturale se datorează depăşirea
acestor limite.
Măsurătorile directe legate de temperatură şi precipitaţii se
realizează în diferite puncte al planetei începând numai de acum 150
ani. Cu toate acestea, specialiştii au reuşit să realizeze un tablou al
climatului global în ultimele 5 milioane de ani ca urmare a studiului
unor probe indirecte cum sunt gheaţa de adâncime din calotele
polare, inelele anuale de creştere ale arborilor fosili sau cu vârste
apreciabile, urmele de polen conservate sau fosilizate şi sedimentele
oceanice.
În urma acestor cercetări s-a evidenţiat că, atât la nivel global cât
şi regional, climatul s-a modificat în timp de o manieră foarte
importantă. În perioada de timp reprezentată de ultimele două
milioane de ani, erele glaciare au alternat cu perioade relativ mai
calde după un ciclu cu o durată de mai mult sau mai puţin 100 000
ani. Cercetătorii consideră că aceste schimbări s-au datorat de mici
modificări ale poziţiei axei Pământului la care s-au adăugat
modificările distanţei planetei faţă de Soare.
Se consideră că planeta a avut un climat relativ stabil în ultimii 1
000 ani, cu două excepţii notabile la această stabilitate cunoscute sub
numele de „perioada caldă medievală”, care a durat din secolul 9
până în secolul 14, şi „mica glaciaţie” înregistrată între sfârşitul
secolului 16 şi începutul secolului 19. Se consideră că aceste două
perioade, la care se adaugă fluctuaţiile de climat pe termen scurt (de
ordinul deceniilor sau de câţiva ani) pot furniza valorile limită pentru
ceea ce poate fi considerat intervalul normal de variaţie a climatului
ultimului mileniu.
Recenta încălzire globală semnalată pe parcursul secolului 20 si
21, mai ales încălzirea resimţită în ultimii 80 ani, depăşeşte se pare
limitele climatului global stabilite pe criteriile amintite anterior.
Având la bază datele înregistrate disponibile s-a concluzionat astfel
că încălzirea emisferei nordice din secolul 20 si 21 este probabil mai
mare decât orice altă perioadă de încălzire din ultimii 1 000 ani (Fig.
61). În acelaşi sens se apreciază că anii 2010-2020 au fost cele mai
calde decenii, iar ultimii 5 ni cei mai calzi ani din utimii 1000 de ani.
 Figura 61. Variaţia temperaturii în emisfera nordică în ultimul
mileniu. Sursa: Agenţia Americană pentru Protecţia Mediului.

Se consideră că cea mai mare parte din încălzirea semnalată în

ultimii 70 ani poate fi atribuită emisiilor antropogene de gaze cu efect
de seră. Mai mult, efectul de seră are efecte cu aspecte distincte
asupra climatului, afectând temperatura şi precipitaţiile într-un mod
care diferă de efectele induse de fluctuaţiile intensităţii radiaţiei
solare sau variaţia naturală determinată de alte cauze. Aceste aspecte
determină majoritatea specialiştilor să considere impactul activităţii
umane asupra climatului ca fiind foarte important, cel puţin pentru
actuala tendinţă de încălzire globală şi că această tendinţă se va
menţine în continuare.
Consecinţele încălzirii globale pot include multe aspecte pornind
de la creşterea temperaturii, creşterea nivelului oceanelor până la
schimbarea condiţiilor de habitat pentru multe specii de plante şi
animale.
Creşterea nivelului marilor şi oceanelor a înregistrat până la 24
cm între 1990 şi 2018 şi se aşteaptă creşteri de până la 4 ori mai mari
în acest secol. Creşterea nivelului apelor marine va avea un uriaş
potenţial impact asupra zonelor costiere, cu posibile inundaţii,
fenomene de eroziune şi distrugeri de habitate in zonele umede ceea
ce se va repercuta asupra biocenozelor specifice, în special asupra
populaţiilor de păsări acvatice şi diverselor specii de peşti.
Alt tip de impact al încălzirii globale se referă la schimbări ale
ciclurilor hidrologice, intensificarea unor fenomene meteorologice şi
efecte negative asupra ecosistemelor terestre şi acvatice. Unele zone
geografice vor fi afectate de precipitaţii mai abundente decât în mod
normal, în timp ce altele vor deveni mult mai secetoase. Există de
asemenea posibilitatea începerii unui proces accentuat de topire a
calotelor polare.
La fel ca în multe domenii de studiu ştiinţific există unele
incertitudini cu privire la studiul încălzirii globale. Acest fapt nu
înseamnă că toate problemele asociate cu aceste studii sunt în mod
egal afectate de incertitudine. Există unele aspecte bine cunoscute
bazate pe fenomene fizice studiate, procese descifrate şi bine
interpretate, dar şi alte aspecte a căror certitudine este aproximativă
sau există numeroase necunoscute.
Ceea ce se cunoaşte în mod cert este că activitatea umană are
capacitatea de a schimba componenţa atmosferei terestre. Creşterea
nivelului concentraţiei gazelor cu efect de seră, cum este dioxidul de
carbon, în atmosferă pornind chiar de la începutul epocii industriale
a fost bine studiată şi documentată. Nu există nici o îndoială că
această creştere de concentraţiei CO2 şi a altor gaze cu efect de seră
similar este un rezultat al diferitelor activităţi umane.
De asemenea, se cunoaşte foarte bine că aceste gaze incriminate
în procesul efectului de seră sunt cele care captează energia termică şi
determină încălzirea planetei. Prin creşterea concentraţiilor acestora
în atmosferă, activităţile umane implicate conduc la accentuarea
efectului de seră ce se manifestă oricum, în mod natural, la nivelul
planetei. Principalele gaze ce produc efectul de seră emise de om
rămân în atmosferă pentru perioade relativ lungi de timp care se pot
măsura în decenii sau secole.
Tendinţa de încălzire înregistrată de la sfârşitul secolului 19 până
în prezent s-a făcut simţită în emisfera sudică dar şi în emisfera
nordică, precum şi la nivelul oceanelor. Confirmarea încălzirii
globale în secolul 20 este dată de topirea gheţarilor, descreşterea
suprafeţei acoperite cu zăpadă în emisfera nordică şi chiar de
încălzirea unor zone din subsolul scoarţei terestre.
Ceea ce este probabil dar nu încă o certitudine ştiinţifică se referă
la în ce măsură activitatea umană ce a determinat acumularea de gaze
din epoca post-industrială şi produce în continuare emisii de astfel de
gaze este responsabilă pentru tendinţa de încălzire globală semnalată
în prezent. Determinarea ponderii emisiei umane de astfel de gaze în
procesul de încălzire globală este destul de dificil de realizat, datorită
intervenţiei alţi factori, atât naturali cât şi antropici care afectează
temperatura planetei.
Înţelegerea ştiinţifică a modului de acţiune a acestor factori
suplimentari, dintre care cei mai importanţi se referă la modificările
în intensitatea radiaţiei solare, variaţiile climatice naturale şi efectul
de răcire a climei datorat poluanţilor sub formă de aerosoli este încă
incompletă.
Se acceptă de regulă ideea că există o influenţă de natură
antropică asupra climatului şi că tendinţa certă de încălzire globală nu
poate fi pusă în întregime numai pe seama proceselor naturale. Mai
exact, specialiştii consideră că majorarea nivelului concentraţiei
gazelor cu efect de seră în atmosferă contribuie la încălzirea globală,
aşa cum se prevedea, dar cuantificarea acestui aport este dificil de
determinat la momentul actual.
Atâta timp cât cantitatea de gaze cu efect de seră din atmosfera
terestră va continua să crească, oamenii de ştiinţă apreciază că şi
temperatura medie globală va continua să crească în consecinţă.
Incertitudinea se referă doar la cât de repede şi cât de mult va creşte
această valoare a temperaturii. Studiile recente prognozează o
creştere a încălzirii globale într-un interval destul de mare de valori
(1,4-5,8oC) tocmai datorită incertitudinilor amintite.
Ceea ce nu se cunoaşte încă este cât de mare poate fi riscul
încălzirii globale asupra umanităţii. Specialiştii au ajuns la concluzia
că cele mai vulnerabile la schimbarea preconizată de climă ar putea fi
sănătatea oamenilor, agricultura, pădurile, diferite ecosisteme
naturale şi zonele marine şi oceanice de coastă. Totuşi, estimarea
exactă a impactului încălzirii globale pe parcursul secolului 21
rămâne foarte dificil de realizat.
Cercetătorii consideră mai credibile estimările globale referitoare
la creşterea temperaturii, modificarea regimului precipitaţiilor,
creşterea medie a nivelului oceanelor, şi sunt mai puţini încrezători în
ceea ce priveşte estimarea la o scară mai redusă, regională cum ar fi
modificarea regimului temperaturilor şi precipitaţiilor locale, alte
schimbări de factură meteorologică şi modificarea umidităţii solului.
Aceasta se datorează faptului că modelele pe computer utilizate
pentru prognoza climatului global sunt încă insuficient pregătite
pentru a simula schimbări ale climatului la scară mai redusă (regional
sau local).
Unele dintre cele mai mari incertitudini sunt legate de
evenimentele care ar conduce la un risc foarte mare pentru societăţile
umane. Este foarte posibil ca un climat mai cald să determine furtuni
puternice şi uragane mult mai intense şi mai frecvente. Studii
preliminare arată că odată formate aceste fenomene atmosferice vor fi
mai puternice dacă temperatura oceanelor va vi mai mare ca urmare a
încălzirii globale.
 Se acordă din ce în ce mai multă atenţie posibilei legături dintre
fenomenele El Niño, care presupune încălzirea periodică a apelor
ecuatoriale ale Oceanului Pacific şi încălzirea globală. Există temerea
că acumularea gazelor cu efect de seră poate încălzi apele Pacificului
până la o valoare care poate determina ca El Niño să se producă mai
frecvent şi cu mai mare intensitate. Nici în acest caz nu există
suficiente probe ştiinţifice pentru a se formula o concluzie credibilă.
În concluzie, principalele incertitudini se referă la cât de mult se
va încălzi clima planetei, cât de repede se va realiza această încălzire
şi care sunt efectele potenţiale negative sau, dacă va fi cazul, pozitive
ale procesului de încălzire globală.
Soluţiile potenţiale pentru evitarea efectelor încălzirii globale au
format obiectul unor dezbateri internaţionale. În 1997 naţiunile lumii
au participat la lucrările Conferinţei de la Kyoto unde s-a lansat ideea
reducerii emisiei de gaze implicate în producerea efectului de seră la
nivelul anului 1990, până în anii 2008-2012. Statele puternic
industrializate au fost în principiu de acord cu reducerea emisiilor
acestor gaze, dar cu unele diferenţe: Statele Unite ale Americii, 7%,
Uniunea Europeană, 8%, Japonia 6% şi alte 21 de state au fost de
acord cu reduceri similare. Problema a fost reprezentată de faptul că
multe state nu au ratificat până la urmă acordul.
Daca statele cele mai tehnologizate nu vor fi interesate in mod
profund în această problematică (SUA şi Rusia nu au ratificat
acordul) este foarte probabil ca rezultatul Conferinţei de Kyoto
precum şi ale altor manifestări pe această temă, să devină aproape
nul.

Poluarea apelor

Prin poluarea apei se înţelege acţiunea de introducere în resursele

naturale, ca urmare a activităţii social-economice sau în mod natural,
a unor substanţe sau forme de energie care prin concentraţie şi
caracterul lor modifică proprietăţile şi caracteristicile astfel încât ea
devine supărătoare pentru simţurile omului sau improprie oricărei alte
utilizări ulterioare.
Această definiţie este cuprinzătoare deoarece prinde atât
fenomenul natural de murdărire şi impurificare a râurilor cât si cel
dependent de activitatea omului în gospodărie şi industrie, ţinându-se
cont şi de fenomenul poluării termice (introducerea în apă a unor
forme de energie).
În funcţie de perioada de timp cât acţionează agentul impurificator
poluarea apei poate fi:
 permanentă sau sistematică - când se produce zi de zi;
 periodică - în situaţia în care ea apare în mod neuniform la
intervale regulate de timp;
 accidentală - când apare o singură dată întâmplător.
Substanţele poluante pot fi de natură minerala (nisip, argilă,
pietriş) sau organică. După mărimea şi starea agentului
impurificator poluanţii pot fi: corpuri mari (beţe, cârpe)
materii plutitoare, corpuri fluide - lichide sau gaze miscibile
sau nemiscibile dispersate în masa de apă.
 În funcţie de concentraţia şi compoziţia apei se disting
următoarele stadii ale procesului de poluare:
 impurificarea - acţiunea prin care unele substanţe modifică
compoziţia apei reducându-i capacitatea de utilizare;
 murdărirea - acţiunea pe care o au substanţele poluante de a
modifica compoziţia şi aspectul fizic al apei;
 degradarea - poluare gravă, apa nu se poate folosi deoarece
este compromisă viaţa;
 otrăvire - poluare gravă cu substanţe toxice.

Provenienţa apelor uzate. Apele uzate provin din încărcarea

apei cu materiale şi substanţe care îi modifică indicatorii de
calitate, o poluează.
Apa se încarcă cu materii poluante, devenind uzată prin
utilizarea ei de către om, în cele mai diverse scopuri practice şi
prin contactul apelor meteorice cu produse ale activităţii umane,
care se găsesc în aer şi pe sol.
În primul caz, întrucât domeniile de folosire ale apei îmbracă
diverse forme (apă potabilă, alimentarea cu apă a industriei,
alimentarea cu apă a agriculturii, piscicultura, scopuri urbanistice
şi de agrement), posibilităţile de poluare ale acesteia sunt foarte
mari.
Cantităţile cele mai mari de ape uzate provin din unităţile
industriale. Astfel, pentru obţinerea unei tone de hârtie rezultă cca.
100-200 m3 ape uzate; pentru o tonă de cauciuc , 150 m3; pentru
prelucrarea unei tone de fructe rezultă cca. 10-20m 3 apa uzată.
Dar şi apa uzată care provine din consumul casnic (apa menajeră)
este în cantitate destul de mare. Astfel pentru un cartier
neindustrializat din Bucureşti s-a înregistrat un debit de cca. 0,35
m3 ape menajere/locuitori/zi.
În al doilea caz, apele meteorice dizolvă în timpul ploii
diverse gaze toxice din aer (oxizi de sulf, azot, amoniac etc.) sau
se încarcă cu pulberi ce conţin oxizi metalici, gudroane sau alte
substanţe. Apele de ploaie sau cele rezultate din topirea zăpezilor
se pot impurifica în timpul şiroirii lor la suprafaţa solului cu
diverse produse ale activităţilor umane (deşeuri menajere,
industriale, îngrăşăminte, pesticide etc)
Surse de poluare

În general, se consideră că poluarea reprezintă o alterare a calităţii

fizice, chimice sau biologice ale acesteia, produsă direct sau
indirect de o activitate umană, în urma căreia apele devin
improprii pentru folosirea normală în scopuri în care această apă
se poate utiliza înainte de a interveni alterarea.
Sursele care produc poluarea apei de suprafaţă se împart în:
 surse de poluare concentrate sau organizate, reprezentate de
apele uzate oraşeneşti ce deversează continuu, sau ape uzate
industriale, cu descărcare continuă sau intemitentă;
 surse de poluare neorganizate, dispersate pe suprafaţa
bazinului hidrografic al cursului de apă, constituite din apele
de precipitaţii care spală suprafeţele localităţilor sau
drumurilor, depozitele de reziduuri, terenurile agricole pe care
s-au aplicat îngrăşăminte sau substanţe chimice de combatere
a dăunătorilor, etc.
Referitor la apele subterane, sursele de impurificare provin din:
 impurificări cu ape saline, gaze sau hidrocarburi produse ca
urmare a unor lucrări miniere sau foraje;
 impurificări produse de infiltraţiile de la suprafaţa solului a
tuturor categoriilor de ape care produc şi impurificarea
dispersată a surselor superficiale;
 impurificări produse în secţiunea de captare, datorită
nerespectării zonei de protecţie sanitară sau a condiţiilor de
execuţie.
Este interesant de semnalat marea diversitate a substanţelor
impurificatoare care s-au găsit şi se găsesc în sursele de
alimentare cu apa:
  compuşi organici, care se acumulează în sedimentele
din albie;
 compuşi organici biogeni cu o degradare biologică
rapidă;
 compuşi organici cu o degradare biologică foarte
lentă;
 compuşi minerali toxici, conţinând metale grele ca:
Pb, Zn, Cu, Cr etc. şi care produc modificări ale
caracteristicilor organoleptice, fizice sau chimice;
 substanţe petroliere;
 bacterii, virusuri, paraziţi;
 substanţe radioactive;
 săruri minerale dizolvate (cloruri, fosfaţi, sulfaţi etc.)
Se poate spune că o apă poate fi poluată nu numai atunci când pe
ea pluteşte petrolul, este colorată neplăcut sau rău mirositoare, ci
şi atunci când, deşi aparent buna, conţine fie şi într-o cantitate
redusa, substanţe toxice.

Tipuri de poluanţi

Din punct de vedere al persistenţei în apă, poluanţii pot fi

clasificaţi în următoarele categorii largi:
 poluanţi biodegradabili, care pot fi metabolizaţi şi
neutralizaţi de fauna şi flora acvatică;
 poluanţi nebiodegradabili, care se menţin ca atare în
ape, acumulându-se în timp;
Poluanţii biodegradabili tipici sunt cei biologici, de exemplu
dejecţiile de la crescătoriile de animale sau din apele menajere
uzate ale marilor oraşe. Degradarea lor se face prin intermediul
unor procese de oxidare, deci prin consum de oxigen. Câtă vreme
concentraţia impurificatorilor biodegradabili este sub un anumit
prag, ei sunt oxidaţi fără probleme şi apa se autopurifică. Dincolo
de acest prag însă, consumul de oxigen necesar depaşeşte
disponibilul cursului respectiv de apă, ceea ce duce la „sufocarea”
sa. Lipsa de oxigen înseamnă în final pierirea florei şi faunei
acvatice, sistemul trecând de la o reacţie negativă la una pozitivă.
Poluanţii nebiodegradabili sunt alcătuiţi din substanţe
anorganice (săruri ale metalelor grele), organice (insecticide,
detergenţi), petroliere şi radioactive.
În cazul unor substanţe toxice (cum ar fi ionii de mercur sau cei de
fosfor radioactiv), chiar dacă se realizează o diluare până la valori
la care prezenţa lor în apă nu mai prezintă pericol, există riscul de
a le regăsi concentrate în alimente, pe seama unor lanţuri trofice.
Poluanţii termici sunt furnizaţi în cea mai mare parte de către
termocentralele bazate pe combustibilii fosili sau nucleari care
consumă cantităţi uriaşe de apă de răcire. Deversarea apelor de
răcire în cursurile de apă are drept consecinţă o încălzire anormală
a acestora.
Astfel, producerea a 1kwh la o centrală nuclearo-electrică implică
degajarea a 1600kj în aer şi 5300kj în apă.
În condiţiile normale, capacitatea de răcire naturala a apei este
aproximativ de 3,3 Mj/ora.ha. apă, ceea e înseamnă ca pentru o
termocentrală de 2000 MW sunt necesari aproximativ 1200 ha
luciu de apă. Daca nu dispunem de o asemenea suprafaţă poluarea
termică se instalează.
Efectele poluării resurselor de apă sunt complexe şi variate în
funcţie de natura şi concentraţia substanţelor impurificatoare. Un
prim efect, deosebit de important, cu efecte economice foarte mari
este eliminarea din lista resurselor de apă a unor cursuri naturale,
puternic impurificate. Efectele cele mai importante sunt cele care
apar în legătură cu organismele vii. Fauna acvatică este mai
afectată de poluare decât flora. Prin reducerea concentraţiei
oxigenului dizolvat apar frecvent situaţii de asfixiere care pot
conduce la adevărate ecodezastre acvatice. Poluarea cu substanţe
chimice oxidante şi cu substanţe organice are ca efect consumul
oxigenului dizolvat în masa de apă, proces care conduce la
distrugerea sursei principale de viaţa pentru formarea faunei şi
florei acvatice.
Pelicula petrolieră sau de grăsimi formată la suprafaţa apelor
poluate împiedică desfăşurarea procesului de reaerare şi contribuie
la reducerea concentraţiei oxigenului dizolvat, cu efecte negative
asupra florei şi faunei acvatice. În acest caz se menţionează şi
efectele indirecte care apar în mediu - cazul păsărilor - cărora li se
îmbibă penele şi mor în zona respectivă.
Poluarea cu substanţe în suspensie (de exemplu praf de cărbune de
la exploatările carbonifere) colmatează malurile şi dau o culoare
negru-cenuşie care modifică mult condiţiile proprii de purificare a
râului (autopurificarea). Apele uzate de la combinatele de celuloză
 şi hârtie, care conţin multă celuloză-sulfit, dacă vin în contact cu
sărurile de fier (prezente în multe râuri din ţara noastră) dau o
coloraţie de cerneală greu de eliminat; aceleaşi ape formează
colonii mari de ciuperci care blochează grătarele, înfundă filtrele
şi dau depuneri mari în canale şi rezervoare.
Dezvoltarea bacteriilor şi microbilor patogeni este puternic
influenţată de apele deversate de la abatoare, lăptarii, tăbăcării -
industria alimentară în general - care evacuează în emisar ape cu
un conţinut ridicat de proteine şi grăsimi. Efectele pe care le are
această dezvoltare de microorganisme sunt uneori de nebănuit şi în
orice caz incalculabile.
Apa cu urme de substanţe chimice nevătămătoare poate fi folosită de
către om, fără a-i dăuna, dacă această utilizare nu se realizează un
timp îndelungat. În industrie utilizarea apelor poluate duce la
depuneri de săruri, pietriş, nămol provocând înfundări ale conductelor
şi pericol de explozie la cazanele de abur în care s-a depus piatră.
Totodată ele produc coroziunea metalelor în agregatele industriale şi
modificări ale consumurilor de putere cu 25-40%. Menţinerea în stare
curată a apelor naturale, mai ales în regiunile industriale, prin
purificarea satisfăcătoare, a apelor uzate, reprezintă modul cel mal
bun şi mai economic de a asigura industriei şi populaţiei apa de care
are nevoie. Criteriul teoretic este de a restitui circuitului natural apa
utilizată cu acelaşi grad de puritate pe care-1 avea când a fost captată
pe baza principiului că criteriile sociale primează celor tehnico-
economice. În practică se ţine seama, pe de o parte de exigenţele unor
consumatori specifici locali, din zona respectivă, iar pe de alta de
proprietatea de autopurificare pe care o au apele naturale.

Surse de ape uzate

În funcţie de modul cum se produce poluarea aceasta poate fi

naturală sau artificială (antropică). Poluarea naturală a apei apare
independent de activitatea social-economică a omului, ca urmare a
încărcării apelor de suprafaţă cu suspensii de natură minerală (nisip,
argilă fină, clorură de sodiu etc.) sau organică (resturi de animale sau
plante aflate în diverse stadii de descompunere). Ea este mult mat
puternică în perioade de ape mari, când râul are capacitate mare de
transport şi slabă în perioadele de secetă. De fapt prima poluare
naturală a apărut ca urmare a activităţii vulcanilor ce aruncau în
atmosferă cenuşă ulterior spălată de precipitaţii şi antrenată în apele
de suprafaţă. Poluarea artificială a apei apare ca rezultat al activităţii
omului în diversele sectoare economice sau în gospodăriile
individuale. În cadrul acestei clase se disting poluarea urbană,
industrială, agricolă, radioactivă, termică.
Poluarea urbană provine ca un rezultat al activităţii
oamenilor pe teritoriile concentrărilor urbane. Apele uzate colectate
de pe teritoriul unui oraş sunt ape uzate menajere şi ape uzate
publice. Apele uzate menajere se formează în locuinţe prin folosirea
apei potabile în procesele de preparare a hranei, la spălatul rufelor,
vaselor, la WC-uri, la întreţinerea curentă a locuinţelor. În medie
fiecare locuitor al unui oraş modern aruncă zilnic cel puţin 250 gr
reziduuri solide în apele de spălare din care 120 gr sunt substanţe
solide dizolvate, 80 gr sunt materii decantabile şi 50 gr produse
nesedimentabile. Astfel, un oraş de 2.000.000 locuitori produce 2000
m3 noroi pe zi, extrem de nociv, care în lipsa staţiei de epurare se
duce prin reţeaua de canalizare direct în sursa de apă de suprafaţă.
Aceste ape uzate se caracterizează în principal prin prezenţa
substanţelor organice - materii putrescibile care au un grad înalt de
nocivitate şi deci ele sunt însoţite de produse formate prin
descompunere: amoniac, hidrogen sulfurat etc. Apele uzate publice se
formează în construcţii cu caracter public (bai publice, piscine,
cinematografe etc), provin de la spălatul străzilor, întreţinerea
clădirilor, garaje etc. Aceste ape au în general o încărcare
preponderent minerală - anorganică, ele conţinând particule de tipul
argilei, nisipului, pietrişului mărunt.
Poluarea industrială provine de la intreprinderile industriale
şi ca un efect al activităţii omului în diverse sectoare economice.
Industria foloseşte cantităţi importante de apă pentru procesele
tehnologice de producţie în care apa intră ca materie primă sau ca
mediu de transport şi îndepărtare a diferitelor reziduuri în procese de
spălare deversând în emisar (cursul natural) ape puternic
impurificate. Felul şi gradul de impurificare este specific fiecărei
ramuri de activitate, dar caracteristica lor comună este prezenţa
impurităţilor în concentraţie mare şi a unor substanţe deosebit de
toxice cu o mare stabilitate chimică în timp. Uzinele de produse
chimice deversează mari cantităţi de substanţe toxice, produşi
reziduali ai diverselor reacţii chimice, din cele mai diferite substanţe:
fenoli, leşii sodice şi clorosodice, azotaţi şi azotiţi, fosfaţi, detergenţi
etc. Intreprinderile din industria metalurgică evacuează prin apele
uzate ioni ai unor metale grele ca plumb, zinc, crom, acizi şi baze.
Industria alimentară aruncă prin apele uzate resturi de origine
animală şi vegetală, substanţe organice de diverse provenienţe,
precum şi o mare cantitate de virusuri (unii microbi patogeni). Într-un
cm3 de apă uzată de la abatoare s-au detectat 347.000.000 microbi
aerobi şi 19.400.000 microbi anaerobi (ape deosebit de periculoase),
intreprinderile din industria petrochimică deversează ape încărcate cu
produse petroliere, fenoli, grăsimi emulsionate etc. Industria
farmaceutică de asemenea deversează ape cu un conţinut ridicat de
substanţe organice şi cu o mare cantitate de microbi. Intreprinderile
ramurei uşoare a industriei evacuează în apă coloranţi, detergenţi,
grăsimi etc. Industria extractivă contribuie la deversarea unor
cantităţi mari de suspensii în apele de spălare (praf de cărbune, steril,
diverse materiale etc.). În general se poate afirma că apele uzate din
industrie, care se deversează direct în reţelele de canalizare
orăşeneşti, sunt cauza unei plouări chimice şi biologice foarte grave;
aceasta este şi cauza pentru care prin lege s-a prevăzut obligaţia
intreprinderilor de a-şi epura parţial apele până la concentraţiile
admisibile reţelei de canalizare.
Poluarea agricolă. Apele uzate, agricole apar pe zone concentrate
la complexele agrozootehnice de creştere şi îngrăşare a animalelor şi
păsărilor (complexe de porcine, taurine, păsări); aceste ape au o mare
încărcătură organică ce prezintă un înalt grad de pericol. Ape uzate
agricol apar şi pe zone foarte întinse, cele ale solurilor tratate cu
ierbicide, substanţe chimice fertilizante, fungicide. Apele de
precipitaţii spală solurile tratate şi se încarcă cu aceste substanţe
chimice toxice care au o mare stabilitate chimică în timp; din
nefericire aceste ape nu pot fi colectate şi epurate ele ajungând în
cursurile naturale direct fără un control şi o epurare prealabilă. Este
adevărat că dozele cu care se tratează hectarul de pământ arabil sunt
reduse, dar întinderea mare a suprafeţelor cultivate face ca această
poluare să nu poată fi neglijată.
Poluare termică. Centralele termice şi nucleare cu circuit deschis
de răcire prelevă importante cantităţi de apă de suprafaţă pe care le
evacuează după efectuarea schimbului de căldură în condensatoare.
Poluarea termică se datorează căldurii reziduale provenită din apele
de răcire. Încălzirea emisarilor are efecte poluante importante
deoarece cantităţile de căldură cedate sunt enorme şi în continuă
creştere. Modificarea echilibrului termic în cursurile naturale are ca
efect creşterea excesivă a unor specii ale florei acvatice cu un consum
exagerat de oxigen fapt care reduce posibilităţile de supravieţuire a
faunei acvatice. Pentru determinarea zonei de influenţă este necesar a
se cunoaşte comportarea stratului de apă caldă evacuat (penei de apă
caldă). Pentru centralele ce urmează a fi proiectate se efectuează
cercetări teoretice pe baza modelelor matematice de simulare şi de
încercări pe modele similare.
Poluarea radioactivă. Ea rezultă din surse controlate - uzine
producătoare de combustibil nuclear, de izotopi radioactivi, ape de
răcire de la centralele atomoelectrice şi surse necontrolate - căderi de
substanţe radioactive din exploziile atomice, accidente nucleare etc.
Dezvoltarea activităţilor care utilizează izotopi radioactivi sau care
folosesc energia atomică din care rezultă deşeuri radioactive conduce
la o poluare de tip nou, poluarea radioactivă, prin descărcarea
acestora în oceane, mări sau în pânzele freatice de mare adâncime.
Tipul şi gradul de poluare este dependent de:
 gradul de diluţie al poluantului - raportul dintre
cantitatea poluantului şi debitul respectiv volumul
receptorului;
 structura evacuatorului şi modul în care se realizează
dispersarea poluantului în receptor (evacuare
concentrată sau difuză);
 tipul receptorului - dacă emisarul este o apă curgătoare
în regim torenţial (Fr > 1) sau lent fluvial (Fr < 1), lac
natural sau artificial (batal), mare etc.;
 condiţiile spaţiale şi temporale ale difuziei şi dispersiei
poluantului în efluent;
 compoziţia şi concentraţia emisarului receptor -
structura calitativă a acestuia apreciată prin conţinutul
chimic, organic, biologic, temperatură etc.;
 compoziţia şi concentraţia efluentului care se
deversează în emisarul receptor;
 persistenţa - stabilitatea chimică în timp a poluantului,
posibilitatea neutralizării lui prin reacţie cu alţi
compuşi din apă etc.

Modalitati de tratare a apelor uzate

Epurarea mecanică

Metodele de epurare mecanică asigură eliminarea din apele

uzate a corpurilor mari vehiculate de acestea, a impurităţilor care se
depun şi a celor care plutesc sau pot fi aduse în stare de plutire.
Metoda este larg folosită ca epurare prealabilă sau ca epurare unică
(finală), în funcţie de gradul de epurare necesar, după cum trebuie să
fie urmată sau nu de alte trepte de epurare. În treapta de epurare
mecanică se reţin suspensiile grosiere şi cele fine. Pentru reţinerea lor
se utilizează grătarele, sitele, separatoarele de grăsimi,
deznisipatoarele şi decantoarele.
Grătarele reţin corpurile şi murdăriile plutitoare aflate în
suspensie în apele uzate (cârpe, hârtii, cutii, fibre etc.). Materialele
reţinute pe grătare sunt evacuate ca atare, pentru a fi depozitate în
gropi sau incinerate. În unele cazuri pot fi mărunţite prin taiere la
dimensiunea de 0,5—1,5 mm în dezintegratoare mecanice.
Dezintegratoarele se instalează direct în canalul de acces al apelor
uzate brute, în aşa fel încât suspensiile dezintegrate pot trece prin
grătare şi pot fi evacuate în acelaşi timp cu reţinerile.
Sitele cu ochiuri mai mici de 1 mm s-au folosit pentru
epurarea mecanică a apelor uzate orăşeneşti; din cauza cheltuielilor
mari de investiţii şi exploatare sunt din ce în ce mai rar întrebuinţate;
ele se folosesc încă pentru eliminarea suspensiilor solide din unele
ape uzate industriale, cum sunt cele de la abatoare, crescătorii de
porci, fabrici de conserve de legume şi fructe etc.
Separatoarele de grăsimi sau bazinele de flotare au ca scop
îndepărtarea din apele uzate a uleiurilor, grăsimilor şi, în general, a
tuturor substanţelor mai uşoare decât apa, care se ridică la suprafaţa
acesteia în zonele liniştite şi cu viteze orizontale mici ale apei.
Separatoarele de grăsimi sunt amplasate după deznisipatoare, dacă
reţeaua de canalizare a fost construită în sistem unitar, şi după
grătare, când reţeaua a fost construită în sistem divizor şi din schemă
lipseşte deznisipatorul.
Flotarea este folosită drept treaptă suplimentară de epurare,
înaintea epurării biologice.
Pentru epurarea apelor uzate industriale, flotarea este utilizată în
numeroase cazuri, de exemplu pentru apele provenite din industria
petrolieră, minieră, alimentară, în special când apele uzate industriale
trebuie sa fie tratate biologic, fie separat, fie împreună cu apele uzate
orăşeneşti.
Separatoarele de grăsimi pot utiliza pentru îndepărtarea
impurităţilor flotarea naturală sau flotarea cu aer. Flotarea naturală se
realizează în bazine obişnuite, în care, din cauza vitezelor mici cu
care se deplasează apa, particulele uşoare se ridică la suprafaţă.
Flotarea cu aer poate fi de joasă presiune sau sub presiune; în ultimul
caz, bulele de aer introduse în apă aderă la materialul în suspensie şi
ajută la deplasarea la suprafaţa lichidului a particulelor solide sau
coloidale aflate în masa acesteia.
Procedeele de flotare sunt utilizate şi pentru îndepărtarea din
apă a particulelor mai grele decât aceasta (exemplu sterilul de la
prelucrarea minereurilor).
Deznisipatoarele sunt indispensabile unei staţii de epurare, în
condiţiile în care există un sistem de canalizare unitar, deoarece
nisipurile sunt aduse în special de apele de ploaie. Nisipul nu trebuie
sa ajungă în treptele avansate ale staţiei de epurare, pentru a nu
apărea inconveniente, cum ar fi:
— deteriorarea instalaţiilor de pompare ;
— dificultăţi în funcţionarea decantoarelor;
— reducerea capacităţii utile a rezervoarelor de fermentare a
nămolurilor şi stânjenirea circulaţiei nămolurilor.
Deznisipatoarele trebuie să reţină prin sedimentare particulele mai
mari în diametru de 0,2 mm; în acelaşi timp, trebuie să se evite
depunerea materialelor organice, pentru a nu se produce
fermentarea lor.
Decantoarele sunt construcţii în care sedimentează cea mai
mare parte a materiilor în suspensie din apele uzate.
Întrucât procesul de separare prin sedimentare este deosebit de
important în epurarea apelor uzate, sunt prezentate, în continuare,
câteva elemente de bază referitoare la reţinerea suspensiilor prin
sedimentare.

Reţinerea suspensiilor prin sedimentare

Sedimentarea este procesul de separare din apele uzate a

particulelor solide prin depunere gravitaţională. Ca urmare a separării
prin sedimentare a suspensiilor, se formează doua straturi: unul
limpede, lipsit de suspensii sau cu suspensii cât mai puţine, numit şi
decantat (deasupra) şi altul de suspensii îngroşate (dedesubt), numit,
de multe ori, nămol.
În epurarea apelor uzate, în anumite situaţii, poate fi mai
importantă fie funcţia de limpezire fie cea de îngroşare. În raport cu
aceasta utilajul în care se realizează sedimentarea se poate denumi
generic clarificator (limpezitor), decantor sau îngroşător.
Prin sedimentare se îndepărtează atât suspensiile (particulele)
de natură organică, cât şi cele anorganice. Totodată, se pot separa şi
coloizii, dacă în prealabil au fost trataţi cu agenţi coagulanţi pentru
destabilizare.
Procesul de separare prin sedimentare poate fi considerat că se
desfăşoară în conformitate cu patru tipuri, numite; tip I, tip II,
sedimentare în masă (frânată) şi tasare.
Sedimentarea tip I. Tipul I de sedimentare se referă la
separarea particulelor ce nu se asociază (floculează) şi care se afla
într-o suspensie diluată. Întrucât particulele în căderea lor libera prin
fluid nu se grupează, sedimentarea se cheamă şi discretă. Fiecare
particulă are drumul său propriu, nestânjenindu-şi în deplasare
vecinii. În aceste condiţii, sedimentarea depinde numai de
proprietăţile fluidului şi de caracteristicile particulelor. Sedimentarea
materialelor grele inerte (cum sunt particulele de nisip) poate
constitui un exemplu de astfel de sedimentare.
O particula discretă pusă într-un lichid liniştit, dacă are
greutatea specifică, mai mare decât a acestuia, se va deplasa de sus în
jos prin lichid.
În timpul deplasării, asupra ei acţionează două forţe: una de greutate
datorită atracţiei gravitaţionale şi alta de frecare, datorită, mişcării ei
prin lichid. La începutul mişcării, particula va cădea accelerat,
datorită greutăţii, dar treptat, forţa de greutate va fi echilibrată de
forţa de frecare, moment din care particula începe să cadă cu viteza
uniformă.
Viteza de cădere a particulei depinde de proprietăţile
lichidului şi de caracteristicile particulei. Astfel, ea este cu atât mai
ridicată cu cât diferenţa dintre densitatea particulei şi a lichidului este
mai mare şi cu cât diametrul particulei creşte. Cu cât fluidul are o
viscozitate mai mare, particula cade mai greu, deci are o viteza de
cădere mai mică.
Particulele discrete sedimentează cu viteza constantă, cu
condiţia ca temperatura apei să nu se modifice. Cunoaşterea acestei
viteze este esenţială pentru construirea unui bazin de sedimentare
(decantor). Pentru a ilustra aceasta, se va urmări funcţionarea unui
decantor ideal. Să presupunem că în figura de mai jos este reprezentat
un bazin de sedimentare ideal cu curgerea continuă, orizontală. Acest
bazin poate fi împărţit în patru zone distincte: intrare, sedimentare,
evacuare şi zona pentru nămol.
 Reprezentarea schematică a decantării particulelor
individuale

În zona de intrare, apa influent care conţine particule în

suspensie se distribuie uniform pe toata secţiunea transversală, a
bazinului; în acest fel, în zona de sedimentare curgerea este uniformă
şi orizontală. În zona de sedimentare are loc căderea particulei o data
cu deplasarea ei orizontală în curentul de apă. În zona de evacuare,
efluentul este colectat de pe toată secţiunea transversală, şi îndreptat
spre deversare. Zona de nămol este prevăzută pentru colectarea
nămolului depus — în zona de sedimentare — pe radierul
decantorului.
Sedimentarea tip II. În situaţia în care particulele din
suspensie au tendinţa să se asocieze unele cu altele (să floculeze)
procesul de separare diferă de cel discutat anterior. În acest caz,
particulele mai grele, având viteze de sedimentare mai mari, ajung
din urmă şi se unesc cu cele mai mici, formând flocoane mai mari cu
viteză de depunere crescută. Probabilitatea contactului între particule
creşte pe măsură ce adâncimea stratului de apă este mai mare. Ca
rezultat, îndepărtarea materiilor în suspensie depinde nu numai de
încărcarea hidraulică de suprafaţă, dar şi de adâncimea stratului de
apă.
Sedimentarea în masă (frânată). În cazul unei suspensii
concentrate a cărei particule se asociază, sedimentarea se deosebeşte
mult de cea a particulelor discrete. În aceasta situaţie, particulele sunt
apropiate unele de altele, se unesc în cădere, se stânjenesc, se
deplasează de sus în jos „în masă". La rândul său, lichidul are o
deplasare de jos în sus printre particulele asociate, ceea ce frânează
sedimentarea, motiv pentru care această sedimentare mai are şi
denumirea generică de „frânată".
Pentru a înţelege mai bine această sedimentare, să urmărim un
test experimental realizat într-o coloană cilindrică în care s-a introdus
o suspensie cu o concentraţie anumită. Fenomenele care au loc în
coloană sunt reprezentate schematic în figura urmatoare.

Reprezentarea schematică a sedimentării „în masă” (frânată)

Iniţial, coloana conţine suspensia care are o concentraţie uniformă.

Imediat după ce începe sedimentarea se formează la o anumită
adâncime un plan de separare, deasupra căruia există o zonă limpede,
iar dedesubt o zonă cu suspensie a cărei concentraţie tinde să crească
pe măsură ce planul de separaţie se deplasează de sus în jos.
Determinările experimentale au dovedit că zona de suspensie este
formată, la rândul ei, din trei subzone:
— subzona concentraţiei uniforme, imediat sub planul de
separare;
— subzona de tranziţie;
— subzona de tasare.
În subzona concentraţiei uniforme are loc sedimentarea,, în
masă" a particulelor. În subzona de tasare, particulele se suportă
mecanic unele pe altele, se comprimă, de unde şi numele de zonă de
comprimare.
Tasarea nămolului. Dacă se realizează decantarea în mod discontinuu
(deci nu se mai introduce suspensie în cilindru), planul de separaţie se
deplasează tot mai mult spre baza cilindrului. Toate cele trei subzone
din zona de suspensie se unesc, rămânând în final doar cele două
zone distincte: cea de lichid limpezit şi cea de nămol tasat. Tasarea
suspensiei la fundul bazinului este extrem de lentă, deoarece lichidul
care este dislocat trebuie să se scurgă printr-un spaţiu poros în
continuă reducere. Porozitatea sedimentului depus este minimă în
porţiunea cea mai de jos a stratului de suspensie, datorită
compresiunii ce rezultă din greutatea particulelor suportate deasupra
şi deoarece timpul de tasare al acestei porţiuni inferioare este maxim.

2.2. Epurarea chimică

Tratamentul chimic implică utilizarea mai multor proceduri şi

procese pentru înlăturarea substanţelor dizolvate sau coloidale,
prezente în apele uzate. În funcţie de tipul poluanţilor (ioni, atomi,
coloid), operaţiile aplicate pot fi de neutralizare, precipitare,
coagulare şi floculare. Tehnologiile de tratament, bazate pe reacţii
chimice exprimate în ecuaţii stoechiometrice, includ operaţii ca
prepararea, dozajul şi amestecul reactanţilor, în instalaţii şi
echipamente speciale. Uzinele chimice includ bazine pentru
prepararea reactanţilor, utilate cu agitatoare rapide, instalaţii de
dozare pentru introducerea soluţiilor la concentraţiile
corespunzătoare, reactoare şi alte bazine de separare.
 Operaţii tehnologice

Neutralizarea este un proces de tratare aplicat efluenţilor acizi sau

alcalini pentru a le corecta pH-ul înainte de a fi descărcate în apele
colectoare. Pentru a salva reactanţii, neutralizarea totală sau parţială
ar trebui studiată prin amestecarea efluenţilor acizi şi alcalini
rezultaţi în urma diferitelor procese. Acizii minerali pot fi neutralizaţi
prin adăugarea de:
a) piatră de var – CaCO3 – granulată până la mărime de 5mm
în filtre cu viteza de filtrare de 5m/h, şi timp de contact 5 min;
b) var stins – pudră în soluţii în concentraţii de 5-10% -
adăugat în bazine de decantare, cu timp de reacţie 5-30 min;
c) bicarbonat de sodiu pudră;
d) hiposulfit de sodiu pudră – pentru reducerea clorului şi a
derivaţilor săi.
Apele alcaline sunt neutralizate în reacţii cu acizi minerali
reziduali, rezultaţi în urma diferitelor procese industriale, cum ar fi
CO2 prezent în gazele arse în staţiile termice, a cărui reacţie cu
hidroxizii alcalini formează bicarbonaţi precipitabili.
Precipitarea, coagularea şi flocularea sunt introduse în
următoarele situaţii:
 când curgerea apelor uzate variază, depaşind mult capacitatea
uzinei în timpul observării condiţiilor impuse de descărcare;
 când tratamentul adiţional este necesar înaintea tratamentului
biologic;
 când tratamentul biologic are nevoie de ajutor pentru a face
faţă încărcăturii mari;
 când amestecul conţinând suspensii coloidale are nevoie mai
întâi de limpezire.
Sistemele coloidale diferă unele de altele prin punctul de
stabilitate. Majoritatea particulelor coloidale au o încărcare electrică
negativă care generează forţe electrostatice, ale căror forţe de
respingere sunt mai mari decât forţele de atracţie – forţele Van der
Waals. Aceste particule sunt foarte mici şi nu pot fi îndepărtate prin
sedimentare sau filtrare. Ele sunt separate prin adăugarea de reactanţi
chimici de coagulare, precipitare şi floculare. Particulele pozitive ale
coagulantului se combină cu particulele coloidale negative, în timp ce
particulele neutre compun flocoane, formând aglomeraţii ce pot fi
reţinute.
 Coagularea este determinată de modificarea factorilor care asigură
stabilitatea sistemului coloidal, conducând la distrugerea lui.
Flocularea este o fază post-coagulantă, rezultând formarea de
conglomerate în aglomeraţia particulelor destabilizate; mărimea
particulelor în suspensie este modificată de aglomeraţia lor
electrochimică. Combinarea floculării şi depunerii este numită
precipitare chimică.
Reactanţii de coagulare adăugaţi apei produc ioni metalici cu
valenţă pozitivă mare. Ei pot fi anorganici:
 clorura ferica, găsită sub formă de blocuri cristaline, de
concentraţie 60%, pH optim 4-10, doza 5-100mg/l;
 sulfat de aluminiu, disponibil ca granule, pudră sau soluţie 26-
28%, cu pH optim 5,5-8 şi doza 5-50mg/l;
 fosfat de aluminiu solubil în funcţie de pH, preferabil pH<6,
deoarece la pH neutru, fosfatul este insolubil;
 fosfatul feric;
 fosfat feros;
 fosfat tricalcic, pH>8,5, de regulă pH=9;
 sulfat feric pulverizat, pH 5-10, doza 10-50mg/l;
 colagen pentru efluenţii din berării sau sintetice: polietilen
amină, clorhidrat de polivinil amoniu.
 Reactanţi ai flocularii:
 silicat de sodiu, folosit de asemenea şi pentru condiţionare,
disponibil în soluţii cu vâscozitate mare;
 diferiţi polielectroliţi organici sintetici. Polielectroliţi organici
sintetici – floculantul poliacrilamidic – încărcat negativ în
soluţii apoase.
Polielectroliţii sunt reactanţi speciali – polimeri cu lanţ lung în apă
– şi rezultă din sinteza monomerilor prin reacţii de polimerizare.
Aceştia sunt dozaţi în funcţie de operaţia de procesare a
nămolului. Astfel, pentru nămolul îngroşat doza este 1-1,5kg/t; pentru
scoaterea apei prin centrifugare, doza este 3,5-4,5kg/t; reactantul este
adăugat la ţeava de alimentare cu nămol.
Polimerii organici pot fi cationici (pozitivi) sau anionici (negativi).
În general, doza initiţială de polimer este de 1mg/l pentru a se
vedea efectele. În funcţie de efect, doza poate fi crescută cu
0,5mg/l, în stadii de 0,25mg/l până se obţine efectul dorit.

Coagularea - flocularea
Agregarea particulelor coloidale şi pseudo-coloidale în flocoane
mai mari este un proces obişnuit în tratarea apei. Particulele
coloidale sunt caracterizate de forţe electrostatice de respingere
care le menţin stabile – rolul coagulării chimice este să le
destabilizeze şi să le facă să se adune prin reducerea sau anularea
încărcării lor electrice. Acesta este un proces complex bazat pe
suprafaţa de absorbţie şi precipitaţie. Este foarte important ca,
coagulantul să se dizolve, amestece şi difuzeze rapid şi complet în
apă (în 1-2 min). Formarea şi mărimea flocoanelor depind de
efectivitatea amestecului şi agitaţiei. Doza optimă de coagulant
este stabilită în fiecare caz în parte. Estimaţiile metodelor din
laborator nu conduc la rezultate destul de corecte. Parametrii care
influenţează coagularea sunt: pH-ul apei, dorit a fi optim pentru
fiecare reactant şi condiţiile hidrodinamice ale procesului.
Amestecarea apei cu reactantul trebuie făcută rapid, astfel încât
agentul să se poată răspândi în sistemul apos în 1-2 min, pentru a
destabiliza coloidul. Următoarea fază este procesul de reacţie al
floculării în care agregarea particulelor este continuată de efectul
forţelor de atracţie predominante – forţe Van der Waals.

Dozarea reactanţilor

Introducerea reactanţilor şi dozajul lor sunt făcute în acord cu

natura şi concentraţia lor. Astfel, reactanţii lichizi pot fi adăugaţi
cu ajutorul dozimetrelor volumice, care permit un control perfect
al cantităţii. Echipamentul de bază constă într-o o pompă
dozatoare cu piston. Pompa cu piston este făcută din materiale
necorozive şi trebuie sa aibă dispozitive care să prevină
sedimentarea particulelor prezente în soluţiile apoase în special la
o rată de curgere mică.
Reactanţii solizi sunt dozaţi cu pompe cu spirală. Dozimetrul
volumic cu spirală poate manevra reactanţii sub formă de
pudră(var stins). Dozimetrul gravimetric este bazat pe principiul
greutăţii continue a materialului în timp ce este transportat pe
bandă, cu doza specificată, care cade direct în recipientul de
dizolvare.
Procedura de amestecare

Amestecarea este un proces hidrodinamic cu rolul de a

dizolva şi omogeniza sistemele dispersate prin reducerea
concentraţiei şi/sau a gradientelor de temperatură. Procesul este
 utilizat în prepararea şi diluarea soluţiilor, şi în amestecul
dezinfectanţilor cu apa. Obiectul tuturor sistemelor de amestec
este să accelereze reacţiile chimice în tratamentul apelor uzate.
În industrie, operaţia de amestec are următoarele obiective:
 să omogenizeze amestecurile;
 să menţină particulele solide în suspensie;
 să disperseze gazele în masa de apă în procese de aerare cu
aer (oxigen) sau ozon;
 să facă transfer de masă şi căldura;
 să disperseze fluide în alte fluide.

Epurarea biologică

Epurarea biologică este procesul tehnologic prin care impurităţile

organice din apele uzate sunt transformate, de către o cultură de
microorganisme, în produşi de degradare inofensivi (CO 2, H2O, alte
produse) şi în masă celulară nouă (biomasă). Cultura de
microorganisme poate fi dispersată în volumul de reacţie al
instalaţiilor de epurare sau poate fi fixată pe un suport inert. În primul
caz, cultura se cheamă, generic „nămol activ", iar epurarea se
numeşte biologică cu nămol activ. În al doilea caz, cultura se
dezvoltă în film (peliculă) biologic, iar epurarea se realizează în
construcţii cu filtre biologice, cu biodiscuri etc. Nămolul activ fiind
un material în suspensie, trebuie separat de efluentul epurat prin:
sedimentare, flotaţie, filtrare, centrifugare etc. Cea mai aplicată
metoda este separarea gravitaţională (sedimentarea). În cazul filmului
biologic nu se pune problema separării acestuia de apa epurată,
întrucât este fixat pe un suport. Cu toate acestea, ca urmare a
creşterii biologice, se desprind des porţiuni din filmul biologic care
trebuie înlăturate din apa epurată, prin sedimentare.
Rolul principal în epurarea biologică este deţinut de bacterii.
Aceste microorganisme care consumă substanţele organice din apele
uzate pot trăi în prezenţa sau în absenţa oxigenului (obligat aerobe,
facultativ aerobe şi obligat anaerobe). În funcţie, deci, de necesarul
de oxigen, procesul de epurare poate fi: aerob sau anaerob. Procesul
aerob se utilizează cu prioritate la îndepărtarea poluanţilor din apele
uzate, pe când cel anaerob la prelucrarea nămolurilor.
În strânsă asociere cu bacteriile în procesele aerobe trăiesc
protozoare (ciliate, flagelate) metazoare (rotiferi, nematode) şi
ciuperci sau fungi. Aceste asociaţii de microorganisme se numesc
biocenoze. Deşi biocenozele sunt formate aproximativ din aceleaşi
microorganisme, au totuşi caracter specific pentru fiecare proces de
epurare.

Metabolismul bacterian

Epurarea biologică se realizează ca urmare a metabolismului

bacterian. Metabolismul bacterian reprezintă totalitatea proceselor
implicate în activitatea biologică a unei celule, prin intermediul
cărora energia şi elementele nutritive sunt preluate din mediul
înconjurător şi utilizate pentru biosinteză şi creştere, ca şi pentru alte
activităţi fiziologice secundare (mobilitate, luminiscenţă etc.). În
urma acestor procese, substanţele din mediu (elementele nutritive)
sunt transformate în constituenţi celulari, energie şi produse de uzură.
După cum procesele metabolice sunt însoţite de consum sau
eliberare de energie, ele sunt de două tipuri:
— procese de dezasimilaţie (exoterme), prin care se
eliberează energie în urma degradării substanţelor din mediu;
ele corespund catabolismului;
— procese de asimilaţie (endoterme), în care se
sintetizează componenţi celulari; ele corespund anabolismului.
Aceste două procese sunt strâns interconectate, astfel încât prin
degradarea substanţelor din mediu se asigură pe lângă energie şi
blocurile de construcţie chimică sau precursorii acestora, necesari
sintezei componenţilor celulari.
În ansamblu, diferitele reacţii biochimice ale metabolismului
îndeplinesc patru funcţii esenţiale pentru viaţa celulei şi anume:
— producerea subunităţilor folosite pentru construcţia
constituenţilor celulari, pornind de la substanţele nutritive;
— eliberarea de energie şi stocarea acesteia sub diverse
forme ;
— activarea subunităţilor de construcţie pe baza energiei
stocate;
— formarea de nou material celular prin utilizarea substanţelor.
Aceste aspecte sunt reprezentate schematic în figura de mai jos.
 Reprezentarea schematică a procesului de metabolism

Una dintre caracteristicile distinctive ale activităţii metabolice

bacteriene este intensitatea lor excepţională, comparativ cu aceea a
activităţilor omoloage ale organismelor superioare. Astfel, activitatea
respiratorie a unui gram (exprimat ca substanţă uscată) de bacterii
aerobe este de câteva sute de ori mai intensă decât aceea a omului, iar
potenţialul metabolic al microorganismelor din cei 25 cm superficiali
ai solului de pe o suprafaţă de 1 ha este echivalent cu acela al câtorva
zeci de mii de oameni.
Aceste date ilustrează capacitatea imensă a acestor vieţuitoare,
caracterizate, printr-o aptitudine cu totul deosebită de a supravieţui în
condiţii de viaţă foarte variate. Pentru a atinge un astfel de nivel
metabolic, organismul uman ar avea nevoie de mai multe tone de
alimente pe oră. O atare intensitate a activităţii metabolice, puţin
comună în lumea vie, este posibilă în bună parte datorită suprafeţei
foarte mari a celulelor microbiene în raport cu greutatea lor.
Ca urmare, aceste organisme au o suprafaţă foarte largă de contact
cu mediul înconjurător, deci de schimb de substanţe între celulă şi
mediu. Pe de altă parte, ar exista în natură o regulă conform căreia
viteza metabolismului de care depinde viteza de creştere ar fi invers
proporţională cu mărimea organismului. Ca atare, cu cât corpul unui
organism este mai mic, cu atât metabolismul său este mai intens şi
creşterea sa mai rapidă.
Excepţionala viteză de creştere a bacteriilor reprezintă un avantaj
important pentru supravieţuirea populaţiilor bacteriene în natură
 şi, în acelaşi timp, constituie factorul principal care condiţionează
dimensiunile mici ale celulei bacteriene.
Considerate în ansamblu, bacteriile îşi pot realiza metabolismul
utilizând practic numeroasele şi diferitele surse de substanţe
nutritive de la azot molecular, bioxid de carbon, sulf şi până la
substanţele organice complexe. Aproape orice substanţă din
mediu, organică sau anorganică, din care se poate obţine energie,
este accesibilă metabolismului bacterian.
Există microorganisme, care pentru sinteza constituenţilor
celulari pot folosi substanţe lipsite de orice înrudire structurală cu
componentele chimice ale celulei, sau care sunt chiar toxice,
substanţe şi materiale care acoperă o gamă largă de structuri
chimice, începând de la acizii formic, acetic, oxalic şi sulfuric şi
până la fenoli, asfalt, parafine, hidrocarburi din petrol, chitină,
piele, cauciuc, lemn, substanţe antibiotice. Această capacitate a
microorganismelor de a metaboliza cei mai diverşi produşi
explică şi faptul că diferitele substanţe organice provenite din
materiile reziduale şi din cadavre au fost degradate încă de la
apariţia vieţii pe pământ şi astfel nu s-au putut acumula.
Reacţiile biochimice metabolice sunt condiţionate de
prezenţa în mediul natural sau în mediile de cultură artificiale a
tuturor materialelor necesare pentru sinteza constituenţilor celulari şi
pentru obţinerea energiei. Aşadar, în mediile uzuale de cultură trebuie
să se găsească, în primul rând, surse de C, H, O, N, P, S — apoi în
cantităţi mai mici — surse de K, Mg, Mn, Na, Ca, Fe, Cl -, SO42- PO43-
şi, în sfârşit, în concentraţii infime de Zn, Co, Mo, aşa-numite
oligoelemente, indispensabile activităţii metabolismului
bacterian.
Procesele de dezasimilaţie. Energia necesară reacţiilor de
biosinteză a constituenţilor celulari se obţine în procesul de
dezasimilaţie. Eliberarea de energie se realizează în trei faze
distincte.
In prima fază a degradării, macromoleculele de origine
biologică sunt descompuse la unităţile lor de construcţie: proteinele la
aminoacizi, grăsimile la glicerina şi acizi graşi, iar glucidele la
hexoze, pentoze etc. În această fază se eliberează mai puţin de 1% din
energia totală a macro-moleculelor. Această energie se pierde în mare
parte sub formă de căldură.
In faza a doua, moleculele rezultate din degradarea efectuată
în faza precedentă sunt transformate mai departe în alţi produşi, cu
formare de CO2 şi H2O. Se eliberează în această fază circa o treime
din întreaga energie conţinută în substanţele nutritive.
Cea de a treia fază a procesului de eliberare a energiei se
realizează pe două căi:
— o cale prin care substanţele nutritive sunt descompuse
integral
la CO2 şi H2O şi în care se eliberează o cantitate mare de energie ;
— o a doua cale, prin care substanţele nutritive sunt
descompuse
numai parţial, formându-se o mulţime de produşi intermediari (numiţi
produşi de fermentaţie); eliberarea de energie în acest caz este mult
maislabă.Toate procesele de degradare (de dezasimilaţie) au loc în
urma unor reacţii de oxidoreducere.
Procesele de asimilaţie. Asimilaţia este procesul prin care
materialul nutritiv de natură exogenă (din exteriorul celulei), de fapt
produşii simpli derivaţi din el în procesul de dezasimilaţie sunt
încorporaţi în substanţa proprie a unui organism. Încorporarea se
realizează printr-o serie de reacţii biochimice, în conformitate cu
informaţiile înscrise în codul genetic al fiecărei specii.
Asimilaţia reprezintă, din punct de vedere biologic, elaborarea
prin biosinteză a unui compus asemănător cu o structură dată şi care
este caracteristică respectivului organism. Asimilaţia se realizează
prin asamblarea unui număr mic de blocuri de construcţie (produşi
simpli ai procesului de dezasimilaţie), reprezentate de aminoacizi şi
baze nucleice – comune tuturor fiinţelor vii – în macromoleculele cu
caracter specific (proteine, acizi nucleici, etc.). Acest proces de
asimilaţie de sinteza a macromoleculelor, este posibil datorită unor
enzime specifice şi datorită prezenţei în celula vie a materialului
genetic – purtător al informaţiei ereditare – care joaca rolul de model
sau de tipar în biosinteză.
Reacţiile implicate în metabolismul celular sunt coordonate
de un mare număr de sisteme enzimatice, care catalizează toate
transformările ce au loc în procesele de dezasimilaţie şi asimilaţie.
Natura, cantitatea şi activitatea acestor enzime sunt reglate în aşa fel
încât să asigure celulelor bacteriene un echilibru stabil sub raportul
conservării caracterelor lor specifice, dar în acelaşi timp, suficient de
suplu şi de dinamic pentru a le permite o adaptare continuă la
condiţiile schimbătoare ale mediului.
Fiecare enzimă are o temperatura optimă de activitate; sub
această temperatura reacţia se desfaşoară încet; peste aceasta, poate
apărea inactivitatea termică a enzimei, datorită degradării structurii
proteice a acesteia.
 Mediul prea acid sau prea bazic (de fapt pH-ul) poate
inactiva reacţiile catalizate de enzime.
Enzimele mai pot fi inactivate şi de următorii factori: agitare
mecanica violentă, ultrasunete, radiaţii, metale grele (Fe, Mg, Ag,
Cu), cianuri, agenţi oxidanţi, etc.
Totodată, concentraţiile prea mari de substanţe nutritive
prezente în mediul de creştere conduc la inactivarea enzimelor.

Creşterea şi multiplicarea celulară

Creşterea unui microorganism se realizează prin depunerea

uni, bi şi tridimensională de substanţă nouă, ceea ce determină
mărirea unui individ (celulă) în sensul celor trei dimensiuni.
Creşterea unei celule nu se face la infinit, ci se întrerupe la un
moment dat, când se produce diviziunea şi are loc multiplicarea.
Iniţial, s-a crezut că încetarea creşterii ar fi datorată unor factori
interni, controlaţi genetic, iar diviziunea ar fi rezultatul unor
modificări ale raportului dintre masa citoplasmei şi aceea a substanţei
nucleului.
Se admite azi, că activitatea normală a unei celule este
condiţionată de existenţa unui anumit raport între volumul celulei
care consumă şi suprafaţa ei, prin care se face adsorbţia substanţelor
nutritive şi eliminarea produşilor de degradare (de uzură). Atunci
când disproporţia suprafaţă-volum atinge un punct critic, raportul lor
adevărat se restabileşte prin diviziunea celulei ajunsă la limita ei de
creştere.

Epurarea biologică aerobă

Procesul de epurare aerobă arc loc astfel (fig. 2.3.3):

substanţele organice din apele uzate sunt adsorbite şi concentrate la
suprafaţa biomasei; aici, prin activitatea enzimelor eliberate de celulă
(exoenzimele), substanţele organice sunt descompuse în unităţi mai
mici, care pătrund în celula microorganismelor, unde sunt
metabolizate: prin metabolizare se obţin produşi de descompunere
(CO2, H2O etc), energie şi material celular nou.
Procesele în mediul aerob conduc la oxidarea completă a
substanţelor organice, până la CO2 şi H2O, eliberându-se astfel
importante cantităţi de energie. De exemplu, la oxidarea glucozei
conform reacţiei:
C6 H 12 O6 →CO 2 + H 2 O
se obţin 680 kcal. Epurarea biologică aerobă se poate realiza atât în
bazine cu nămol activ (bazine de aerare, iazuri biologice etc.) cât şi în
bazine cu film biologic (filtre biologice, biodiscuri etc).

Schema generală de metabolism în epurarea aeroba

Microorganismele în procesul de epurare

Compoziţia biomasei. Pentru a putea stabili performanţele

procesului de epurare biologica este necesară cunoaşterea calitativă şi
cantitativă a biomasei care se găseşte în instalaţie. În cazul în care
biomasa este depusă pe un suport inert (film biologic), cantitatea
acesteia, în proces, se consideră proporţională cu suprafaţa specifică a
umpluturii sau cu aria pe care creşte. În cazul nămolului activ, este
necesară stabilirea concentraţiei de biomasă.
În bazinele cu nămol activ, biomasa se prezintă sub forma unor
flocoane a căror culoare variază de la galben-brun la aproape negru,
în funcţie de calitatea apei uzate. Floconul reprezintă unitatea
structurală a nămolului activ; privit la microscop, el reprezintă o
imagine complexă, caracterizată printr-o masă gelatinoasa secretată
de bacterii (masă zoogleală), în care sunt cuprinse bacteriile, dar şi
substanţe organice şi anorganice inerte; printre flocoane trăiesc
metazoare şi protozoare. Ca structură, flocoanele de nămol activ
variază în funcţie de condiţiile de mediu şi de principalele
microorganisme existente. În acest sens, pot exista de la flacoane
dense formate din îngrămădiri de bacterii la flocoane laxe, formate
din împâslituri de bacterii filamentoase sau din ciuperci.
Speciile de microorganisme care formează nămolul activ sunt
considerate întâmplătoare, în sensul că nu sunt adăugate în mod
deliberat în sistem. Populaţia de microorganisme ce alcătuiesc
nămolul activ suferă variaţii calitative şi cantitative, în funcţie de
diferiţi factori de mediu, ceea ce conduce la predominanţa temporară
a anumitor specii de microorganisme.
Bacteriile din nămolul activ sunt organisme monocelulare,
care utilizează pentru creştere şi în scop energetic hrana solubilă;
fiecare celulă este un organism independent, capabil să execute toate
funcţiile necesare vieţii. Din punct de vedere cantitativ au fost
raportate valori de 108— 1010 bacterii/ml de suspensie de nămol activ;
în bazinul cu nămol activ se consideră 1011—1012 bacterii/l de
suspensie (în care, în mod obişnuit, se găsesc 2000 — 5000 mg
suspensii uscate).
În strânsă asociere cu bacteriile trăiesc bacteriofagii,

protozoare (flagelate, ciliate), metazoare (rotiferi, nematode) şi

uneori alge, actinomicete, ciuperci, crustacee. Densitatea

membrilor acestui grup secundar este reglată prin interdependenţă

directă cu membrii grupului de bacterii.

Epurarea biologică cu nămol activ

Principial, tehnologia de epurare a apelor uzate în

instalaţiile cu nămol activ a rămas neschimbată de la inventarea
procedeului şi anume (fig.2.3.4):
—apa uzată (influentul staţiei de epurare) este preepurată
mecanic, respectiv este separată de o parte a suspensiilor prin
sedimentarea acestora în decantorul primar, sau prin procese
fizico-chimice, dacă este cazul, este amestecată cu namolul
recirculat (de întoarcere) şi este aerată împreuna cu nămolul
activ (biomasa) în bazinul de aerare (reactor), în aşa fel încât
oxigenul dizolvat să satisfacă necesităţile de mediu ale
microorganismelor aerobe, aglomerate în flocoane, iar acestea să
se menţină în suspensie;
—apa epurată (efluentul staţiei de epurare), lipsită în
procent de peste 95% de substanţele organice degradabile, este
separată de nămol prin sedimentarea acestuia în decantorul
secundar şi condusă spre râul receptor;
—nămolul activ depus în decantorul secundar este reîntors
(recirculat) în bazinul de aerare şi amestecat cu apa de tratat;
—nămolul activ excedentar, rezultat din procesele care au
loc în reactor în timpul epurării este scos din circuit, pentru ca în
bazinul de aerare să rămână concentraţia de biomasă stabilită ca
optimă.
Diferitele variante ale procesului cu nămol activ diferă, în
principal, prin modul de introducere a apei uzate şi prin raportul
între substrat şi microorganisme.
Deci, în concepţia actuală, epurarea biologică cu nămol
activ nu este o operaţie unică ci o combinaţie de operaţii
intercorelate care pot diferi în diferitele puncte ale spaţiului
instalaţiei de epurare şi pot avea loc cu diferite viteze în timp;
îndepărtarea substanţelor organice se face, prin metabolism, de
către o cultură mixtă de microorganisme (biomasă).
 Schema tipică a unei instalaţii de epurare biologică cu nămol activ

De o deosebită importanţă în epurarea biologică este

transferul de poluanţi din apa uzată spre biomasă prin contact
interfacial şi prin fenomenul imediat următor de sorbţie
(adsorbţie şi absorbţie). Aceste operaţii sunt rapide şi eficiente în
următoarele condiţii: interfaţă apă uzată— biomasă să fie mare;
gradientul de concentraţie a substanţei de îndepărtat în procesul
epurării biologice să aibe panta abruptă; să nu se formeze la
interfată pelicule lichide care să împiedice transferul de substanţe
în şi din celulele microorganismelor sau să se acumuleze
substanţe nocive.

Calitatea contactului dintre impurităţile organice şi biomasă se

păstrează prin procesele de metabolism, de oxidare a substanţelor
organice şi de sinteză a masei celulare vii.
În procesul epurării apelor uzate concentraţia substanţelor
organice este exprimată global, direct prin determinarea carbonului
organic sau indirect, prin determinarea consumului chimic de
oxigen, metoda bicromatului de potasiu(CCO). În anumite cazuri în
care interesează eliminarea unor anumite substanţe organice, acestea
sunt urmărite analitic prin metode specifice, în paralel cu valorile
parametrilor nespecifici ai substanţelor organice globale.
Substanţele organice asimilabile sunt exprimate indirect prin
consumul bio-chimic de oxigen la 5 zile, CB05.
Schematic, procesul de epurare biologică are loc în reactor
astfel: substanţele organice din apele uzate sunt absorbite şi
concentrate la suprafaţa biomasei; aici, prin activitatea enzimelor
eliberate de celulă (exoenzime), substanţele sunt descompuse în
unităti mici care pătrund în celula microorganismelor unde sunt
metabolizate; o parte a reacţiilor care au loc furnizează energie
reacţiilor prin care se formează masa celulară nouă, iar produşii
finali ai descompunerilor (produşi de oxidare ca C02, H20, azotaţi,
sulfaţi, substanţe organice stabile) sunt eliberaţi în mediu.
Moleculele mici de substanţe organice aflate în mediul apos, pot
difuza în celulă fară să fie adsorbite pe suprafaţa acesteia.
Deci, în epurarea biologică a apelor uzate concomitent cu
eliminarea substanţei organice impurificatoare, se obţine creşterea
biomasei sub forma materialului celular insolubil, sedimentabil,
precum şi produşi reziduali (de metabolism sau din distrugerea
celulelor), unii uşor de îndepartat, de exemplu C02, alţii care ramân
dispersaţi în mediul lichid, conferind o anumită valoare CCO-ului şi
CB05-ului apei epurate; pentru nămolul activ se aproximează, în
general, creşterea biomasei la 40—60% din cantitatea de substanţă
organică asimilabilă existentă în apa uzată menajeră. Această
substanţă organică, considerată global, reprezintă substratul
dezvolării microorganismelor din nămolul activ.

În linii generale, la îndepărtarea satisfăcătoare a substanţelor

organice din apele uzate prin procese biologice iau parte:
— fenomene fizice ale transferului de masă (separarea prin
sedimentare a suspensiilor grosiere din apa uzată brută, a
suspensiilor obţinute prin coagulare, ca şi a materialului celular
sedimentabil, din apa tratată; introducerea oxigenului din aer în apă;
difuzia oxigenului dizolvat ca şi a substratului nutritiv în celulele
microorganismelor; absorbţia substanţelor dizolvate, a particulelor
coloidale şi a suspensiilor fine pe suprafaţa biomasei; desorbţia
produşilor de metabolism în mediu etc.);
—fenomene chimice (reacţii de hidratare; reacţii de hidroliză;
reacţii de precipitare, modificări ale pH-ului; reacţii de oxido-
reducere nebiologice etc.);
—fenomene biochimice (reacţii catabolice — oxidarea
substratului, respiraţia endogenă; reacţii anabolice — creşterea
biomasei; inhibarea reacţiilor enzimatice de către substanţe toxice
etc.);
—fenomene hidraulice (de curgere; distribuţia apei uzate în
reactor; timpi de retenţie; viteze de sedimentare; incărcari
hidraulice etc.).

Cunoaşterea temeinică a proceselor de asimilare sau de sinteză

(anabolism) şi de dezasimilare sau de oxidare (catabolism), a
condiţiilor de mediu în care au loc cu eficientă optimă, a
inhibitorilor metabolici, precum şi cunoaşterea posibilităţilor de
menţinere a unui echilibru favorabil din punct de vedere tehnico-
economic între aceste procese conduce la elaborarea instalaţiilor de
epurare biologică având randamente maxime în îndepărtarea
poluanţilor organici şi la înlăturarea erorilor fundamentale în
aprecierea posibilităţilor de epurare biologică a anumitor ape uzate
industriale.
Staţie de epurare cu nămol activ