CENTRUL DE EXCELENŢĂ ÎN MEDICINĂ ŞI FARMACIE

„RAISA PACALO”

CATEDRA DISCIPLINE CLINICE SPECIALIZATE

SUPORT TEORETIC

TIPURI ŞI PARTICULARITĂŢI ALE MASAJULUI DUPĂ

REGIUNILE DE TRATAT

Veronica Filipov
profesor la disciplina
bazele reabilitării medicale
 solicitant de grad didactic
doi
SCURT ISTORIC AL MASAJULUI
Una din cele mai corecte şi sintetice definiţii ale masajului a fost formulată de reputatul şi
regretatul Profesor dr. docent Adrian N. lonescu, ca fiind: „o prelucrare metodică a părţilor moi
ale corpului, prin acţiuni manuale sau mecanice, în scop fiziologic sau curativo-profilactic".
Masajul manual este cea mai veche, răspândită şi eficace formă de abordare a părţilor moi ale
corpului omenesc. Acelaşi reputat autor afirmă că mâna (maseorului), prin multiplele sale
proprietăţi „devine prin practică îndelungată, cel mai valoros şi mai eficient aparat de masaj".
Îndelungata practică medicală a dovedit de-a lungul timpului că orice dispozitiv, mecanism,
instrument sau aparat acţionat mecanic sau electric, oricât de ingenios a fost şi este conceput, nu
poate înlocui masajul manual şi nu poate obţine efectele sale medicale şi sportive.
Masajul s-a practicat din vechime, din timpuri nedefinite, la toate popoarele, putem spune, la
nivel planetar. Din timpuri imemoriale, masajul se practica fără a i se fi cunoscut efectele
fiziologice şi medicale precise, fără o metodologie precizată, dar cu efecte benefice recunoscute
şi apreciate. Timp de mii de ani aplicarea mâinilor pe locuri dureroase, în scopul îndepărtării
efectelor nocive ale unor suferinţe necunoscute, producea efecte subiective favorabile. Acest
procedeu folosit empiric pe scară largă era mult răspândit în China, India, Egipt şi la alte popoare
din trecutul îndepărtat care ajunseseră la un înalt grad de civilizaţie şi cultură.
Numeroase documente din istoria Egiptului antic şi despre medicina tradiţională chineză
atestă că masajul era folosit în scopuri medicale de peste trei mii de ani.
În India antică, masajul consta din neteziri, presiuni şi frământări ale părţilor moi începând
cu faţa şi terminând cu membrele. Pentru prima dată în istorie, grecii antici au folosit masajul ca
mijloc de pregătire fizică a diferitelor categorii de atleţi (Prof. dr. Adrian lonescu).
Herolidos din Lentini şi Hipocrat au descris efectele şi indicaţiile masajului precum şi
prescripţiile medicale ale acestuia. Romanii au răspândit şi dezvoltat progresiv masajul,
însuşindu-l de la sclavii popoarelor subjugate (în special de la greci). Galenus, medic roman
de origine greacă, a descris principalele manevre de masaj: fricţiunile, netezirile, presiunile
şi stoarcerile , gradate după intensitatea aplicaţiei şi durata şedinţelor. Din aceste dovezi scrise,
putem şti cât de veche este practica masajului manual cu scop medical.
La început treptat şi apoi rapid, diverşi reprezentanţi ai acestor naţiuni şi şcoli
fundamentează şi răspândesc tehnicile masajului manual (medical şi sportiv). Cel mai cunoscut
şi practicat tip de masaj tradiţional european este masajul suedez, dezvoltat de studentul Per
Henrik Ling în
Suedia în anul 1830. Primele cercetări experimentale care urmăreau stabilirea ştiinţifică a
efectelor şi a indicaţiilor masajului pentru organismul sănătos şi bolnav au fost efectuate şi
publicate în secolul al XIX-lea. Şi în ţara noastră, la începuturi, masajul a fost aplicat în mod
empiric, observându-se efectele benefice asupra organismelor bolnave.
Cu timpul, au început să se pună bazele ştiinţifice (se apreciază că dezvoltarea masajului
medical datează din a doua jumătate a secoluiui al XIX-lea).
Primii care l-au aplicat cu determinare medicală ţintită au fost „ortopediştii", chirurgii,
traumatologii şi reumatologii. Între cele două războaie mondiale a început să fie folosit ca
tratament ajutător în reeducarea şi recuperarea răniţilor şi invalizilor de război.
Prima lucrare despre masaj datează din 1885, aparţinând lui R. P. Manga (lucrarea, destul de
complexă, se referă la date istorice, descriere de tehnici, observaţii asupra efectelor masajului
aplicat în tratamentul reumatismului, al anchilozelor fibroase, al nevralgiilor şi al „artritelor").
Ca masaj recuperator este considerat în premieră de N. Hălmagiu (1889), cu a sa lucrare
intitulată „Masajul şi mobilizarea ca tratament în unele fracturi".
După anul 1930, în Transilvania, masajul este răspândit ca practică medicală, mai ales în
sanatorii şi staţiuni balneoclimaterice sub impulsul Prof. dr. Marius Sturza, care după 1940 îl
„implementează" şi la Bucureşti, pe baze ştiinţifice. După 1950, în cadrul noului Institut de
Balneologie reînfiinţat de regretatul Prof. dr. Traian Dinculescu, masajul medical îşi câştigă un
important şi binemeritat rol în terapia medicală, datorită eminentului cercetător şi practician, dr.
Tudor Agârbiceanu. Acest medic de mare reputaţie în domeniul balneo-fizioterapiei, a creat o
adevărată şcoală de maseuri medicali, ale cărei efecte şi rezultate sunt recunoscute şi în zilele
noastre.
DEFINITII. CLASIFICARE
Originea cuvântului masaj este incertă. Se presupune că derivă fie din grecescul massein = a
frământa, fie din cuvântul mass = a apăsa.
Indiferent de originea sa, cuvântul masaj s-a impus, ca şi tehnica respectivă.
Masajul a fost întotdeauna asociat şi cu anumite procedee
complementare, ajutătoare. De aceea această ramură medicală a căpătat denumirea de
"Masaj şi tehnici complementare".
Fundamentarea sa ştiinţifică din ce în ce mai profundă, răspândirea sa tot mai largă şi
cuantificarea sa metodologică şi tehnică justifică câştigarea denumirii de "Masoterapie", care se
impune tot mai mult. Sufixul de „terapie" arată locul său alături de celelalte terapii ale
recuperării medicale (electroterapie, hidroterapie, fototerapie, magnetoterapie, kinetoterapie,
laseroterapie, balneoclimatoterapie).

Clasificarea masoterapiei se poate realiza după mai multe criterii:

1. După persoana care efectuează masajul:
a - masajul efectuat de către o altă persoană (maseur; masor);
b - automasajul.
2. După regiunea la care se aplică:
a - masaj somatic (asupra părţilor moi superficiale)
• general:
> extins la întreaga suprafaţă a corpului;
> restrâns la părţile mai bogate în ţesuturi moi;
• parţial:
> regional, pe o parte importantă şi bine definită a corpului;
> segmentar pe porţiuni anatomice distincte, în special membre;
> local pe porţiuni mici de piele şi ţesut subcutanat, pe grupe de muşchi, pe articulaţii;
b - masajul profund (asupra organelor interne).
3. După originea, tehnica şi metodologia de aplicare:
a - masajul occidental, manual (efectuat de către maseur):
• masajul clasic:
> tehnici clasice:
~ principale : netezirea;
: fricţiunea;
: frământatul;
: tapotamentul;
: vibraţia;
~ complementare : cernutul şi rulatul ;
: presiunile şi tensiunile;
: tracţiunile, scuturările, elongaţiile;
> tehnici speciale:
~ pentru piele : kineplastia Morice;
: petrisajul Jaquet & Leroy;
: masajul trofic Glerant;
~ pentru capsula articulară : masajul profund Cyriax;
~ pentru segmente : masajul de apel al toracelui, pentru membrul superior;
: masajul de apel al abdomenului, pentru membrul inferior;
~ pentru afecţiunile veno - limfatice : drenajul manual limfatic
Leduc&Godard;
 : metoda van der Mohlen;
: masajul tălpii venoase Lejars;
EFECTELE MASAJULUI
Efectele masajului sunt multiple şi pot fi clasificate după mai mult criterii.
• Efecte: a. directe asupra ţesuturilor (masajul somatic);
b. indirecte - profunde asupra organelor interne (masaj profund), pe membrul opus, la
distanţă;
c. reflexogene.
• Efecte: a. stimulante, excitante;
b. calmante, relaxante, liniştitoare.
• Efecte: a. parţiale (locale) - calmarea durerii, hiperemie locală,
creşterea circulaţiei locale, îndepărtarea stazelor, accelerarea proceselor de resorbţie;
b. generale - stimularea funcţiilor aparatului respirator şi circulator, creşterea
metabolismului, îmbunătăţirea stării psihice şi a somnului, îndepărtarea oboselii.
• Efecte: a. imediate;
b. tardive.
• Efecte: a. obiective, ce pot fi monitorizate de către medic prin metode clinice şi
paraclinice;
b. subiective, declarate de către bolnav.
• Efecte asupra structurilor:
Asupra pielii:
- asuplizare, creşterea pragului sensibilităţii cutanate, influenţarea substanţei fundamentale şi
a fibrelor elastice;
- facilitarea secreţiei glandelor sudoripare cu creşterea secreţiei lor, favorizarea penetraţiei
substanţelor grase;
- vasodilataţie activă cu creşterea vitezei de circulaţie, ceea ce determină menţinerea
echilibrului dintre circulaţia profundă şi superficială, creşterea schimburilor nutritive;
- creşterea pragului de recepţie al terminaţiilor nervoase cu analgezie;
- descuamarea pielii şi creşterea celulelor tinere;
- prin mecanism reflex, ce influenţează circulaţia şi metabolismul, contribuie la
termoreglare;
- creşte schimburile respiratorii la nivelul pielii, ceea ce contribuie la menţinerea igienei
acesteia;
- influenţează organele profunde prin intermediul zonelor reflexe Head;
Asupra ţesutului conjunctiv (ţesutului celular subcutanat):
- reface elasticitatea şi supleţea, ceea ce determină favorizarea mişcărilor corpului,
dezvoltarea tonusului şi rezistenţei elementelor cu rol de fixare şi protecţie a organelor interne;
- favorizează schimburile nutritive prin creşterea aportului de sânge, cu evacuarea mai
eficientă a reziduurilor;
- contribuie la resorbţia şi scăderea depozitelor de grăsime în cazul prezenţei obezităţii;
- are influenţe reflexe asupra: circulaţiei sângelui şi limfei, schimburilor metabolice şi
excreţiei, funcţiilor hormonale şi reacţiilor neurovegetative, organelor profunde prin intermediul
zonelor reflexe Dicke.
Asupra elementelor aparatuiui locomotor:
1) asupra muşchilor:
- creşte performanţa musculară prin creşterea conductibilitătii, a excitabilităţii şi a
contractibilităţii, prin creşterea elasticităţii muşchilor;
- accelerează refacerea muşchiului obosit prin creşterea schimburilor vasculare cu aport de
substanţe nutritive proaspete şi îndepărtarea reziduurilor;
- creşte rezistenţa musculara la efort prin hiperemie;
- creşte viteza de refacere după traumatisme, atrofii;
- creşte sau scade tonusul şi excitabilitatea, în funcţie de tehnică;
 2) asupra tendoanelor şi tecilor tendinoase, fasciilor, aponevrozelor:
- creşterea supleţei şi consistenţei;
- activarea circulaţiei locale;
- combaterea stazei sanguine şi limfatice;
- stimularea proprioceptorilor.
Asupra circulaţiei sângelui şi limfei
- la nivelul circulaţiei venoase - creşte viteza de circulaţie şi uşor presiunea venoasă şi
susţine valvulele venoase;
- circulaţia limfatică este intensificată de aproximativ 25 de ori;
- la nivelul circulaţiei capilare există efecte pasive (indirecte) şi active (directe) cu
stimularea vasomotricităţii (deschiderea capilarelor închise), prin mecanisme mecanice, neurale
şi prin eliberarea de mediatori chimici;
- circulaţia arteriolară suferă un proces de adaptare secundar modificărilor de la punctele
anterioare, existând şi un efect direct mecanic, ambele determinând creşterea fluxului sanguin;
- munca inimii este astfel uşurată existând un efect de "digitalizare";
- valorile tensionale pot fi controlate în funcţie de necesităţi (scad la masajul relaxant şi
cresc la cel excitant);
- se constată şi modificarea compoziţiei sanguine - creşte numărul de hematii şi leucocite şi
cantitatea de hemoglobină;
- astfel se realizează mobilizarea masei sanguine, activarea volumelor sanguine periferice
stagnante, accelerarea circulaţiei sanguine şi vasodilataţie capilară, drenaj şi resorbţie cu
ameliorarea secundară a troficităţii celulare.
Asupra sistemuiui nervos:
- la nivel local se produce un reflex de axon cu vasodilataţie secundară;
- apar reflexe segmentare (prin interesarea segmentului medular şi a arcurilor reflexe) la care
se asociază efectul reflex nesegmentar realizat prin acţiunea asupra zonelor Head (cutanate),
Dicke (ţesut celular subcutanat), McKenzie (musculare) şi astfel sunt influenţate viscerele;
- prin mecanism suprasegmentar de transmisie la nivel subcortical şi cortical apar efecte
sedativ-relaxante şi chiar hipnotice.
Asupra ţesutului şi organelor profunde:
- prin masajul peretelui abdominal apar efecte directe mecanice cu reglarea secreţiei /
excreţiei şi motilităţii viscerelor;
- prin masaj reflex de toate tipurile apar în mod indirect aceleaşi efecte.
Efectele masajului general:
- se stimulează în sens reglator circulaţia, procesele endocrine, secreţiile endocrine,
hematopoeza, procesele coagulării;
- se intensifică schimburile nutritive cu creşterea temperaturii corpului;
- se produce relaxarea, scăderea sensibilităţii, reducerea tonusului neuromuscular sau
dimpotrivă creşterea acestora cu stimularea organismului, în funcţie de tehnica folosită.

MANEVRELE MASAJULUI CLASIC

A. MANEVRELE PRINCIPALE
NETEZIREA
Definiţie: - constă în alunecarea uşoară şi ritmică efectuată asupra tegumentelor, în sensul
circulaţiei de întoarcere (venoasă şi limfatică).
Tehnica de execuţie:
1. Netezirea simplă:
Mâna maseurului alunecă cu palma ferm şi complet aplicată pe piele în sens centripet, cu o
presiune crescândă, atingând un maxim la mijlocul suprafeţei şi scăzând intensitatea presiunii
spre sfârşit. Se impun următoarele precizări:
- policele se poate opune celorlalte degete, în funcţie de segmentul masat;
 - degetele mâinii pot fi lipite între ele sau larg deschise;
- mâna poate fi împinsă sau trasă;
- mişcarea poate fi scurtă sau lungă;
- poziţia palmei poate fi paralelă, perpendiculară sau oblică, faţă de direcţia mişcării;
2. Netezirea în greblă:
Netezirea se execută cu nodozităţile articulare ale falangelor degetelor flectate, pumnul fiind
închis, iar alunecarea pătrunzătoare (în spaţiile intermusculare sau în cazul unor regiuni acoperite
de fascii puternice: plantă, faţa laterală a coapsei, etc).
3. Netezirea şerpuită:
Mâna aplicată longitudinal, cu degetele strânse se mişcă în zig-zag în sens centripet, fără
avăntări bruşte.
4. Netezirea în cleşte: Degetul mare împreună cu celelalte degete, imitând acţiunea unui
cleşte, alunecă în această poziţie pe tot traiectul muşchiului sau tendonului masat.
5. Netezirea cu extremitatea degetelor: Degetul mare (policele) sau mai multe degete dispuse
aproape perpendicular pe regiunea masată se deplasează încet , apăsând adânc ţesuturile.
6. Netezirea alternantă: Se lucrează alternant cu ambele mâini care execută acelaşi tip de
manevră, cu ritm specific, iar mâinile dau impresia că se încrucişează sau că se deplasează una
pe sub cealaltă.
7. Netezirea cu îngreuiere: 0 mână se aplică cu partea dorsală pe suprafaţa masată, iar în
palmă
se pun degetele mâinii opuse sau o mână se aşează cu faţa palmară în contact cu suprafaţa
masată, iar suprafeţele interne ale degetelor mâinii opuse apasă pe prima.
8. Netezirea concentrică: Ambele mâini cuprind ca într-o brăţară articulaţia, policele şi
degetele arătătoare atingându-se. Se execută mişcări circulare.
9. Netezirea lungă: Palmele cu degetele strânse se aplică paralel cu axul longitudinal regiunii
masate sau uşor oblic, în aşa fel încât se va masa segmentul sau membrul întreg de la
extremitatea sa înspre rădăcină, (pe toata lungimea sa).
10. Netezirea încrucişată: Alunecarea în acest caz se face cu ambele mâini cu degetele
încrucişate (în cazul masării muşchilor voluminoşi).
11. Netezirea combinată: Această variantă este o combinaţie între două tipuri de neteziri.
Reguli generale:
• Sensul în care se execută netezirea este cel al circulaţiei venoase şi limfatice.
• Netezirea nu se execută repede, ci liniştit şi ritmic (limfa se mişcă încet prin vase -
4mm/sec). Netezirea se face fără întreruperi, spre ganglionii limfatici şi cisternele limfatice.
• Presiunea cu care se execută netezirea trebuie să crească progresiv pe prima jumătate a
segmentului masat, să atingă maximul la mijloc şi să scadă treptat spre sfârşit.
• Pentru că mâna trebuie să alunece liberă pe zona masată, se vor folosi cantităţi mici de ulei
de masaj sau pudră de talc.
• Netezirea unui segment începe de la extremitatea cea mai îndepărtată de trunchi şi se
termină cu zona cea mai apropiată de acesta.
• Netezirea uşoară produce creşterea temperaturii locale, micşorarea contracturii ţesuturilor,
scăderea presiunii sanguine şi a fluidelor interstiţiale.
• În cazul durerilor, netezirea se execută ceva mai sus de zona dureroasă, cu presiune cât mai
mică, timp de 3 - 5 minute. 0 netezire de 15-30 minute este un adevărat calmant al durerii.
Efecte:
• Activarea circulaţiei superficiale (capilare şi limfatice);
• Stimulatoare sau calmante asupra nervilor şi calmante asupra muşchilor periferici.
FRICŢIUNEA
Definiţie - este apăsarea şi deplasarea pielii şi a ţesuturilor moi subcutanate pe ţesuturile
profunde sau pe plan dur, osos, atât cât permite elasticitatea acestora.
Tehnica de execuţie:
1. Fricţiunea rectilinie:
 Se mobilizează pielea până la limita ei elastică în sens rectiliniu, a cărei intensitate şi
extindere creşte treptat. Manevra se poate face cu: pulpa policelui, pulpele celorlalte degete,
palma întreagă de la o singură mână sau de la ambele mâini, cu pumnul sau cu cantul mâinii.
2. Fricţiunea în spirală: Cu pulpa degetelor sau cu rădăcina mâinii aplicate pe regiunea
masată se imprimă fricţiunii o direcţie în zig-zag, sau în spirală.
3. Fricţiunea în cleşte: Se formează un cleşte alcătuit din degetul mare şi celelalte degete şi
se fricţionează elementele anatomice prin mişcări rectilinii sau circulare.
4. Fricţiunea în greblă: Constă în mobilizarea profundă, rapidă şi energică a pielii cu ajutorul
feţei dorsale a degetelor şi nodozităţilor lor.
5. Fricţiunea circulară: Degetele ce masează păstrează o poziţie asemănătoare cu cea din
varianta simplă însă pulpele degetelor fac o mişcare circulară.
6. Fricţiunea cu îngreuiere: Degetele mâinii libere sunt aplicate perpendicular pe partea
dorsală a
mâinii care lucrează, îngreunând-o.
Reguli generale:
• se execută pe o porţiune limitată a suprafeţei cutanate şi poate fi executată atât în sensul
circulaţiei venoase, cât şi în sens contrar circulaţiei limfei şi sângelui venos.
• este procedeul principal în majoritatea cazurilor patologice şi singurul care influenţează
pozitiv mobilitatea, rezistenţa şi elasticitatea aparatului articular.
• în timpul fricţiunii, forţa de presiune creşte gradat prin unghiul de înclinare al degetelor
faţă de orizontală.
• forţa de apăsare folosită în timpul fricţiunii este destul de mare şi poate provoca leziuni şi
traumatisme ale pielii. Deci, trebuie să se acorde o atenţie deosebită tehnicii de execuţie.
• fricţiunile energice în locurile dureroase reduc starea de hiperexcitabilitate a nervilor,
accelerează circulaţia locală şi îmbunătăţesc hrănirea ţesuturilor.
• cu ajutorul fricţiunii, un maseur talentat poate recunoaşte modificările patologice care au
loc în ţesuturile profunde (în special în regiunea articulaţiilor).
Efecte:
• fricţiunile se adresează ţesutului conjunctiv, adipos, muscular, etc; Când se execută lent,
uşor au un efect de relaxare musculară şi calmare nervoasă iar când se execută energic, profund,
au un efect de excitare, stimulare cu efecte trofice şi circulatorii.
• înlăturarea rezervelor de grăsime şi a reziduurilor infiltrate;
• sporirea elasticităţii şi supleţii pielii şi a ţesuturilor conjunctive.
Efectele fricţiunii sunt de lungă durată. Fricţiunea şi frământatul pot constitui împreună
singurele manevre de masaj.

FRĂMÂNTATUL
Definiţie - prinderea în cută a muşchilor şi a ţesuturilor profunde, ridicarea şi străngerea
acestora atât cât permite elasticitatea ţesutului respectiv.
Tehnici de execuţie:
1. Frământatul în cută: Cuprinderea muşchiului (sau a ţesutului gras) într-o cută formată de
către cele patru degete, pe o parte şi degetul mare şi rădăcina palmei pe de altă parte,
ridicarea şi strângerea acestuia printr-o stoarcere, strângere propriu-zisă sau printr-o presare pe
planul osos.
2. Frământatul în inel:
Mâinile se aşează transversal pe muşchi, faţă în faţă , astfel încât arătătoarele şi policele se
ating iar muşchiul, cuprins ca într-un inel, trece dintr-o mână în alta.
3. Frământatul lung: Se aplică ambele mâini pe muşchiul masat astfel încât pulpele degetelor
mari vin deasupra acestuia, iar celelate degete pe marginea lui externă respectiv internă; în
timpul deplasării înainte prin salturi mici, policele se îndreaptă înspre celelalte degete, realizând
ridicarea şi stoarderea muşchiului.
 4. Frământatul în cleşte: Muşchii scurţi sau laţi sunt cuprinşi într-un cleşte format de cele
patru
degete, de pe o parte şi degetul mare pe de altă parte, sunt ridicati şi strânşi.
5 Frământatul cu pumnii: Cu pumnii strănşi se execută mişcări de frământare asemănătoare
cu
frământatul pâinii, efectuându-se mişcări de rotaţie care ridică muşchiul şi în acelaşi timp
execută o presiune asupra lui.
6. Frământatul şerpuit: Degetele, printr-o mişcare de alunecare continuă, presează muşchiul
aşa cum s-ar stoarce de apă un burete, ridicându-l şi strângându-l cu ambele mâini;
înaintarea spre zonele învecinate dă aspectul unui val al mişcării.

Reguli generale:
• Frământatul este singurul procedeu care acţionează intens asupra vaselor limfatice şi
sanguine mari, accelerând neutralizarea produselor de descompunere şi sporind procesul de
nutriţie al ţesuturilor.
• Frământatul măreşte puterea de contracţie a fibrelor musculare, deci constituie un exerciţiu
de gimnastică pentru muşchi. În ceea ce priveşte muşchii striaţi, această manevră are o
importanţă deosebită în cazul scăderii capacităţii de muncă a muşchilor.
• În timpul frământatului se vor evita manevrele bruşte, răsucirea muşchiului sau provocarea
durerilor.
• Frământatul se execută într-un ritm lent şi continuu.
Efecte:
• tratarea atrofiei şi insuficienţei musculare;
• refacere, recuperare medicală;
• frământatul produce mărirea considerabilă a mobilitătii tendoanelor, întinderea fasciilor şi
îmbunătăţirea circulaţiei sângelui şi a limfei;
• accelerarea circulaţiei sanguine; intensifică hrănirea grupelor musculare şi resorbţia rapidă
a substanţelor metabolice; prin strângerea muşchilor între degete se produce eliminarea
elementelor de descompunere din fasciculele musculare;
• în timpul frământatului profund apar numeroase impulsuri aferente care stimulează
muşchii, tendoanele, articulaţiile şi sistemul nervos;
• în afară de faptul că fortifică muşchii şi ajută la regenerarea ţesutului muscular, frământatul
sporeşte capacitatea de muncă a maselor musculare mari.
TAPOTAMENTUL
Definiţie - constă în bătăi sau loviri uşoare şi ritmice, cu degetele, palmele sau canturile
palmelor, aplicate pe ţesuturile moi.
Tehnici de execuţie:
1. Tocatul. Palmele aşezate paralel, faţă în faţă, cu degetele uşor flectate şi depărtate, lovesc
într-un ritm vioi, alternativ, locul masat în aşa fel încât ambele mâini să bată în acelaşi loc,
progresându-se treptat în sensul dorit.
Degetele cad fie cu partea latero-dorsală, fie cu muchia. Degetele sunt relaxate, pasive, golul
de aer care se formează între degete amortizând astfel loviturile. Se obţine astfel un zgomot
asemănator cu pocnetele scurte sau cu picăturile mari de ploaie. Variantă : tocatul în nuiele –
atunci când degetele cad pe piele unul după celălalt.
2. Plescăitul. Derivă din varianta anterioară însă aici prin mişcări simple şi repezi se produce
o supinaţie alternativă, pe corp căzând degetele flectate care parcă ridică de pe el un fir.
Loviturile produc un sunet clar specific care a dat şi numele acestei variante.
3. Percutatul. Loviturile în această variantă se efectuează cu pulpa degetelor uşor îndoite
care cad oblic sau perpendicular pe regiunea masată. Ritmul de aplicare este rapid şi se practică
cu ambele mâini care lovesc simultan sau alternativ.
4. Bătătoritul cu palmele. În această variantă palmele şi degetele cad moi pe suprafaţa
corpului
 de la o distanţă mică, iar loviturile sunt scurte şi dese, producând un sunet deschis
caracteristic. Se mai pot executa şi mişcări cu degetele apropiate de palmă, mâna îmbrăcând
forma unei cutii. Se mai pot folosi şi lovituri uşoare cu dosul mâinilor.
5. Bătătoritul cu pumnii. În această manevră mâna cu degetele uşor flectate se află într-o
poziţie intermediară între pronaţie şi supinaţie. Ea cade perpendicular şi cu degetul mic uşor
depărtat de pumn. Variantă cu pumnul semiînchis.
6. Bătătoritul în căuş. Este o manevră mai puţin aspră, fiind efectuată de palmele şi degetele
strânse în aşa fel încât să creeze o adâncitură în care se formează o pernă de aer care
amortizează loviturile. Se aude un sunet surd deosebit de cel al celorlalte variante.
Reguli generale:
• Tapotamentul se adresează ţesutului superficial sau profund, în funcţie de intensitatea de
lovire şi viteză;
• Profunzimea este dată de varianta aleasă şi de pârghia folosită .
• Poate fi aplicat în orice direcţie.
• Ritmul de aplicare diferă de la o variantă la alta. Astfel, tocatul se execută cu o viteză de 1-
3 lovituri / sec. timp de 1-4 min., bătătoritul cu palmele 10-70 de lovituri / minut, etc.
Efecte:
• Vasodilatator (la nivelul pielii şi al ţesutului conjunctiv);
• Creşte excitabilitatea neuro-motorie;
• Acţionează asupra sistemului vegetativ-simpatic;
• Aduce un aflux puternic de sânge spre regiunea masată, determinând astfel îmbunătăţirea
nutriţiei acelei regiuni;
• Are o influenţă benefică asupra nervilor (în special asupra terminaţiilor căilor senzitive);
• Ajută la micşorarea şi încetarea durerilor, când gradul de excitaţie al nervului este mărit;
• Provoacă o hipertermie profundă, o înviorare a tonusului tuturor muşchilor, acţionează în
mod reflex pe locul de aplicare a loviturilor şi intensifică activitatea nervilor periferici;
• Acţionează asupra nervilor vasomotori, la lovituri slabe se produce vasoconstricţie, la
lovituri puternice se produce vasodilataţie, hipertermie (creştere locală a temperaturii), scăderea
reactivităţii exagerate a nervilor şi muşchilor la excitaţii mecanice;
• Influenţează muşchii viscerali, când se aplică la coloana vertebrală;
• Produce modificări favorabile ale tensiunii arteriale;
• Influenţează ritmul cardiac, răreşte pulsul şi corectează aritmia.
VIBRAŢIILE
Definiţie - sunt mişcări oscilatorii pe un fond de presiune continuă şi constantă, de
intensitate redusă.
Tehnici de execuţie:
1. Vibraţia simplă
Este vibraţia care se execută cu o singură mână, în următoarele variante:
• cu vârful degetelor sau cu faţa lor palmară;
• cu podul palmei;
• cu rădăcina mâinii;
• cu toată palma, având degetele depărtate, cuprinzând muşchiul;
• cu degetele întinse;
• cu pumnul deschis sau închis.
2. Trepidaţia. Vibraţiile ale căror mişcări oscilatorii au o amplitudine şi intensitate mare; se
execută cu palmele, având degetele depărtate cuprinzând muşchiul şi imprimându-i mişcări în
spirală.
3. Vibraţia combinată Vibraţiile asociate cu alte manevre dau fricţiune vibratoare, frământat
vibrator sau presiune vibratoare.
Reguli generale:
• Vibraţiile necesită un antrenament prealabil din partea maseurului fiind unul dintre cele
mai obositoare procedee de masaj.
 • Când nu sunt însoţite de trepidaţii, vibraţiile devin presiuni.
• Ritmul oscilaţiilor este de peste 200 mişcări/minut.
• Trepidaţiile se aplică pe grupe musculare mari, mâinile putând aluneca pe segmentul
masat, cuprinzând şi alte regiuni.
Efecte:
• calmant, relaxant;
• reduce sensibilitatea nervoasă;
• îmbunătăţeşte capacitatea de efort;
• calmează durerile în diferite afecţiuni (ginecologice, nevralgii, migrene);
• intensifică funcţionarea glandelor;
• acţionează asupra nervilor periferici (nervii motori, senzitivi, vasomotori şi secretori);
• acţionează asupra parezelor, spasmelor musculare; reduc durerea.
• influenţează organele şi ţesuturile profunde (inima, muşchii, pereţii abdominali şi
intestinali);
• influenţează secreţia majorităţii organelor şi glandelor (stomac, glande salivare, intestine,
ficat, glande sexuale etc.).
B.MANEVRELE AUXILIARE
Întregesc acţiunea manevrelor principale.
Se intercalează între manevrele principale sau se adaugă la sfârşitul lor.
Unele manevre secundare derivă din cele principale sau sunt o combinaţie între ele.
CERNUTUL
Definiţie - mobilizarea alternativă, energică şi ritmică a masei musculare prin mişcarea în
sens lateral şi de jos în sus a mîinilor aşezate paralel de o parte şi de alta a locului masat, în
supinaţie şi cu degetele uşor flectate; mişcarea seamănă cu cernutul printr-o sită.
RULATUL
Definiţie – mişcarea (rularea) în toate sensurile, într-un ritm viu, energic şi cu o presiune
crescută a masei musculare mobilizate între palme, cu degetele întinse.
SCUTURATUL
Definiţie - constă în mişcări oscilatorii mai ample şi ritmice, executate sistematic cu
segmentele membrelor (inferioare sau superioare), cu membrele în întregime sau cu corpul întreg
TRAGEREA
Definiţie - tracţiunea segmentului distal (terminal) în sensul axei lungi a membrului.
CIUPITUL
Definiţie – formarea unei cute din piele şi ţesut subcutanat sau chiar muşchi, strângerea
(pensarea) uşoară şi ridicarea ei atât cât permite elasticitatea acestor ţesuturi.
PRESIUNILE
Definiţie - reprezintă apăsări cu palmele, având degetele întinse paralel, repetate pe acelasi
loc, deplasănd apoi palmele în sus şi în jos. Se pot efectua şi folosind degetele şi pumnii.