SUPORT DE CURS

la dermatologie

SUBIECT Nr.1

Iniţiere în specialitate. Morfofiziologia

pielii şi dirivatelor ei. Etiologia,
patogenia şi simptomatologia bolilor de
piele.

FRIPTU Rodica,
profesor la unitatea de curs
dermatovenerologie cu nursing
specific, grad didactic superior
 Planul lecţiei

1. Evoluţia ştiinţei dermatovenerologiei.

2. Morfofiziologia pielii şi dirivatelor ei.
3. Etiologia, patogenia şi simptomatologia bolilor de piele.

2
 1. Evoluţia ştiinţei dermatovenerologiei.

Dermatologia, adică ştiinţa despre piele (din gr. derma — piele, logos — cuvânt,
ştiinţă), îşi are rădăcinile în antichitate. Fiind uşor observate, bolile de piele, chiar în cele
mai îndepărtate perioade de dezvoltare a omenirii, au fost descrise la diferite popoare.

Evoluţia ştiinţei dermatovenerologice în Republica Moldova

La Chişinău cercetările în domeniul dermatologiei se efectuează la Universitatea de Stat de
Medicină, la catedra de dermatologie şi venerologie, condusă de profesorul G. Muşet.
Catedra şi Clinica de Dermatovenerologie şi-au început activitatea în ianuarie 1946, fiind
amplasate în cadrul Dispensarului Dermatovenerologic Republican (înfiinţat în a.1944).
Fondatorul catedrei şi primul conducător al clinicii dermatologice a fost profesorul Mihail
Borzov, care a deţinut această funcţie în anii 1946-1959.
În perioada a.a.1959-1989 conducător al clinicii şi şef de catedră a fost profesorul universitar
Ludmila Bogaciova, apoi catedra a fost ghidată de profesorul universitar Gh.Muşet. Sub
conducerea profesorului universitar Gh.Muşet, membrul al Academiei Europene de Ştiinţe, Arte
şi Umanistică, Om Emerit, la catedră profesează Gr.Morcov, V. Sturza, M. Beţiu, V. Gogu, B.
Nedelciuc; Nina Fiodorov, V.Caproş ș.a.

2. Morfofiziologia pielii şi a dirivatelor ei.

Pielea (cutis) constituie un înveliș neîntrerupt care se continuă la nivelul marilor orificii
(gură, nas, etc.) cu o semimucoasă și în interiorul cavităţilor respective, devine o mucoasă
propriu-zisă. Suprafaţa pielii nu e uniformă, pe ea fiind prezente orificii, cute și proeminenţe.
Suprafaţa pielii, la un om matur este aproximativ de 1,5-1,8 m2.
Greutatea ei totală corespunde la circa 20% (în medie 14-16 kg), din care circa 15% reprezintă
hipodermul (cu variaţii largi în raport cu corpolenţa), circa 5% de derm și sub 1% de epiderm.
Grosimea pielii variază după regiuni: e subţire pe faţă, frunte, genitale, este mai groasă pe
toracele anterior, abdomen și marile pliuri. Grosimea crește la spate și pe suprefeţele extensorice
ale membrelor, cea mai groasă e la palme și tălpi. Dintre straturile pielii epidermul e cel mai
subţire (între 0,03 și 1 mm), dermul este mai gros (are între 0,5-0,8 mm la faţă, 2 mm pe torace și
2,5), iar hipodermul are variaţii mari regionale.
Culoarea pielii depinde de:
 cantitatea de pigment - melanină
 gradul de vascularizaţie capilară -determină nuanţa roz-roșie.
 grosimea pielii influenţează culoarea ei: pielea copiilor mici e mai subţire și e roză, pielea de
pe palme și plante are o culoare gălbuie datorită stratului cornos.
Elasticitatea pielii se datorează, în primul rând sistemului fibrilar dermic și mai ales fibrelor
elastice. Datorită lor pielea e depresibilă. La elasticitatea ei contribuie și paniculul adipos, ai
cărui lobuli grăsoși, înveliţi într-un ţesut conjunctivo-elastic, funcţionează ca niște mingi
minuscule de cauciuc ce se deprimă la apăsare, după care însă revin la forma anterioară.
Elasticitatea scade cu vârsta și dispare în stările edematoase sau de scleroză cutanată. Datorită
elasticităţii, plăgile devin mai mari decât suprafaţa secţionată, iar excizatele de piele (grefele)
mai mici decât suprafaţa prelevată.
Pielea este constituită din 3 învelişuri: epidermul,dermul și hipodermul.
3
 Epiderma
Epiderma este alcătuit dintr-un epiteliu stratificat și pavimentos, cornificat, celulele sale fiind în
permanenţă regenerare. El este lipsit de vase sangvine, nutriţia celulelor are loc prin difuzarea
limfei. Epidermul este un protector mecanic contra pierderilor de apă din straturile profunde ale
pielii și împiedică pătrunderea microbilor în ele. Celulele epidermului se împart, după origine,
aspect microscopic și funcţii, în două linii distincte: keratinocitele, care constituie marea
majoritate a masei celulare și melanocitele mult mai puţin numeroase.
Stratul bazal
Stratul bazal (sau generator) este cel mai profund, fiind în contact cu membrana bazală.
Celulele sale au un nucleu mare situat apical. La polul apical sunt dispuse granule de melanină,
care are un rol fotoprotector, ferind acizii nucleici (mai ales ADN) de razele ultraviolete, cu
acţiune inhibantă asupra acestora. Între celulele bazale se găsesc melanocitele și corpusculii
senzoriali Merkel-Ranvier.
Stratul spinos
Stratul spinos este situat imediat deasupra celui bazal. El este alcătuit din 6-15 rânduri de
celule poliedrice, care pe măsură ce urcă spre suprafaţă devin tot mai turtite.
Stratul granulos
Stratul granulos fiind compus din 1-5 rânduri de celule turtite. Formează o barieră care
împiedică pierderea apei.
Stratul lucid
Stratul lucid e format din celule bogate în glicogen, eleidină și grăsimi. Acest strat este
ultimul strat vital al epidermului, care împreună cu stratul cornos profund constituie așa-numita
"bariera epidermică" (barieră faţă de apă, substanţele chimice și microorganisme).
Stratul cornos
Stratul cornos este cel mai superficial. El este alcătuit din două straturi: stratul cornos
profund și cel superficial numit și exfoliator. În cel profund celulele cornoase sunt alipite, în cel
superficial celulele au conexiuni laxe, desprinzându-se la suprafaţă.
Dermul
Dermul constituie scheletul nerezistent conjunctivo-fibros al pielii. El este compus din două
straturi. Stratul superficial subepidermic cuprinde papilele dermice și o zonă subţire situată sub
ele. El este denumit strat subpapilar și se caracterizează prin elemente fibrilare gracile, elemente
celulare mai numeroase, substanţa fundamentală mai abundentă și o vascularizaţie și inervaţie
bogată. Celulele sunt prezentate de fibroblaști, fibrociţi, histocite, mastocite, limfocite și
plasmocite cu specificul lor funcţional.
Stratul profund numit dermul propriu-zis este mult mai gros, este mult mai rezistent și e compus
preponderent din fibre colagenice, elastice și reticulare.
Hipodermul
Hipodermul este stratul care separă pielea de straturile subiacente. El este alcătuit din lobuli de
celule grase (lipocite) conţinând trigliceride, cu rol de rezervă nutritivă și de izolator termic și
mecanic. Acești lobuli sunt separaţi prin septe conjunctive, în care se găsesc vase și nervi.

Funcţiile pielii
 funcţia de apărare, împiedică pătrunderea unor agenţi patogeni în organism (bacterii,
substanţe toxice, radiaţii)
 funcţia termoregulatoare la menţinerea unei temperaturi constante a corpului.
 funcţia de apărare faţă de  razele ultraviolete, la om stratul cornos  absoarbe și reflectă cam
50% din radiaţii, absorbirea radiaţiilor se realizează prin pigmentul din

4
 piele melanină producând bronzarea pielii, la o expunere extremă la aceste radiaţii se poate
produce cancerul de piele.

funcţia imunologică a pielii este realizată de celulele Langerhans din piele.

 funcţia de organ de simţ este una din funcţiile de comunicare a pielii cu mediul înconjurător,
aceasta fiind îndeplinit de receptorii:
 de durere (fiind până la 200/cm2),
 de presiune (corpusculii Vater-Pacini),
 termoreceptorii (corpusculii Krause),
 receptorii la întindere (corpusculii Ruffini),
 receptorii tactili sunt mai deși la buze, degete, limbă, sfârcul mamelei, organele genitale
externe (corpusculii Meissner și celulele Merkel).

Anexele pielii. Anexele cutanate sunt reprezenate de fanerele și glandele pielii. Fanerelee dețin
funcţia de apărare a organismului, fiind prezente la om sub forma unghiilor și a părului.
Unghia este formată dintr-o lamă cornoasă dură, distală, numită corpul unghiei, alcătuit din
limbul, patul unghial și o rădăcină. Lama unghială e formată dintr-o porţiune superficială dură și
un strat profund moale.
Părul. Firul de păr este alcătuit din două părţi: una externă, vizibilă, liberă, numită tulpină sau
tijă și o parte ascunsă profund în derm, numită folicul pilosebaceu sau rădăcină. Ultima se
termină cu bulbul părului. Culoarea firelor de păr este diferită: blondă, castanie, neagră. Ea este
determinată de pigmentul care se formează în bulb. Părul alb se datorește pătrunderii aerului în
tijă.
Tija se dezvoltă din epiderm și este cornoasă, flexibilă, elastică, groasă între 0,006-0,6 mm,
cu lungimea care variază între câţiva milimetri, până la peste un metru. Lungimea şi densitatea
variază regional și este legată de sex, pilozitatea fiind mai accentuată în regiunea capului, pe faţă
la bărbat, în axile, în regiunea pubiană, pe torace și abdomen (la bărbat).

Glandele pielii
Glanda sebacee este glanda acinoasă (în ciorchină) ce secretă sebum, care unge epidermul și
părul. Canalele glandelor sebacee se deschid de obicei în sacii pieloși.
Glandele sudoripare sunt tubulare, fiind terminate cu un glomerul secretor. Ele sunt de două
tipuri: glandele ecrine și glandele apocrine.
Glandele ecrine sunt mai mici, dispuse aproape pe toată suprafaţa corpului, se deschid direct la
suprafaţa epidermului prin pori. Ele elimină o sudoare apoasă și bogată în săruri, cu un pH acid.
Glandele apocrine, mult mai mari, dispuse numai la nivelul axelor, în jurul mamelonului și la
perineu. Ele intră în funcţie după pubertate. Sudoarea lor este mai vâscoasă, mai bogată în
proteine și are un pH neutru, ceea ce explică infecţia lor frecventă.
3.Etiologia, patogenia şi simptomatologia bolilor de piele.
Etiologia este cauza ce determină evoluţia bolii, iar patogenia — mecanismul apariţiei şi
dezvoltării, căile de răspândire a procesului patologic.
Există numeroşi factori ce determină apariţia multor boli de piele. În unele împrejurări ei se
consideră necondiţionaţi, deoarece sub influenţa lor se manifestă reacţii din partea tegumentelor,
acestea fiind reacţii locale de răspuns ale întregului organism la acţiunea factorilor nocivi.
La factorii etiologici exogeni ce provoacă bolile de piele se referă factorii fizici, chimici,
bacterieni, diverşi paraziţi.

5
 1. Printre factorii etiologici exogeni fizici se evidenţiază excitanţii mecanici, traumele
termice, acţiunea radiaţiei, presiunea îndelungată, loviturile.
2. Factorii chimici-excitanţi chimici profesionali, substanţe medicamentoase.
3. Factorii bacterieni: microbii patogeni, viruşii.
4.Paraziţii de origine vegetală provoacă tricofiţia, microsporia, favusul şi alte
dermatomicoze.
5.Paraziţii de origine animală (larvele tăunului, sarcopţii, puricii, păduchii, ploşniţele,
ţânţarii).
Factorii endogeni sunt metabolism dereglat, disfuncţia organelor endocrine, mecanisme
neurohumorale,schimbări psihice şi emoţionale- ca rezultat al disfuncţiei sistemului nervos
central, hipovitaminozele, boli infecțioase acute si cronice, reactivitatea alergica a
organismului,dermatoze congenitale.

Semnele subiective
Bolnavii dermatologici prezintă acuze de prurit (foarte frecvent întâlnit în dermatoze),
precum şi senzaţii de arsură şi durere, înţepături etc. Semnele subiective depind nu numai de
gravitatea bolii, ci şi de particularităţile individuale ale bolnavului, reactivitatea sistemului său
nervos). Iată de ce bolnavii reacţionează diferit la apariţia maladiei, unii fiind extrem de agitaţi
la cele mai neânsemnate manifestări patologice, alţii prezentând puţine acuze, în pofida pro-
cesului patologic marcant. Pruritul se manifestă prin excoriaţii pe tegumente, şlefuirea
suprafeţei unghiei.
Semnele obiective
La examinarea pacientului se apreciază întreaga suprafaţă cutanată, atrăgând atenţia la
culoarea, turgurul, umiditatea şi temperatura locală a pielii etc. Impresia vizuală şi datele
palpării completează tabloul obiectiv. Toate elementele morfologice se divid în primare şi
secundare.
Elementele morfologice primare se împart în exsudative şi infiltrative. Elementele
infiltrative sunt macula, papula, tuberculul, nodul; din cele exsudative fac parte vezicula, bula,
pustula şi urtica.
Elementele morfologice primare infiltrative
1. Pata (macula) prezintă o schimbare locală a culorii pielii şi mucoaselor.
Maculele pot fi:
 Vasculare inflamatorii si neinflamatorii, de culoare și mărime diversă (rosii, roze, cianotice).
 Hemoragice-apar la mărirea permeabilității pereților vasculari.
 Pigmentate-hiperpigmentate, depigmentate

2. Papula este o formaţiune necavitară, de consistenţă densă, elevată deasupra nivelului

cutanat; evoluează fără cicatrice sau atrofie cicatrizantă. Uneori după papulă rămân semne
pigmentate sau depigmentate instabile.
Localizare
-în epiderm se numesc epidermale (veruce plană),
în derm — dermale (în sifilisul recidivant).
în epidermodermală (lichen plan, psoriazis, neurodermită).
Papulele se divid în inflamatorii (psoriazis, eczeme, sifilisul recidivant, lichenul plan,
neurodermită)şi neinflamatorii.
Papulele au dimensiuni variate: de la mărimea gămăliei de ac până la a unei monede şi mai
mari. Papulele de mărimea bobului de mei sau gămăliei de ac se numesc miliare, cele de
mărimea lintei sau mazării - lenticulare (în psoriazis, sifilis recidivant etc), iar cele de mărimea
monedei -numulare. Papulele au hotare bine delimitate, însă de diferite forme (rotunde, ovale,
plane, poligonale, acuminate, ombiliforme, bombate), având o suprafaţă netedă sau aspră. Poate
varia atât consistenţa papulelor (moale, elastică, densă, dură), cât şi coloritul lor (culoarea pielii
obişnuite, galbenă, roză, roşie, violetă, brună etc).

6
3. Tuberculul prezintă o formaţiune infiltrativă necavitară, cu caracter inflamatoriu subacut.
Elementul proeminează de la suprafaţa pielii, în majoritatea cazurilor se ulcerează şi se
soldează cu cicatrizare sau atrofie cicatrizantă.
4. Nodul este un element morfologic infiltrativ primar cu caracter inflamator subacut, localizat
în hipoderm şi având dimensiuni considerabile (de la mărimea bobului de mazăre până la
nucă şi mai mari). Iniţial, nodul nu se înalţă deasupra pielii (se determină la palpare), însă pe
parcursul evoluţiei devine proeminent şi se ridică de la suprafaţa cutanată. Nodurile se
ulcerează, pentru ca apoi să treacă stadiul cicatrizării.

Elementele morfologice primare exudative

1. Vezicula - element cavitar - conţine lichid, proeminează la suprafaţa pielii. În ea se distinge
cavitatea (cu conţinut seros, mai rar serohemoragic), plafonul şi fundul. Veziculele se pot
localiza sub stratul cornos intraepidermal şi între epiderm şi derm; pot fi
monocavitare şi policavitare (în ultimul caz se creează impresia unei bule fără septuri).
Dimensiunile veziculei oscilează de la mărimea gămăliei de ac până la mărimea bobului
de linte. Conţinutul ei poate fi transparent, seros, mai rar hemoragie; deseori el se tulbură,
devine purulent. Lichidul eliminat din veziculă se usucă în cruste. Vezicile dispar fără urme
sau lasă o pigmentaţie temporară.
2. Bula este un element cavitar exsudativ de mari dimensiuni (de la mărimea nucii până la cea a
unui ou de găină şi mai mare). Constă din înveliş, cavitate şi bază. Forma bulelor de obicei
este rotundă, semirotundă sau ovală; conţinutul transparent gălbui poate fi tulbure sau
hemoragie.
3. Pustula prezintă un element exsudativ cavitar ce conţine puroi. Pustula aflată în
profunzimea epidermului şi având predispoziţie spre formarea crustei se numeşte i m p e t i g o.
După înlăturarea crustei rămâne o pigmentaţie temporară a pielii lezate. Pustulele localizate în
jurul foliculului pilos se numesc foliculite. Foliculitele pot fi superficiale, fără a lăsa urme, şi
profunde (procesul atacă partea foliculului aflată adânc în derm), cu cicatrizare ulterioară. Cel
mai frecvent agent natogen al foliculitei este stafilococul
4. Urtica este un element exsudativ necavitar, apărut ca rezultat al edemului local acut al
stratului papilar. Ea prezintă o elevaţie rotundă, mai rar ovală, însoţită de prurit intens; acest
element este o formaţie efemeră, deoarece dispare repede (de la câteva minute până la
câteva ore) şi fără urme. Dimensiunile urticariei diferă (de la mărimea bobului de mazăre
până la cea a palmei şi mai mare). Erupţiile urticariene au o culoare roză pal, datorată edemului
stratului papilar însoţit de dilatarea vaselor.

Elemente morfologice secundare

Aceste elemente apar ca rezultat al evoluţiei elementelor morfologice primare. La ele se
referă petele pigmentate, scuamele, crustele, fisurile, excoriaţiile, eroziunile, ulcerele,
cicatricele, licheniîicarea şi vegetaţiile.
1. Pigmentaţia
a)hiperpigmentaţiile ce se formează în urma depunerii excesive a melaninei, după
regresarea elementelor cutanate primare (papule, tuberculi, vezicule, bule, pustule) şi secundare
(eroziuni, ulcere).
b)Hipopigmentaţiile -micşorarea conţinutului melaninei pe sectoare separate ale pielii şi se
numesc leucoderm secundar. Petele secundare pigmentate repetă mărimea şi configuraţia
elementelor în al căror loc s-au organizat.
2. Scuama prezintă rezultatul detaşării epidermului. În condiţii normale, se realizează detaşarea
fiziologică a stratului cornos. Scuamele cornoase se înlătură prin spălarea corpului şi în urma
fricţiunii vestimentaţiei. Daca la detaşare apar scuame fine, mărunte, asemănătoare cu făina,
acestea se numesc furfuracee şi se întâlnesc mai des în pitiriazisul verzicolor. Scuamele mari
au formă de lamele, iar procesul detaşării se numeşte desquamatio lamelosa; o astfel de
descuamare se întâlneşte în psoriazis. Culoarea scuamelor diferă (albe, gri, galbene, cenuşii).

7
3. Crusta se formează ca rezultat al uscării exsudatului seros, puroiului sau sângelui de pe
tegumente. Distingem cruste seroase -galbui, purulente galben-verzui, purulento-hemoragice
rosii-cafenii. Ele apar în urma procesului de uscare a veziculelor, bulelor, pustulelor.
4. Fisura prezintă defecte liniare ale pielii apărute în urma pierderii elasticităţii tegumentelor ca
răspuns la infiltraţia inflamatorie în locurile supuse extensiei (de exemplu în colţurile gurii,
în plicele interdigitale, deasupra articulaţiilor, în regiunea anală). Fisura pote fi:
a) superficială se formează în limitele epidermului şi evoluează fără consecinţe.
b) profundă cuprinde epidermul şi parţial dermul, rareori implicând în proces ţesuturile mai
profunde; se soldează cu cicatrice.
5. Excoriaţia este un defect cutanat ce apare în urma scărpinării sau altor leziuni traumatice.
Excoriaţiile prezintă urmări obiective ale pruritului. Localizarea şi forma lor specifică ajută
diagnosticului corect (de exemplu în scabies).
6. Eroziunea este un defect cutanat superficial, în limitele epidermului. Eroziunile apar ca
rezultat al desigilării veziculelor, bulelor, pustulelor. După mărime şi formă, ele coincid cu
fostele elemente morfologice primare localizate pe aceste sectoare cutanate. Eroziunile au
de regulă culoare roză sau roşie şi zemuiesc.
7. Ulcerul prezintă un defect cutanat cu implicarea epidermului, dermului, uneori şi a ţesutului
adânc localizat. Ulcerele evoluează din tuberculi, noduli la desigilarea pustulelor profunde.
Ulcerele pot avea formă rotundă, ovală sau neregulată. Culoarea ulcerelor variază de la roşu-
aprins până la cianotic. Fundul lor poate fi nivelat sau neuniform, acoperit cu eliminări
seroase, purulente, hemoragice, cu granulaţii scunde sau abundente. Marginile fundului pot fi
uniforme, săpate, măcinate, plate sau elevate, dure şi moi.
8. Cicatricea se formează pe locurile fostelor defecte cutanate profunde şi prezintă completarea
defectului prin fibre de colagen. Desenul cutanat, orificiile foliculare şi sudoripare sunt
absente pe cicatrice. în ţesutul cicatrizat lipsesc glandele sebacee şi sudoripare, vasele
sanguine, fibrele elastice şi firele de păr.
Cicatricele recente sunt hiperpigmentate sau depigmentate. Cicatricea poate fi netedă sau
neregulată. La formarea unei cantităţi mari de ţesut fibros dens apar cicatrice hipertrofice
elevate, numite cheloidale.
9. Lichenificarea este o induraţie sau îngroşare a pielii, însoţită de intensificarea desenului
cutanat, rugozitate. Lichenificarea se dezvoltă primar ca rezultat al iritării îndelungate a pielii
prin scărpinare Procesul lichenificării se caracterizează prin hipertrofia straiului spinos.
10. Vegetaţiile se formează în regiunile unde persistă procese inflamatorii. Se constată
proliferarea accelerată a stratului spinos epidermal. Vegetaţiile se aseamănă vilozităţilor pa-
pilelor dermale, ceea ce le conferă un aspect noduros neregulat. Dacă suprafaţa vegetaţiilor este
acoperită cu un strat cornos îngroşat, ele devin uscate, aspre, de culoare gri, iar dacă sunt
erozive (în urma îrotaţiei în focare), ele devin moi, suculente, roze sau roşii, uşor sângerânde
şi eliminând un lichid seros sau serohemoragic. La asocierea infecţiei secundare apar durerea,
o aureolă hiperemiată la periferie, eliminări seropurulente.

BIBLIOGRAFIE de specialitate:
1. R. Friptu, Popescu Gr., LBotnarciuc Suport de curs dermatologie și venerologie Chișinău
2010
2. Alexandru Oanţă -Curs de dermatologie pentru studenţi , Tehnoredactare computerizată ,
Braşov 2007
3. C. Scripnic –Dermatologie şi venerologie . Chişinău CEP USMF Medicina 1997
4. M. Beţiu, G. Muşet, N.Feodorova Dermatovenorologia în teste,.Chişinău CEP USMF
Medicina 2004
5. V. Prisacari - Ghid de supraveghere şi control în infecţiile nosocomiale ediţia I,
Chişinău 2008