Tema 1. OBIECTUL, SCOPUL ŞI METODELE MACROECONOMIEI.

1. Macroeconomia ca domeniu al ştiinţei economice.

2. Scopurile şi obiectul de studiu al macroeconomiei.
3. Metode specifice de analiză macroeconomică şi utilizarea acestor metode.
4. Indicatorii macroeconomici de rezultate.
5. Condiţiile generale ale echilibrului macroeconomic.

1. Macroeconomia ca domeniu al ştiinţei economice.

În teoria economică, noţiunea de macroeconomie a fost introdusă de savanţii din Occident în anii 30
ai secolului XX în legătură cu apariţia teoriei keynesiste („Teoria generală a ocupării forţei de muncă, a
dobânzii şi a banilor”). Prin această lucrare J. M. Keynes a încercat să explice realitatea economică
existentă în acele timpuri (depresia economică din SUA), utilizând o abordare metodologică diferită de cea
tradiţională a neoclasicilor. Abordarea dată se baza pe principiile metodologice ale teoriei generale a
sistemului şi a teoriei relativităţii.
Macroeconomia ca ştiinţă provine de la grecescul „macros”, care în traducere înseamnă „mare”,
accentuând că se referă la probleme de dimensiuni mari, spre deosebire de microeconomie care se ocupă
de probleme mici. Se consideră că o anumită problemă este macroeconomică atunci şi acolo unde aceasta
reiese din formarea şi consolidarea unei anumite economii naţionale.
Macroeconomia, ca un compartiment al teoriei economice, studiază mărimi economice agregate şi
probleme economice generale de tipul: volumul de producţie a economie naţionale, structura economiei
naţionale şi componentele ei, ciclurile economice, ocupaţia resurselor economice, inflaţia, creşterea
economică, problemele financiare la nivelul economiei naţionale. Macroeconomia presupune analiza
mişcării capitalului global şi a forţei de muncă globale în dependenţă de influenţa asupra acestei mişcări a
statului sau în lipsa lui.
Macroeconomia analizează esenţa diferitor politici macroeconomice (politica bugetar-fiscală,
monetar-creditară, economică externă, socială etc.) cu scopul de a stabiliza cu ajutorul lor dezvoltarea
economiei naţionale într-o anumită perioadă a ciclului economic.
Din aceste definiţii reiese că obiectul de studiu al macroeconomiei presupune cercetarea proceselor
economice la nivel de economie naţională luate ca un tot întreg sau analizate pe agregate sau părţi.
Problemele macroeconomice joacă un rol important în realizarea relaţiilor economice internaţionale.
Pentru a prognoza dezvoltarea economiei naţionale pe o perioadă îndelungată de timp e necesar de a
analiza dinamica principalilor indicatori macroeconomici în perioada precedentă.

2. Scopurile şi obiectul de studiu al macroeconomiei.

Macroeconomia are ca obiect de studiu comportamentul tuturor consumatorilor şi al producătorilor
într-o economie naţională, în ansamblu, precum şi relaţiile care se întreţin cu alte economii. În plus, statul
apare ca un agent economic esenţial în analiză, întrucât el utilizează o serie de instrumente economice
specifice (politicile macroeconomice) al căror obiectiv este coordonarea de ansamblu a activităţii
economice ce se desfăşoară la nivel individual.
Obiectivele macroeconomiei sunt următoarele:
* determinarea şi analiza variabilelor care permit evaluarea şi explicarea comportamentului grupelor
de agenţi economici;
* studierea relaţiilor dintre principalele variabile şi punerea în evidenţă a unor raporturi stabilite între
acestea (relaţiile dintre venit şi consum, economii şi investiţii, etc.);
* analiza principalelor dezechilibre care pot să apară între agregate (inflaţia, şomajul, deficitul
bugetar, deficitul balanţei de plăţi, etc.), în vederea determinării şi evitării cauzelor acestor dezechilibre;
* studierea modalităţilor de atingere a obiectivelor economice stabilite de societate, modalităţi ce ţin
de resortul politicilor macroeconomice.
Orice problemă macroeconomică poate avea mai multe aspecte decît cel economic: aspect social,
politic, demografic. În plus, orice problemă macroeconomică are două aspecte interdependente: pozitiv şi
negativ, unul care caracterizează sensul progresist al evoluţiei, altul – care întrerupe temporar acest scop
macroeconomic.

1
 Macroeconomia se concretizează cu prioritate către analiza calitativă a mecanismului de funcţionare
al economiei naţionale, a corelaţiilor dintre variabilele macroeconomice, punând un accent deosebit pe
aspectele de măsurare a influenţelor directe şi indirecte dintre acestea în vederea fundamentării ştiinţifice a
deciziilor de politică macroeconomică.
Macroeconomia se ocupă, deci, cu studiul structurii funcţionalităţii şi comportamentului de ansamblu
al sistemului economiei naţionale în strânsă legătură cu sistemul economiei mondiale şi cu mediul
înconjurător.

3. Metode specifice de analiză macroeconomică şi utilizarea acestor metode.

Ca orice ştiinţă, macroeconomia dispune de o metodă proprie de cercetare. Fiind o ştiinţă tânără, ea a
împrumutat mai multe instrumente şi tehnici de la alte ştiinţe anterior constituite. Baza metodologică a
ştiinţei macroeconomice este totuşi dialectica şi legităţile ei (unitatea şi lupta contrariilor, legea trecerii
cantităţii în calitate, legea negării negaţiei). Printre metodele dialecticii utilizate în macroeconomie pot fi
numite: metoda deducţiei, inducţiei, analiza comparativă, relaţia cauză-efect etc.
În macroeconomie pe larg se foloseşte modelarea proceselor economice. Cu ajutorul acestei
metode se creează modele economice care presupun teorii simplificate cu ajutorul cărora se prezintă a
anumită situaţie economică. În model deseori în formă matematizată se exprimă corelaţia dintre diferite
variabile economice: exogene şi endogene. Principalele modele macroeconomice sunt modelul AD – AS,
IS – LM, economiei mici deschise ş.a.
Din metodele statistice, pe larg se foloseşte metoda agregării, care presupune unirea elementelor
dintr-o totalitate de fenomene într-un tot întreg şi formarea agregatului (sunt 4 agregate: antreprenoriat,
menaj, statul, mediul extern; 4 pieţe: piaţa mărfurilor, piaţa muncii, piaţa monetară, piaţa hârtiilor de
valoare).
Pe lângă aceste metode în macroeconomie cu succes se utilizează abordarea sistemică. Sistemul
economiei naţionale este un sistem foarte complex, având în componenţa sa mai multe subsisteme ce
interacţionează între ele într-un mediu economic comun. Printre subsistemele de bază pot fi numite:
totalitatea agenţilor economici (producători şi consumatori; resursele naturale (atrase şi neatrase în
activitatea economică); resursele materiale acumulate; potenţialul uman; stocul de ştiinţă şi tehnologie;
stocul de învăţământ şi sănătate; stocul de cultură; principiul de repartiţie a averii naţionale).
Unele şcoli macroeconomice în elaborarea politicilor sale iau în consideraţie factorul aşteptărilor
raţionale (comportamentului raţional), care se bazează pe un anumit nivel de informare economică şi
cunoştinţe economice a populaţiei în domeniul economic. Toţi indicatorii macroeconomici se analizează
folosind expresia lor valorică.

4. Indicatorii macroeconomici de rezultate.

Indicatorii ce caracterizează rezultatele activităţii macroeconomice sunt PNB, PNN, PIB, PIN, VN,
VND, VP, VPD şi sunt prevăzuţi în SCN (sistemul conturilor naţionale) – reprezintă un sistem complex
de evidenţă statistică şi oferă imagine completă, sistematică şi comparabilă despre activităţile economice
desfăşurate în ţară în cursul unei anumite perioade.
Indicatori de bază pot fi consideraţi PNB (produsul naţional brut) şi PIB (produsul intern brut).
PNB reflectă valoarea de piaţă totală a bunurilor şi serviciilor finale, produse în economie într-o
anumită perioadă, de regulă un an, obţinute de factorii de producţie aflaţi în proprietatea rezidenţilor ţării
date.
PIB exprimă valoarea de piaţă totală a mărfurilor şi serviciilor finale produse pe teritoriul ţării date
intr-un an, indiferent de apartenenţa factorilor de producţie, atât a celor rezidenţi cât şi a celor nerezidenţi.

5. Condiţiile generale ale echilibrului macroeconomic.

Echilibrul macroeconomic general se atinge având la bază două poziţii extreme, determinate de
curentul care-l caracterizează:
a) neoclasicismul – consideră că echilibrul este atins în mod automat pe termen lung, la o utilizare
integrală a forţei de muncă (doar cu şomaj natural), prin jocul liber al forţelor pieţei (flexibilitatea perfectă
a preţurilor şi salariilor), motorul principal fiind oferta. Această teorie recomandă statului să intervină mai
ales prin politica monetară în economie.

2
 b) keynesismul – consideră că echilibrul general se produce doar prin intervenţia sistematică şi
permanentă a statului. Inclusiv ei consideră că echilibrul trebuie analizat pe termen scurt, când exista
subocupare, iar motorul este cererea agregată. Acest curent recomandă statului să intervină în economie
prin politica fiscală.

3
 TEMA 2: EVALUAREA REZULTATELOR ACTIVITĂŢII ECONOMICE.

1. Sistemul conturilor naţionale şi sistemul producţiei materiale. Trăsăturile comune şi

deosebirile esenţiale ale acestor sisteme.
2. Principiile de bază ale măsurării rezultatelor activităţii economice în sistemul conturilor
naţionale (SCN).
3. Caracteristica indicatorilor macroeconomici de rezultate (PIB, PNB, PIN, PNN, VN, VP,
VPD). Metodele de evaluare.
4. PNB nominal şi real. Deflatorul PNB. Indicii preţurilor Laspeyres, Paasche, Fisher.
5. Caracteristica indicatorilor macroeconomici în Republica Moldova.

1. Sistemul conturilor naţionale şi sistemul producţiei materiale. Trăsăturile comune şi

deosebirile esenţiale ale acestor sisteme.
Există două sisteme de analiză macroeconomică:
1) sistemul conturilor naţionale (SCN);
2) sistemul producţiei materiale (SPM).
Asemănarea dintre aceste două sisteme constă în sintetizarea proceselor economice şi măsurarea
rezultatelor prin indicatori sintetici cu scopul fundamentării şi perfecţionării politicilor macroeconomice.
Deosebirile dinte ele sunt următoarele:
1- interpretarea diferită a sferei productive: în SPM se consideră doar ramurile producţiei materiale
productive, iar în SCN – atît sfera producţie materiale, cât şi din cea a serviciilor;
2- deosebirea dinte indicatorii analizaţi: în SPM principalul indicator este produsul social, iar în SCN
– Produsul Naţional Brut (PNB), Venitul Naţional (VN);
3- se acordă o importanţă diferită fluxurilor din economie: SPM – fluxuri materiale, iar SCN –
fluxuri financiare;
4- SPM este compus din un şir de balanţe, principala – balanţa legăturilor dintre ramuri (sau tabele
input-output), iar SCN este format dintr-un şir de conturi: consum, producţie, acumulare şi
străinătate;
5- perioadă diferită pentru care se face calculul: în SPM – lunar, trimestrial, anual, iar în SCN –
indicatorii agregaţi se calculează pentru un an.
Produsul social reprezintă totalitatea valorii de întrebuinţare create în sfera productivă în decursul
unei perioade de timp. Poate fi analizat sub aspect material şi valoric.
Sub aspect material este compus din mijloace de producţie şi obiectele de consum, iar sub aspect
valoric poate fi: primare, intermediare (semifabricate), finale.

2. Principiile de bază ale măsurării rezultatelor activităţii economice în sistemul conturilor

naţionale (SCN).
Aceste principii derivă din teoria factorilor de producţie ce constituie baza teoretică a SCN.
a) Principiul cuprinderii în indicatorul de rezultate numai a bunurilor şi serviciilor ce sunt
vândute pe piaţă, deoarece pentru evaluarea acestora avem la dispoziţie preţurile pieţei.
Excepţii de la acest principiu:
- includerea în rezultatele activităţii economice a tuturor bunurilor şi serviciilor ce satisfac necesităţi
umane, deci şi a celor obţinute în gospodăriile proprii şi folosite pentru autoconsum, evaluate la preţurile
practicate pe piaţă pentru produsele similare;
- includerea serviciilor guvernamentale, evaluate la costurile bunurilor şi serviciilor consumate cu
ocazia prestării acestor servicii;
- excluderea din calcul a bunurilor şi serviciilor dăunătoare pentru societate, deci a celor interzise
de lege.
b) Principiul includerii în rezultate numai a produselor şi serviciilor ce sunt rezultatul activităţii
productive din perioada pentru care se face calculul şi nicidecum a celor revândute care, de fapt, îşi
schimbă doar titlul de proprietate. Deci, se vor include doar cheltuielile legate de prestarea serviciilor de
vânzare-cumpărare.

4
 c) Principiul evaluării rezultatelor pe baza veniturilor factorilor de producţie, prin care se exclud
din calcul transferurile băneşti ce au loc între agenţii economici, care nu sunt însoţite de un flux invers de
bunuri şi servicii (pensii, ajutoare, alocaţii de la guvern etc.).
d) Principiul neadmiterii înregistrărilor repetate, care presupune că în calculul rezultatelor activităţii
nu se includ bunurile şi serviciile produse şi consumate în perioada de calcul în scopul producerii altor
bunuri şi servicii, acestea constituind consumul intermediar.
e) Principiul luării în consideraţie a teritoriului unde îşi desfăşoară activitatea agenţii economici în
sensul că:
- dacă luăm în considerare rezultatele activităţii productive a tuturor agenţilor din interiorul ţării,
obţinem indicatorii care exprimă produsul sau venitul intern (domestic) (PIB);
- dacă luăm în considerare numai rezultate activităţii productive ale agenţilor naţionali, deci
eliminăm rezultatele activităţii productive a agenţilor străini pe teritoriul ţării şi includem rezultatele
agenţilor naţionali în străinătate, vom obţine indicatori care exprimă produsul sau venitul naţional (PNB).

3. Caracteristica indicatorilor macroeconomici de rezultate (PIB, PNB, PIN, PNN, VN, VP,
VPD). Metodele de evaluare.
Pentru estimarea activităţii economice în cadrul unei ţări, dar şi pentru estimarea nivelului calităţii
vieţii se utilizează mai mulţi indicatori macroeconomici. Însă, există un indicator general care este în stare
să includă toate elementele vieţii economice ale unei ţări şi să reflecte nivelul dezvoltării economice a ţării
date în comparaţie cu alte ţări sau alte perioade de timp.
PNB (produsul naţional brut) reprezintă valoarea tuturor bunurilor finale şi a serviciilor produse într-
o anumită perioadă de timp de factorii de producţie aflaţi în proprietatea unei ţări. Prin urmare PNB este
un indicator valoric. Pentru a avea posibilitatea de a aduna diverse produse într-un indicator sintetic se
apelează la valoarea bănească la aceste bunuri şi servicii.
PNB constă din valoarea producţiei curente (se are în vedere producţia din perioada de timp
contemporană, casele vechi, anticariatul ş.a. nu sunt incluse). De asemenea în PNB nu sunt incluse plăţile
de transfer, atât publice, cât şi private, operaţiunile cu hârtiile de valoare, deoarece toate aceste operaţiuni
reprezintă măsuri de redistribuire a unor bunuri economice produse şi nu activităţi productive. PNB
evaluează bunurile la preţurile pieţei, pentru o mare parte a bunurilor aceste preţuri includ taxe indirecte,
accizele, taxele vamale, TVA, ceea ce face ca preţurile de pe piaţă să nu coincidă cu preţul primit de
vânzătorul bunurilor respective. Preţul net determinat ca diferenţa dintre preţul pieţei şi taxele indirecte
poartă denumirea de cost al factorului de producţie. PNB se evaluează la preţurile pieţei şi nu la costul
factorilor de producţie. Prin urmare, taxele indirecte sunt incluse în PNB.
PIB (produsul intern brut) reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor finale produse pe teritoriul unui
stat, atât de producătorii autohtoni, cât şi de producătorii străini.
În calculul PNB se utilizează mai multe metode: a producţiei (valorii adăugate), a cheltuielilor şi a
veniturilor.
I. Metoda producţiei – are la bază evidenţa valorii adăugate, prin care se subînţelege acea parte a
valorii unei mărfi pe care „o adaugă” fiecare subdiviziune la o anumită etapă de prelucrare a bunului dat.
Nr. Preţul de vânzare a Valoarea adăugată,
Etapele procesului de producţie
d/o producţie, u.m. u.m.
1. Colectarea lânii 60 60
2. Industria textilă (stofă) 100 40
3. Industria de confecţii (palton) 250 150
4. Comerţul en-gros 300 50
5. Comerţul en-detail 500 200
Total 1210 500
PNB=500 u.m.
PNB = Σ VAB, (valoarea adăugată brută)
Valoarea adăugată reprezintă diferenţă dintre valoarea totală a produsului fabricat de firmă şi plăţile
către altă firmă pentru produsele intermediare (materii prime, combustibil, etc.)

Metoda producţiei de calcul a PNB este: PNB=∑Qi*Pi

5
 II. Metoda cheltuielilor. Pentru a calcula PNB după această metodă e necesar de a însuma toate
tipurile de cheltuieli ale tuturor subiecţilor economici care consumă PNB: menaje, firme, statul şi
străinătatea. Aceste cheltuieli se împart în 4 grupe:
1) Cheltuieli individuale ale consumatorilor (C), care includ:
- cheltuielile menajelor pentru procurarea bunurilor de consum de lungă durată;
- cheltuielile menajelor pentru procurarea bunurilor de consum curent;
- cheltuieli pentru servicii;
2) Investiţiile brute interne (Ib), care includ:
- procurarea tuturor tipurilor de utilaj de către întreprinzător;
- cheltuieli legate de realizarea construcţiilor;
- modificarea stocurilor (Dacă stocurile se micşorează aceasta înseamnă că firmele au realizat în anul
curent producţie într-o cantitate mai mare decât au produs, de aceea mărimea stocului trebuie să fie scoasă
din volumul PNB al anului curent. Dacă stocurile sau mărit, situaţia e inversă – producţia a fost produsă,
dar a rămas o parte nerealizată, volumul ei intră în calculul volumului PNB).
În analiza investiţiilor trebuie să deosebim investiţiile brute, care includ în sine investiţiile nete şi
producţia tuturor mărfurilor investiţionale, care au destinaţia de a înlocui maşinile, utilajele şi construcţiile
care au fost uzate în procesul de producţie a anului curent (deprecierea capitalului – amortizarea).
Investiţiile nete reprezintă orice adaos la volumul capitalului investit în economia naţională
(construirea noilor fabrici, uzine, lărgirea procesului de producţie existent).
Ib = In + A, In – investiţii nete, A - amortizarea
3) Cheltuielile guvernamentale (G) sunt legate de procurarea mărfurilor şi serviciilor efectuate de
sectorul guvernamental, care sunt legate de producţia mărfurilor finisate. În cheltuielile guvernamentale nu
se introduce suma transferurilor (pensii, burse, ajutoare, etc.).
4) Cheltuielile sectorului extern – exportul net (Xn), care se calculează ca export minus import
(Xn=X-M).
C+Ib+G+Xn=PNB

III. Metoda veniturilor – prevede evaluarea PNB prin însumarea veniturilor tuturor factorilor de
producţie, precum şi a 2 componente ce nu constituie venituri: amortizarea şi impozitele indirecte nete.
PNB = VFP + A + IIn
VFP – venitul factorilor de producţie,
IIn – II – Subvenţii

Deoarece în economie există fluxul circular atât la nivel micro, cât şi la nivel macro, PNB calculat
după metoda cheltuielilor şi a veniturilor, după logică trebuie să ne dea una şi aceeaşi sumă. În realitate
PNB după cheltuieli, de obicei, e mai mare decât PNB după venit. Se manifestă specificul evidenţei
contabile a veniturilor, specificul impozitării lor efectuat de către firme.
În evaluarea PNB există mai multe probleme obiective de ordin metodologic, printre acestea pot fi
numite următoarele:
- fiecare economie este afectată într-o anumită pondere de sectorul subteran;
- există anumite activităţi care nu pot fi în mod obiectiv evaluate şi puse la evidenţă (problema
costurilor implicite);
- prezenţa elementelor de economie naturală, de asemenea provoacă modificări în PNB.

Produsul Naţional Net – reprezintă valoarea netă a produsului naţional:

PNN = PNB - A
PIN = PIB - A

Venitul naţional (VN) este un indicator care evidenţiază:

- pe de o parte, veniturile încasate de proprietarii factorilor de producţie în schimbul resurselor
furnizate unităţilor productive din economie (sau veniturile din muncă şi proprietate care decurg din
producţia de bunuri şi servicii);
- pe de altă parte, utilizarea veniturilor provenite din activitatea productivă pentru procurarea de
bunuri şi servicii şi pentru economisire.

6
 Evaluarea venitului naţional se poate face, deci, prin 2 metode:
a) metoda însumării veniturilor factorilor de producţie angajaţi în producerea bunurilor şi
serviciilor, metodă cel mai des utilizată;
b) metoda însumării cheltuielilor pentru cumpărarea de bunuri şi servicii şi pentru economisire.
VN=PNN-IIn, IIn=II – Subvenţii

Venitul Personal (VP) = VN - Profitul întreprinderilor - contribuţii la asigurări sociale – profit

nerepartizat + Dobânda + Transferuri

Venitul Personal Disponibil este o parte a venitului personal pentru a fi cheltuită sau economisită,
VPD = VP – Impozite pe venitul personal – (alte plăţi pentru stat)

Ţinând cont de direcţiile utilizării VPD avem următoarea egalitate:

VPD = C + Sp,
C – cheltuieli pentru consum,
Sp – economii personale
Mărimea economiilor se calculează în dependenţă de tipul economiei:
1) economia simplă: S (economiile) = I (investiţiile), unde nu există statul şi nici relaţii cu
străinătatea;
2) economia deschisă: Stotale = Sprivate + Sstatului + Ssectorului extern
Sprivate = Yd – C = Y – T + TR – C ; Yd = Y – T + TR, unde Yd – venitul disponibil, Y – PNB
cheltuieli, T – taxe, TR – transferuri, C – consum.
Sstatului – se determină ca diferenţa dintre veniturile statului (T) şi cheltuielile lui (G):
Sstatului = T – (G + TR)
Ssectorului extern = Import - Export = - Export net (Xn)
Economiile sectorului extern se calculează ca diferenţa dintre veniturile străinătăţii obţinut din
importul în ţara noastră şi cheltuielile străinătăţii pentru exportul nostru către exterior.
S economiile personale = VPD – C (consum)

4. PNB nominal şi real. Deflatorul PNB. Indicii preţurilor Laspeyres, Paasche, Fisher.
PNB poate fi calculat atât în valoare nominală, cât şi reală.
PNB nominal reprezintă totalitatea bunurilor şi serviciilor produse în anul curent şi exprimate în
preţurile anului curent.
PNBn=∑ P1*Q1
PNB real (PNBr) reprezintă valoarea producţiei create în anul curent, dar exprimată în preţurile
anului de bază.
PNBr=∑ P0*Q1
Pentru a determina legăturile cauzale dintre diferite fenomene macroeconomice, mai ales dintre legea
cererii, legea ofertei şi realizările lor la nivel de macroeconomie, este necesar de a folosi noţiunea de
nivelul preţului. Într-o economie naţională, calcularea nivelului preţului este necesară de a fi efectuată din
următoarele cauze:
- pentru a cunoaşte inflaţia sau deflaţia în economia naţională;
- pentru a compara volumul PNB creat în diferite perioade de timp.
Nivelul preţurilor se exprimă sub formă de indice a preţului. În macroeconomie, cei mai răspândiţi
indici ai preţului sunt:
1) Indicele Laspeyres – arată evoluţia preţurilor în două perioade de timp comparabile, dacă
structura PNB - ului produs nu se modifică:
IL = ∑P1*Q0/ ∑ P0*Q0

Acest indice supraestimează prin ritmul de creştere a preţurilor, deoarece modificările în structura de
bunuri, care generează efecte de substituire, nu se iau în consideraţie.

2) Indicele Paashe – parţial înlătură neajunsurile indicelui Laspeyres prin acceptarea în calitate de
măsură a structurii de producere a bunurilor în anul curent:
7
 IP = ∑P1*Q1/ ∑ P0*Q1

3) Indicile Fisher – neutralizează imperfecţiunile ambilor indici analizaţi:

IF = √ IL* IP

4) Indicele preţului PNB (deflatorul PNB) se foloseşte pentru corectarea volumului bănesc al
PNB creat în anul curent, luând în consideraţie modificarea preţului:

Deflatorul PNB = PNBn/PNBr

8
 Tema 3. INSTABILITATEA MACROECONOMICĂ ŞI FLUCTUAŢIILE CICLICE

1. Caracterul ciclic al economiei. Tipurile şi particularităţile ciclurilor economice.

2. Fluctuaţiile şi tipologia indicatorilor macroeconomici în funcţie de faza ciclului economic.
3. Cauzele ciclicităţii şi rolul statului în stabilizarea economiei.

1. Caracterul ciclic al economiei. Tipurile şi particularităţile ciclurilor economice.

Privită în timp, din perspectivă dinamică, activitatea economică nu are o evoluţie uniformă, liniară, ci
fluctuantă. În viaţa reală există mai multe tipuri de fluctuaţii: sezoniere, accidentale (întâmplătoare) şi
ciclice:
* sezoniere: - apar pe parcursul unui an; - sunt explicabile şi previzibile; - au la bază factori naturali,
sociali etc..
* întâmplătoare, accidentale, generate de factori aleatori precum: - cataclisme naturale; - evenimente
sociale şi politice deosebite; - acţiuni neaşteptate ale unor agenţi economici etc..
* ciclice, caracterizate prin aceea că: - sunt determinate de factori interni ai activităţii economice; - se
reproduc cu o anumită regularitate de la începutul secolului XIX (1825).
Fenomenele economice au deci o evoluţie: - pulsatorie; - ondulatorie; - ciclica.
Ciclul afacerilor (economic) este un model de succesiune a fazelor de expansiune şi de recesiune a
activităţii economice în jurul trendului de creştere economică.

supraproducţie
Y
Y Y*
Y
boom

subproducţie

criză

t
Ciclul economic

Fluctuaţiile ciclice sunt determinate de factori ce ţin de funcţionarea activităţii economice, de

interdependenţele dintre părţile sale. Sunt fluctuaţii agregate şi se reproduc cu o anumită regularitate, deşi
nu pot fi încadrate în termene riguroase, exacte. În caracterizarea ciclicităţii, ca formă de mişcare a
activităţii economice, se porneşte de la succesiunea şi repetabilitatea în timp a unor stări ale economiei
(numite faze ale ciclului) care seamănă în linii generale de la un ciclu la altul. În fiecare fază, starea şi
performanţele agregate ale economiei (ritmul venitului naţional, al producţiei industriale şi agricole, gradul
de ocupare a forţei de muncă, dinamica nivelului de trai, cursul de schimb, rata inflaţiei etc.) au anumite
caracteristici, diferite de la o fază la alta.
Fazele mişcării ciclice se condiţionează reciproc şi pregătesc premisele care asigură activităţii
economice continuitate, schimbări calitative şi progres. De aceea, teoria economică a desprins concluzia
că ciclicitatea reprezintă forma normală de evoluţie a activităţii economice.

2. Fluctuaţiile şi tipologia indicatorilor macroeconomici în funcţie de faza ciclului economic.

Cel mai important criteriu de grupare a variabilelor macroeconomice ale fluctuaţiilor economice îl
constituie felul cum reacţionează la mişcările ciclului economic, astfel, variabilele se împart în:
9
 a) variabilele prociclice – sunt acele care au tendinţa de a creşte în condiţiile expansiunii afacerilor
sau tendinţa de a se micşora în fazele de contracţie economică, cum ar fi: producţia, profiturile, viteza de
rotaţie a banilor, nivelul preţurilor, rata dobânzii pe termen scurt, etc.;
b) variabile contraciclice – acelea care au tendinţa de a creşte în fazele de contracţie economică şi de
a se micşora în fazele de expansiune economică, cum ar fi: rata şomajului, stocurile bunurilor finale,
numărul falimentelor, etc.;
c) variabile aciclice – acelea care nu înregistrează mişcări în dependenţă de ciclul economic, cum ar
fi: exporturile, migraţia forţei de muncă, etc..
Analizând ciclul economic se poate observa, de asemenea, cum are loc devierea producţiei reale de
la cea potenţială.
Producţia potenţială poate fi obţinută în cazul utilizării integrale a factorilor de producţie, ceea ce
presupune existenţa şomajului natural (cca 6%), menţinerea ponderii de folosire a capacităţilor de
producţie neutilizate la nivelul de 10-20 %, etc..

3. Cauzele ciclicităţii şi rolul statului în stabilizarea economiei.

Statul are un rol important în stabilizarea economică şi anume prin politicile elaborate, îndreptate atât
către cererea agregată, cât şi către oferta agregată.
Politicile îndreptate către cererea agregată (teoria lui Keynes). Atenuarea efectelor negative ale
fluctuaţiei ciclice se realizează cu mijloace şi instrumente de politici economice: cheltuieli publice, sisteme
de impozite şi taxe, rata dobânzii şi masa monetară, sistemul asigurărilor sociale etc. Aceste măsuri pot fi
grupate în 3 mari categorii: politici ale cheltuielilor publice; politici monetare şi de credit; politici fiscale:
- politica cheltuielilor publice se bazează pe majorarea cheltuielilor bugetului administraţiei centrale în
faza de recesiune ­ chiar cu preţul unui deficit bugetar ­ cu scopul de a menţine sau impulsiona cererea
agregată (pentru a stimula producţia în vederea trecerii la faza de expansiune);
­ politicile monetare şi de credit au ca principale instrumente rata dobânzii, creditul şi masa monetară.
Ele se aplică diferenţiat în funcţie de starea conjuncturii economice;
­ politica fiscală ­ utilizează sistemul de impozite şi taxe în scopuri anticiclice. Astfel, în caz de recesiune,
se poate reduce fiscalitatea (gradul de impozitare directă a veniturilor şi de taxare a consumului), în
condiţii de boom creşte fiscalitatea pentru a frâna cererea de bunuri şi investiţii, chiar inflaţia;
Mecanismele de funcţionare a economiei în ţările dezvoltate s-au folosit de stabilizatori automaţi ai cererii
agregate care pot fi:
­ sistemul fiscal progresiv asupra veniturilor care atenuează scăderea cererii şi consumului agregat în
perioadele de recesiune şi alimentează creşterea cheltuielilor pentru consum în perioada de expansiune;
­ generalizarea asistenţei pentru şomaj şi de ajutor social pentru anumite categorii ale populaţiei;
­ relativa rigiditate a preţurilor, salariilor şi altor categorii de venituri în raport de evoluţia conjuncturii
economice;
­ creşterea rolului firmelor mari, puternice care prin politicile de gestiune a stocurilor şi a programelor de
investiţii pe termen lung, a importantelor resurse de autofinanţare ş.a., menţin un trend relativ stabil
investiţiilor, independent de faza ciclului decenal.

Politici bazate pe ofertă pornesc de la filozofia că pentru a influenţa conjunctura în situaţii nefavorabile
este esenţială ameliorarea stimulentelor pentru a-i incita pe producători să mărească oferta agregată prin
următoarele măsuri (politici):
­ efectuarea unor reforme structurale orientate spre extinderea concurenţei şi preţuri libere;
­ folosirea unor pârghii economice care să îmbunătăţească perspectivele de profit ale producţiei
stimulându-i astfel să-şi menţină şi după caz, să sporească oferta de bunuri.

10
 Tema 4. PIAŢA MUNCII ŞI DEZECHILIBRELE EI

1. Piaţa muncii şi componentele ei. Echilibrul pe piaţa muncii. Modelul pieţei muncii: ecuaţiile
şi interpretarea grafică.
2. Formele şi cauzele şomajului. Modelul ratei naturale a şomajului. Histereza şomajului.
3. Costurile şomajului. Legea lui Okun. Durata şomajului.

1. Piaţa muncii şi componentele ei. Echilibrul pe piaţa muncii. Modelul pieţei muncii: ecuaţiile
şi interpretarea grafică.
Munca în calitate de factor de producţie, se tranzacţionează pe piaţa muncii, piaţă pe care se întâlnesc
cererea şi oferta de muncă şi se formează preţul muncii.
Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată care se formează în economie într-o anumită
perioadă de timp.
Costul fiecărui angajat este salariul nominal pe care firma i-l plăteşte. Salariul reprezintă pentru
firmă costul marginal al muncii. Salariul real exprimă puterea de cumpărare a salariului nominal.
Oferta de muncă reprezintă cantitatea de muncă pe care o pot depune membrii societăţii în condiţii
salariale.
Examinarea problemelor ce ţin de ocuparea forţei de muncă şi şomaj necesită evidenţierea în
rândurile populaţiei totale a ţării a diferitor grupuri de persoane.

Populaţia totală

Populaţia în vârsta de muncă Populaţia în afara vârstei de muncă

Persoane apte de muncă (PA) Persoane inapte de muncă

Persoane apte ocupate (PAO) Persoane apte neocupate

Persoane care doresc Persoane apte de muncă care nu

să lucreze, dar nu au doresc să lucreze; studenţii la zi;
loc de muncă - şomeri militarii în termen, etc.

Ocuparea forţei de muncă caracterizează participarea populaţiei apte de muncă la activităţile utile
dintr-o ţară.
Ocuparea forţei de muncă poate fi exprimată:
a) ca ocupare absolută – prin numărul persoanelor care participă la activităţile utile societăţii,
populaţia aptă ocupată;
b) ca ocupare relativă – prin rata ocupării forţei de muncă Ro, se determină ca raportul dintre
numărul de persoane ocupate şi numărul populaţiei active.
Ro = (PAO / PA)* 100%

2. Formele şi cauzele şomajului. Modelul ratei naturale a şomajului. Histereza şomajului.

11
 Ocuparea forţei de muncă în activităţile economico-sociale şi şomajul dovedesc cum funcţionează
piaţa muncii într-o perioadă sau un moment dat.
Şomajul este o stare a pieţei muncii caracterizată printr-o ofertă a forţei de muncă mai mare decât
cererea din ea.
Din punct de vedere al cauzelor care generează şomajul distingem următoarele forme de şomaj:
1. şomajul fricţional, datorat fluctuaţiei normale a forţei de muncă (de exemplu, persoane care îşi
schimbă localitatea, sau tinerii nou intraţi pe piaţa muncii). Este un şomaj benevol şi de scurtă durată,
persoanele respective posedă deprinderi de muncă pe care le pot propune imediat pe piaţa muncii.
2. şomajul structural, este o consecinţă a modificărilor structurale din economie şi ca urmare în
structura cererii din forţa de muncă; afectează persoanele ale căror profesii devin învechite sau mai puţin
solicitate, are un caracter forţat, de lungă durată; persoanele afectate au nevoie de o nouă pregătire
profesională pentru a se angaja în câmpul muncii.
3. şomajul ciclic apare în perioadele de recesiune şi criză economică, în perioadă de subproducţie
şomajul ciclic completează şomajul fricţional şi cel structural, iar în situaţie de supraproducţie şomajul
ciclic lipseşte.
Şomajul natural este acel nivel al şomajului pentru care preţurile se stabilizează şi corespunde
potenţialului economiei naţionale pe o anumită perioada. Şomajul natural include numai şomaj fricţional şi
şomaj structural, ceea ce înseamnă că la nivelul potenţial al PNB şomajul ciclic este zero. Rata naturală a
şomajului nu are o mărime predeterminată, la care să se alinieze toate economiile naţionale. De exemplu, la
mijlocul ultimului deceniu al secolului XX, ea era estimată la 14% pentru economiile în tranziţie, la 6-12
% pentru ţările U.E. şi la 4-5 % pentru S.U.A. Mai mult decât atât, rata naturală a şomajului se modifică în
timp, iar experienţa istorică demonstrează, că tendinţa generală este de creştere. Care ar fi explicaţia creşterii
ratei naturale a şomajului? Un fenomen interesant este cel al hazardului moral: creşterea cuantumului şi
duratei ajutorului de şomaj măreşte costul oportun al timpului de muncă, astfel că numărul şomerilor
voluntari creşte. Pe de altă parte, şomajul manifestat pe o perioadă îndelungată este perceput de firme ca o
depreciere a aptitudinilor şi priceperii salariaţilor care nu lucrează, rezultatul fiind faptul că firmele se abţin
să angajeze şomeri. O altă explicaţie se află în evoluţia demografică: reducerea ponderii tinerilor în totalul
populaţiei, categorie caracterizată în general printr-un grad mare al ocupării, este de natură să determine
creşterea ratei şomajului.
Şomajul poate fi exprimat:
a) şomaj absolut – prin numărul şomerilor;
b) şomaj relativ – prin rata şomajului, rş (U) rş (U)= (Ş / PA) * 100%
Populaţia aptă = numărul şomerilor+populaţia aptă ocupată.
Şomajul mai poate fi caracterizat după:
a) frecvenţa (cît de des se află o persoană în şomaj timp de o perioadă de timp(un an));
b) durata (timpul de aflare a persoanei în şomaj);
c) distribuţia (reprezentată după vîrstă, sex, profesii).

3. Costurile şomajului. Legea lui Okun. Durata şomajului.

Costul social al şomajului reprezintă efortul total pe care-l suportă persoanele, grupele de persoane,
economia şi societatea afectate de acest fenomen complex.
Efectele şomajului sunt uşor de dedus, cele mai importante efecte economice şi sociale ale
şomajului sunt:
a) creşterea cheltuielilor cu protecţia socială;
b) reducerea eficienţei forţei de muncă;
c) reducerea veniturilor individuale ale salariaţilor concediaţi, care antrenează o reducere a
consumului acestora şi o extindere a sărăciei;
d) efecte sociale generale - creşterea criminalităţii, sinuciderilor, cerşetorilor etc.;
e) efecte asupra sănătăţii psihice a şomerului: stări depresive, sentimentul de excludere din societate
etc.;
f) reducerea PNB.
Economistul Arthur Okun a descris relaţia dintre rata şomajului şi PNB. sub forma unei legi
care îi poartă numele. Ea are 2 interpretări:

12
 1) dacă rata efectivă a şomajului depăşeşte rata naturală cu 1 %, atunci producţia reală va fi
mai mică ca producţia potenţială cu β%.
Y – Y* / Y * = - β (U – U*), unde: Y – producţia reală, efectivă (PNB)
Y* - producţia potenţială; U – rata efectivă a şomajului fricţional şi structural
U* - rata naturală a şomajului; β – coeficientul sensibilităţii producţiei reale la dinamica
şomajului ciclic – are valori de la 2% până la 3%;
Y – Y* / Y * - abaterea relativă a producţiei reale de la cea potenţială;
U – U* - rata şomajului ciclic
(Y-Y*)/Y*

U<U*

U = U*

U,%
U>U*
2) dacă rata şomajului nu se modifică, producţia reală creşte anual cu 3% (datorită creşterii
numărului populaţiei, acumulării de capital, perfecţionarea tehnologiilor, etc.); dacă însă rata
efectivă creşte cu 1%, atunci ritmul de creştere a Y se reduce cu 2%.
(Y1 – Y0 ) / Y0 = 3% - 2 (U 1 – U0 )
(Y1 – Y0 ) / Y0 – ritmul de creştere a producţiei reale;
U1 – U0 = 0 => 3%
1% => 1%
2% => -1%

Mai importantă decât protecţia şomerilor este diminuarea şomajului, iar principalele căi sunt:
a) Stimularea cererii agregate, în condiţiile în care oferta agregată poate să crească, există însă
pericolul inflaţiei, măsura putând fi aplicată mai ales în condiţii de deflaţie.
b) Reforma pieţei muncii în sensul asigurării unei mai mari flexibilităţi a salariului.
c) Reducerea efectului de hysteresis, prin eliminarea hazardului moral. Se propune limitarea
perioadei de acordare a ajutorului de şomaj, impunerea unor cursuri obligatorii pentru şomeri, a
obligativităţii acestora de a efectua munci publice etc.
d) O atenţie mai mare acordată educaţiei şi pregătirii profesionale în concordanţa cu
cerinţele de muncă viitoare.

13
 Tema 5. PROCESELE INFLAŢIONISTE ŞI ASIGURAREA STABILITĂŢII PREŢURILOR

1. Cauzele, formele şi natura inflaţiei contemporane. Modelul inflaţiei prin cerere. Modelul inflaţiei
prin ofertă. Evaluarea inflaţiei.
2. Curba lui Phillips şi interpretarea ei. Ecuaţia curbei lui Phillips şi sensul ei economic.
3. Inflaţia şi creşterea economică. Rata de sacrificiu.
4. Costurile inflaţiei şi politici antiinflaţioniste.

1. Cauzele, formele şi natura inflaţiei contemporane. Modelele inflaţiei prin cerere. Modelul
inflaţiei prin ofertă. Evaluarea inflaţiei.
Din punct de vedere al naturii sale, a cauzelor şi mecanismelor declanşatoare, inflaţia este cea mai
controversată formă a dezechilibrului macroeconomic. Caracteristicile principale ale inflaţiei
contemporane sunt:
a) este un proces de depreciere a banilor atât pe plan naţional cât şi în raport cu alte valute;
b) este un proces de creştere durabilă şi generalizată a preţurilor şi tarifelor;
c) este expresia unui dezechilibru monetar şi material manifestat atât pe piaţa monetară cât şi pe piaţa
mărfurilor;
d) este influenţată de diverse aspecte psihologice.
Inflaţia contemporană este un dezechilibru macroeconomic monetaro-material care exprimă existenţa
în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte necesităţile reale ale economiei. Ca urmare, are loc
deprecierea banilor şi creşterea nivelului mediu al preţurilor.
În macroeconomie s-au conturat 2 puncte de vedere care explică natura inflaţiei:
1) accentul se pune pe cauzele de ordin material al inflaţiei, aceasta fiind o consecinţă a
dezechilibrului dintre cererea agregată şi oferta agregată; atunci când creşterea cererii nu este însoţită de o
creştere a ofertei se declanşează fenomenul de inflaţie;
2) accentul se pune pe cauzele de ordin monetar ale inflaţiei; explicaţia inflaţiei în aşa caz are la bază
următoarea ecuaţie:
M*V = P*Y
În cazul unei oferte agregate inelastice (Δ% Y = 0) şi a unei viteze de circulaţie a monedei constante
(Δ%V = 0) modificarea cantităţii de monedă în circulaţie va influenţa nemijlocit nivelul mediu al
preţurilor.
Dacă Δ%V = 0, atunci – Δ % M > Δ %Y => P ↑
Δ % M = Δ %Y => P const
Δ % M < Δ %Y => P ↓
Mecanismele inflaţiei sunt legate nemijlocit de cauzele care provoacă inflaţia. În acest context se
delimitează:
a) inflaţia prin cerere; b) inflaţia prin costuri (ofertă).
Inflaţia prin cerere este o consecinţă a creşterii cererii agregate în condiţiile caracteristice utilizării
integrale a factorilor de producţie. Aceleaşi consecinţe vor fi şi în cazul când cererea agregată creşte într-
un ritm mai rapid decât oferta agregată.

14
 AS
P

P2

AD2

P1 AD1

P0
AD0
Y
Y0 Y*

Drept cauze principale ale inflaţiei prin cerere pot fi considerate:

- creşterea cantităţii de monedă în circulaţie;
- creşterea cheltuielilor publice;
- creşterea exporturilor, etc..
Inflaţia prin costuri (ofertă) este o consecinţă a creşterii costurilor de producţie şi a reducerii ca
urmare a ofertei agregate. La nivelul existent al cererii agregate se va înregistra o creştere a nivelului
mediu al preţurilor. Concomitent producţia se va micşora, iar şomajul va creşte, altfel spus inflaţia prin
costuri conduce la fenomenul de stagflaţie.
P
AS1

AS0

P1

P0
AD

Y
Y1 Y0
Drept cauze principale ale inflaţiei prin costuri pot fi:
- creşterea salariilor nominale într-un ritm mai rapid decât productivitatea muncii;
- creşterea preţurilor la materii prime şi materiale, inclusiv resurse energetice;
- creşterea presiunii fiscale, etc..
Pentru evaluarea inflaţiei se calculează rata inflaţiei care exprimă modificarea relativă a nivelului
mediu al preţurilor în 2 perioade diferite.
π = (P1 – P0) / P0 * 100%, unde P1 , P0 – nivelul mediu al preţurilor în perioada curentă şi perioada
precedentă.
Pentru ambele perioade indicii preţurilor se iau în raport cu aceeaşi perioadă de bază.

În funcţie de valorile ratei inflaţiei se disting mai multe tipuri de inflaţie şi anume:
- inflaţie târâtoare (latentă) 3-4 % anual (Se caracterizează prin faptul că preţurile cresc încet şi
previzibil. În consecinţă, există o relativă stabilitate a banilor, astfel încât oamenii au încredere în monedă
şi o folosesc ca mijloc de rezervă şi de schimb);
- inflaţie deschisă (moderată) 5- 10% anual;
15
 - inflaţie galopantă peste 10 % anual (Destabilizează, în general, economia şi presupune o lipsă de
încredere a cetăţenilor în moneda naţională. De cele mai multe ori, moneda este substituită în funcţiile ei
cu o valută stabilă, adesea dolarul american. În aceste condiţii, moneda naţională se devalorizează foarte
rapid, piaţa financiară este extrem de instabilă, iar capitalul foarte volatil);
- megainflaţie 100 – 500 % anual
- hiperinflaţie peste 500 % anual (Este un fenomen foarte grav, determinând demonetizarea
economiei şi un mediu economic mult prea incert pentru orice investiţie. Ţările cu hiperinflaţie sunt
considerate foarte riscante pentru afaceri, ceea ce încetineşte creşterea ofertei de bunuri şi servicii şi
agravează inflaţia).

2. Curba lui Phillips şi interpretarea ei. Ecuaţia curbei lui Phillips şi sensul ei economic.
Cercetătorul neozeelandez A. Phillips a evidenţiat, pe baza unei cercetări minuţioase, relaţia între
rata de creştere a salariilor nominale şi rata şomajului. El a ajuns la concluzia că cele două se află în relaţie
negativă. Când rata şomajului este ridicată revendicările salariale ale sindicatelor şi angajaţilor sunt reduse.
Ecuaţia lui Phillips:
π = πe –β(U – U*) + ε, unde π – inflaţia, πe – inflaţia aşteptată (anticipată),
U – rata efectivă a şomajului, U* – rata naturală a şomajului,
β – coeficientul sensibilităţii inflaţiei la dinamica şomajului ciclic; ε – şocurile ofertei.
Pe baza acestei relaţii A. Phillips a construit curba care-i poartă numele, esenţa economică a căreia
constă în aceea că odată cu micşorarea şomajului are loc creşterea inflaţiei, şi invers. Aceasta se explică
astfel: dacă rata şomajului scade => numărul populaţiei ocupate creşte => volumul salariilor din economie
cresc => salariul este cheltuit pe piaţă => pe piaţă sunt mai mulţi bani => indicele general al preţului creşte
=> rata inflaţiei creşte.
Curba lui Phillips
π, %

U, %
Această relaţie este valabilă pentru termen scurt, în perioadă îndelungată, ea are formă verticală,
adică arată că oricare ar fi nivelul inflaţiei în economie întotdeauna există un şomaj natural.
π=πe + f((Y-Y*)/Y*)+ε unde Y – PNB efectiv,
Y* - PNB potenţial.

În perioada lungă de timp, dependenţa invers proporţională dintre rata şomajului şi rata inflaţiei nu se
respectă, deoarece nivelul şomajului corespunde celui natural, iar curba lui Phillips este o dreaptă
verticală.

16
 π

U
U*
3. Inflaţia şi creşterea economică. Rata de sacrificiu.
Orice economie manifestă pe termen lung o tendinţă de creştere şi de ameliorare a condiţiilor de
viaţă ale oamenilor. Prin creşterea economică înţelegem creşterea potenţialului productiv al economiei
naţionale, ceea ce echivalează cu creşterea PNB potenţial, deci a ofertei agregate pe termen lung. Creşterea
economică se măsoară cu ajutorul a doi indicatori: creşterea reală a PNB şi creşterea reală a PNB pe
locuitor. Creşterea economică este pozitivă atunci când PNB pe locuitor creşte, negativă în situaţie inversă
şi zero când PNB/locuitor este constant.
În funcţie de relaţia dintre creşterea PNB real şi cea a preţurilor, procesele de creştere economică se
clasifică în:
a) creştere economică neinflaţionistă, când preţurile cresc mai încet decât PNB real;
b) creşterea economică inflaţionistă, când PNB creşte mai încet decât preţurile;
c) stagflaţie, când PNB stagnează, iar preţurile cresc;
d) slumpflaţie, când PNB scade, iar preţurile cresc.
Există creştere economică: - intensivă; - extensivă.
Factorii ce influenţează creşterea economică:
- factori economici; - sociali; - tehnici şi tehnologici; - instituţionali.
Rata sacrificiului arată preţul inflaţiei în cazul când statul intervine în micşorarea şomajului.
U – U* = (-1/β)*Pi - Pi-1 , unde 2< β <3,
Pi – preţul în perioada curentă,
Pi-1 – preţul în perioada precedentă
U – şomajul efectiv
U* - şomaj natural
Sensul economic: fiecare procent de scădere a ratei inflaţiei cere o creştere a şomajului cu 1/β
procente faţă de nivelul său natural.

4. Costurile inflaţiei şi politici antiinflaţioniste.

Consecinţele inflaţiei sunt de ordin micro şi macroeconomic. Consecinţele microeconomice se
manifestă în redistribuirea veniturilor şi avuţiei fără ai afecta negativ pe toţi. Mecanismele redistribuirii
sunt determinate de următoarele efecte:
- efectul venitului (cei ale căror venituri nominale cresc mai repede decât nivelul preţului obţin o
parte mai mare a venitului total);
- efectul preţului (cei care preferă mărfuri şi serviciu ale căror preţuri cresc mai încet obţin un venit
mai mare);
- efectul avuţiei (cei care au în posesie bunuri care cresc în valoare reală acumulează mai mult ca
ceilalţi).
Consecinţele macroeconomice ale inflaţiei se manifestă prin faptul că inflaţia dezechilibrează ritmul
producţiei prin modificarea consumului, economiilor, investiţiilor.
Inflaţia influenţează în mod diferit nivelul veniturilor reale. În mare parte o astfel de influenţă
depinde de faptul dacă inflaţia este anticipată sau nu. Dacă inflaţia este anticipată, atunci ajustarea
veniturilor nominale poate fi efectuată ţinând cont de ecuaţia lui Fisher:
i = r + πe , unde: i – rata nominală a dobânzii; r – rata reală a dobânzii; πe – eventuala rată a inflaţiei

17
 Politicile antiinflaţioniste au drept obiectiv de bază:
a) controlul cererii agregate prin reducere masei monetare în circulaţie – acest control se efectuează
prin creşterea impozitelor, reducerea cheltuielilor guvernamentale; creşterea ratei dobânzii – care vor
reduce cererea agregată,
b) stimularea ofertei agregate – se face prin stabilirea controlului asupra preţurilor (îngheţarea
preţurilor) şi scutirea întreprinderilor de anumite impozite şi taxe – care vor extinde oferta agregată.

18
 Tema 6. MODELUL AD-AS. ECHILIBRUL MACROECONOMIC GENERAL

1. Cererea agregată şi determinanţii ei. Curba AD şi efectele ce influenţează traiectoria curbei

AD.
2. Oferta agregată şi determinanţii ei. Curba ofertei agregate şi ecuaţia ei. Modelul keynesian
al ofertei agregate. Modelul clasic al ofertei agregate.
3. Echilibrul macroeconomic general în modelul AD-AS. Echilibrul în perioadă scurtă şi lungă.
4. Şocurile AD şi AS. Politici de stabilizare.

Modelul AD – AS se aplică pentru a studia fluctuaţiile în nivelul producţiei şi a preţurilor, cât şi

consecinţele acestor fluctuaţii. Acest model permite descrierea diferitor variante ale politicilor
macroeconomice ale statului. Modelul AD – AS este abordat diferit şi anume: în teoria clasică şi cea
keynesiană.

Modelul clasic Modelul keynesian

* examinează comportamentul economiei în
perioadă lungă (LR)
* presupune flexibilitatea preţurilor
* reiese din egalitatea dintre producţia reală şi cea
potenţială (Y =Y*)
* Y* = f (K, L, T)
* reiese din stabilitatea mărimilor reale (salariul
real)
* reiese din lipsa şomajului, inflaţia este cauzată
doar de creşterea ofertei de monedă
* examinează comportamentul economiei în
perioadă scurtă (SR)
* presupune rigiditatea preţurilor
* afirmă că producţia se modifică drept răspuns la
modificarea AD
* Y = f (AD)
* reiese din stabilitatea mărimilor nominale (salariul
nominal)
* admite existenţa şomajului, argumentează rolul
stimulator al acesteia în creşterea producţiei

1. Cererea agregată, determinanţii. Curba cererii agregate şi efectele ce influenţează

traiectoria curbei cererii agregate.
Cererea agregată (AD) reprezintă cantitatea totală de bunuri şi servicii cerută pe piaţă în economia
naţională. Componentele cererii agregate sunt:
1) consumul personal (C);
2) investiţii private brute (Ib)
Ib = Inete+A, Inete>A => economia se află în perioada de creştere;
Inete=A => stagnare;
Inete<A => descreştere economică.
3) achiziţii guvernamentale pentru procurarea de bunuri şi servicii (G);
4) exportul net (Xn).
Ecuaţia cererii agregate este: AD = C + Ib + G + Xn
Determinanţii AD sunt:
1) Modificarea cheltuielilor de consum – consumul poate fi influenţat de venitul disponibil a
persoanelor fizice, nivelul impozitului pe venitul persoanelor fizice, înclinaţia marginală spre consum,
nivelul prognozat al venitului şi al preţurilor.
2) Modificarea cheltuielilor de investiţii, care este influenţată de nivelul dezvoltării economice,
nivelul impozitului pe venit, rata dobânzii, rata prognozată a profitului, anticipările inflaţioniste, riscurile
economice.
3) Modificarea cheltuielilor guvernamentale – se consideră constante deoarece se stabilesc la
începutul anului prin bugetul de stat şi pot fi modificate la intervenţia guvernului în cazuri extreme.
4) Modificarea exportului net – este influenţat de cursul valutar şi de venitul altor ţări.
Curba cererii agregate reprezintă cantitatea totală de bunuri şi servicii cerută în economie de către
toţi agenţii economici la un anumit nivel al preţului.

19
 P

AD
Y
Dependenţa inversă a cererii agregate şi a preţurilor poate fi explicată prin două modalităţi:
1) Conform teoriei cantitative a banilor.
M*V = P*Q, unde M – masa monetară, V – viteza de rotaţie a capitalului, P – preţul, Q – cantitatea
de producţie.
P = (M*V)/Q
Q = (M*V)/P
Dacă P creşte, rezultă că Q scade şi invers.
2) Conform efectelor cererii agregate:
a) efectul ratei dobânzii – creşterea preţurilor duce la micşorarea ofertei reale de bani, la majorarea
cererii de bani, respectiv la creşterea ratei dobânzii pe piaţa monetară, ca urmare investiţiile scad şi cererea
agregată scade;
b) efectul bogăţiei – care arată că dacă preţurile cresc, ca urmare valoarea bogăţiei acumulate de
populaţie se reduce, ca urmare se micşorează cererea din partea menajelor, ceea ce duce la micşorarea
cererii agregate;
c) efectul importului – creşterea preţurilor mărfurilor interne duce la majorarea cererii populaţiei
pentru bunurile importate, care duce la micşorarea exportului net şi ca urmare la reducerea cererii
agregate.
Orice modificare a nivelului preţului va determina o deplasare de-a lungul curbei cererii agregate.
Orice modificare a componentelor cererii agregate, la acelaşi nivel al preţurilor, va determina o
deplasare în spaţiu a curbei cererii agregate.
Creşterea oricărei componente duce la creşterea cererii agregate şi ca urmare curba AD se deplasează
în sus în dreapta, şi invers.
Fiecare din componentele AD este influenţată de anumiţi factori, corelaţiile dintre acestea fiind
reflectate prin anumite funcţii:
1) Funcţia consumului are următoarea formă generală:
C = a + MPC*Yd, unde: a – consum autonom, MPC – înclinaţia marginală spre consum,
Yd – venitul disponibil
Yd = Y – T
T = (1 - t)*Y, unde t – rata taxelor şi impozitelor
MPC – exprimă ponderea modificării cheltuielilor pentru consum în urma modificării venitului
disponibil: MPC = ΔC / ΔYd
Similar se determină înclinaţia medie spre consum care exprimă ponderea cheltuielilor pentru consum în
venitul disponibil: APC = C / Yd

20
 C
C = a + MPC*Yd

MPC*Yd
C2
C1 MPC

Y
Y1 Y2
Din funcţia consumului se poate deduce funcţia economisirii:
S = MPS * Yd – a; MPS = ΔS / ΔYd
APS = S / Yd
Între MPC şi MPS, şi APC şi APS există următoarele relaţii: MPC + MPS = 1,
APC + APS = 1
Economiile pot fi pozitive, cât şi negative. În cazul când C >Yd, S < 0 şi invers.
S
S=MPS * Yd - a

S=0

S>0

Y
S<0
2) Prin investiţii se înţelege totalitatea cheltuielilor care se fac pentru cumpărarea bunurilor de capital în
vederea sporirii avuţiei societăţii.
Suma investiţiilor de înlocuire şi a investiţiilor nete, de dezvoltare, formează investiţiile brute de capital, ce
contribuie la formarea brută a capitalului tehnic.
Funcţia investiţiilor în varianta cea mai simplă este:
I = e – d * r, unde I – cheltuielile investiţionale; e – investiţii autonome; r – rata reală a dobânzii; d –
coeficientul ce caracterizează sensibilitatea investiţiilor la modificarea ratei dobânzii.

I(r)

21
 În procesul de efectuare a investiţiilor se compară rata dobânzii cu rata aşteptată a profitului: dacă r > rata
profitului, atunci nu este rentabil de a lua credit pentru investiţii.
Ţinând cont de dependenţa direct proporţională dintre investiţii şi nivelul venitului, funcţia investiţiilor are
forma:
I = e – d * r + γ * Y, unde γ – înclinaţia marginală spre investiţii
γ = ΔI / ΔY

Rata dobânzii nominală este numit procentul bancar pentru depozitele la termen, iar mărimea puterii
de cumpărare a consumatorilor este numită rata dobânzii reală. Dacă rata dobânzii nominală este i, iar rata
dobânzii reală cu r, inflaţia cu π, atunci relaţia dintre ele este:
r = i – π de aici rezultă că i = r + π
Această ecuaţie arată că rata dobânzii nominale se poate modifica din 2 motive: în rezultatul
modificării ratei dobânzii reale şi în rezultatul modificării ritmului inflaţiei.
În conformitate cu teoria cantitativă a banilor, mărimea ritmurilor de creştere a masei monetare cu 1
% duce la creşterea ritmului inflaţiei, la fel, cu 1%. În conformitate cu ecuaţia lui Fisher, mărimea ritmului
inflaţiei cu 1%, la rândul său, duce la creşterea ratei dobânzii nominale cu 1%. Această relaţie dintre ritmul
inflaţiei şi rata dobânzii nominale a primit denumirea de efectul lui Fisher.

2. Oferta agregată şi determinanţii ei. Curba ofertei agregate şi ecuaţia ei. Modelul keynesian
al ofertei agregate. Modelul clasic al ofertei agregate.
Oferta agregată (AS) reprezintă totalitatea bunurilor şi serviciilor produse într-o economie de toţi
agenţii economici exprimat în formă valorică.
AS = Y = reprezintă nivelul venitului sau nivelul producţiei
PIB după venit= A+II+S+R+D+Profitul întreprinderilor => reprezintă AS
Determinanţii AS:
1) modificarea preţurilor la resurse - creşterea costurilor duce la reducerea ofertei agregate;
2) schimbările în productivitate:
3) schimbările în normele juridice (ex: majorarea taxelor duce la creşterea costurilor respectiv la
reducerea AS).
Curba ofertei agregate reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii oferite pe piaţă la un anumit nivel al
preţurilor.
a) când se modifică preţul (creşte) are loc deplasarea de-a lungul curbei AS;
b) când are loc modificarea cantităţii oferite indiferent de nivelul preţurilor are loc deplasarea curbei
AS în stânga sau în dreapta, în cazul dat nivelul producţiei se modifică, iar preţul rămâne constant.

Modelul keynesian al ofertei agregate.

Acest model a fost analizat în anii 60 şi are următoarele caracteristici:
- economia funcţionează în condiţiile ocupării necomplete a factorilor de producţie;
- preţurile sunt fixe şi foarte lent reacţionează la fluctuaţiile pieţei;
- mărimile reale sunt relativ flexibile şi se modifică în dependenţă de modificarea pieţei
În conformitate cu teoria keynesiană:
a) curba AS este o dreaptă orizontală (preţurile şi salariile nominale sunt rigide):
P

SRAS

22
 b) curba AS are pantă crescătoare – în cazul salariilor nominale rigide şi a preţurilor relativ flexibile:

P SRAS

În cazul când preţurile sunt relativ flexibile AS are o înclinaţie pozitivă, adică odată cu creşterea
preţului are loc o creştere a cantităţii oferite.

Modelul clasic al ofertei agregate.

Modelul clasic caracterizează oferta agregată în perioadă lungă de timp (LRAS) şi are următoarele
caracteristici:
- volumul producţiei se află la nivelul său potenţial;
- volumul producţiei este influenţat doar de modificarea factorilor de producţie şi nu este influenţat
de modificarea preţurilor;
- modificarea factorilor de producţie în perioadă lungă este relativ lentă;
- preţurile şi salariul real sunt flexibile şi modificarea lor menţine echilibrul
- orice modificarea nivelului preţului este influenţată de modificarea AD.

Graficul modelului clasic

P LRAS

Y
Y*, Y=f(K, L, T)
Dacă AD se măreşte, atunci curba AD se deplasează în sus, ca urmare preţul de echilibru se
majorează, iar nivelul producţiei este constant.
Orice modificare în factorii de producţie va deplasa curba LRAS => creşte oferta agregată în
condiţiile ocupării depline a tuturor factorilor de producţie (Y*) (K, L).
Dacă AD rămâne constantă, atunci nivelul producţiei potenţiale (Y*) creşte, iar nivelul preţului se
micşorează.

3. Echilibrul macroeconomic general în modelul AD-AS. Echilibrul în perioadă scurtă şi lungă.

23
 În macroeconomie ca şi în microeconomie conceptul de bază este realizarea echilibrului. Acest
concept în macroeconomie se realizează datorită confruntării cererii şi ofertei agregate. Toate politicile
macroeconomice propuse de diferite şcoli sunt îndreptate spre obţinerea echilibrului.
Echilibrul macroeconomic general în modelul AD-AS se analizează ţinând cont de diferite variante
ale ofertei.

Echilibrul în perioadă lungă.

Modificările în nivelul cererii agregate vor influenţa doar nivelul preţurilor.
AD↑=>P↑
AD↓=>P↓

P
LRAS

A
P0
AD

Y
Y*

Echilibrul în perioadă scurtă.

P

SRAS
P0

AD
Y
Y0
Modificările în aşa caz în nivelul cererii agregate vor influenţa doar volumul producţiei.
În cazul în care curba ofertei agregate pe termen scurt are pantă crescătoare, modificarea cererii
agregate va influenţa atât nivelul producţiei, cât şi nivelul preţurilor.

24
 P
AS

Să presupunem că în situaţia iniţială economia se află în echilibru pe termen lung.

P LRAS

A
SRAS
P0
AD0

Y
Y*
Echilibrul pe termen lung corespunde punctului A, în care curba AD0 intersectează curba LRAS.
Preţurile se stabilesc la nivelul P0, care menţine acest echilibru. Din aceste considerente curba SRAS trece
prin acest punct.
Dacă Banca centrală va majora oferta de monedă, AD creşte (masa monetară creşte), atunci AD se
deplasează de la AD0 la AD1.

P LRAS

P1 C

A B SRAS
P0
AD1

AD0

Y
Y* Y1

Punctul A reprezintă echilibrul macroeconomic general.

25
 Punctul B caracterizează echilibrul pe termen scurt (Y1>Y*) şi într-o anumită perioadă de timp
bunurile se realizează la aceleaşi preţuri. Treptat însă cresc cheltuielile de producţie din cauza insuficienţei
resurselor şi a creşterii preţurilor la ele. Aceasta duce la creşterea preţurilor la produsele finite, ca rezultat
are loc deplasarea de-a lungul AD din punctul B în punctul C.
Punctul C caracterizează echilibrul pe termen lung care se stabileşte la un nivel mai înalt al preţurilor
şi la nivelul producţiei potenţiale.
Acest proces se numeşte procesul de corectare al preţurilor. Corectarea preţurilor ca urmare a
modificării AD are loc treptat, pe când acomodarea volumului de producţie şi volumului ocupării are loc
mai repede.
4. Şocurile AD şi AS. Politici de stabilizare.
Factorii care influenţează echilibrul macroeconomic sunt factorii care modifică nemijlocit cererea şi
oferta agregată. Astfel de modificări sub influenţa factorilor externi, care nu vin nemijlocit din economie,
sunt numite – şocuri economice.
Modelul AD-AS explică cum şocurile cererii agregate şi ofertei agregate determină fluctuaţiile
macroeconomice. Totodată el este util pentru a stabili cum politica macroeconomică poate reacţiona la
astfel de şocuri pentru a regla fluctuaţiile macroeconomice. Politica care are drept obiectiv menţinerea
producţiei şi a ocupării la nivelul potenţial este numită politica de stabilizare.
Şocurile AD sunt:
- modificarea masei monetare;
- modificarea vitezei de circulaţie a banilor;
- modificarea cererii de investiţii.
Şocurile AS sunt legate de:
- cursul de schimb (ε):
- schimbarea bruscă a preţurilor la resurse;
- calamităţi naturale;
- schimbarea legislaţiei.

26
 Tema 7. ECHILIBRUL MACROECONOMIC PE PIAŢA MĂRFURILOR. POLITICA
BUGETAR - FISCALĂ.

1. Cheltuielile planificate şi cheltuielile efective. Crucea lui Keynes. Mecanismul de realizare a

echilibrului pe piaţa mărfurilor.
2. Fluctuaţiile nivelului de echilibru al producţiei în jurul potenţialului economic.
Multiplicatorul cheltuielilor autonome.
3. Obiectivele şi instrumentele politicii bugetar-fiscale. Multiplicatorul cheltuielilor
guvernamentale. Multiplicatorul impozitelor. Multiplicatorul bugetului echilibrat.

1. Cheltuielile planificate şi cheltuielile efective. Crucea lui Keynes. Mecanismul de realizare a

echilibrului pe piaţa mărfurilor.

Cheltuielile planificate reprezintă cheltuielile pe care menajele, firmele, statul şi lumea externă le
planifică pentru a procura mărfuri şi servicii.
Crucea lui Keynes este un model bazat pe egalitatea dintre cheltuielile planificate şi cele efective.
Anume în acest caz piaţa bunurilor şi serviciilor se află în echilibru.
Pentru a simplifica construirea crucii lui Keynes se presupune că nivelurile impozitelor, investiţiilor,
cheltuielilor guvernamentale şi exportului net sunt fixate la un anumit nivel.
__ __ __ __
T = T I = I G = G Xn = Xn
În aşa caz funcţia cheltuielilor planificate are următoarea formă:
__ __ __ __
E = a + MPC* (Y - T) + I + G + Xn

Grafic se prezintă astfel:

__ _ _ __
E=a+MPC*(Y-T)+I+G+Xn

__
_ _ __ C=a+MPC*(Y-T)
I+G+Xn
__
MPC*(Y-T)
a

_ _ __
Mărimea cheltuielilor autonome A=a+I+G+Xn, determină cheltuielile autonome care nu depind de
nivelul venitului.
Un alt element al crucii lui Keynes este dreapta cu 45°. Acesta determină punctele în care cheltuielile
planificate sunt egale cu cheltuielile efective.

27
 E E=Y

E1
E1=Y1

E0 E0=Y0

Y
Y0 Y1

Notarea prin Y a cheltuielilor efective se explică prin faptul că PNB-ul are 2 semnificaţii:
- veniturile în economie;
- cheltuielile în economie.
De aceea Y reflectă nu doar veniturile efective, dar şi cheltuielile efective.
Reprezentând în acelaşi sistem de axe graficul cheltuielilor planificate şi dreapta cu panta de 45°
obţinem crucea lui Keynes.

E E=Y

E0
E0=Y0

Y
Y0
Dacă cheltuielile efective diferă de cele planificate, firmele sunt nevoite să facă investiţii neplanificate
în stocuri sau să reducă stocurile. În aşa mod se realizează echilibrul pe piaţa bunurilor.
E
E=Y

AS>AD

E
A

AD>AS

Y
Y

28
 2. Fluctuaţiile nivelului de echilibru al producţiei în jurul potenţialului economic.
Multiplicatorul cheltuielilor autonome.
Nivelul de echilibru al producţiei (venitului Y) este influenţat de modificările în componentele cererii
agregate: C, I, G, Xn. Astfel, majorarea oricărei din aceste componente va deplasa curba cheltuielilor
planificate în sus şi va conduce la creşterea nivelului de echilibru al producţiei.
E=Y
E
__ __ __ __
E1=a1+MPC*(Y-T1)+I0+G0+Xn1
E1 ΔXn __ _ _ __
E0=a0+MPC*(Y-T0)+I0+G0+Xn0

E0
Xn↑=>Xn1>Xn0

Y
Y0 Y1

ΔY
Reducerea oricărei componente a cheltuielilor agregate va deplasa graficul cheltuielilor planificate în
jos şi va reduce nivelul de echilibru al producţiei.
În cazul modificării cheltuielilor autonome datorită efectului de multiplicare se înregistrează o
modificare mai esenţială a producţiei de echilibru.
Multiplicatorul cheltuielilor autonome se determină ca raportul dintre modificarea venitului/producţiei
de echilibru şi modificarea cheltuielilor autonome.
m=ΔY/ΔA, ΔA=Δ(a+I+G+Xn)
Practic, multiplicatorul arată de câte ori modificarea venitului depăşeşte modificarea
iniţială a cheltuielilor autonome.
Datorită efectului de multiplicare, modificări neesenţiale în C, I, G şi Xn pot cauza modificări
esenţiale în nivelul ocupării şi producţiei. În aşa mod, multiplicatorul este un factor al instabilităţii
macroeconomice.
Din aceste considerente un obiectiv major al politicii bugetar-fiscale este crearea unor stabilizatori
automaţi care ar permite de a minimiza efectul de multiplicare prin reducerea înclinaţiei marginale spre
consum.

Un alt obiectiv a politicii este asigurarea egalităţii dintre nivelul de echilibru al producţiei efective şi
nivelul producţiei potenţiale.

Dacă cererea agregată este insuficientă, nivelul de echilibru al producţiei va fi sub nivelul celui
potenţial:

29
 E E=Y
E1
Decalaj
E0 recesionist

Y
Y0 Y*
Decalajul recesionist semnifică mărimea care trebuie să crească cererea agregată pentru ca nivelul
de echilibru al producţiei să atingă nivelul potenţial.

ΔY = Mărimea decalajului recesionist * Multiplicatorul cheltuielilor autonome

Cererea agregată excedentară determină situaţia în care nivelul de echilibru al producţiei depăşeşte
nivelul potenţial. Firmele nu pot lărgi producţia, drept răspuns la creşterea cererii agregate, deoarece toate
resursele sunt deja ocupate, ca urmare în economie se va înregistra creşterea nivelului mediu din economie
al preţurilor.

E
E=Y

E0 Decalaj
inflaţionist
E1

Y
Y* Y0
Decalajul inflaţionist semnifică mărimea cu care trebuie să se reducă cererea agregată pentru ca
nivelul de echilibru al producţiei să atingă nivelul potenţial.

ΔY = - Mărimea decalajului inflaţionist * Multiplicatorul cheltuielilor autonome

Decalajele analizate pot fi depăşite prin aplicarea instrumentelor politicii bugetar-fiscală.

3. Obiectivele şi instrumentele politicii bugetar-fiscale. Multiplicatorul cheltuielilor

guvernamentale. Multiplicatorul impozitelor. Multiplicatorul bugetului echilibrat.

Politică bugetar-fiscală cuprinde diverse măsuri menite să asigure utilizarea deplină a resurselor,
echilibrarea balanţei de plăţi externe, creşterea economică neinflaţionistă, etc..
Politica bugetar-fiscală de încurajare pentru o perioadă scurtă are drept obiectiv depăşirea
recesiunii ciclice în economie şi presupune majorarea cheltuielilor guvernamentale, reducerea impozitelor
sau o îmbinare a acestor măsuri.

30
 Într-o perioadă lungă politica de reducere a impozitelor poate contribui la extinderea ofertei
factorilor de producţie şi creşterea potenţialului economic.
Politica bugetar-fiscală de restrângere are drept obiectiv limitarea expansiunii ciclice în economie
şi presupune reducerea cheltuielilor guvernamentale, majorarea impozitelor sau o combinare a acestor
măsuri.
Într-o perioadă scurtă aceste măsuri permit de a stopa inflaţia prin cerere în schimbul unei reduceri a
producţiei şi creşterii şomajului.
În perioadă lungă de timp creşterea presiunii fiscale poate conduce la reducerea ofertei agregate şi
derularea fenomenului de stagflaţie.
Modificările în politica bugetar-fiscală într-o perioadă scurtă sunt însoţite de efectele
multiplicatorilor: cheltuielilor guvernamentale, impozitelor şi bugetului echilibrat.
Multiplicatorul cheltuielilor guvernamentale arată de câte ori modificarea nivelului de echilibru a
producţiei sau venitului va depăşi modificarea cheltuielilor guvernamentale.
mg= ΔY / ΔG
ΔY = mg * ΔG
Multiplicatorul cheltuielilor guvernamentale mai poate fi calculat astfel:
a) mg = 1/(1-MPC); dacă MPC↑atunci şi mg↑

b) dacă se ţine cont de nivelul impozitelor, atunci:

mg=1/1-MPC*(1-t), t - rata spre impozitare, t=ΔT/ΔY; dacă t↑atunci mg↓

c) pentru o economie deschisă:

mg= 1/1-MPC*(1-t)+m', m' – înclinaţia marginală spre import

Într-o economie deschisă efectul de multiplicare a cheltuielilor guvernamentale este mai slab decât
într-o economie închisă.

Multiplicatorul impozitelor: T↓ =>Y↑

mt = ΔY / ΔT sau mt = -MPC / 1-MPC

Multiplicatorul bugetului echilibrat: arată influenţa creşterii concomitente a cheltuielilor

guvernamentale şi impozitelor asupra nivelului producţiei/venitului.
Efectul de multiplicare în cazul modificării cheltuielilor guvernamentale este pronunţat decât efectul
de multiplicare în cazul modificării impozitelor.
Dacă cheltuielile guvernamentale şi impozitele vor creşte în aceeaşi proporţie, nivelul de echilibru al
producţiei sau venitului va creşte. În aşa caz e vorba despre multiplicatorul bugetului echilibrat, valoarea
căruia este egală sau mai mică decât 1.

31
 TEMA 8: PIAŢA MONETARĂ ŞI MECANISMELE EI.

1. Piaţa monetară şi componentele ei. Agregatele monetare.

2. Masa monetară şi baza monetară. Efecte de multiplicare.
3. Oferta de bani şi metode de reglementare a ofertei monetare.
4. Cererea de bani. Teoria preferinţei pentru lichiditate.
5. Echilibrul pieţei monetare.

1. Piaţa monetară şi componentele ei. Agregatele monetare.

Piaţa monetară este caracterizată de cererea şi oferta monetară. Oferta monetară mai este considerată
masa monetară în economie. Echilibrul pe piaţa monetară se stabileşte în condiţiile când cererea de bani
(L) este egală cu oferta de bani (MS).
Operaţiunile pe piaţa monetară le efectuează Banca Naţională prin instrumentele politicii monetar-
creditare. Totodată pe piaţa monetară activează băncile comerciale care au relaţii cu agenţii economici,
persoanele fizice şi juridice.
Modificările cantitative şi structurale a masei monetare şi componentele ei sunt analizate cu ajutorul
noţiunii de agregat monetar. Agregatul monetar este o parte constitutivă a masei monetare (M) şi semi
monetare automatizată prin funcţiile ei specifice, prin agenţii specializaţi care emit instrumentele monetare
prin instituţiile financiar-bancare care le gestionează prin fluxurile economice reale pe care le mijlocesc.
Includerea disponibilităţilor băneşti în agregatele monetare se face după criteriul uşurinţei sau al
dificultăţii transformării lor în bani lichizi. Numărul agregatelor monetare în diferite ţări, precum şi
denumirea lor diferă.
Agregatele monetare sunt:
M1 – suma banilor în numerar şi diferite depuneri tranzacţionale, inclusiv cecuri de călătorie. M1 se
caracterizează prin cel mai mare grad de lichiditate.
M2 desemnează masa monetară în sens larg, care cuprinde M1 plus depozitele la vedere aflate în
conturile bancare neoperabile prin cecuri, depuneri la case de economii, depozite la termen şi acţiuni ale
fondului de ajutor reciproc ce pot face obiectul unei tranzacţii monetare.
M3 – cuprinde M2 plus alte plasamente lichide pe termen scurt sau termen lung, şi anume: depuneri
pe termen nelimitat, depunerile şi titlurile de comerţ în monedă străină, bonurile de tezaur şi certificate de
stat, alte tipuri de obligaţiuni şi hârtii de valoare.
M4 – reprezintă M3 plus depozitele pe perioadă îndelungată, diferite documente oficiale, obligaţiuni
ale statului.

2. Masa monetară şi baza monetară. Efecte de multiplicare.

Masa monetară include numerarul din economie şi depunerile la băncile comerciale.
M=N+D M – masa monetară,
N – numerar,
D – depuneri
Baza monetară (B) reprezintă stocul de bani cu putere mare de cumpărare.
B=N+R R – rezerve
Sursele bazei monetare sunt: aurul, valuta străină, creditele.
Procurarea oricărei surse contra schimbul alteia va duce la schimbarea structurii, dar mărimea va
rămâne constantă. Orice sursă din acestea se obţine de Banca Centrală prin cumpărarea ei, creând astfel
obligaţiuni ale persoanelor fizice şi persoanelor juridice.
Multiplicatorul monetar (m) reprezintă raportul dintre masa monetară şi baza monetară. El se
utilizează la determinarea masei monetare prin intermediul variabilei cheie. Multiplicatorul monetar poate
fi simplu şi compus. Multiplicatorul monetar este supraunitar, valoarea lui creşte în măsură ce sporeşte
ponderea depozitelor în masa monetară şi este cu atât mai mare cu cât mai mică este ponderea rezervelor.
m=M/B
Procesul de creare a banilor în sistemul bancar:
1) depunerile iniţiale 1000 u.m., dacă rr=20% rezultă că din duma dată banca rezervează obligatoriu
200 u.m., iar restul 800 u.m. le poate acorda sub formă de credite către banca a doua;

32
 2) banca a doua din suma de 800 u.m. 20% (160 u.m.) le depune ca reprezentând rr, iar restul 640 –
le acordă sub formă de credit;
3) iar a treia bancă, din suma de 640 u.m. 128 u.m. (20%) le depune sub formă de rezerve
obligatorii, iar restul le acordă sub formă de credit (522 u.m.).
Procesul dat este continuu. Efectul dat se numeşte efect de multiplicare, adică de creare a banilor în
sistemul bancar, conform multiplicatorului bancar.
Multiplicatorul simplu (bancar):
m = 1 / rr rr – rata rezervelor obligatorii care caracterizează comportamentul
băncilor comerciale;
rr = R / D.
Deoarece populaţia influenţează prin comportamentul său asupra stocului de bani din economie
multiplicatorul monetar compus este:
m = 1+ cr / cr +rr
cr – coeficientul depunerilor, caracterizează comportamentul populaţiei şi se calculează ca:
cr = N / D.

3. Oferta de bani şi metode de reglementare a ofertei monetare.

Oferta monetară (M=MS) reprezintă cantitatea de bani existentă în circulaţie într-o anumită perioadă
de timp.
Reglarea ofertei monetare se face de către Banca Centrală prin două modalităţi:
1) emisiunea sau retragerea din numerar a banilor lichizi;
2) crearea sau retragerea de către bănci a unei cantităţi de bani scripturali (de cont).
Emisiunea de bani are loc în următoarele situaţii:
a) creşterea cantităţii de bunuri şi servicii (valoarea bunurilor şi serviciilor=M);
b) pentru acoperirea deficitului bugetar;
c) pentru stimularea cererii agregate;
d) pentru oferirea de monedă naţională în schimbul celei străine.
Retragerea de bani reprezintă reducerea de bunuri şi servicii când există excedent bugetar, când se
oferă monedă străină în schimbul celei naţionale.
Banca Centrală poate influenţa asupra masei monetare influenţând asupra bazei monetare, adică
asupra rezervei. Mai întâi de toate banca influenţează asupra B pe baza schimbării obligaţiunilor băncii
faţă de populaţie şi faţă de sistemul bancar. Mai apoi se influenţează asupra modificării M prin procesul
multiplicării în sistemul bancar.
Oferta monetară poate fi influenţată de instrumentele politicii monetar-creditare, influenţând asupra
B sau / şi asupra multiplicatorului monetar.
Instrumentele politicii monetar-creditare, prin intermediul cărora BC (Banca Centrală) (BNM)
efectuează reglementarea indirectă a ofertei monetar creditare sunt:
1) schimbarea ratei de re-finanţare (rata scontului – rata cu care BC acordă credite băncilor
comerciale);
2) schimbarea rr;
3) obligaţiunile pe piaţa deschisă – open market (vânzarea sau cumpărarea hârtiilor de valoare de
stat);
4) rata dobânzii.
BC nu poate însă în totalitate controla M deoarece:
- băncile comerciale îşi determină singure rezervele excedentare influenţând astfel asupra rr şi
asupra multiplicatorului;
- BC nu poate determina singură care va fi mărimea creditelor acordate de către băncile comerciale
populaţiei;
- coeficientul depunerilor este determinat de comportamentul populaţiei.

4. Cererea de bani. Teoria preferinţei pentru lichiditate.

Teoria clasică a cererii de bani menţionează că principalul factor care influenţează asupra acesteia
este venitul. Conform teoriei cantitative a banilor (M*V=P*Q), dacă V (viteza de rotaţie a monedei) este
constantă, atunci modificarea M trebuie să determine schimbarea proporţională a PNB. Deoarece PNB se

33
modifică lent în urma modificării factorilor de producţie, modificarea PNB real va determina în principal
modificarea nivelului preţului, adică schimbarea cantităţii de bani în circulaţie va influenţa, în primul rând,
asupra schimbării mărimilor nominale (P) şi nu va influenţa asupra mărimilor reale (Y). Această teorie
este numită neutralitatea banilor.
Velocitatea banilor reprezintă viteza de circulaţie a banilor.
Monetariştii utilizează această concepţie pentru a arăta dependenţa între dinamica M şi nivelul
preţurilor în perioada îndelungată.
Pentru a evita inflaţia statul trebuie să menţină modificarea M la nivelul ritmurilor de modificare a
PNB. Ecuaţia cererii de bani este L = k*Y - h*r, adică L depinde direct de nivelul venitului (Y) şi indirect
de rata dobânzii (r).
Keynesiştii menţionează că principalul factor de influenţă a cererii de bani este rata dobânzii. Teoria
keyneseană privind cererea de bani este reprezentată de teoria preferinţei pentru lichiditate. Conform
acestei teorii există 3 mobiluri care determină populaţia să prefere bani lichizi:
1) Mobilul tranzacţiilor – stă la baza cererii pentru bani pentru efectuarea tranzacţiilor curente
personale sau de afaceri. Are legătură cu funcţia banilor ca mijloc de plată şi mijloc de schimb.
2) Mobilul precauţiilor – este legat de necesitatea de a dispune în orice moment de lichidităţi pentru
situaţii neprevăzute.
3) Mobilul speculaţiei – este legat de funcţia banilor de acumulare a avuţiei, este legat de
cumpărarea unor active financiare şi de obţinerea de venit în urma vânzării acestora la un preţ mai înalt.

5. Echilibrul pieţei monetare.

r
MS

M/P
__ _
M/P
În varianta cea mai simplă modelul pieţei monetare se bazează pe presupunerea că oferta nominală
de bani este controlată de Banca centrală şi fixată la nivelul M.
Nivelul preţurilor de asemenea se acceptă stabil, fapt admisibil pentru o perioadă scrută. Ca urmare
oferta reală de bani este fixata la nivelul M/P şi se reprezintă grafic prin dreapta verticală.
Reprezentând în acelaşi sistem de axe curba cererii de monedă şi oferta de monedă se obţine modelul
pieţei monetare.

34
 r MS

r0

E
r*

r1 L

M/P
M/P
M se reglează de către Banca Centrală cu ajutorul celor 3 instrumente (rata scontului, rata rezervelor
obligatorii, operaţiuni pe piaţa deschisă) şi nu depinde de rata dobânzii.
Cererea de bani (L) este invers legată de rata dobânzii şi depinde direct de nivelul venitului.
Dacă venitul creşte, cererea de bani creşte şi ca urmare rata dobânzii creşte.
În punctul de echilibru cererea reală de bani este egală cu oferta reală de bani. Devierile de la
punctul de echilibru se interpretează astfel:
a) r0>r*=>MS>L=>r↓
b) r1<r*=>L>MS=>r↑
Dacă statul creşte sau micşorează masa monetară, aceasta va influenţa asupra ratei dobânzii. În cazul
micşorării ratei dobânzii oferta reală de bani M/P se deplasează în sus în dreapta, şi invers.

35
 Tema 9. ECONOMIA DESCHISĂ ŞI BALANŢA DE PLĂŢI EXTERNE.

1. Economia deschisă: caracteristici şi factori de influenţă. Eficienţa exportului şi importului.

2. Piaţa valutară şi componentele ei. Cererea şi oferta de valută. Rata de schimb şi factorii ce o
influenţează. Evaluarea ratei de schimb nominale şi reale. Sistemele ratelor fixe şi flexibile .
3. Balanţa de plăţi externe şi structura ei. Politica de echilibrare a balanţei de plăţi.

1. Comerţul exterior. Eficienţa exportului şi importului.

Comerţul exterior include totalitatea tranzacţiilor de vânzare-cumpărare cu unul sau mai multe state.
Comerţul exterior poate fi:
1) comerţ vizibil (schimbul de bunuri materiale şi mărfuri);
2) comerţul invizibil (schimbul de servicii).
Comerţul exterior este compus din 4 elemente:
- export;
- import;
- reexport;
- comerţul de tranzit.
Eficienţa comerţului exterior este caracterizat de următorii indicatori:
1) Cursul de revenire brut la import (Cri) – reprezintă cantitatea de monedă naţională obţinută prin
vânzarea pe piaţa internă a mărfii importate cu o unitate valutară.
Cri=(Pi-ti)/Piv >=ε unde Pi – preţul mărfii pe piaţa internă în lei,
ti – taxele de import în lei,
Piv – preţul în valută străină de import,
ε – cursul de schimb valutar.
Pentru ca comerţul exterior să fie eficient Cri trebuie să fie mai mare sau egal ca cursul de schimb
valutar.
2) Cursul de revenire brut la export (Cre) – reprezintă cheltuielile interne efectuate pentru a obţine o
unitate valutară.
Cre=(Pi+Cc)/Pev <=ε unde Pi – preţul mărfii pe piaţa internă,
Cc – cheltuieli de circulaţie,
Pev – preţul de export în valută străină.
Pentru ca comerţul exterior să fie eficient, coeficientul dat trebuie să fie mai mic sau egal ca cursul
de schimb valutar.
Căile de creştere a comerţului exterior:
- creşterea calităţii bunurilor şi serviciilor exportate;
- creşterea gradului de prelucrare a mărfurilor;
- specializarea producţiei destinate exportului;
- reducerea cheltuielilor de producţie;
- modernizarea prezentării bunurilor, publicităţii.

2. Piaţa valutară şi componentele ei. Cererea şi oferta de valută.

Piaţa valutară reprezintă un sistem de relaţii valutar-financiare internaţionale prin care se desfăşoară
cumpărările şi vânzările de valută exprimate în monedă străină şi este caracteristic pentru o economie
deschisă.
Pe piaţa valutară se efectuează operaţiunii la vedere şi la termen.
Piaţa valutară este compusă din:
- bursa valutară;
- casele de schimb;
- băncile autorizate de Banca Naţională (BN).
Piaţa valutară este descrisă de anumite situaţii:
1) speculaţia valutară, care reprezintă cumpărarea şi vânzarea de valută care nu are bază economică
cu scopul de a obţine un câştig;
2) arbitraj valutar – se efectuează la un nivel mai înalt de către băncile cu sume mai mari în valută,
speculaţii la nivel superior;
36
 3) intervenţia statului – reprezintă vânzarea-cumpărarea de valută de către stat în scopul menţinerii
cursului valutei naţionale.
Cererea de valută provine din partea agenţilor economici străini care intenţionează să cumpere într-o
anumită perioadă de timp şi la un preţ determinat o anumită cantitate de monedă naţională pentru
achiziţionarea de bunuri şi servicii şi a unor active fizice şi financiare în ţara noastră.
Oferta pe piaţa valutară reprezintă cantitatea de monedă naţională pe care agenţii economici
naţionali intenţionează să o schimbe într-o anumită perioadă de timp la un curs dat, în scopul achiziţionării
de bunuri din străinătate.
Creşterea exporturilor de mărfuri şi servicii din ţară duce la creşterea cererii pentru valuta naţională
peste hotare şi, totodată, creează oferta de valută străină în ţară.
Creşterea importului de mărfuri şi servicii creează, astfel, cererea pentru valuta străină şi, totodată,
creează oferta de valută naţională pentru străini.
Creşterea cererii interne pentru valuta străină duce la micşorarea rezervelor ei în Banca Naţională a
ţării, astfel, exportul permite de a câştiga valută străină necesară pentru plata importului.
Cursul valutar (preţul de echilibru) reprezintă preţul relativ a valutelor din două ţări (dintre două
valute).

Rata de schimb reprezintă preţul ce se stabileşte pe piaţa valutară în urma oscilaţiilor cererii şi
ofertei de valută.
Există 2 sisteme de curs valutar (rata de schimb):
1) cursul valutar fix;
2) cursul valutar mobil.
Cursul valutar fix se stabileşte de către BC la un anumit preţ faţă de valută. BC ia asupra sa
obligaţiunile să cumpere sau să vândă orice cantitate de valută naţională la cursul stabilit. De obicei, BC
stabileşte limitele oscilaţiilor libere a cursului valutar în scopul stabilizării macroeconomice.
Când preţul valutei se apropie de nivelul minim, BC trebuie să intervină în felul următor:
1) când cursul valutar se apropie de nivelul minim este necesar ca BC să cumpere această
valută în schimbul celei străine;
2) când cursul se apropie de nivelul maxim, BC trebuie să vândă valută naţională în schimbul
celei străine.
Cursul de schimb flexibil (mobil). În cazul dat cursul valutar se stabileşte în rezultatul oscilaţiilor
cererii şi ofertei ca preţ de echilibru a valutei pe piaţa valutară.
În cazul cursurilor mobile oscilaţiile cursului de schimb nu sunt limitate şi ca rezultat este greu de
prognozat modificarea exportului şi importului, modificarea balanţei comerciale a contului curent, a
balanţei de plăţi în întregime, ceea ce poate avea efecte destabilizatoare a economiei.
În sistemul cursului de schimb flexibil creşterea preţului de echilibru se numeşte scumpirea valutei,
iar reducerea preţului se numeşte deprecierea valutei.
În sistemul cursului de schimb fix creşterea preţului se numeşte revalorizarea valutei, iar micşorarea
preţului se numeşte devalorizarea valutei.
Factorii ce influenţează cursul de schimb:
- puterea de cumpărarea a monedei;
- inflaţia;
- raportul dintre cererea şi oferta de valută;
- starea comerţului exterior;
- conjunctura pieţei.

Cursul de schimb nominal (En) reprezintă preţul relativ al valutei din 2 ţări.
1$----- 13 lei
x$----- 1 leu
x=1/13=0,0769
1 leu = 0,0769 $ (curs nominal).
Cursul real (Er) reprezintă preţul relativ al mărfurilor.
Er=En*(Pd/Pf)=0,0769*(12lei/6$)=0,1538,
Pd – preţul domestic, din interiorul ţării,

37
 Pf – preţul din exterior al mărfii
Dacă cursul real de schimb creşte aceasta înseamnă că preţurile mărfurilor interne devin mai scumpe şi
ca urmare exportul se va micşora şi ca rezultat exportul net se reduce.

3. Balanţa de plăţi externe şi structura ei.

Balanţa de plăţi externe (BPE) reprezintă un document statistic în care se descriu şi se compară
plăţile şi încasările în valută străină, care rezultă din tranzacţiile economice-financiare ale economiei date
cu alte state.
Există 2 forme de prezentarea a BPE:
I. forma standard, care cuprinde date statistice pe capitole;
II. forma de bilanţ, care este formată din activ şi pasiv.
Activul include acele înregistrări care aduc valută în ţară. La pasiv se înregistrează acele activităţi în
urma cărora are loc ieşirea de valută din ţară, adică plăţi.
BP poate fi:
1) globală (totală) – care caracterizează tranzacţiile ţării cu străinătatea în întregime;
2) regională – relaţia cu un grup de ţări;
3) bilaterală – relaţia cu o singură ţară.
Structura BP:
(1) contul curent, care include:
a) balanţa comercială, în care se includ date statistice privind exportul şi importul de mărfuri;
b) balanţa serviciilor, care exprimă încasările şi plăţile pentru serviciile acordate sau primite din
exterior;
c) balanţa transferurilor;
d) balanţa veniturilor, care include încasările sau plăţile cu titlul de venituri, adică salarii, rentă,
dobândă, profit.
(2) contul de capital, include:
a) balanţa mişcărilor pe termen scurt – creditele până la un an;
b) balanţa mişcărilor de capital pe termen lung – credite pe o perioadă îndelungată de timp, fluxul
investiţiilor directe şi de portofoliu, diferite donaţii.
c) balanţa rezervelor valutare internaţionale – care caracterizează formarea rezervelor valutare şi
utilizarea lor, precum şi utilizarea creditelor FMI.
BP poate fi:
1) excedentară – atunci când încasările în valută sunt mai mari ca plăţile în valută;
2) deficitară – când încasările sunt mai mici ca plăţile în valută;
3) echilibrată – când plăţile şi încasările sunt egale.

Politici de echilibrare a balanţei de plăţi.

1) Introducerea taxelor de protecţie pentru bunurile şi serviciile importate – aceasta va duce la
micşorarea importului şi echilibrul contului curent a BP.
Dezavantajul constă în aceea că ţările faţă de care se introduc taxe de import pot utiliza aceeaşi
tactică, ceea ce va duce la micşorarea exportului de bunuri şi servicii a ţării date.
2) Creşterea calităţii şi competitivităţii bunurilor.
3) Investiţiile directe – atragerea de investiţii străine sub forma de tehnologii, utilaje; credite de
scurtă şi lungă durată, împrumuturi pe termen lung şi scurt (investiţii de portofoliu).
Politica banilor ieftini – micşorarea ratei dobânzii, micşorarea deficitului contului curent, a ratei de schimb
duce la creşterea exportului de produse şi servicii.

38