LP nr 3

Obiectivele, metodele şi tehnicile recuperării deficienţelor fizice

Efectele exerciţiului fizic asupra organismului

 Exerciţiul fizic, prin repetarea unor cicluri de mişcări influenţează dezvoltarea fizică şi
capacitatea de mişcare a individului, fără producerea unor modificări morfologice vizibile.
 Exerciţiile fizice au multiple efecte asupra organismului:
morfogenetice (plastice);
funcţionale;
profilactice;
terapeutice;
educative;
psihice;

Efectele exerciţiilor fizice asupra oaselor:

creşterea afluxului de sânge stimulează osteogeneza;
forma şi structura intimă aoaselor sunt influenţate prin orientarea trabeculelor pe direcţia
forţelor mecanice care acţionează asupra osului (presiuni, tracţiuni, întinderi, răsuciri);
previn osteoporoza de inactivitate (sedentarism) limitând deteriorările microstructurale
ale ţesutului osos.
Indicaţia practicării exerciţiilor fizice în scop profilactic este justificată prin efectele benefice
asupra dezvoltării fizice armonioase, păstrării posturii corecte a corpului, prevenirea
osteoporozei şi corectării deficenţelor de postură în cazul în care acestea apar.
Efectele morfogenetice ale exerciţiilor fizice (statice, de forţă, de rezistenţă) interesează
scheletul la toate vârstele într-un scop sau altul, exerciţiile având indicaţii metodice de aplicare
specifice vârstei şi diagnosticului celor care le practică.
Efectele exerciţiilor fizice asupra articulaţiilor
Exerciţiile fizice în timp influenţează:
 forma şi întinderea suprafeţelor articulare;
grosimea catilagiului articular, prin stimularea condrogenezei;
măresc rezistenţa şi elasticitatea capsuloligamentară;
influenţează sistemul fibros periarticular, structura şi orientarea acestuia pe direcţia
solicitărilor mecanice.
Aceste influenţe importante, instalate pe cale directă sau reflexă, asigură amplitudinea
crescută/normală a mişcărilor.
Efectele exerciţiilor fizice asupra muşchilor
Efectele exerciţiilor fizice asupra muşchilor, baza kinetologiei medicale se reflectă sub
multiple aspecte:
influenţează forma muşchilor şi orientarea acestora, corespunzător amplitudinii şi
direcţiei mişcărilor efectuate;
creşterea volumului fibrelor musculare, urmare a creşterii volumului sarcoplasmei,
înbunătăţind forţa musculară.
Aceste efecte morfogenetice asigură funcţionalitatea normală a aparatului locomotor:
dezvoltă forţa şi rezistenţa musculară;
contribuie la formarea posturi corecte a corpului;
corectează postura corpului în urma apariţei deficenţelor fizice;
dezvoltă funcţiile motorii şi le perfecţionează;
recuperează funcţiile motori afectate de accidente sau de înbolnăvirii.
În urma practicării exerciţiilor fizice, la nivelul unităţii neuromioartrokinetice se înregistrează
efecte multiple:
creşte mobilitatea şi stabilitatea articulară;
înbunătăţirea proprietăţii muşchilor (elasticitatea, troficitatea, excitabilitatea,
contractilitatea);
măresc debitul sanguin muscular, prin mobilizarea capilarelor de rezervă cât şi prin
dilatarea capilarelor care irigă muşchiul în repaus (de la 4 la 80ml/min/100g muşchi);
modificări biochimice însemnate (scade cantitatea de potasiu, creşte cantitatea de sodiu,
magneziu, fier, calciu), deasemenea creşte cantitatea de glicogen, de fosfolipide şi
fosfocreatină, mărind potenţialul energetic al muşchilor;
perfecţionarea coordonării şi preciziei mişcărilor;
 ameliorează segvenţialitatea normală a mişcării, asigurând formarea schemei motorii
corticale.
Efectele exerciţiilor fizice asupra aparatului respirator
            Efectele exerciţiilor fizice la acest nivel se remarcă prin:
intensificarea schimburilor gazoase la nivel pulmonar şi tisular;
creşterea volumelor şi capacităţilor pulmonare;
creşterea elesticităţii toracice şi a compliaţei pulmonare;
ameliorarea indicilor funcţionali;
creşte amplitudinea mişcărilor respiratorii (Et – elasticitatea toracică de la 5-7 cm la 9-
15cm la sportivi de performanţă în unele sporturi);
reglarea conştientă a respiraţiei – trecerea de la respiraţia diafragmatică la cea toracică şi
invers, crează noi conexiuni reflexcondiţionate oferind posibilitatea adaptării respiraţiei la
tipul de exerciţiu efectuat.
Efectele exerciţiilor fizice asura aparatului cardiovascular
La nivelul aparatului cardiovascular, exerciţiile fizice înregistrează efecte variate precum:
creşterea circulaţiei sanguine arteriale şi venoase care reduce travaliul cardiac (contracţii
sistolice mai ample şi mai rare);
creşterea debitului sistolic, scăderea debitului/minut, datorită creşteri diferenţei
arteriovenoase, care asigură utilizarea eficientă a oxigenului în ţesuturi;
este favorizată circulaţia profundă şi eliminarea produşilor toxici de metaboliţi, prin
stimularea deschiderii unor capilare de rezervă;
creşte frecvenţa cardiacă, creşte tensiunea arterială, prin modificări adaptative în urma
practicării exerciţiilor fizice se instalează bradicardia, tensiunea normală şi hipertrofia
cardiacă.
Efectele educative ale practicării exerciţiilor fizice
Efectele benefice ale practicării exerciţiilor fizice se produc la toate vârstele. Cele mai
importante şi mai stabile influenţe educative se înregistrează în perioada de creşere şi dezvoltare
fizică şi psihică şi intereseză în principal sfera neuro şi psihomotrică.
Formarea şi consolidarea posturi corpului, toate manifestările motrice, gestuale, devin
mai corecte în urma practicării sistematice a exerciţiilor fizice.
 Funcţiile intelectuale, afective, volitive sunt influenţate favorabil de exerciţiile fizice
contribuind la formarea caracterului şi a personalităţii.
Efectele educative ale exerciţiilor fizice au fost remarcate de-a lungul timpului de toţi
mari pedagogi ai omenirii.
Efectele profilactice ale practicării exerciţiilor fizice
Practicarea sistematică a exerciţiilor fizice contribuie la menţinerea stării de sănătate şi
prevenirea îmbolnăvirilor prin creşterea capacităţii de apărare a organismului.
Practicarea sub formă de gimnastică, jocuri, turism, sporturi diverse, jogging, exerciţile
sau activităţile fizice trebuie să aibă un caracter sistematic. Pentru persoanele de vârsta a treia se
recomandă exerciţii fizice analitice, cu o durată de 8-12 minute, executate de 2-3 ori pe zi.
Programul de gimnastică de întreţinere cu o durată medie de 20-30 de minute, trebuie
executat într-un ritm moderat, adaptat caracteristicilor individuale ale fiecărui vârstnic (patologia
asociată).
Din programul acestui tip de gimnastică nu trebuie să lipsească exerciţiile de gimnastică
respiratorie ştiut fiind faptul că la această etapă a vieţii capacitatea vitală scade şi volumul
rezidual creşte.
Efectele terapeutice ale exerciţiilor fizice
            În funcţie de diagnostic. Stadiul boli predominante, vârstă, sex, afecţiuni asociate,
temperament, exerciţiile fizice terapeutice se constitue în program terapeutic recomandat în
vederea restabilirea stării de sănătate în vederea tratării boli respective şi restabilirea stării de
sănătate.
Efectele terapurice ale exerciţiilor fizice se clasifică în specifice:
refacerea musculară (volum, proprietăţi);
ameliorarea mobilităţii articulare;
educarea/reducarea neuromotorie;
ameliorarea tulburărilor de echilibru şi coordonare;
corectarea posturii/aliniamentului corpului.
Efectele nespecifice  ale exerciţiilor fizice terapeutice au caracter general şi se resimt la 
nivelul întregului organism prin normalizarea marilor funcţii organice şi psihice.
Efectele exerciţiilo fizice asupra psihicului.
 În urma practicării exerciţiilor fizice se constată îmbunătăţirea stării generale, a tonusului
psihic, creşterea încrederii în sine, în posibilităţile de vindecare, încrederea în tratament şi
terapeut.
Disconfortul fizic şi psihic este conceput de orice persoană a cărei sănătate este
afectată.Exerciţiile fizice practicate în scop terapeutic, de recuperare acţionează asupra acestora
prin mecanism psihogen. La baza influenţei psihogene se regăsesc aşa numitele reflexe „corticale
pozitive” care provoacă participarea activă a individului la propria vindecare.
Efectele sociale ale exerciţiilor fizice
            Scopul final al oricărei terapi este de reintegrare a pacientului în mediul său anterior
înbolnăvirii: familial, social, profesional sau sportiv.
Exerciţiile fizice, prin efectele sale multiple contribue esenţial la recuperarea capacităţilor
fizice, funcţiilor organice şi psihice afectate de boală sau accident şi/sau la limitarea pe cât
posibil a infirmităţiilor.
 Metode și mijloace de terapie a deficiențelor de postură la adult
Masajul reprezintă prelucrarea metodică și sistematică a părților moi ale corpului uman
atât prin mijloace manuale, cât și prin mijloace instrumentale, cum ar fi cele mecanice, hidrice
sau electrice. Scopurile aplicării masajului sunt diverse, practicarea acestuia vizând un scop
igienic, de întreținere a sănătății sau de prevenire a unor tulburări funcționale, un scop terapeutic,
ceea ce înseamnă că masajul urmărește tratarea unor afecțiuni organice, funcționale sau
traumatice.
Indiferent de procedeul de masaj aplicat, efectele se obțin pe două căi: pe cale mecanică
sau directă și pe cale reflexă sau indirectă.
            ,,Efectele obținute pe cale mecanică sunt rezultatul schimbărilor fizice ale tensiunii din
țesuturi și se obțin ca urmare a aplicării tuturor procedeelor și tehnicilor, care produc modificări
în concentrația umorilor.”
            Efectele reflexe sunt obținute datorită excitațiilor de la nivelul terminațiilor nervoase,
localizate la periferia corpului, prin stimularea receptorilor ce declanșează o multitudine de
reacții fiziologice sau biochimice, reacții ce vor avea efect asupra funcțiilor de nutriție, circulație,
excreție sau sensibilate.
            Principalele efecte ale masajului sunt:
stimularea funcțiilor aparatelor cardiovascular și respirator;
 metabolismul local beneficiază de o creștere semnificativă;
efect deosebit de important în ceea ce privește detoxifierea organismului, favorizând
procesele de eliminare a transpirației, dar și a secrețiilor sebacee;
influențarea secrețiilor hormonale din piele și țesut conjunctiv subcutanat;
influențarea pozitivă a procesului de termoreglare;
creșterea elasticității și a supleții țesuturilor;
diminuarea contracturilor musculare și prevenirea retracțiilor articulare;
tonifiere musculară și troficitate tisulară;
obținerea unor efecte subiective, pacientul resimțind o stare de bine, mai ales după
dispariția încordării de  nivel psihic și a oboselii musculare.
Înotul nu trebuie să lipsească din programul celor care au probleme cu coloana vertebrală
(cifoza, lordoza, scolioza), precum și al celor cu afectiuni cardiovasculare sau reumatice.
Nu întamplător, kinetoterapeuții definesc înotul ca fiind „arta de a armoniza functțile
aparatului respirator cu mișcările coordonate ale segmentelor, într-un mediu atipic ființei umane
– apa”, pentru a asigura propulsia corpului și echilibrul pe o suprafață instabilă”.
Cu alte cuvinte, corpul are nevoie să se miste si intr-un mediu diferit față de cel cu care e
obișnuit, cu scopul de a-și regasi echilibrul. Dar efectele terapeutice ale acestui sport devin și mai
vizibile atunci când acesta este asociat și cu alti factori de mediu precum aer, soare.
Executarea mișcărilor în apă prin înot este ușurata în primul rând de legea lui Arhimede
conform căreia un corp scufundat într-un lichid își pierde o parte din greutate, aceasta fiind
preluată de către lichid. Drept urmare, și efortul muscular este mai puțin obositor, având chiar un
efect tonifiant. De altfel, în multe afecțiuni se recomandă asocierea înotului cu gimnastica
medical.
Kinetoterapia prin exercițiile pe care le utilizează ajută  la tratarea deficiențelor fizice. Pot fi
efectuate exerciții din toate pozițiile fundamentale, se pot folosi saltele, mingi ortopedice,
fizioball, gantere și toate celelalte obiecte pe care o sală de kinetoterapie le conține.
În tratamentul cifozei se urmărește tonifierea în regim de scurtare a musculaturii spatelui,
tonifierea în condiții de alungire a musculaturii abdominale și toracice, corectarea sau prevenirea
deviațiilor compensatorii ale coloanei vertebrale sau ale celorlalte segmente.
 Kinetoterapia în lordoză are rolul de a reeduca postura, de a restabili suplețea la nivelul
musculaturii lombare, de a recupera forța musculară și de a reechilibra coloana vertebrală în
ansamblul ei.
În ceea ce privește scoliozele kinetoterapia acționează în sensul corectării deviațiilor coloanei
vertebrale în plan frontal. În cadrul exercițiilor se urmărește tonifierea musculaturii în regim de
scurtare pentru musculatura de partea convexitații și în regim de alungire pentru musculatura de
partea concavității.   
            Hidrokinetoterapia reprezintă metoda exercițiilor kinetice executate în apă.
Hidrokinetoterapia reprezintă  una din principalele forme de refacere a funcțiilor
diminuate în urma unor afecțiuni sau traumatisme. În același timp, metodele de recuperare
medicală în apă au indicații largi în majoritatea capitolelor patologice (aspect terapeutic) și mai
modern în profilaxia primară a unor grupe largi de afecțiuni ale sistemului locomotor, ale
aparatului cardio-vascular, aparatului respirator etc.
            Obiectivele recuperării medicale în cadrul reabilitării funcționale sunt realizate cu
exercițiu fizic în apă, acesta fiind o acțiune voluntară, deliberat concepută și repetată sistematic
în cadrul unui proces educațional organizat, având ca scop realizarea unor obiective stabilite.
 Majoritatea afecțiunilor sunt cele de la nivelul coloanei vertebrale, urmând cele de la
nivelul segmentelor inferioare. Kinetoterapeutul va alcătui un program de recuperare medicală
care va fi urmărit cu strictete de acesta, având ca țel final atingerea pragurilor stabilite.
Metoda Klapp este folosită în tulburările de statică vertebrală și poate fi utilizată și
pentru deformațiile în plan sagital, însă este specifică tratării scoliozelor.
La baza acestei metode stau observațiile autorului asupra patrupedelor care nu prezintă
această deficiență.
Esența metodei constă în punerea rahisului pacientului paralel cu solul, pozitție
facilitatorie pentru lucru corectiv. Metoada recomandă abordarea  a 5 poziții inițiale, una
orizontală, pe genunchi cu sprijin pe palme, 2 poziții ascensionate, peste orizontală și 2 poziții
joasă, cu trunchiul aplecat. Pozițiile redresate înalte au efecte corective la nivelul segmentului
superior dorsal, iar cele joase au efect la nivel lombar.
De asemenea metoda permite adoptarea a 5 poziții cifozante, situate în sens invers celor
lordozante. Klapp a prescris și două tipuri de mers: mers încrucișat pentru scoliozele în C și mers
cu mâna și piciorul de aceeași parte pentru scoliozele în S.
Metoda Mezieres este utilizată pentru tratrea lordozelor.
După Mezieres, la originea tuturor deformațiilor este lordoza. Atât pozitia verticală cat si
miscarea membrelor inferioare și superioare determină curburi lordotice. Deasemenea,
incercarea de a corecta o cifoza este necesar sa reducem mai inainte lordoza (cervicala lombara)
ceea ce duce la concluzia ca lordoza este la originea cifozei.
Cifoza nu apare fara accentuarea lordozei iar daca fixam lordozele , flexia trunchiului nu
se mai poate face, ceea ce denota ca cifoza compenseaza lordoza. Asa se explica de ce nu se
poate corecta o cifoza dorsala prin exercitiile obisnuite de extensie, pana cand nu se corecteaza
mai intai lordozele(cervicala, lombara).
Tot Mezieres arata legatura ce exista intre trunchi si membre care se pune in evidenta si
mai mult in cazul tratamentului cifozelor : Esecul sau reusita tratamentului depinde de felul cum
tinem seama de aceasta. Pentru elucidarea problemei , autoarea da exemplul urmator : Spatiul
popliteu al membrelor inferioare este o a treia concavitate posterioara alaturi de cele doua
lordoze, cervicala si lombara. Intinderea picioarelor in timpul miscarilor de trunchi determina o
stergere a lordozei, iar refacerea curburii lordotice determina flexarea membrelor din genunchi.
Lordoza este insotita de rotarea interna a membrelor superioare si inferioare, mai mult
lordoza si rotarea interna a picioarelor constituie cauzele genunchiului recurbet si stabilirea
ligamentara. O alta problema legata de lordoza se refera la muschiul diafragm care este blocat in
inspiratie in timpul efortului , ceea ce determina o ridicare si fixare in pozitie ridicata a umerilor.
Muschiul diafragm este un muschi lordozan, daca tinem seama de insedrtiile sale pe
vertebrele 2,3 sau 4 lombare , asemanatoare cu cele ale psoasului. Fixand insertiile diafragmului,
blocam respiratia, fixam lordoza si permitem un punct fix altor muschi lordozanti-spinalii, in
felul acesta miscarile respiratorii ramanand reduse. De aici necesitatea de a elibera respiratia in
toate exercitiile in care participa muschiul diafragm.
 Deficiențele de postură evidențiate la nivelul coloanei vertebrale pot fi o consecință a
musculaturii insuficient dezvoltate pe fondul oboselii fie din antrenament fie din pozițiile
vicioase menținute mult timp la locul de muncă ori în viața de zi cu zi.
În ceea ce privește sportivii greșelile de tehnică necorectate la timp își pun amprenta
asupra modificărilor de bazin și a mișcărilor compensatorii care acoperă deficitul de tehnică.
Partea bună este că se poate interveni cu exerciții pentru corectarea greșelilor și a atitudinilor
vicioase.
 Testul în oglindă pentru autoevaluarea posturii corporale este un instrument la îndemâna
oricui și un mijloc ce poate fi utilizat fără instruire prealabilă în vederea depistării din timp a
devierilor de la postura normală.
Kineterapeuți trebuie sa acorde intotdeauna o atenție deosebită asupra posturii pacienților
și trebuie să îi încurajeze să adopte poziții corecte la locul de muncă, în cadrul antrenamentelor și
în toate activitățile de zi cu zi.