DEFICIENTELE de POSTURA

             Postura reprezintă o funcție a corpului omenesc bazată pe acțiunea sinergică și

coordonată a elementelor aparatului locomotor și a sistemului nervos central și periferic cu
ajutorul cărora se mențin: stabilitatea corpului, echilibrul și raporturile constante între segmentele
corpului, precum și între corp și mediul înconjurător.

    Poziția caracteristică omului este cea ortostatică, antigravitatională. Stabilitatea posturală se

realizează datorită memoriei rețelei neuronale care prin mesajele primite de la receptori
stochează modele de referință pentru toate pozițiile fundamentale și derivate ale corpului in
spațiu.

 Postura aliniamentului ortostatic este următoarea: stând, privirea anterior, bărbia orizontală,
umerii relaxați, membrele superioare pe langă trunchi, palmele în poziție intermediară de
pronosupinație, degetele ușor flexate, membrele inferioare aliniate, genunchii extinși, picioarele
aliniate anterior, călcaiele si varfurile apropiate (ca varianta vârfurile picioarelor se departeaza la
un unghi de 45 de grade).

În cadrul Congresului Mondial de Posturologie  din 2005 M. V. Constantinescu afirma că

postura corectă este aceea în care capul este centrat pe pelvis, fața este îndrepată înainte și
centura scapulară se află aproximativ în același plan cu pelvisul. În poziția stând greutatea
corpului este distribuită uniform. O linie trasă în jos de la ureche trebuie să treacă prin centrul
osului calacaneu. Dacă linia cade în fața acestui punct mușchii gâtului și ai coloanei vertebrale se
vor afla sub tensiune pentru a susține capul.

Postura corectă afectează atât modul în care ne percep ceilalți, cât și modul în care ne percepem
noi înșine. Se poate spune că o postură adecvată transmite creierului că totul este bine, iar starea
sănătății se află în parametri optimi.

              O postură corectă este necesară pentru a produce o mișcare eficientă de-a lungul lanțului
cinetic.

            Cercetătorii domeniului au ajuns la concluzia că până la 70 % dintre sportivii amatori nu

au o postură corectă, ceea ce indică o musculatură insuficient dezvoltată. De aceea, în efort
intens, musculatura nu atinge randamentul dorit pentru a susține tehnica de execuție a exercițiilor
fizice sau a probelor sportive.

            Avantajele unei posturi, de la estetica corporală și mișcărilor cu impact major asupra
imaginii de sine a persoanei respective, la prevenirea accidentărilor, crește calitatea rezultatelor
în performanța sportivă.
            Renumitul fiziolog Charles Sherington, laureat al premiului Nobel în 1832, a descris
sistemul pentru menținerea posturii ca fiind ,,cel mai nesigur și nedemn de încredere dintre
toate”.

            Corpul uman se modelează în funcție de obiceiurile noastre, ceea ce determină o

musculatură mai mult sau mai puțin dezvoltată. Un tonus muscular slab nu reprezintă cauza
pentru o postură incorectă, ci mai degrabă mecanismele de execuție greșit însușite și
consolidarea obiceiurilor proaste.

            În ceea ce privește omul obișnuit, datorită atitudinilor vicioase, pot fi dezvoltate în timp o
serie de deficiențe posturale, un exemplu în acest sens putând fi cifo-scolioza profesională.

 Postura corporală normală vs. postura corporală patologică

             Postura normală a corpului reprezintă o ,,funcție a corpului omenesc bazată pe acțiunea

sinergică și coordonată a elementelor aparatului locomotor și a sistemului nervos central și
periferic, cu ajutorul cărora se mențin stabilitatea corpului, echilibrul și raporturile constante
între segmentele lui, între acesta și mediul înconjurător” ( Cordun Mariana, Postura corporală
normală și patologică, 1999).

            Există două tipuri de elemente de bază care fac referire la funcția de postură și anume:

            ›   elemente pasive;

           ›   elemente active.

Din categoria elementelor pasive fac parte sistemul osos, articulațiile, țesuturile periarticulare,
fascii, aponevroze precum și rezistența la întindere a mușchilor, aceasta fiind deosebit de
important în ceea ce privește menținerea pasivă a posturii.

Elementele active ale posturii sunt reprezentate de mușchi și de sistemul nervos central și
periferic. Centrii medulari și cerebeloși prelucrează și coordonează ca organe analizatoare
activitatea receptorilor  și elaborează reflexele de echilibru și de postură a corpului.

Postura corectă a corpului se dezvoltă treptat și se evaluează în diferite poziții statice sau
dinamice. În acest sens se poate realiza un examen somatoscopic și somatometric sau se pot
utiliza tehnicile speciale de măsurare a curburilor coloanei vertebrale sau se poate aprecia
egalitatea în lungime și grosime a membrelor superioare și inferioare.

Postura vicioasă este o abatere de la forma normală a unor segmente ale corpului. Aceasta paote
fi cauza lipsei de control asupra propriei atitudini, prin adoptarea unor poziții sau activități
motrice greșite repetate.
Deficiența fizică reprezintă un stadiu avansat de evoluție a devierilor de la postura normală a
corpului. Instalarea ei poate fi lentă, însă se poate corecta. Corectarea deficiențelor fizice
presupune respecatarea unui program riguros, iar durata tratamentului este în funcție de etapa de
evoluție a deficienței.

Trebuie subliniat faptul că deformația fizică se caracterizează atât prin modificări funcționale, cât
și structurale ale segmentelor.

Cauzele care stau la baza instalării unor atitudini greșite pot fi directe (poziții incorecte) sau
indirecte, acestea din urmă fiind datorate unor afecțiuni organice sau psihice.

Factorii care contribuie la instalarea modificărilor de postură sunt:

 predispozanți– poziții incorecte, prelungite;

 favorizanți: boli cronice, privațiuni alimentare, condiții de igienă necorespunzătoare;
 determinanți: deprinderi greșite de postură (postura în bancă, pe scaun).

Atitudinile greșite și deficințele fizice pot fi rezultatul:

○   unei insuficiențe funcționale (laxitate articulară, hipotonie musculară);

○   unei rigidități sau încordări exagerate (redoare articulară, tonus muscular crescut);

○   unei inegalități sau asimetrii funcționale.

 Metode de măsurare și evaluare a posturii corporale

›   metode subiective

›   metode obiective

Somatoscopia, metodă subiecivă, reprezintă o metodă de evaluare a dezvoltării fizice și constă în

examinarea vizuală a subiectului în scopul aprecierii gobale (somatoscopie generală) sau
segmentare (somatoscopie segmentară) a armoniei dezvoltării în vederea depistării eventualelor
deficiențe fizice.

Prin intermediul somatoscopiei generale se urmărește: stratura, starea de nutriție, atitudinea

globală a corpului, proporționalitatea, vârsta biologică și cronologică, tegumentele, țesutul
celular subcutanat, mușchii scheletici, oasele, articulațiile, motricitatea.

Studiul aliniamentelor se realizează cu ajutorului cadrului antropometric de simetrie și cu

ajutorul firului cu plumb.

Deficiențe posturale funcționale

Deficiențe ale coloanei vertebrale în plan sagital

Studiul curburilor coloanei are la bază poziția de ortostatism, iar consolidarea acesteia poate fi
considerată după terminarea procesului de creștere. Sunt evaluate ca fiziologie următoarele
curburi în plan antero-posterior: curbura cervicală, toracală, lombară și sacro-coccigiană.

Curburile coloanei vertebrale se prezintă ca un tot funcțional deși fiecare curbură este
condiționată de curburile din vecinătatea ei. O exagerare a unei curburi într-un anumit plan sau
segment antrenează instalarea unei curburi în partea opusă, astfel că în dinamica instalării
deficiențelor fizice există curburi primare și secundare.

Cifozele pot fi funcționale sau patologice, cele funcționale fiind numite și atitudini structurale.
Cifozele funcționale sunt:

 Habituală
 De creștere
 Compensatorie
 Profesională

Cifozele patologice se caracterizează printr-o evoluție mai rapidă și printr-o amploare mai mare a
curburilor. Sunt însoțite de modificări de structură, ceea ce le face mai greu de corectat.

Lordoza reprezintă o exagerare a unei curburi orientată cu convexitatea anterior sau apariția unei
asemena curburi la un alt nivel unde în mod obișnuit există o curbură cu orientare inversă.
Mecanismul de instalare este, ca și în cazul cifozelor, prin inversare. De aici și clasificarea lor în
tipice(se produc prin accentuarea lordozelor lombară și cervicală) și atipice(se produc în regiunea
cu cifoză fiziologică, prin inversarea curburilor și prin extinderea lordozei la întreaga coloană
lombară). Se disting lordoze funcționale și patologice, cele funcționale clasificându-se în
habituale, de creștere, profesionale, compenatorii.

Cifolordoza reprezintă o curbare exagerată a coloanei vertebrale în pal sagital. Se consider ca

cifo-lordoza este atipică atunci când una dintre curburi este mai scurtă sau depășește curbura
fiziologică a coloanei vertebrale.

Deficiențe ale coloanei vertebrale în plan frontal

Deficiențele tridimensionale ale coloanei vertebrale sunt reprezentate de scolioze. Scolioza poate
prezenta una, două sau mai multe curburi. Poate apărea frecvent la copii de vârstă școlară dar
destul de des se întâlnește și la persoanle adulte, în cazul în care nu au putut fi corectate în
perioada de creștere.

Scolioza cu o singură curbură poartă denumirea de scolioză în C, iar cea cu două curburi poartă
denumirea de scolioză în S.

Scoliozele funcționale denumite și atitudini scoliotice se clasifică astfel: habituală, profesională,

statică și a nou născutului. În categoria scoliozelor patologice sunt incluse scoliozele care au la
origine o afecțiune și au la bază drept cauză declanșatoare o alternare structurală vertebrală pe
care scoliozele funcționale nu o au.
Scoliozele patologice cu etiologie necunoscută sunt cea infantilă, juvenilă, adolescentină, iar cele
cu etiologie cunoscută sunt reprezentate de cea congenitală, rahitică și paralitică

 Kinetoprofilaxia deficiențelor posturale

             Conceptul de profilaxie/kinetoprofilaxie înseamnă ansamblul tuturor măsurilor medico-

sanitare sau de altă natură impuse pentru prevenirea apariţiei bolilor.

Kinetoprofilaxia, prin intermediul exerciţiului fizic studiază procesul de optimizare a stării de

sănătate a organizmului, de prevenire a îmbolnăvirii şi a îmbătrânirii timpurii a acestuia.

Profilaxia în mod general este clasificată în:

 profilaxie primară – urmăreşte prevenirea apariţiei bolii;

 profilaxia secundară – după diagnosticul bolii urmăreşte prevenirea apariţiei sechelelor
specifice;
 profilaxia terţiară – urmăreşte prevenirea apariţiei unor agravări şi complicaţii.

Obiectivele principale (generale) ale profilaxiei/kinetoprofilaxiei sunt:

 prevenirea îmbolnăvirilor;
 păstrarea la un anumit nivel a capacităţii de efort;
 păstrarea/ameliorarea funcţiei musculo-articulare;
 evitarea supraponderalităţii/obezităţii;
 menţinerea posturi corecte a corpului;
 prevenirea compromiterii funcţiei nervoase;
 educarea încrederii în sine şi a gândirii pozitive;
 prevenirea modificărilor afective şi emoţionale;
 menţinerea activităţilor sociale;
 păstrarea apetitului alimentar;
 prevenirea apariţiilor insomniilor;
 menţinerea funcţiei sexuale.
 cardiacă.