STUDIU COMPARATIV PRIVIND CARIERA

FUNCŢIONARILOR PUBLICI ÎN STATE

MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE

PROFESOR INDRUMATOR: STUDENT:

PROF. DOBRANSCHI BALINT PAULA

MARIAN BURGHELEA GIANINA

IFTINCA MADALINA

2011
CUPRINS
1. Funcţia publică şi funcţionarii publici în reglementarea românească

2. Funcţia publică şi funcţionarii publici în reglementarea europeană

3. Cariera funcţionarilor publici în România

3.1. Recrutarea funcţionarilor publici

3.2. Numirea funcţionarilor publici

3.3. Promovarea funcţionarilor publici şi evaluarea performanţelor profesionale

3.4. Drepturile, îndatoririle şi răspunderea funcţionarilor publici

4. Cariera funcţionarilor publici în alte state membre ale Uniunii Europene

4.1. Cariera funcţionarilor publici în Germania

5. Concluzii
 1. Funcţia publică şi funcţionarii publici în reglementarea românească

Noţiunea de funcţie publică, tradiţional, s-a impus ca o noţiune fundamentală a dreptului public,
în principal a dreptului administrativ, ea fiind strâns legată de noţiunea de activitate, autoritate, organ 1.

Funcţia publică şi funcţionarul public sunt instituţii juridice ale dreptului public, în general, şi ale
dreptului administrativ, în particular, care s-au conturat ca atare într-o continuă dispută între doctrină,
jurisprudenţă şi reglementare2.

Funcţionarea oricărei autorităţi sau instituţii publice presupune trei elemente: competenţă,
mijloace material-financiare şi personal (resurse umane) structurat pe compartimente, linii ierarhice şi
funcţii, dintre care doar unele sunt funcţii publice. Titularul unei funcţii publice, într-o formulare
generică, poartă denumirea de funcţionar public3.

În ţara noastră există o bogată tradiţie în privinţa reglementării tuturor aspectelor referitoare la
regimul funcţiei din administraţia de stat. Problema funcţionarilor publici, a dregătorilor, a constituit
întotdeauna o preocupare major ă pentru sistemele legislative şi de guvernare din evoluţia istorică a
României. Prima reglementare din legislaţia modernă cu privire la funcţionarii administrativi se află în
Regulamentele organice. Această reglementare a fost modificat ă în lumina prevederilor Statutului
dezvoltător al Convenţiei de la Paris. Unele dispoziţii cu privire la funcţiile publice sunt cuprinse în Legea
electorală din 1864, care face corp comun cu Constituţia lui Cuza. Constituţia din 1866, de fapt prima
constituţie a românilor, în sensul de astăzi al termenului, consacră principiul conform căruia regele
numeşte şi revocă pe miniştrii săi, respectiv numeşte sau confirmă în “funcţiunile publice potrivit legii”.

Legea din 19 iunie 1923 a reprezentat dreptul comun pentru funcţionarii publici. La 3 noiembrie
a fost adoptat Regulamentul legii statutului funcţionarilor publici care stabileşte, în detaliu, regimul
juridic al funcţionarului public din administraţia de stat (funcţia, gradul, postul, clasa, cum se face
numirea, pregătirea profesională, ierarhia administrativă, dreptul disciplinar, dreptul la pensie).

Legea statutului funcţionarilor publici din 19 iunie 1923 a rămas în vigoare, cu mici modificări,
până la 8 iunie 1940, când s-a promulgat Codul funcţionarilor publici.

1
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, Ediţia a IV-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 547
2
Mircea Preda, Drept administrativ. Partea generală, Ediţia a III-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 64
3
Antonie Iorgovan, op. cit., p. 548
 2. Funcţia publică şi funcţionarii publici în reglementarea europeană

Statutul funcţionarilor publici îşi află originea în dispoziţii cosntituţionale ale statelor Uniunii
Europene, care fixează competenţele în materie, enunţând în unele cazuri chiar şi regulile de fond ce
leagă autorităţile publice4.

Denumirea de statut, (a statua, a decide, a ordona) semnifică un ansamblu de norme juridice ce

cuprinde voinţa statului de a reglementa, în mod autoritar, o anumită categorie de raporturi sociale ori
instituţii juridice5.

Statutul funcţionarilor publici sau dreptul comun al funcţiei publice, într-o formulare mai
riguroasă sub aspect juridic, ar putea fi definit ca ansamblul regulilor referitoare la situaţia juridică a
funcţionarului6.

În acest sens, mai peste tot în statele Uniunii Europene se regăseşte un Statut al funcţionarilor
publici.

Prima ţară care a adoptat un Statut al funcţionarilor publici a fost Spania, în anul 1852, urmată
de Luxemburg, în anul 1872 şi apoi de Danemarca, unde prima lege despre funcţionari datează din anul
1899.

În Germania a existat încă din anul 1806 un Cod bavarez al funcţiei publice, dar prima lege de
codificare generală a dreptului funcţiei publice, s-a adoptat în timpul regimului naţional socialist, abia în
anul 1937.

În Franţa, deşi tradiţiile privitoare la funcţia publică sunt anterioare Revoluţiei de la 1789, iar
Camerele au examinat de-a lungul vremii diferite propuneri legislative, primul mare Statut al funcţiei
publice a fost adoptat abia în anul 1946.

4
Dana Apostol Tofan, Instituţii administrative europene, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 161
5
V. Prisăcaru, Tratat de drept administrativ. Partea generală, Ediţia a III-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.
354
6
J. Ziller, Administrations comparées. Les systèmes politico-administratifs de l’Europe des Douze, Editions
Montchrestien, Paris, 1993, p. 365
 Într-o primă grupă de ţări, cea mai consistentă, statutul funcţionarilor publici este, în principiu,
aplicabil tuturor agenţilor permanenţi din administraţia statului, a colectivităţilor locale şi a autorităţilor
administrative autonome (Belgia, Grecia, Spania, Franţa, Irlanda, Olanda şi Portugalia). Este şi cazul
Italiei până la reglementarea adoptată în anul 1993.

În Germania şi Luxemburg se face în mod tradiţional distincţie între funcţionarii supuşi unui
statut de drept public unilateral şi angajaţii şi lucrătorii pe bază de contract. Distincţia se bazează pe
diferenţa dintre funcţii: în principiu, doar funcţionarii pot exercita prerogative de putere publică sau
atribuţii de satisfacere a interesului general, funcţii care trebuie asumate de funcţionari, o data ce
activitatea pe care o realizează prezintă un caracter permanent.

În Franţa, se distinge între funcţia publică propriu-zisă, ce se supune legii privind drepturile şi
obligaţiile funcţionarilor publici, pe de o parte, şi militarii şi magistraţii pe de altă parte, supuşi fiecare
unor reglementări specifice7.

Statutul funcţiei publice în Franţa reprezintă o codificare de principii. Existenţa unui statut evită
confuzia între agent şi funcţia pe care o exercită.

Sistemul statutului francez are ca fundament trei principii: principiul egalităţii, cel al
independenţei şi cel al răspunderii. Este o constantă a funcţiei publice pe trei versanţi, fondată pe o
dialectică între afirmarea drepturilor şi obligaţiilor, valabile pentru ansamblul funcţionarilor şi
traducerea a ceea ce este specific referitor la cele trei categorii existente: funcţionarii de stat, ai
colectivităţilor teritoriale şi ai serviciilor sanitare.

3. Cariera funcţionarilor publici în România

7
J. Ziller, op. cit., p. 373
 3.1. Recrutarea funcţionarilor publici

Criteriile şi metodele de selecţie, cum se susţine în literatura de specialitate, reflectă în fiecare

ţară şi pentru fiecare epocă caracteristicile fundamentale ale sistemului adminstrativ statal respectiv 8.

Cariera în funcţia publică cuprinde ansamblul situaţiilor juridice şi efectele produse, care intervin
de la data naşterii raportului de serviciu până în momentul încetării acestui raport. Modalităţile de
dezvoltare a carierei în funcţia publică sunt promovarea într-o funcţie publică superioară şi avansarea în
gradele de salarizare.

Principiile care stau la baza organizării şi dezvoltării carierei în funcţia publică sunt următoarele:
competenţa, competiţia, egalitatea de şanse, profesionalismul, motivarea care presupune identificarea
si aplicarea, în condiţiile legii, a unor instrumente de motivare morală şi materială a funcţionarilor
publici, precum şi să sprijine iniţiativele privind dezvoltarea profesională individuală a acestora.

Managementul carierei în funcţia publică se asigură de către: Agenţia Naţională a Funcţionarilor

Publici, prin elaborarea cadrului legal şi a instrumentelor necesare organizării şi dezvoltării carierei în
funcţia publică; autorităţile şi instituţiile publice, prin aplicarea principiului egalităţii de şanse şi a
motivării; funcţionarul public, prin aplicarea consecventă a principiilor competenţei şi al
profesionalismului, în vederea dezvoltării profesionale individuale.

Recrutarea funcţionarilor publici se face prin concurs organizat în limita funcţiilor publice
vacante prevăzute anual în acest scop prin planul de ocupare a funcţiilor publice.

Poate ocupa o funcţie publică persoana care îndeplineşte următoarele condiţii 9:

a) are cetăţenia română şi domiciliul în România;

b) cunoaşte limba română, scris şi vorbit;

c) are vârsta de minimum 18 ani împliniţi;

d) are capacitate deplină de exerciţiu;

8
B. Gournaz, J.F.Kesler, J. Siwek-Pouydesseau, Adminstration publique, P.U.F., Paris, 1967, p. 351
9
Art. 54 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici
 e) are o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei publice pentru care candidează, atestată pe
bază de examen medical de specialitate;

f) îndeplineşte condiţiile de studii prevăzute de lege pentru funcţia publică;

g) îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice;

h) nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii, contra statului sau
contra autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiţiei, de fals ori a
unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie, care ar face-o incompatibilă cu
exercitarea funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în care a intervenit reabilitarea;

i) nu a fost destituită dintr-o funcţie publică în ultimii 7 ani;

j) nu a desfăşurat activitate de poliţie politică, astfel cum este definită prin lege.

Concursurile pentru ocuparea unei funcţii publice se organizează astfel: de către comisia de
concurs constituită pentru recrutarea înalţilor funcţionari publici; de către Agenţia Naţională a
Funcţionarilor Publici, pentru ocuparea funcţiilor publice de conducere vacante, cu excepţia funcţiilor
publice de conducere de şef birou şi şef serviciu; de către autorităţi şi instituţii publice din administraţia
publică centrală şi locală, pentru ocuparea funcţiilor publice de execuţie, a funcţiilor publice de
conducere de şef serviciu şi şef birou şi, respectiv, a funcţiilor publice specifice vacante; de către
Institutul Nţional de Administraţie, pentru admiterea la programele de formare specializată în
administraţia publică, organizate în scopul numirii într-o funcţie publică.

Pentru a participa la concursurile organizate pentru intrarea în corpul funcţionarilor publici,

candidaţii trebuie să îndeplinească condiţiile minime de vechime în specialitatea studiilor necesare
exercitării funcţiei publice prevăzute în fişa postului pentru care candidează astfel: minimum 7 ani
pentru funcţiile publice din categoria înalţilor funcţionari publici, cu posibilitatea reducerii acestei
perioade în condiţiile legii; minimum 5 ani pentru funcţiile publice de conducere, cu excepţia funcţiilor
publice de şef birou, şef serviciu, secretar al comunei, precum şi a funcţiilor publice specifice asimilate
acestora; minimum 2 ani pentru funcţiile publice de conducere de şef birou, şef serviciu, secretar al
comunei, precum şi pentru funcţiile publice specifice asimilate acestora; minimum 5 ani pentru funcţiile
publice de execuţie de grad profesional „superior”; minimum 3 ani pentru funcţiile publice de execuţie
de grad profesional „principal”, minimum 1 an, 8 luni, respectiv 6 luni, în funcţie de nivelul studiilor
absolvite, pentru funcţiile publice de execuţie de grad profesional „asistent”.
 Concursul constă în trei etape: selectarea dosarelor de înscriere, proba scrisă, interviu.

În vederea organizării şi desfăşurării concursurilor pentru recrutarea funcţionarilor publici se

constituie comisii de concurs, respectiv comisii de soluţionare a contestaţiilor, prin act administrativ al
conducătorului autorităţii sau instituţiei publice organizatoare a concursului.

3.2. Numirea funcţionarilor publici

Numirea în funcţiile publice se face prin actul administrativ emis de către conducătorii
autorităţilor sau instituţiilor publice din administraţia publică locală sau centrală, la propunerea Agenţiei
Naţionale a Funcţionarilor Publici. Emiterea actului administrativ de numire se face în termen de cel
mult 15 zile lucrătoare de la data la care candidatul a fost declarat admis.

Actul administrativ de numire are formă scrisă şi trebuie să conţină temeiul legal al numirii,
numele funcţionarului public, denumirea funcţiei publice, data de la care urmează să exercite funcţia
publică, drepturile salariale, precum şi locul de desfăşurare a activităţii.

Fişa postului aferentă funcţiei publice se anexează la actul administrativ de numire, iar o copie a
acesteia se înmânează funcţionarului public.

La intrarea în corpul funcţionarilor publici, funcţionarul public depune jurământul de credinţă în

termen de trei zile de la emiterea actului de numire în funcţia publică defintivă. Jurământul are
următoarea formulă: Refuzul depunerii jurământului se consemnează în scris şi atrage revocarea actului
administrativ de numire în funcţia publică.

3.3. Promovarea funcţionarilor publici şi evaluarea performanţelor profesionale

În carieră funcţionarul public beneficiază de dreptul de a promova în funcţia publică şi de a

avansa în gradele de salarizare. Promovarea este modalitatea de dezvoltare a carierei prin ocuparea
unei funcţii publice superioare vacante. Promovarea într-o funcţie publică superioară se face prin
concurs sau examen.
 Promovarea poate fi: definitivă, atunci când funcţia publică superioară se ocupă prin concurs sau
examen, temporară, atunci când funcţia publică de conducere sau, după caz, funcţia publică
corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici se ocupă pe perioadă determinată.

Pentru a participa la concursul pentru promovarea într-o funcţie publică de execuţie din gradul
profesional principal, funcţionarii publici trebuie să îndeplinească următoarele condiţii minime:

a) să aibă o vechime minimă de 2 ani în funcţiile publice de execuţie din gradul profesional
asistent, în clasa corespunzătoare studiilor absolvite;

b) să fi obţinut, la evaluarea performanţelor profesionale individuale din ultimii 2 ani, cel puţin
calificativul „foarte bun”;

c) să îndeplinească cerinţele specifice prevăzute în fişa postului.

În ceea ce priveşte nivelul studiilor absolvite, acesta este particularizat în Legea nr. 188/1999
privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, în funcţie de clasa şi categoria 10 funcţiei publice
superioare în care funcţionarul public aspiră să avanseze.

Pentru ocuparea funcţiilor de conducere vacante trebuie îndeplinite următoarele condiţii de

vechime în specialitatea studiilor necesare exercitării funcţiei publice: minimum 2 ani pentru funcţiile
publice de şef birou, şef serviciu şi secretar al comunei, minimum 5 ani pentru celelalte funcţii.

Evaluarea performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici se face anual.

Procedura de evaluare are ca scop: avansarea în gradele de salarizare, retrogradarea în gradele de
salarizare, promovarea într-o funcţie publică superioară, eliberarea din funcţia publică, stabilirea
cerinţelor de formare profesională a funcţionarilor publici.

În urma evaluării performanţelor profesionale individuale funcţionarului public i se acordă unul

dintre următoarele calificative: excepţional, foarte bun, bun, satisfăcător, nesatisfăcător.

Evaluarea performanţelor profesionale individuale ale înalţilor funcţionari publici se face de

către o comisie de evaluare, compusă din cinci personalităţi, recunoscute ca specialişti în administraţia
publică, propuse de Ministerul Administraţiei şi Internelor şi numite prin decizie a primului ministru.

10
După nivelul atribuţiilor titularului funcţiei publice, funcţiile publice se împart în trei categorii după cum urmează:
a) funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici; b) funcţii publice corespunzătoare
categoriei funcţionarilor publici de conducere; c) funcţii publice corepunzătoare categoriei funcţionarilor publici de
execuţie.
 Metodologia de evaluare a performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici se
aprobă prin Hotărâre a Guvernului, la propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, după
consultarea organizaţiilor sindicale ale funcţionarilor publici, reprezentative la nivel naţional.

3.4. Drepturile, îndatoririle şi răspunderea funcţionarilor publici

Drepturile funcţionarilor publici sunt de două categorii, în funcţie de normele juridice care
le prevăd: administrative sau drepturi de funcţiune, necesare funcţiei cu care sunt investiţi; personale
sau drepturi ale muncii, în calitatea lor de salariaţi, reflectate de Codul muncii11.

Drepturile de funcţiune sau administrative sunt prevăzute de normele juridice de organizare

şi funcţionare a organului din care face parte funcţionarul, constituind atribuţiile funcţiei respective.
Exercitarea drepturilor de funcţiune este, deci, obligatorie pentru funcţionarul public şi din această
cauză el este apărat în mod special faţă de acei care ar căuta să aducă o atingere exerciţiului atribuţiilor
sale. Drepturile personale sunt drepturi oricum comune pentru toţi funcţionarii publici.

Cele mai importante drepturi ale funcţionarilor publici sunt: dreptul la opinie, dreptul la asociere
sindicală, la grevă, la salariu, la concediu (de odihnă, medical), la asistenţă medicală, la pensie. Instituţiile
publice au obligaţia să asigure funcţionarilor publici condiţii normale de muncă şi igienă, de natură să le
ocrotească sănătatea şi integritatea fizică. Autoritatea este obligată să îl despăgubească pe funcţionarul
public în situaţia în care a suferit, din culpa autorităţii sau instituţiei publice, un prejudiciu material în timpul
îndeplinirii atribuţiilor de serviciu.

Dintre îndatoririle funcţionarilor publici se pot menţiona, ca fiind mai importante următoarele 12:
îndeplinirea cu profesionalism, loialitate, corectitudine şi în mod conştiincios îndatoririle de serviciu;
abţinerea de la exprimarea sau manifestarea convingerilor lor politice în exercitarea atribuţiilor ce le
revin; conformarea dispoziţiilor date de funcţionarii publici de conducere cărora le sunt subordonaţi
direct, cu excepţia cazurilor în care apreciază că aceste dispoziţii sunt ilegale, păstrarea secretului de stat
şi a secretului de serviciu, în condiţiile legii, precum şi păstrarea confidenţialităţii în legătură cu faptele,
informaţiile sau documentele de care iau cunoştinţă în exercitarea funcţiei; interdicţia de a solicita sau
11
Maria Viorica Bedrule Grigoruţă, Managementul serviciilor publice, Ed. Tehnopress, Iaşi, 2007, p. 126
12
Filip Gheorghe, Onofrei Mihaela, Elemente de ştiinţa administraţiei, Ed. Junimea, Iaşi, 2004, p. 242
accepta, direct sau indirect, pentru ei sau pentru alţii, de daruri sau alte avantaje, în considerarea
funcţiei lor publice.

Încălcarea cu vinovăţie de către funcţionarii publici a îndatoririlor corespunzătoare funcţiei

publice pe care o deţin şi a normelor de conduită profesională şi civică prevăzute de lege constituie
abatere disciplinară şi atrage răspunderea disciplinară a acestora.

Constituie abateri disciplinare următoarele fapte: întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor ;

neglijenţa repetată în rezolvarea lucrărilor; absenţe nemotivate de la serviciu; nerespectarea în mod repetat
a programului de lucru; intervenţiile sau stăruinţele pentru soluţionarea unor cereri în afara cadrului
legal; nerespectarea secretului profesional sau a confidenţialităţii lucrărilor cu acest caracter; manifestări
care aduc atingerea prestigiului autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea;
desfăşurarea în timpul programului de lucru a unor activităţi cu caracter politic; refuzul de a îndeplini
atribuţiile de serviciu; încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilităţi, conflicte de
interese şi interdicţii stabilite prin lege pentru funcţionarii publici; stabilirea de către funcţionarii publici de
execuţie de relaţii directe cu petenţii în vederea soluţionării cererilor acestora.

Sancţiunile disciplinare sunt:mustrarea scrisă; diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o

perioadă de până la 3 luni; suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau după caz,
de promovare în funcţia publică pe o perioadă de la 1-3 ani; trecerea într-o funcţie publică inferioară
pe o perioadă de până la l an, cu diminuarea corespunzătoare a salariului, destituirea din funcţia
publică.

4. Cariera funcţionarilor publici în alte state membre ale Uniunii Europene

Noţiunea de carieră, dominantă în diverse state europene, rezumă faptul că funcţionarul aflat în
serviciul statului sau al unei colectivităţi locale se găseşte într-o situaţie statutară. Adică legală şi
impersonală, care îi asigură şanse rezonabile de promovare de-a lungul activităţii sale profesionale şi
garanţii suficiente privind siguranţa activităţii sale.

Dreptul la carieră evocă garantarea prin lege a vocaţiei funcţionarilor publici la avansare şi
promovări.
 În doctrina occidentală, noţiunea de carieră a funcţionarului public este definită ca reprezentând
dezvoltarea în timp a situaţiei profesionale a unui funcţionar public, de la recrutare până în momentul în
care încetează activitatea profesională a acestuia 13.

Dacă ne raportăm la dreptul comparat, cu specială privire la reglementările din ţările Uniunii
Europene, vom constata peste tot o grijă cu totul aparte faţă de dreptul la carieră al funcţionarilor
publici, care presupune, înainte de toate, dreptul la stabilitate în funcţie; pentru unele funcţii din
adminstraţie este reglementat, la fel ca şi pentru magistraţi, principiul inamovibilităţii (în special în
Franţa), iar în Germania funcţionarii sunt numiţi, de regulă, pe viaţă (Amstellung auf Lebenszeit)14.

Noţiunea de funcţionar public nu reprezintă acelaşi înţeles în cazul în care este analizată din
punct de vedere al dreptului penal, dreptului financiar sau dreptului administrativ.

În toate ţările Uniunii se întâlnesc condiţii de acces la funcţia publică, destinate să garanteze
calificarea profesională a viitorilor funcţionari şi să limiteze arbitrariul în selecţie 15.

4.1. Cariera funcţionarilor publici în Germania

Germania este în prezent una dintre democraţiile cele mai stabile din lume, în ciuda trecutului
său beligerant şi a faptului că, începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea a experimentat mai multe
sisteme politice.

Importanţa funcţionarilor în formularea politicilor publice şi relativa lor dependenţă faţă de

puterea politică trebuie căutate în evoluţia istorică. De la începuturile sale, funcţia publică germană a
fost concepută ca un factor de echilibru al puterii politice, motiv pentru care continuitatea
Administraţiei trebuia să fie o contragreutate a instabilităţii şi schimbării continue a politicii. De aici
rezultă că configuraţia constituţională a funcţiei publice s-a caracterizat prin independenţă şi autonomie
faţă de restul elementelor sistemului16.

13
Dana Apostol Tofan, op. cit., p. 179
14
Antonie Iorgovan, op. cit., p. 614
15
J. Ziller, op. cit., p. 384
16
Ibidem, p. 131
 Fragmentarea se reflectă în recrutare şi promovare, neexistând o ofertă unică de posturi pentru
tot sectorul public şi nici o comisie unică însărcinată cu recruatarea. Fiecare unitate organizatorică îşi
recrutează propriul personal şi stabileşte modalităţile proprii de promovare.

În Germania, la nivelul Statului şi al Landurilor, numirea şi promovarea funcţionarilor rămâne o

prerogativă a fiecărui ministru, potrivit principiului autonomiei ministeriale. În realitate, decizia este
adesea rezultatul unui acord între partidele de guvernământ. Sub nivelul secretarilor de stat, ministrul
nu dispune în prcatică de libertatea de a alege. Legăturile cu partidul care îl susţine sunt de fapt atât de
puternice, încât numirile pe care le va face vor depinde de acordul acestui partid 17.

La nivel local este vorba despre şeful administraţiei, în calitate de funcţionar ales, care numeşte
şi decide avansările funcţionarilor de carieră.

Poziţiile cheie între politică şi administraţie sunt ocupate de funcţionari aşa-zişi „politici”, fiind
vorba despre cei care „exercită funcţii în cadrul cărora trebuie să se afle în permanent acord cu opiniile
politice fundamentale şi obiectivele guvernului”. Aceştia pot fi disponibilizaţi în orice moment, iar
opiniile lor politice reprezintă un criteriu în alegere 18.

Sistemul duce lipsă de corpuri funcţionariale care să-i aglutineze şi să-i coezioneze membrii,
precum şi de instituţii educaţionale elitiste. Educaţia superioară este practic gratuită, iar sistemul de
sprijin al Statului permite de fapt ca elevii să studieze ceea ce vor şi acolo unde vor. Principiul Statului
social a promovat o societate pluralistă, în cadrul căreia toate clasele sociale au dreptul la aceleaşi
servicii, independent de zona geografică de rezidenţă sau clasa socială de provenienţă. Pregătirea
primită în Heidelberg, în Greiwald sau în Berlin este aceeaşi, iar în biografia înalţilor funcţionari nu există
nici o universitate care să predomine cu claritate asupra celorlalte. Al doilea examen de Stat, după
licenţierea în drept, constituie adevăratul filtru de acces la funcţia publică de conducere.

Funcţia publică se împarte în patru niveluri (de conducere, executiv, administrativ şi auxiliar),
relaţionate ci nivelurile educaţionale necesare pentru a avea acces. Accesul este reglementat de către
ministerul care angajează, care decide cerinţele şi criteriile de evaluare. Unele ministere dau publicităţii
posturile vacante; altele selecţionează curriculele vitae care sosesc. Interviul este procedeul cel mai des
folosit la selecţie, realizată uneori de către o comisie, alteori de către responsabilul de perosnal şi

17
J.L.Bodiguel, op. cit., p. 19
18
Ibidem, p. 20
directorul general în a cărui subordine va lucra aspirantul. O dată selecţionat, aspirantul trebuie să
treacă o perioadă de probă, a cărei depăşire îi garantează statusul definitiv de funcţionar.

Recrutarea fragmentată şi inexistenţa unei universităţi specifice în care să se licenţieze

candidaţii la posturile de conducere nu permit formarea unei elite coezionate.

În Germania, funcţionarii pot participa la activităţi politice care nu sunt contrare „ordinii
fundamentale democratice şi liberale” şi pot candida la alegeri, fără a demisiona. Dacă urmează să
exercite un mandat electiv, funcţionarii îşi regăsesc vechea funcţie administrativă, după expirarea
mandatului.

În ceea ce priveşte înalţii funcţionari există controverse, în absenţa unei poziţii unitare care să
stabilească ce este mai indicat: ca aceştia să fie administratori de carieră, să fie independenţi sau să fie
numiţi pe criterii politice19.Datorită supremaţiei istorice a birocraţiei şi design-ului unui sistem
„democratic” de acces la învăţământul superior şi la posturile de putere politică şi administrativă, s-a
obţinut un sistem plural de elite 20.

19
Dana Apostol Tofan, op. cit., p. 180
20
Salvador Parrado Diez, op. cit., p. 137
 5. Concluzii
Formarea, recrutarea, promovarea şi perfecţionarea personalului din administraţia publică au o
deosebită însemnătate în asigurarea unui personal calificat în cadrul autorităţilor acesteia. Este necesar
să avem în vedere faptul că eficienţa administraţiei depinde în egală măsură şi de modul cum acest
personal este gestionat şi nu în ultimul rând, de managementul resurselor umane din

administraţia publică.

În România, în exercitarea atribuţiilor sale, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici aprobă

condiţiile de participare şi procedura de organizare a recrutării şi promovării pentru funcţiile publice
pentru care organizează concurs, avizează şi monitorizează recrutarea şi promovarea pentru celelalte
funcţii publice, în condiţiile legii.

O altă componentă foarte importantă a gestiunii funcţiei publice o reprezintă acordarea de către
Agenţie a avizului pentru stabilirea de către autorităţi şi instituţii publice a funcţiilor publice din cadrul
aparatului propriu. Cu privire la gestiunea funcţionarilor publici, Agenţia are şi atribuţia de a întocmi şi
administra baza de date cuprinzând evidenţa funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici. Evidenţa
naţională a funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici se realizează în colaborare cu autorităţile şi
instituţiile publice, pe baza datelor transmise de acestea, în format electronic, în standardul stabilit de

Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici.

În majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene se întâlne şte sistemul de recrutare a
funcţionarilor prin concurs : Franţa, Italia, Marea Britanie, Spania, Irlanda, Portugalia. Cu toate riscurile
şi dezavantajele sale, metoda concursului tinde să se generalizeze în majoritatea statelor contemporane.
Dacă este aplicată cu obiectivitate şi corectitudine, ea constituie cea mai indicat ă metod ă de selec ţie a
personalului administraţiei publice, întrucât poate asigura acesteia, un personal calificat, competent,
capabil să obţină rezultate superioare în activitate. Procedeul concursului este prezentat ca o exigen ţă a
democraţiei şi ca o garanţie a neutralităţii administra ţiei publice fa ţă de cet ăţeni.

Analiza comparativă a sistemelor de recrutare pentru diverse func ţii publice dezv ăluie o serie
succesivă de operaţiuni care nu sunt nici efectuate şi nici nu se regrupeaz ă de aceea şi manier ă, precum:
publicarea posturilor vacante, examinarea candidaţilor, alegerea dintre candida ţi a acelora care par cei mai
apropiaţi de posturile care urmează a fi ocupate, recrutarea şi în sfîr şit, numirea. De altfel si salarizarea
este diferit de la tara astfel:
 BIBLIOGRAFIE

1. Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, Ediţia a IV-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005

2. Salvador Parrado Diez, Sisteme administrative comparate, Ed. Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi, 2006

3. Dana Apostol Tofan, Instituţii administrative europene, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006

4. Gheorghe Filip, Mihaela Onofrei, Sisteme administrative comparate, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2001

5. Gheorghe Filip, Mihaela Onofrei, Elemente de ştiinţa administraţiei, Ed. Junimea, iaşi, 2004

12. I. Plumb, Managementul serviciilor publice, ASE, Bucureşti, 2000

13. Verginia Vedinaş, Statutul funcţionarului public, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998

14. Ioan Alexandru şi alţii, Drept administrativ european, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005

15. Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici

16. Hotărârea Guvernului nr. 1209/2003 privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici