Curs 7

Analiza resurselor de materii prime şi materiale

Pentru desfăşurarea activităţii economice firmele trebuie să dispună pe lângă alţi factori
de producţie şi de obiecte ale muncii concretizate în materii prime şi materiale.
Materiile prime şi materialele fac parte din categoria economică a stocurilor alături de
obiecte de inventar, mărfuri, ambalaje etc şi au ponderea cea mai mare în structura activelor
circulante.
Problematica aprovizionării cu materii prime şi materiale şi în general situaţia stocurilor,
are multiple aspecte iar din punctul de vedere al analizei economice sunt evidenţiate aspectele
care contribuie la gestiunea eficientă a resurselor de materii prime şi materiale. Direcţiile de
analiză a resurselor de materii prime şi materiale sunt:
- analiza îndeplinirii programului de aprovizionare cu materii prime şi materiale;
- analiza stocurilor de materii prime şi materiale;
- analiza gradului de valorificare a materiilor prime şi materialelor;
- analiza influenţei consumului de materii prime şi materiale asupra situaţiei economico-
financiare a firmei.
Sursele de date utilizate în analiză sunt: programele de aprovizionare, balanţele
materiale, normativele de consum, situaţia acoperirii cu contracte a necesarului de materiale
etc.

1. Analiza îndeplinirii programului de aprovizionare cu materii prime şi

materiale

Procesul de aprovizionare cu materii prime şi materiale se desfăşoară pe baza unui

program stabilit pentru o anumită perioadă de timp, Programul de aprovizionare conţine
nomenclatorul de materiale pentru sortimentele programate şi se întocmeşte ţinând cont de
cantităţile de produse ce urmează a fi fabricate, de consumurile specifice dar şi în funcţie de alţi
factori preum: durata ciclului de fabricaţie, specificul materialelor cu care urmează a se face
aprovizionarea, de posibilităţile de stocare sau caracteristicile pieţei de pe care se face
aprovizionarea.
Necesarul de aprovizionat se stabileşte pe fiecare tip de material pornind de la relaţia:

𝑁 = 𝑄 ⋅ 𝑐𝑠
în care:
N reprezintă necesarul de consum dintr-un anume material;
Q - cantitatea de produse prevăzute a se realiza prin plan;
cs - consumul specific de material.
Necesarul de consum se corelează cu existentul din magazie, diferenţa urmând a se
aproviziona într-un timp rezonabil astfel încât procesul de fabricaţie să se poată desfăşura
normal.
La baza procesului de aprovizionare stau contractele încheiate cu furnizorii, conform
cărora aprovizionarea urmează a se efectua ritmic, în cantităţi şi la data stabilită prin contract.
De aceea, analiza trebuie să studieze situaţia acoperirii cu contracte a necesarului anual
de aprovizionat, neacoperirea cu contracte sau nerealizarea aprovizionării conform contratelor
poate conduce la greutăţi în desfăşurarea normală a producţiei.
Analiza îndeplinirii programului de aprovizionare se efectuează pentru fiecare material
în parte comparând necesarul anual de aprovizionat cu cantităţile contractate defalcate pe
subdiviziuni de timp. Datele necesare analizei se pot sintetiza într-un tabel. Spre exemplificare
se prezintă datele referitoare la cinci materiale neceare producţiei unei firme (tabelul 1).

Tabel 1. Situaţia acoperirii cu contracte a necesarului de aprovizionat

Contractat la începutul
Materiale U.M. Necesar
Tr I Tr II Tr III Tr IV
A mc. 2000 800 1400 2000 2000
B kg. 1500 - 600 1200 1500
C l. 800 - - 400 600
D t. 4800 4800 4800 4800 4800
E mp. 3600 2600 3600 3600 3600

După cum se observă din datele tabelului 1 acoperirea cu contracte este diferită la
materialele necesare. Astfel pentru materialul D este contractată integral cantitatea necesară
încă de la începutul perioadei, în timp ce la celelalte materiale acoperirea cu contracte se
realizează abia în trimestrele următoare, la materialul C nerealizându-se contractarea în
întregime nici la începutul trimestrului IV. Rezultă că unitatea trebuie să-şi orienteze eforturile
înspre găsirea de pieţe sigure de aprovizionare pentru materialele care nu au acoperire în
contracte.
O imagine sintetică care caracterizează îndeplinirea programului de aprovizionare este
oferită de indicatorul “Coeficientul de nomenclatură a materialelor” (Cn), calculat ca raport
între numărul poziţiilor de materiale la care s-a îndeplinit planul (n) şi numărul total de poziţii
din programul de aprovizionare (Np), astfel:
n
Cn =
Np
Dacă Cn<1 rezultă că programul de aprovizionare nu a fost realizat, iar dacă Cn=1
înseamnă că a fost realizat la toate sortimentele. Interpretarea acestui indicator trebuie făcută
însă cu prudenţă deoarece nu toate materialele au aceeaşi importanţă şi în al doilea rând,
nerealizarea sau depăşirea prevederilor poate avea cauze obiective, cum ar fi modificările în
volumul şi structura cererii. În acest caz şi în altele similare programul de aprovizionat trebuie
actualizat permanent.
Neîndeplinirea programului de aprovizionare poate avea următoarele cauze:
- nerespectarea contractelor vizând cantitatea, calitatea şi termenele de livrare de către
furnizori;
- necorelarea planului de producţie cu cel de aprovizionare;
- blocajul financiar care conduce la neonorarea obligaţiilor faţă de furnizori;
- neacoperirea cu contracte a necesarului de aprovizionat etc.

2. Analiza stocurilor de materii prime şi materiale

Asigurarea cu materiale se identifică şi cu procesul de formare a stocurilor la aceste

categorii de active circulante. Stocurile de materii prime şi materiale reprezintă cantităţi fizice
din fiecare sortiment necesare desfăşurării continue şi ritmice a activităţii de exploatare.
Stocurile se formează datorită caracterului discontinuu al procesului de aprovizionare, care o
motivaţie obiectivă, faţă de caracterul continuu al producţiei.
 Dimensiunea stocurilor de materii prime şi materiale nu trebuie să fie nici foarte mică,
nici exagerat de mare, deoarece stocul prea redus va produce rupturi în activitatea de exploatare,
iar stocul prea mare va solicita un necesar exagerat de capitaluri.
Cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească stocul global sunt:
- să fie complet, cuprinzând toate felurile de resurse materiale;
- să fie suficient în orice moment cu luarea în consideraţie a înlăturării blocării de
fonduri în stocuri peste necesar;
- să fie completat în mod sistematic astfel încât să se realizeze minimizarea cheltuielilor
de aprovizionare şi de stocare;
Faţă de aceste considerente, obiectivele analizei economice în domeniul gestiunii
stocurilor de materii prime şi materiale sunt următoarele:
- dimensionarea optimă a mărimii stocurilor;
- evoluţia stocurilor faţă de nivelul stabilit al lor;
- analiza gradului de imobilizare a resurselor stocate.
Stabilirea unei dimensiuni optime a stocurilor de materii prime şi materiale ţine
seama de condiţiile reale de aprovizionare, de specificul producţiei, de necesitatea reducerii
capitalurilor blocate şi a costurilor, vizând accelerarea vitezei de rotaţie şi creşterea eficienţei
economice.

Cheltuieli

Cd
CT

Ca

Stoc optim Nr.aprov.

Figura 1 – Evoluţia cheltuielilor cu formarea stocurilor

Din punct de vedere financiar “mărimea optimă a stocurilor este cea care armonizează
relaţia contradictorie dintre cheltuielile de aprovizionare (Ca), care variază în funcţie de
numărul de aprovizionări, şi cele de depozitare (Cd), variabile în raport cu mărimea stocurilor.”1
Stocul minim conduce la minimizarea cheltuielilor totale cu formarea lor aşa cum rezultă din
figura 1.
Pentru firmele care au o frecvenţă mare de aprovionare pentru formarea stocurilor,
cheltuielile totale de aprovizionare scad pe măsură ce creşte numărul de aprovizionări. Aceste
cheltuieli se referă la studiul pieţei, deplasarea salariaţilor pentru aprovizionare, controlul
mărfurilor, întocmirea documentelor de aprovizionare, de recepţie a materialelor etc.
În acelaşi timp, cheltuielile de depozitare variază în funcţie de mărimea stocurilor
deoarece ele sunt prilejuite de manipularea, depozitarea, degradarea şi deteriorarea stocurilor.
Cheltuielile totale de depozitare cresc pe măsură ce creşte numărul de aprovizionări deoarece
stocurile mai mari necesită suprafeţe mai mari de depozitare şi deci, antrenează cheltuieli
sporite cu chiriile spaţiilor, consum de energie, cheltuieli cu personalul de deservire a
depozitelor etc.

1Ion Stancu - Finanţe, Editura Economică Bucureşti 2002, p. 967.

 Mărimea optimă a stocului se poate determina pornind de la relaţia de calcul a costului
total pentru formarea stocului conform modelului Wilson -Whitin2:

𝑁 𝑆 ⋅ 𝑝𝑎
𝐶𝑇 = 𝐶𝑎 + 𝐶𝑑 = ⋅ 𝑐𝑎 + ⋅ 𝑐𝑑
𝑆 2
unde:
CT reprezintă costul total aferent stocului;
Ca - cheltuieli totale de aprovizionare;
Cd - cheltuieli totale de stocare;
N - necesarul anual din materialul stocat;
S - mărimea optimă a stocului;
ca - costul fix unitar pentru aprovizionare;
pa - preţul unitar de aprovizionare;
cd - costul de depozitare pe unitatea de stoc.

Considerând costul total ca o funcţie ce depinde de mărimea stocului, minimul acesteia

se obţine în punctul în care derivata întâi în raport cu mărimea stocului este 0. În acel punct curba
cheltuielilor totatale de aprovizionare intersectează curba cheltuielior de depozitare:

𝑁 𝑆⋅𝑝𝑎
Ca=Cd adică ⋅ 𝑐𝑎 = ⋅ 𝑐𝑑
𝑆 2

De aici rezultă că mărimea stocului optim este:

2 ⋅ 𝑁 ⋅ 𝑐𝑎
𝑆=√
𝑝𝑎 ⋅ 𝑐𝑑

Numărul de aprovizionări şi intervalul dintre aprovizionări se determină astfel:

N S T
Nr = ; i=
S N

în care semnificaţia simbolurilor necunoscute este:

Nr reprezintă numărul de aprovizionări;
i - intervalul dintre aprovizionări;
S - stocul optim;
T - numărul de zile calendaristice ale perioadei.

Exemplificare: costul fix unitar pentru realizarea unei aprovizionări (ca) este de 500 lei,
iar costul de depozitare (cd) este de 0,2 lei anual pentru 1 leu stoc. Necesarul anual din
materialul stocat (N) este de 4500 t, la un preţ unitar de aprovizionare (pa) de 9000 lei /t. În
aceste condiţii, indicatorii dimensiunii optime a stocurilor sunt:

2  4500 500
S= = 50 tone
9000 0,2

- numărul de aprovizionări:

2 Ion Stancu - op.cit., pag. 968.

 4500
Nr = = 90
50
- intervalul dintre aprovizionări:
50 ⋅ 365
𝑖= = 4 zile
4500
- costul total minim pentru formarea stocului:
4500 50  4500
CT =  500 +  0,2 = 67500 lei
50 2

O altă metodă de dimensionarea stocurilor frecvent utilizată datorită caracterului să

practic este metoda analitică.
Metoda analitică utilizată în dimensionarea stocurilor se caracterizează prin
determinarea stocurilor, anual şi trimestrial, pe fiecare component de materiale.
Pentru stabilirea stocului la materii prime şi materiale se are în vedere necesarul de
materii prime şi materiale pentru realizarea programelor stabilite (N) şi timpul de imobilizare
total al acestora (Tit). Necesarul de materii prime şi materiale se stabileşte ca necesar fizic (Nf)
şi se determină în funcţie de cantitatea prevăzută a se fabrica (Q) şi de consumul specific (cs).
Necesarul valoric (Nv) reprezintă produsul dintre necesarul fizic şi preţul de aprovizionare (p):
Nf = Q  cs
Nv = Q  cs  p
Timpul de imobilizare total reprezintă numărul total de zile în care vor fi stocate
materiile prime şi materialele în depozit. Acest timp se compune din: timpul pentru stocul
curent, timpul pentru condiţionare şi timpul de siguranţă.
Timpul pentru stocul curent (Tsc) este dat de numărul de zile dintre aprovizionări şi se
obţine pe baza informaţiilor furnizate din fişele de magazie, calculându-se după relaţia:
Ci  i
Tsc =
Ci
unde:
Ci reprezintă cantităţile intrate de materii prime şi materiale;
i - intervalul între aprovizionări (în zile).
Timpul pentru stocul de condiţionare (Tscdt) cuprinde numărul de zile necesar efectuării
unor operaţiuni de pregătire a materialelor pentru a putea fi utilizate în procesul tehnologic. De
exemplu, cheresteaua utilizată în industria mobilei trebuie mai întâi sortată, uscată, apoi debitată
în semifabricate.
Timpul pentru stocul de siguranţă (Tssig) reprezintă numărul de zile necesar prevenirii
eventualelor întreruperi ale procesului de producţie ca urmare a unor evenimente neprevăzute
apărute în procesul aprovizionării şi se calculează după formula:

Σ𝐶î ⋅ 𝑍î
𝑇𝑠𝑠𝑖𝑔 =
Σ𝐶î
în care:
Cî reprezintă cantităţile întârziate:
Zî - zile de întârziere în aprovizionare.
 Timpul total de imobilizare (Tit) este obţinut prin însumarea timpilor de mai sus, adică:

Tit=Tsc + Tscdt + Tssig

Fiecărei categorii de timp îi corespunde în expresie fizică şi valorică un anumit stoc şi

anume: stocul curent, stocul de condiţionare, stocul de siguranţă, stocul total (pentru timpul de
imobilizare totală).
Stocul curent are rolul are rolul de asigura continuitatea procesului de producţie în
intervalul dintre două aprovizionări consecutive.
Stocul de condiţionare asigură derularea normală a activităţii de producţie pe perioada
de timp cât durează operaţia de condiţionare (de exemplu timpul necesar uscării cherestelei
pentru o fabrica de mobilă).
Stocul de siguranţă este acel stoc de materii prime care asigură continuitatea producţiei
în cazul unor întreruperi în aprovizionare datorate unor factori neprevăzuţi.
Fiecare tip de stoc se poate calcula după relaţia:

𝑁⋅𝑇𝑠𝑐 𝑁⋅𝑇𝑠𝑐𝑑 𝑁⋅𝑇𝑠𝑠𝑖𝑔

𝑆𝑐 = 90 𝑠𝑎𝑢 365 𝑆𝑐𝑑𝑡 = 90 𝑠𝑎𝑢 365 𝑆𝑠𝑖𝑔 = 90 𝑠𝑎𝑢 365

unde:
Sc, Scdt şi Ssig reprezintă stocul curent, de condiţionare, de siguranţă;
Tsc, Tscd, Tssig - timpul de imobilizare aferent stocurilor.

Stocul total de materii prime şi materiale se obţine fie prin însumarea stocului curent,
de condiţionare şi de siguranţă fie în funcţie de necesarul anual dintr-un anumit material (N) şi
de timpul total de imobilizare a materiilor prime (Tit).

𝑁⋅𝑇𝑖𝑡
St=Sc+Scdt+Ssig sau 𝑆𝑡 = 90 𝑠𝑎𝑢 365

Evoluţia stocurilor faţă de nivelul stabilit al lor se face comparând stocul existent cu cel
prevăzut pe fiecare fel de materie primă şi material, obţinându-se informaţii asupra existenţei
unor stocuri peste necesar care echivalează cu blocări de fonduri sau sub necesar care ameninţă
continuitatea producţiei.
Gradul de imobilizare a stocurilor reprezintă perioada în care rezervele de materii prime
şi materiale sunt stocate în unitate, distingându-se din acest punct de vedere: stocuri normale,
stocuri cu mişcare lentă, stocuri fără mişcare, şi stocuri disponibile.
Apartenenţa la una din aceste grupuri a fiecărui material în parte se face pe baza
frecvenţei consumului exprimată de valoarea indicatorului durata de imobilizare în zile (Di),
calculat astfel:
𝑆 ⋅ 365
𝐷𝑖 =
𝐸
în care:
S reprezintă stocul mediu anual;
E - ieşirile din magazie.
În funcţie de specificul procesului de producţie se stabileşte intervalul de timp pentru
care stocurile aparţin uneia sau alteia din grupele respective. Astfel dacă se stabileşte
convenţional că durata medie de stocare este de 45 de zile, atunci stocurile care au o durată de
imobilizare cuprinsă între 45 şi 90 de zile afirmăm că sunt stocuri cu mişcare lentă, iar cele a
căror durată de imobilizare depăşeşte 90 de zile sunt stocuri fără mişcare.
Stocurile disponibile de materii prime şi materiale sunt acelea care nu mai au utilizare
în cadrul firmei datorită renunţării la contracte pentru unele produse din partea clienţilor. Aceste
stocuri trebuie valorificate prin vânzare.

Analiza gestiunii stocurilor de materii prime şi materiale evidenţiază eficienţa

procesului de aprovizionare. Rotaţia acestei categorii de stocuri se calculează având în vedere
faptul că ele acoperă cheltuielile materiale pe o anumită perioadă de gestiune. Ca urmare,
indicatorii vitezei de rotaţie a stocului de materii prime şi materiale se calculează astfel:
- numărul de rotaţii (NrSMP):

Cheltuielimaterialetotale(CMT)
NrSMP =
Stocul mediu de materii prime si materiale(SMP)

- durata în zile a unei rotaţii (DzSMP):

SMP
DzSMP = T
CMT

Creşterea vitezei de rotaţie a stocurilor de materii prime şi materiale are loc în situaţia
dimensionării corecte a acestora, organizării eficiente a aprovizionării, determinării corecte a
necesarului de aprovizionat, stabilităţii producţiei etc. Aceasta înseamnă creşterea eficienţei
întreprinderii ca urmare a eliberării de fonduri suplimentare şi realizarea unei anumite
independenţe faţă de piaţa de aprovizionare.

3. Analiza gradului de valorificare a materiilor prime şi materialelor

Unul din obiectivele esenţiale ale firmelor îl constituie valorificarea superioară a

resurselor de materii prime şi materiale, problemă de calitatea şi de eficienţă în acelaşi timp, ce
condiţionează în bună măsură potenţialul material al avuţiei sociale şi a agenţilor economici,
economisirea timpului de muncă.
Din categoria materiilor prime şi materialelor, resursele naturale ocupă un loc deosebit
chiar dacă sunt regenerabile; acestea însă nu trebuie interpretate ca fiind inepuizabile.
Valorificarea superioară a resurselor naturale presupune atragerea raţională a acestora în
circuitul economic, ridicarea sistematică a gradului de prelucrare a lor pe baza celor mai noi
tehnici şi tehnologii, în vederea obţinerii din fiecare cantitate de materie primă a unor cantităţi
tot mai mari de produse variate şi de calitate corespunzătoare nevoii sociale, Produsele înalt
prelucrate încorporează muncă mai complexă, au o valoare mai ridicată şi asigură maximum
de avantaje pentru dezvoltarea economiei naţionale
Gradul de valorificare a resurselor de materii prime şi materiale se apreciază cu ajutorul
unui sistem de indicatori dintre care amintim:
- gradul de valorificare a resurselor materiale (Gv);
- eficienţa consumului de resurse materiale (Em).
Gradul de valorificare a resurselor materiale se calculează ca raport între valoarea
producţiei (marfă, cifra de afaceri, valoarea adăugată sau profit - Q) şi valoarea materialelor
consumate (M) astfel:
 Q
Gv =
M
Eficienţa consumului de materiale se exprimă prin raportul dintre valoarea resurselor
materiale consumate (M) şi valoarea producţiei marfă obţinute (cifra de afaceri, valoarea
adăugată, profitul - Q), adică:
M
Em =
Q

Analiza se efectuează pe principalele tipuri de materii şi materiale, la nivelul fiecărui

sortiment în parte iar indicatoriirespectivi se stabilesc în dinamică şi se poate determina
influenţa factorilor asupra evoluţiei lor.
Agenţii economici care prelucrează resurse naturale utilizează de obicei o serie de
indicatori specifici care reflectă gradul de utilizare a resurselor.
De exemplu, în industria de prelucrare a lemnului, gradul de valorificare a lemnului se
urmăreşte pe baza următorilor indicatori:
- indicele de valorificare a unităţii de materie primă supusă prelucrării (Iv), care se
calculează astfel:

𝑄
𝐼𝑣 = (𝑙𝑒𝑖/𝑚𝑐)
𝑀
în care:
Q reprezintă valoarea producţiei marfă, cifrei de afaceri, valorii adăugate;
M - materia primă prelucrată (masa lemnoasă);

- indicele de industrializare a masei lemnoase (Ii), calculat pe baza relaţiei:

Vn
Ii =
Vp
în care:
-Vn reprezintă volumul sau masa produselor obţinute din prelucrare;
-Vp - volumul sau masa lemnului prelucrat;

- indicele de industrializare a deşeurilor de fabricaţie (Iid), se determină pe baza

relaţiei:
Vnd
Iid =  100
Vd
în care:
Vnd este volumul sau masa produselor obţinute din deşeuri;
Vd - volumul sau masa deşeurilor lemnoase prelucrate.
Analiza în dinamica a acestor indicatori scoate în evidenţă preocuparea firmelor pe linia
valorificării superioare şi cât mai complete a resurselor de materii prime şi materiale.

4. Analiza influenţei consumului de materii prime şi materiale asupra situaţiei

economico-financiare a firmelor

Materiile prime şi materialele reprezintă un element important al costului de producţie,

de aceea este firesc ca modul de utilizare a acestora să se reflecte pin intermediul costului asupra
principalilor indicatori economico-financiari.
Reducerea consumurilor specifice de materii prime şi materiale înseamnă creşterea
producţiei obţinute din acelaşi volum de resurse materiale şi totodată creşterea profitului şi a
rentabilităţii firmei. Astfel, influenţa consumului specific se va regăsi în:
- creşterea producţiei fizice:
𝐶𝑡0 𝐶𝑡0
𝛥𝑄(𝑐𝑠) = −
𝑐𝑠1 𝑐𝑠0
unde Ct reprezintă consumul total dintr-un material;
cs consumului specific

- creşterea producţiei marfă fabricate:

𝐶𝑡0 𝐶𝑡0
𝛥𝑄𝑓(𝑐𝑠) = ( − ) ⋅ 𝑝0
𝑐𝑠1 𝑐𝑠0

în care p reprezintă preţul produsului.

- creşterea profitului unitar (𝑝′ ):

𝛥𝑝𝑟 = −(𝑐𝑠1 − 𝑐𝑠0 ) ⋅ 𝑝0′
Creşterea producţiei fizice pe seama reducerii consumurilor specifice determină implicit
modificarea pozitivă şi a altor indicatori de performanţă a firmei cum ar fi: cifra de afaceri şi
valoarea adăugată, precum şi a unor indicatori de eficienţă ca de exemplu cheltuieli materiale
la 1 leu producţie marfă şi viteza de rotaţie a activelor circulante.