SOARELE

a. Structura internă şi atmosferaSoarelui

Caracteristici generale. În centrul Sistemului nostru planetar este situat Soarele, o stea
obişnuită cu diametrul de 109 ori şi masa de 333 000 de ori mai mare decât ale Pământului.
Soarele se află la circa 150 mil. km de Pământ şi este unica stea al cărei disc e vizibil de pe
Pământ. Celelalte stele, aflându-se la distanţe enorme, apar ca puncte luminoase chiar şi în
cele mai mari telescoape. Soarele reprezintă o sferă de plasmă având densitatea medie de 1
410 kg/m3. Temperatura la suprafaţa aparentă vizibilă a Soarelui este de circa 6 000 K. În
compoziţia Soarelui se regăsesc practic toate elementele chimice din sistemul periodic, însă
predomină hidrogenul (circa 70%), după care urmează heliul (circa 29%). Celorlalte
elemente le revine circa 1%.
Structura si atmosfera Soarelui
Nucleu. Astrofizica modernă demonstrează că sursa principală de energie care poate să
întreţină radiaţia observată a Soarelui o constituie reacţiile termonucleare de fuziune a
nucleelor de hidrogen – de transformare a hidrogenului în heliu. Ele au loc în nucleul
Soarelui având raza egală cu 0,3 din raza solară. Aici presiunea atinge 2·1012 Pa, iar
temperatura – circa 1,55·107K. La asemenea temperaturi şi presiuni materia este total
ionizată.Reacţiile termonucleare din nucleul Soarelui sunt însoţite de degajarea unor
cantităţi uriașe de energie.În zona cuprinsă între 0,3 şi 0,7 raze solare, numită zonă
radiativă, energia se transmite de la strat la strat prin procese de absorbţie şi radiaţie. În
regiunile situate la aproximativ 0,3 raze solare de la suprafaţa Soarelui, energia este
transmisă spre suprafaţă prin procese de convecţie, adică prin deplasarea straturilor de
substanţă solară. Aceasta este zona convectivă care se extinde până la suprafaţa vizibilă a
Soarelui. Granulaţia observată la suprafaţa Soarelui este o dovadă a proceselor de
convecţie. Radiaţia solară aproape în întregime este emisă de învelişurile exterioare ale
Soarelui care formează atmosfera solară: fotosfera, cromosfera şi coroana Solară.
Fotosfera. Stratul de suprafață al Soarelui, vizibil cu ochiul liber, este fotosfera. În acest
strat, cei mai mulți fotoni părăsesc Soarele prin atmosfera solară transparentă de deasupra
lui și devin radiații solare, lumina solară. În acest strat temperatura scade de la 7.610 la
4465 K. Deoarece partea superioară a fotosferei este mai rece decât partea inferioară,
imaginea Soarelui apare mai strălucitoare în centru decât pe margine, într-un fenomen
cunoscut sub numele de întunecarea marginii.[48] Spectrul luminii solare are aproximativ
spectrul unui corp absolut negru care radiază la 5.777 K, intersectat cu linii de absorbție
atomică din straturile diluate de deasupra fotosferei. În timpul studiilor timpurii ale
spectrului optic al fotosferei, s-au descoperit câteva linii de absorbție care nu corespundeau
nici unui element chimic cunoscut pe Pământ. În 1868, Norman Lockyer a emis ipoteza că
aceste linii de absorbție erau cauzate de un element nou pe care l-a numit heliu, după zeul
grec al Soarelui, Helios. Douăzeci și cinci de ani mai târziu, heliul a fost izolat pe
Pământ.Deasupra fotosferei se află un strat de 12 000-15 000 km al atmosferei solare numit
cromosferă. Densitatea substanţei în cromosferă este mult mai mică decât în fotosferă.
Strălucirea cromosferei este de sute de ori mai slabă decât a fotosferei, de aceea ea poate fi
observată doar în timpul eclipselor totale de Soare ca o fâşie inelară strălucitoare de
culoare roz. Cromosfera are o structură neomogenă mult mai pronunţată decât granulaţia
fotosferei. Cele mai mici formaţiuni ale ei, numite spicule, se văd bine la marginea discului
solar sub formă de jeturi de câteva mii de kilometri lungime. Coroana solară este partea
exterioară extrem de rarefiată a atmosferei solare, care trece treptat în mediul
interplanetar sub forma vântului solar care se propagă de la Soare. Ea poate fi observată cu
ochiul liber numai în timpul eclipselor totale de Soare când apare ca o auroră sidefie în jurul
discului solar. În coroană sunt observate formaţiuni active numite protuberanţe, ce
reprezintă nori denşi de plasmă. De cele mai multe ori protuberanţele au aspectul unor
structuri verticale arcuite. Coroana de plasmă a Soarelui este un generator continuu de
particule încărcate (electroni şi protoni) care formează vântul solar.
Activitatea solara si relatiile Soare-Pamant
Numărul de pete solare în fotosfera Soarelui variază în limite foarte largi. În unii ani ele pot
fi numeroase, alteori suprafaţa Soarelui este absolut curată luni la rând. La fel variază şi aria
acoperit cu facule. Acest fenomen de variaţie a numărului de pete solare are perioada
medie de 11,1 ani, numită ciclu de activitate solară. O altă manifestare a activităţii solare
sunt erupţiile solare – explozii extrem de violente cu durata de până la două ore care se
produc în cromosferă şi coroană, într-o mică regiune dintre petele solare în dezvoltare.
Fluxul de electroni şi protoni generat de asemenea erupţii ajunge la Pământ în câteva zile.
Fenomenele care se produc în Soare au o influenţă nemijlocită asupra Pământului.
Particulele vântului solar, protonii şi electronii, se mişcă cu viteze de 400– 1 000 km/s şi
pătrund în spaţiul circumterestru peste 1-2 zile după erupţiile solare. Ele provoacă
fenomenele geofizice care se produc pe Pământ, cum ar fi aurorele polare (fig. XVI, planșa
color, p. 163), furtunile geomagnetice etc. Aurorele polare sunt generate de particule
încărcate ce pătrund în atmosferă în regiunile polare mişcându-se în spirală de-a lungul
liniilor de inducţie ale câmpului magnetic al Pământului. Vântul solar, generat de o erupţie
solară puternică, perturbează câmpul magnetic al Pământului, fenomen cunoscut ca
furtună geomagnetică care poate afecta grav liniile de telecomunicaţie şi radiocomunicaţie,
reţelele electroenergetice terestre, funcţionarea aparatelor cosmice, precum şi sănătatea
oamenilor. Datorită energiei solare, atmosfera, oceanele şi continentele terestre se
încălzesc. Există o legătură directă dintre ciclurile de activitate solară şi clima pe Pământ.
Energia solară, fiind cea mai ecologică, este utilizată pe scară tot mai largă în instalaţiile
heliotehnice (centralele electrice solare, serele, instalaţiile de încălzire a apei şi a locuinţelor
etc.). Bateriile solare servesc drept surse de energie electrică la bordul sateliţilor artificiali ai
Pământului şi al staţiilor cosmice. O importanţă deosebită are stratul de ozon din atmosfera
terestră, care se formează sub acţiunea razelor solare ca produs al reacţiilor fotochimice din
stratosferă. Stratul de ozon protejează viaţa terestră de acţiunea radiaţiei ultraviolete.
Căldura şi lumina emise de Soare fac posibilă existenţa vieţii pe planeta noastră.