Fundamentele Psihologiei Generale

1
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI (Modulul 1&2)
Autor: prof. univ. dr. Ion RADU- TOMŞA
Cursul (modulul) se adresează studenţilor din Universitatea Ecologică din Bucureşti - IFR- ID
şi vizează însuşirea principalelor concepte, teorii, repere istorice şi deschideri în domeniul
vast al psihologiei generale (umane), ca ştiinţă centrală despre om şi umanitate, aflată încă sub
semnul disputelor, contestaţiilor şi presiunilor. Sunt sintetizate aici notele de curs şi
principalele idei incluse în bibliografia indicată prin programa analitică a disciplinei
"Fundamentele psihologiei 1 & 2".
Cursul este util în pregătirea examenelor la disciplina "Fundamentele psihologiei " şi a

examenului de licenţă.
OBIECTIVE STRATEGICE
Studenţii vor fi capabili să definească, să descrie, să explice, să argumenteze şi să exemplifice

problematica aferentă răspunsurilor la următoarele teme majore:
1. Specificul psihologiei ca ştiinţă centrală despre om;
2. Natura şi specificul psihicului uman;
3. Procesualitatea psihică specific umană.
Cursul include două module ( M1; M2), fiecare cu 14 unităţi de învăţare.
OBIECTIVUL FUNDAMENTAL al cursului:
Formarea şi dezvoltarea abilitaţii de a utiliza corect aparatul conceptual aferent psihologiei

generale şi a celei de a explica principalele modalităţi ale procesualităţii psihice.
1
2
M1
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
DOMENIUL DE REFERINŢĂ, OBIECTUL ŞI DEFINIŢIA PSIHOLOGIEI
Obiective operaționale
După parcurgerea integrală a acestei unități de țnvățare (U.I.1) vei fi CAPABIL să:
- enumeri şi să descrii ce condiții trebuie să țndeplinească orice ştiință (inclusiv

psihologia);
- explici de ce este contestat (țncă) statutul psihologiei ca ştiință;
- defineşti domeniul de referință şi obiectul de studiu al psihologiei;
- explici diferența dintre o ştiință despre om (psihologia) şi o ştiință despre natură (fizica
sau biologia, de exemplu)
Timp mediu de studiu: 2 ore
PLAN DE IDEI:
1. Condiţiile epistemologice ale oricărei ştiinţe;
2. De ce este contestat statutul de ştiinţă al psihologiei?;
3. Specificul psihologiei ca ştiinţă:
3.1. Domeniul de referinţă;
3.2. Obiectul psihologiei;
3.3. Definiţia psihologiei;
4.4. Ramurile psihologiei
4. Rezumat
5. Ghid de (auto)evaluare
6. Bibliografie
2
3
1. CONDIŢIILE EPISTEMOLOGICE ALE ORICĂREI ŞTIINŢE
Rigoarea epistemologică* impune ca accesul la statutul de ştiinţă al unui corpus de

cunoştinţe să fie condiţionat de:
- delimitarea unui domeniu de investigare specific, unic şi neintersectabil cu al altor ştiinţe;
- stabilirea unui obiect de studiu, căruia să-i identifice aspectele esenţiale, relativ stabile şi
repetabile;
- utilizarea unei metodologii autentice, specifice domeniului şi obiectului de studiu abordat;
- stabilirea unui set de concepte, formularea unor legi proprii şi a unor principii pe baza
cărora să realizeze descrieri, clasificări, explicaţii şi predicţii asupra evoluţiei fenomenelor
investigate;
- obiectivitatea discursului teoretic şi practic aspra fenomenelor investigate, care trebuie să

aibă un minimum de concreteţe şi determinări sensibile, nemijlcit perceptibile şi
observabile, pretabile operaţiei de măsurare/ cuantificare care asigură posibilitatea
reproducerii şi reluării demersului de alţi cercetători.
Şi la momentul actual, fiecare din aceste aspecte este subiect de dispută; respectiv,
psihologia este contestată ca ştiinţă, fiind acuzată a fi tributară speculaţiei filosofice din care
s-a desprins (abia la finele sec. al XIX-lea), medicinii prin necesitatea explicaţiilor anatomo -
fiziologice necesare descrierilor funcţionale ale sistemului nervos (în calitatea sa de “suport”
al fenomenelor psihice) ,practic, tuturor ştiinţelor despre om, de la biologie şi istorie, până la
sociologie şi antropologie.
--------------------
* EPISTEMOLOGIE s.f. Parte a gnoseologiei care studiază procesul cunoaşterii umane în

cadrul diferitelor ştiinţe; teorie a cunoaşterii ştiinţifice. [G.-D. epistemologiei] /<fr.
epistemologie
Sursă : NODEX (333607) - siveco
A se vedea cât de " concretă" este fizica (de exemplu) şi cât de "altfel" este psihologia. Fizica
se ocupă de "palpabil", domeniul său de referinţă fiind lumea obiectivă, concretă … Afirmă
ceva de genul: "un corp scufundat într-un lichid este împins de jos în sus cu o forţă
proporţională cu volumul.. " ( vezi LEGEA lui ARHIMEDE). Pe când psihologia afirmă
relativ că "un subiect cu acest profil psihologic, în situaţia că este obosit va fi probabil
irascibil, cu un comportament inadaptat social".
3
Fizica/
Psihologie
4
Aşa cum se va vedea pe parcursul studiului, amplul proces de restructurare a psihologiei din
ultimele decenii, simultan cu al celorlalte ştiinţe, se află sub influenţa permanentă a noilor
teorii şi metodologii derivate din teoria generală a sistemelor, cibernetică, teoria
organizării şi, nu în ultimul rând, teoria şi practica IT.
Psihologia (ca şi alte ştiinţe), se "rescrie" continuu după fiecare mare descoperire
ştiinţifică (vezi, spre exemplu, implicaţiile actuale ale fizicii cuantice şi ale teoriei
relativităţii,în definirea psihicului, dar şi în biologie şi biochimie)
Statutul incert şi natura "imponderabilă" a obiectului său de studiu au făcut ca abia din a doua
jumătate a sec. XX ( anii ’50), după mai multe etape de ezitări şi clarificări epistemologice, să
fie circumscris domeniul şi să fie formulat mai precis obiectul de studiu al psihologiei.
2. DE CE ESTE CONTESTAT STATUTUL DE ŞTIINŢĂ AL PSIHOLOGIEI?
Psihologia este contestată ca ştiinţă pentru că, faţă de alte ştiinţe:
- domeniu său de investigare pare a nu fi unic şi neintersectabil cu al altor ştiinţe; şi alte

ştiinţe studiază omul (medicina, sociologia, istoria etc.)
- metodologia şi metodele sale nu par a fi autentice, specifice strict obiectului investigat;

observarea, experimentul, ancheta , spre exemplu, sunt metode valide şi pentru alte ştiinţe etc.
- conceptele, legile proprii şi principiile sale sunt vagi, speculative;
- fenomenelor investigate (numite fenomene psihice) nu au un minimum de concreteţe şi

determinări sensibile/ palpabile, nemijlcit perceptibile şi observabile; psihicul poate fi
studiat/ investigat numai indirect (prin teste psihologie, spre exemplu), pe când creierul,
inima, sângele, ficatul sau bila - sunt concrete, palpabile , substanţiale pentru că aparţin
REALITAŢII OBIECTIVE, pe când psihicul uman este REALITATE SUBIECTIVĂ,
informaţională în primul rând.
Ce este REALITATEA?
RO+RS=
Ce este realitatea OBIECTIVĂ? TOT CE
EXISTĂ
Ce este realitatea SUBIECTIVĂ?
Întrebările de mai sus sunt din domeniul FILOSOFIEI! Foarte generale şi dificil de explicat.
Totuşi, să încercăm să acceptăm, în primă instanţă, următoarele afirmaţii:
- REALITATEA reprezintă TOT CEEA CE EXISTĂ, sau fiinţează! O ramură a filosofiei,

numită ontologie ( gr. ontos- existenţă; logos- discurs despre) are acest domeniu de referinţă.
În esenţă, tot ceea ce există este simultan INFORMAŢIE, ENERGIE şi MATERIE /
SUBSTANŢĂ.
4
5
- Tot ceea ce există, indiferent de formă este fie REALITATE OBIECTIVĂ (există in afara
voinţei noastre şi este ,în primul rând, APARENT substanţială/ materială), fie REALITATE
SUBIECTIVĂ ( o reflectare internă / psihică, INFORMAŢIONALĂ a realităţii obiective).
3. SPECIFICUL PSIHOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ
3.1. DOMENIUL DE REFERINŢĂ Ex=S/E/I
Considerând întreaga existenţă (Ex), lumea în vastitatea şi diversitatea sa, ca fiind simultan
SIMULTAN
materie/substanţă (S), energie(E) şi informaţie (I), domeniul de referinţă al psihologiei
circumscrie fenomene de natură energetic - informaţională (denumite FENOMENE
PSIHICE) sau REALITATEA SUBIECTIVĂ (PSIHICĂ), în expresiile sale interne şi
externe ca fapte, procese, stări, structuri, operaţii etc. orientate spre realizarea adaptării
specifice a unei entităţi biologice (animal sau om) la mediul său de existenţă.
PRECIZARE: Există tot atâtea posibile psihologii câte specii de animale există,
psihologia omului fiind evident diferită de cea a calului, câinelui sau maimuţei. Concret, o
specie sau individ aparţinător unei specii identificat ca având sistem nervos, sigur, va implicit
avea şi "psihic" şi o "psihologie".
Domeniului psihologiei umane îl reprezintă omul sub ASPECTUL

PARTICULARITĂŢILOR SALE PSIHO- COMPORTAMENTALE determinate de
specificul său ca individ aparţinător speciei homo sapiens, caracterizat de raţionalitate,
inteligenţă şi voinţă (homo sapiens sapiens), producător şi utilizator de unelte (homo faber),
membru al unei societăţii care îl integrează (homo socius) prin comunicare (homo
comunicant), cultură şi valori pe care le produce/reproduce şi după care se orientează (homo
valens), utilizând resursele potenţiale de creativitate.
CONCLUZIE: Domeniul de referinţă al psihologiei omului este reprezentat de fenomenele

subiective ( psihice ) care se manifestă şi exprimă ca procese psihice, aspecte psiho -
comportamentale, activități specific uman de adaptare la mediul natural şi social de
existenţă, la care se adaugă sistemul personalităţii, cu determinările sale biologice,
psihologice, socio-culturale şi spirituale, cu trăsăturile, structurile şi particularităţile
acesteia.
Ce sunt fenomenele psihice?
Aici trebuie să facem puţină…filozofie (iar!?). Fără să fim experţi în gnoseologie (ram. a
filosofiei care se ocupă de condiţiile, posibilitatea şi limitele cunoaşterii ), nici în filosofia
5
6
clasică germană ( Immanuel Kant, Critica raţiunii pure), putem, totuşi, afirma că realitatea
(tot ce există) include noumen ( "lucru în sine", esenţă, de diferite grade) şi fe-noumen
( aparenţă). Ştiinţele studiază fenomene (fe-noumene)şi încercă să ajungă la esenţe. Biologia,
fizica, chimia etc. ajung la diferite grade de "profunzime" (esenţă) atunci când formulează
LEGI ale domeniului lor de referinţă (vezi legile biologiei, fizicii, chimiei,etc.) .
Psihologia se ocupă de FENOMENE PSIHICE.
Din raţiuni strict didactice, afirmăm: fenomenele psihice sunt de genul: procese psihice,
PROCESE PSIHICE
activităţi psihice, însuşiri (trăsături) psihice.
ACTIVITATI PSIHICE
INSUŞIRI PSIHICE
FENOMENE PSIHICE
3.2. OBIECTUL PSIHOLOGIEI
Ca ştiinţă fundamentală despre om, psihologia are ca obiect cunoaşterea ştiinţifică,

specializată a omului, sub aspectul REALITAŢII SALE SUBIECTIVE, interne, aspectele
de natură energetic-informaţională (viaţa psihică), conduita şi comportamentul său ca fiinţă
concretă (denumită personalitate), în mediul social, aflat in situaţii şi împrejurări de viaţă
habituale (normale) sau critice (situaţii limită).
Multe alte ştiinţe se ocupă cu studiul existenţei umane, a omului şi umanităţii. Psihologia
omului studiază, descrie, explică şi încercă să formuleze legi despre fenomenele şi însuşirile
sale psihice.
Circumscrierea şi definirea obiectului de studiu al psihologiei a suferit frecvente amendări şi

reveniri, fiecare vizând stabilirea problematicii abordate într-o etapă istorică sau alta, cât şi
statutul disciplinei în sistemul general al ştiinţelor.
Termenul, ca atare, de psihologie a fost introdus de învăţatul german Rodolphe Goclenius în

sec. XVI, utilizarea lui fiind sporadică până în secolul XVIII; decoderea lui se făcea pur
etimologic: psihe = psihic; suflet; duh -, la care se adaugă logos = discurs; vorbire despre.
Adică, psihologia este discursul sau vorbirea despre psihic (suflet).
Desprinderea de filosofie (1879), a fost foarte târzie (ultima din corpul ştiinţelor despre om!)
şi, paradoxal, deşi omul a făcut totdeauna apel la cunoştinţele (empirice) de psihologie, ştiinţa
ca atare a avut o altă condiţie. Altfel spus, “psihologia are o viaţă lungă şi o istorie scurtă” şi
este încă tributară filosofiei, din care s-a desprins, medicinii care o completează cu aspectele
de psihiatrie ( iartos = vindecare), biologiei pentru partea de «bios» din individul uman,
practic, tuturor ştiinţelor despre om şi umanitate.
La debutul ca ştiinţă independentă, obiectul său a fost considerat a fi studiul exclusiv al

sferei conştiinţei, care era definită şi interpretată fie din punctul de vedere substanţialist,
6
7
conştiinţa fiind considerată ca un conglomerat de funcţii şi procese particulare având o

existenţă de sine stătătoare (orientare proprie asociaţionismului în variantele lui W. Wundt şi
Ed. Titchner), fie în viziune epifenomenist spiritualistă - în care conştiinţa era descrisă ca o
lume pur subiectivă, de natură spirituală, ermetică, fără nici o legătură cauzală cu lumea
externă, fiind accesibilă numai pe calea introspecţiei.
O asemenea înţelegere a psihologiei era însă incompatibilă cu metodele obiective de

cercetare, fapt ce a determinat, în prima parte a sec. XX, reluarea disputelor şi controverselor
privind obiectul acesteia.
Cel mai radical punct de vedere a fost cel exprimat de J.B. Watson, care a impus
comportamentul ca fiind realitatea psihologică autentică, conştiinţa fiind declarată o simplă
ficţiune, un epifenomen asupra cărei ştiinţa nu se poate pronunţa. Numai comportamentul
( behavior ), ca ansamblu de reacţii de răspuns al organismului la stimulii externi, era
acceptabil ca obiect al psihologiei, după schema cauzală univocă S – R, ce permitea
integrarea psihologiei în ştiinţele obiective. Reacţiile comportamentale - motorii şi verbale -
pot fi măsurate şi cuantificate (intensitate, latenţă, ritm, direcţie ş.a.), iar predictibilitatea era
asigurată de legătura cauzală între stimul şi reacţie: un stimul (S) va determina o reacţie (R) ce
poare fi prevăzută ( va fi predictibilă); aşa cum şi observând o reacţie (R), putem cu uşurinţă
să indicăm stimulul care a determinat-o. Fără a putea înlătura din psihologie conştiinţa,
behaviorismul i-a îngustat mult sfera. Contribuţii ulterioare au „corectat” relativ
behaviorismul.
Formula S -> R, a devenit: C = f ( Ci x Is), unde C (comportamentul ) este funcţie de Ci

(condiţii interne) şi Is (intensitatea stimulării). Prin această corecţie s-a relativizat negarea
conştiinţei ca realitate ( Watson fundamentase o „ psihologie fără suflet”), s-a admis rolul
stărilor interne ca variabile intermediare ( Ci), s-a recunoscut diferenţele calitative între
psihicul uman şi cel animal, s-a încercat recuperarea rolului factorilor socio-culturali în
determinismul psihicului uman. B.F Skinner, C. Hull, S. Stevens, J. Bruner, K. Pribram, C.
Tolman ( în SUA), K. Lorenz ( în Germania) şi H. Pièron ( în Franţa) sunt consideraţi ca
reprezentanţi ai neo-behaviorismului.
Puncte de vedere diferite, ce s-au impus în definirea obiectului psihologiei, au venit şi din
partea orientării psihanalitice (S. Freud, C. G. Jung , A. Adler, M. Ericsson s.a.) care au
încercat să demonstreze că realitatea psihică nu se reduce la conştiinţă, ci ea include şi o
importantă componentă inconştientă, care trebuie să devină obiect al psihologiei
(inconştientul fiind considerat componenta esenţială a vieţii psihice). Întreaga dinamică a
personalităţii şi comportamentului, apreciază psihanaliza, depinde de inconştient, iar centrul
de greutate al cercetării psihologice trebuie deplasat la acest nivel.
Fiecare din etapele prezentate mai sus ( asociaţionismul, behaviorismul, psihanaliza) a fost
limitativă; psihologia nu dispunea de obiect de studiu unitar delimitat şi definit; practic,
fiecare şcoală îşi determina propriul său obiect, care, de cele mai multe ori, reprezenta exact
opusul obiectului propus de altă şcoală.
7
8
A patra etapă (începută în anii 50) şi care continuă şi astăzi circumscrie obiectul psihologiei şi
defineşte psihologia - ştiinţa care studiază legile generale ale existenţei, devenirii,
funcţionării şi structurării mecanismelor organizării psihocomportamentale, pe scară
animală şi umană.
Particularizat la om, obiectul de studiu al psihologiei îl reprezintă organizarea psihică

internă în unitate contradictorie a conştientului şi inconştientului ( sistemul psihic uman -
SPU ), precum şi reacţia circulară dintre structurile psihice interne şi actele
comportamentale externe. Sau, altfel spus, psihologia îşi propune cunoaşterea ştiinţifică,
specializată a omului, a realităţii sale subiective, interioare, aspectele de natură energetic-
informaţională (viaţa psihică), conduita şi comportamentul său ca fiinţă concretă (denumită
personalitate) în mediul social, aflat in situaţii şi împrejurări de viaţă habituale (normale) sau
critice (situaţii limită).
Funcţie de orientarea filosofică a "şcolilor" de psihologie şi a autorilor, de epoca în care s-a

realizat cercetarea există, în sinteză patru perspective de abordarea a obiectului psihologiei
(cf. M. Zlate, Introducere în psihologie, Ed."Şansa"-SRL, Bucureşti, 1996, p.60-82): a) viaţa
psihică interioară; b) comportamentul; c) activitatea; d) omul concret.
3.3. DEFINIŢIA PSIHOLOGIEI
TIPURI POSIBILE DE DEFINIŢII
Butadă: ştiinţa studiată de psihologi (Max Meyer, cf. M. Zlate (1996), p. 15);
Metaforă: ştiinţă ce trebuie făcută cu artă; o lumină indispensabilă înţelegerii, apropierii şi

ascensiunii umane (V. Pavelcu , Drama psihologiei, p. 312);
Negare : nu este fizică; nu este fiziologie; nu este sociologie (idem,p.16)
Etimologie: psyche (psihic); logos (ştiinţă, logos);
Comprehensiv - logice
Ştiinţa vieţii mentale, a fenomenelor şi condiţiilor vieţii reale (W.James, Principii de

psihologie, p. 16)
O ştiinţă care se ocupă de fenomene şi capacităţi psihice urmărind descrierea şi explicarea

acestora în baza unui ansamblu de legi, regularităţi sau modalităţi determinative (Paul
Popescu - Neveanu, 1987, p. 7);
Ştiinţa ce explică conduita organismului într-o manieră verificabilă (Maurice Reuchlin,

Psihologie, P.U.F. ,1988, p. 11);
Formal: studiul ştiinţific al comportamentului şi proceselor mentale ale oamenilor şi ale altor
animale ( Crooks & Stein, 1991, p. 40)
8
9
Concluzie: Psihologia este ştiinţa psihicului şi comportamentului omului, cât şi ale tuturor
fiinţelor dotate cu psihic; ştiinţa care studiază legile generale ale existenţei, devenirii,
funcţionării şi structurării mecanismelor organizării psihocomportamentale, pe scară animală
şi umană.
FINALITATEA PSIHOLOGIEI OMULUI :
GENERALĂ - a ştii ceva valid, autentic despre psihic şi comportament, pentru a putea
menţine sau schimba cele constatate.
SPECIALĂ - îmbunătăţirea condiţiei umane.
4.4. RAMURILE PSIHOLOGIEI
PSIHOLOGIA GENERALĂ- umană; - animală.
PSIHOLOGIA UMANĂ - normală; - patologică.
NORMALĂ - a individului; - socială
A INDIVIDULUI - Evoluat; - În dezvoltare
- a vârstelor - a dezvoltării
EVOLUAT TEORETICĂ
- analitică ( generală, fiziologică)
- sintetică - a persoanei
PRACTICĂ
- a muncii, a sportului; a transporturilor; cumpărătorului etc.
- medicală; pedagogică; judiciară etc.
- militară, a artei, a creaţiei etc.
( Andrei Cosmovici, Psihologie generală, Ed. Polirom, 2005, p. 20)
REZUMAT 1
DOMENIUL DE REFERINŢĂ al psihologiei omului este reprezentat de fenomenele

subiective ( psihice ) care se manifestă şi exprimă ca procese psihice, aspecte psiho -
comportamentale, activități specific umane de adaptare la mediul natural şi social de
existenţă, la care se adaugă sistemul personalităţii, cu determinările sale biologice,
psihologice, socio-culturale şi spirituale, cu trăsăturile, structurile şi particularităţile acesteia.
9
10
Ca ştiinţă fundamentală despre om, psihologia are ca OBIECT DE STUDIU cunoaşterea

ştiinţifică, specializată a omului, sub aspectul REALITAŢII SALE SUBIECTIVE, interne,
aspectele de natură energetic-informaţională (viaţa psihică), conduita şi comportamentul său
ca fiinţă concretă (denumită personalitate), în mediul social, aflat in situaţii şi împrejurări de
viaţă habituale (normale) sau critice (situaţii limită).
Particularizat, obiectul de studiu al psihologiei umane îl reprezintă organizarea psihică

internă în unitate contradictorie a conştientului şi inconştientului ( sistemul psihic uman -
SPU) , precum şi reacţia circulară dintre structurile psihice interne şi actele comportamentale
externe.
DEFINITIA PSIHOLOGIEI : ştiinţă care se ocupă de fenomene şi capacităţi psihice

urmărind descrierea şi explicarea acestora în baza unui ansamblu de legi, regularităţi sau
modalităţi determinative; țn esenţă, studiază legile generale ale existenţei, devenirii,
structurării şi funcţionării mecanismelor organizării psihocomportamentale, pe scară animală
şi umană.
GHID DE (AUTO)EVALUARE
1. Epistemologia este : a) parte a gnoseologiei; b) parte a epidermei; c) ceva indefinit, greu de

evaluat.
2. Dintre condiţiile epistemologice ale oricărei ştiinţe consider că psihologia le îndeplineşte:

a) pe toate; b) două; c) parţial, pe ultima.
(Enumeră şi explică pe cele pe care le îndeplineşte, în opinia ta)
3. În opinie personală, psihologia este ştiinţă pentru că am următoarele argumente (enumeră

acum şi aici trei argumente pe care le crezi fundamentale).
4. Psihologia este ştiinţă o ştiinţă contestată ( cel puţin trei argumente).
5. Pe scurt: şti ce este existenţa; şti ce este realitatea obiectivă şi subiectivă, deci:
a) realitatea obiectivă (RO) este….(completează o frază/ definiţie a RO);
b) realitatea subiectivă (RS) este…( completează o frază / definiţie a RS)
6. Tot ceea ce există este în grade diferite de (simultan) informaţie, energie, materie
/substanţă. Dacă scaunul este materie / substanţă, un program de calculator este evident: a)
energie; b) informaţie; c) materie d ) în primul rând informaţie.
7. Dacă creierul şi întregul sistem nervos central este biohardwhere, atunci, sigur
psihicul este biosoftwhere, un set de programe aferente unui biohardwhere pentru că este ca şi
programul unui calculator. Are memorie; are un program livrat de producător (instincte sau
10
11
reflexe necondiţionate), plus un sistem de operare ce funcţionează instantaneu. ( Nu răspunzi

nimic aici, dar reţii în memorie metafora "computer" - corpul / sistemul nervos central este
un biohard, psihicul este un biosoft) [Când nu mai şti nimic despre psihic, nu să găseşti un
răspuns, caută o explicaţie similară raportului computer/ soft!!]
8. Toate ştiinţele se ocupă de fenomene, sau altfel spus …de cum ne apare lumea.
Există fenomene fizice, chimice, astrale etc. Există şi fenomene psihice din care ai reţinut ca
fac parte , în afară de procesele psihice, următoarele două : a)…….b)……
9. Sunt multe ştiinţe despre om, fiecare cu obiectul său de studiu. În afară de medicina
umană, enumeră câteva (cel puţin trei).
10. Dacă ai înţeles domeniul de referinţă al psihologiei scrie-l acum şi aici. NB: nu
uita ca referirea să includă sintagma fenomene psihice!
11. Obiectul psihologiei îl reprezintă fenomenele psihice, adică……
12. Din posibilele definiţii ale psihologiei, fi atent la cele comprehensiv- logice şi la
cea etimologică, adică: psihologia este…(scrie aici o definiţie logică a psihologiei).
P.S. Între noi fie vorba, mai simplu (SIGUR), despre psihologie, nu se poate!
Dacă nu, eu şi tu ar trebui să ne ocupăm de altceva!
Bibliografie obligatorie
1. Ion RADU-TOMŞA, Fundamentele psihologiei, Ed. Argument (seria Psyhe), Bucureşti,

2008
2. Andrei COSMOVICI, Psihologie generală, Ed. Polirom, Iaşi, 2005, p. 3-26
3. Mihai GOLU, Bazele psihologiei generale, Ed. Universitaria, Bucureşti, 2002, p. 15 -28
4. Mielu Zlate, Introducere țn psihologie ( ediţie revăzută şi adăugită), Ed. Şansa- SRL,
Bucureşti, 1996, p.15- 87
5. Paul Popescu - Neveanu, Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, 1978
Bibliografie facultativă
1. Vasile PAVELCU, Drama psihologiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972 (ed.
II)
11
12
M1
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2
PRINCIPII, LEGI, TEORII SI STRATEGII DE CERCETARE IN PSIHOLOGIE
- enumeri posibilele abordări / perspective existente în psihologie;
- defineşti conceptul de principiu şi să exprimi principiile psihologiei ca ştiinţă ;
- explici specificul legilor psihologice;
- identifici specificul descrierilor, explicaţiilor şi predicţiilor in psihologie;
- să deosebeşti țntre modalitatea de cercetare nomotetică şi cea idiografică.
PLAN DE IDEI:
1. PERSPECTIVE POSIBILE ÎN PSIHOLOGIE;

2. PRINCIPIILE PSIHOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ;
3. SPECIFICUL LEGILOR PSIHOLOGICE;
4. DESCRIERI, EXPLICAŢII ŞI PREDICŢII IN PSIHOLOGIE;
5. PSIHOLOGIE NOMOTETICĂ SAU PSIHOLOGIE IDIOGRAFICĂ?
6. REZUMAT
7. TEST DE AUTO(EVALUARE)
8. BIBLIOGRAFIE
1. PERSPECTIVE DE ABORDARE POSIBILE ÎN PSIHOLOGIE
Complexitatea şi specificul non-material, imponderabil al psihicului fac ca identificarea unui

set de principii metodologice generale să fie dificilă, să genereze dispute şi puncte de vedere
diferite şi, nu de puţine ori, diametral opuse între autori aparţinători unor şcoli şi curente
filosofice sau psihologice.
Se apreciază că de acest aspect depinde unitatea internă a psihologiei ca ştiinţă de sine

stătătoare. Nevoia unui cadru epistemologic coerent impune o opţiune cu privire la ce
studiază psihologia, cum se constituie obiectul său de studiu , dacă poate şi cum poate să-
şi argumenteze statutul său între celelalte ştiinţe.
12
13
O sinteză foarte esenţializată indică cel puţin următoarele abordări / perspective

diferite, existente în psihologie, fără a fi totdeauna explicite:
a. perspectiva biologistă centrată pe studiul material, neuropsihologic al proceselor

mintale şi expresiilor comportamentale;
b. perspectiva comportamentistă (behavioristă) axată pe studiul comportamentului
uman şi animal;
c. perspectiva cognitivistă orientată pe cercetarea cu prioritate a proceselor mintale,
cognitive;
d. perspectiva psihanalitică cu merite mari în psihologia referitoare la bazele biologice
ale instinctelor şi instanţele funcţionale ale psihicului - inconştient, subconştient,
conştient;
e. perspectiva fenomenologică/ experiențială focalizată pe experienţa trăită de individ
;
f. perspectiva umanistă a omului capabil să atingă maximum potențelor de evoluție;
g. perspectiva trans-personală, o încercare de reunire a elementelor filosofice,religioase
şi terapeutice orientale cu pozitivismul fizicii subatomice şi limbajul psihologiei
occidentale prin care să fundamenteze antropomaximologia - teorie şi metodologie a
comunicării, a „personalităţii eficiente”, modalitate de intervenţie pentru
optimizatoarea psihicului şi comportamentului uman.
2.PRINCIPIILE* PSIHOLOGIEI CA STIINŢĂ
Numărul concret al principiilor este şi el discutabil, dar nevoia de ordine epistemică şi

coerenţă logică converg la a accepta ca relativ evidente şi obligatorii pe următoarele:
[*PRINCÍPIU, principii, s.n. 1. Element fundamental, idee, lege de bază pe care se întemeiază
o teorie țtiințifică, un sistem politic, juridic, o normă de conduită etc. ♢l. ♦ (La pl.)
Totalitatea legilor ți a noțiunilor de bază ale unei discipline; (concr.; cu determinări) tratat
care cuprinde astfel de legi ți de noțiuni. 2. Element primordial, cauză primară sau punct de
plecare a ceva; spec. element primordial considerat în trecut drept origine a lumii fizice. ♢ (
[Var.: (înv.) princíp, prințíp s.n., princípie s.f.] – Din lat. principium, it. principio, fr.
principe]
• Determinismul extern - în conformitate cu care psihicul este rezultatul unor influenţe,

imediate şi interacţioniste, în care pe prim plan sunt influenţele externe ce
interacţionează cu condiţiile interne, pe o scală evolutivă, atât filogenetică cât şi
ontogenetică. La om determinismul vieţii psihice atinge cel mai înalt grad de
complexitate din lumea viului, fapt datorat atât mediului extern, cât şi condiţiilor
interne. La componenta naturală iniţială se adaugă cea socio-culturală, practică şi
axiologică. Condiţiile interne au şi ele o dublă determinare - odată complexitatea
organizării structural - funcţionale a sistemului nervos central, în primul rând a
creierului uman, apoi experienţa foarte diversă a vieţii in cursul ontogenezei.
13
14
Determinismul extern, odată acceptat, condiţionează întregul demers metodologic de

abordare a psihicului ca obiect al psihologiei.
• Relaţionarea neuro - psihică - conform căruia psihicul apare şi evoluează
permanent ca funcţie a sistemului nervos. Creierul este suportul material al
psihicului, dar nu izvorul sau sursa sa; psihicul nu poate fi redus sau identificat cu
acesta; orice proces psihic este cu totul altceva decât procesele nervoase fundamentale
(excitaţia şi inhibiţia) care îl mijlocesc.
• Reflectarea şi modelarea informaţională - afirmă şi explică ce reprezintă psihicul
din punct de vedere ontic, ca realitate specifică şi ireductibilă. In conformitate cu acest
principiu, psihicul este o modalitate de reflectare şi modelare informaţională a
obiectelor şi fenomenelor externe sieşi. Modelul intern, informaţional al lumii este
deopotrivă izomorf şi homomorf, respectiv există o corespondenţă biunivocă intre
elementele mulţimii externe şi cele ale lumii interne, dar şi selecţie, o comprimare a
acestora.
• Principiul acţiunii şi al unităţii conştiinţă - activitate - postulează două teze
principale ce scot psihicul uman din sfera speculaţiilor abstracte şi sterile: prima
forma primordială, iniţială de existenţă şi manifestare a psihicului este acţiunea în
plan extern, dezvoltarea structurilor psihice se desfăşoară dinspre exterior spre
interior; a doua - între conştiinţă (ca organizare subiectivă internă) şi activitate (ca
manifestare obiectivă externă) există o relaţie de dependenţă şi condiţionare
reciprocă permanent . La debutul experienţei cunoaşterii, formarea unor structuri
psihice noi este precedată de acţiunea externă cu obiecte, scheme sau imagini;
acțiunea precede conştiinţa şi numai pe măsură ce schemele de bază ale conştiinţei se
constituie ele încep să preceadă, să pregătească şi să planifice acţiunea, care devine
mediată, intenţionată, deliberată, anticipată ca rezultat şi efecte. Conştiinţa va
subordona activitatea, impunându-i schemele sale logice de organizare/desfăşurare
numai de atunci când va fi suficient de stabilă şi operantă în plan abstract;
interacţiunea dintre interior (conştiinţă)- exterior (activitate) este circulară,
complementară şi reciproc convertibilă în succesiunea secvenţelor temporare, a
subiectivului şi a obiectivului.
• Principiul genetic şi al istorismului - consacră ideea că psihicul nu este un „dat”
pre-format, imuabil, ci un produs al evoluţiei filogenetice şi ontogenetice, el
reprezintă rezultanta maximă a lumii viului de a se informa şi de a se adapta la mediul
de existenţă (aspectul filogenetic); evoluţia stadială, de maturizare a sistemului nervos
şi „istoria” personală a individului uman, prin experienţa cunoaşterii şi adaptării la
mediul socio-cultural în care vieţuieşte marchează forma de evoluţie a vieţii psihice
(aspectul ontogenetic).
• Sistemicitatea - în conformitate cu care psihicul, în ansamblul său, precum şi
diferitele sale elemente componente trebuie considerate sisteme; abordarea sa pe baza
metodologiei sistemice, impune şi respectarea exigenţelor ce derivă din specificul său
calitativ, natura sa informaţional-energetică.
14
15
3. SPECIFICUL LEGILOR IN PSIHOLOGIE
Ca orice ştiinţă, psihologia pentru a aspira la acest statut deştiinţă şi a-şi dovedi raţiunea de a
fi, trebuie să identifice un set de legi proprii fenomenelor pe care declară că le studiază
(fenomenele psihice, activitatea psihică, subiectivitatea umană, organizarea psihică).
Determinismul, ca teorie a conexiunii universale şi temei metodologic al explicaţiilor şi
previziunilor, cu care operează ştiinţele, cunoaştera umană în general, a fost şi încă mai este
tributar (uneori) mecanicii fizicii clasice, în care definirea conceptului de lege a fost
circumscrisă exclusiv relaţiei cauzale univoce. Dacă legea este interpretată ca legătură /
relație necesară, repetabilă, invariantă între „ceva” (condiţie, obiect, parte etc.) şi
„altceva”cu care este în relaţie, atunci ea guvernează doar acolo unde nu există decât raporturi
strict cauzale, univoce, de la cauză la efect (spre expl. legile mecanicii cereşti pe baza cărora
astronomia poate face previziuni foarte exacte când va avea loc o eclipsă de soare etc.), dar
când relaţiile dintre elementele avute în vedere sunt considerate ca integrative, deschise, pluri-
şi multicazale sau sunt fenomene de masă, explicaţia nu mai funcţionează. Aceasta nu
înseamnă că acolo nu există legitate, ci că relaţiile sunt de altă natură: complexe, pluricauzale
şi multiplu determinate.
Ce trebuie să şti
despre legi?
Orice aspect al fiinţării, al lumii abiotice sau biotice, orice realitate obiectivă sau subiectivă
(ca cea psihică), practic, tot ce există este guvernat de legii. Există legi universale (ale
universului, ale lumii), legi generale şi legi particulare (după sfera de cuprindere); legi
dinamice şi legi statistice etc. Ştiinţele , oricare le-ar fi obiectul de studiu, au ca obiectiv de
prim plan să identifice legi ale domeniului investigat, să formuleze şi să verifice teorii, pe
baza cărora sa descrie, să explice, să interpreteze fenomene din domeniul lor de referinţă.
Legile se manifestă fie ca sunt sau nu sunt cunoscute. Cunoscându-le, pot fi

utilizate…Aceeaşi lege , a electricităţii, spre exemplu, se manifestă şi când aprindem o lampă
electrică şi luminăm o țncăpere şi când…suntem „curentaţi” şi izbiţi de …pereţi! Nu
confunda legile naturii, cum este legea gravitaţiei, cu convenţiile sociale (legi / acte
normative emise de diferite foruri legiuitoare - parlament, guvern, minister…).
Legile psihologiei sunt legi statistice, legi de probabilitate, deosebite de legile dinamice
proprii altor ştiinţe, cum este fizica mecanică, astrofizica etc. în care fenomenele studiate pot
fi considerate de tip „organizare absolută”, prioritare fiind aspectele cantitative şi dominanţa
dependenţei univoce, unicauzală.
Legile psihologice pot fi şi ele generale ale psihicului (apariţiei, funcţionării şi organizării lui)
şi particulare ale subsistemelor componente identificate la nivelul diferitelor procese etc.
Ce legi generale poate invoca psihologia?
a. Legea dezvoltării stadiale ascendente a organizării psihice;

b. Legea comunicării şi schimbului energetico - informaţional cu lumea externă;
15
16
c. Legea organizării sistemice a vieţii psihice;

d. Legea interiorizării şi exteriorizării ce guvernează raportul activitate-conştiinţă;
e. Legea motivaţiei potrivit căreia deficitul/excesul de energie internă determină
impulsul spre activitate.
Legi particulare în psihologie:
a. L. senzaţiilor (l. intensităţii, l. contrastului, l. adaptării, l. exerciţiului etc.);

b. L. percepţiei (l. integralității şi structuralităţii, l. semnificaţiei, l. selectivităţii, l.
constanţei, l. configuraţiei);
c. L. memoriei (legea seriei, l. urmelor, l. inducţiei etc.)
d. L. gândirii (l. generalizării, l. integrării conceptuale ierarhice,l. convergenţei-
divergenţei etc.);
e. L. învăţării (l. exerciţiului, l. exemplificării-concretizării, l. întăririi, l. eşalonării
optime a repetiţiilor etc.)
Specificul legilor în psihologie derivă din natura plurideterminată şi supradeterminată a

psihicului, respectiv un fenomen psihic oarecare poate fi produs de fiecare dintre alte
fenomene, prezenţa lor făcând ca el să fie supradeterminat; în fiecare moment al existenţei,
psihicul este determinat sincronic şi diacronic de totalitatea din care rezultă şi pe care o
reflectă, iar legile existenţei sale sunt nu numai probabilistice, ci şi statistice. Cauzalitatea în
psihologie trebuie acceptată ca fiind şi teleologică sau finalistă, dată de conştiinţa de sine a
omului, de intenţionalitatea sa, aspecte evidente în cazul motivaţiei şi atenţiei care implică un
scop şi/sau efort voluntar.
Francezul M. Pradines argumentează existenţa a trei tipuri de legi ale fenomenelor psihice:
a. legi de funcţionare a fenomenelor psihice;

b. legi de compoziţie, de organizare sau structură;
c. legi de dezvoltare ( psihogenetice ) aşa cum sunt şi multe alte puncte de vedere.
La limită, legile psihologiei nu sunt pur psihologice, ci sunt mixte,constatare derivată din
acceptarea psihicului ca aspect al vieţii de relaţie, ca „interfaţă” informaţional-energetică între
„ceva” şi „altceva”; astfel, identificăm: legi psihoneurologice, psihofizice, legi
psihofiziologice, legi psihocomportamentale etc. Practic, ca orice realitate, şi realitatea
subiectivă, psihică este supusă legităţii, dificultatea este numai a cunoaşterii ştiinţifice de a
le formula satisfăcător şi riguros.
Problematica legilor în psihologie rămâne deschisă şi actuală;complexitatea extraordinară a

domeniului investigat face ca orice pretenţie de elucidare exhaustivă să fie, practic, puţin
posibilă, dar încercarea este absolut necesară pentru a construi modele descriptive, explicative
şi interpretative.
16
17
4. DESCRIERI, EXPLICAŢII ŞI PREDICŢII IN PSIHOLOGIE
O condiţie fundamentală a acceptării existenţei unei ştiinţe este aceea de a fi capabilă să

explice fenomenele studiate şi să facă predicţii cu privire la cursul viitor al naturii investigate.
Altfel spus, psihologia este „somată” să realizeze descrieri, explicări şi previziuni
satisfăcătoare despre natura umană.
Descrierea (D) unui fenomen psihic implică răspunsul la întrebarea „ce este?” şi „cum” se
desfăşoară fenomenul psihic respectiv. Acest demers nu este deloc simplu în psihologie dată
fiind natura realităţii psihice; fenomenele psihice, în esenţa lor, nu sunt accesibile observaţiei
directe, măsurării şi numărării. Stabilirea descriptorilor, a criteriilor în funcţie de care se va
face clasificarea, ierarhizarea sau ordonarea implică serioase probleme depinzând decisiv de
modul în care se acceptă a fi natura psihicului. A descrie un fenomen înseamnă a reproduce
cu mijloace verbale sau alfel de simboluri o realitate tinzând spre o prezentare cât mai
concretă, detaliată şi sugestivă. Spre deosebire de definiţie sau caracterizare, descrierea este
extensivă, detaliată şi capabilă de particularizări prin care să se comunice inteligibil „ce şi
cum” este fenomenul descris. Aceasta implică o ordonare şi sistematizare a cunoştinţelor,
precum şi stabilirea unor criterii de relevare-grupare a însuşirilor (descriptori), demers ce se
soldează cu un model descriptiv (vezi descrierea senzaţiei, percepţiei, gândirii etc.).
Un tip special de d. întâlnit în psihologie este d. fenomenologică (E. Husserl), bazată pe

metoda fenomenologică şi teoria „conştiinţei intenţionale”(conştiinţă îndreptată /orientată spre
ceva).Dacă intenţia ştiinţei este să ajungă la „fenomen” (aici cu sensul de esenţă dată apriori ,
independent de subiectul cunoscător şi obiectul cunoaşterii) metoda recomandă: a) „reducţia
fenomenologică” sau „punerea în paranteze”a lumii sensibile şi a tuturor cunoştinţelor
ştiinţifice şi filosofice (epochÉ); astfel lumea încetează de a mai fi obiect de cunoaştere; b)
„intuirea esenţelor”, prin care, independent de procesul cunoaşterii logice, se sesizează
nemijlocit „esenţa pură”. Metoda fenomenologică în psihologie constă în prezentarea intuitivă
a ceea ce este ireductibil şi esenţial referitor la un fenomen psihic ce conţine în orice formă
intenţionalitatea, orientarea spre ceva . Descrierea fenomenologică renunţă la demonstraţie
în favoarea prezentării intuitive şi la sistematizare în favoarea explicitării structurilor
intenţionale implicite ale experienţei directe. In concepţia fenomenologică, adevărul este totul,
întregul; el nu poate fi schimbat sau conceptualizat, poate fi doar intuit, perceput, simţit.
Explicaţia în psihologie, ca şi în alte ştiinţe, presupune o descriere concretă a ceea ce este de

explicat (explicandum), la care se adaugă relevarea modului de determinare a unui fenomen
sau categorii de fenomene, pentru identificarea determinării producerii fenomenului explicat.
Psihologia utilizează diverse tipuri de explicaţii şi modele explicative -

cauzale,structurale, genetice, teleologice, probabilistice etc., prin care se răspunde la
întrebarea „de ce?” şi se vizează surprinderea dinamicii şi interacţiunii fenomenelor psihice şi
a comportamentelor. O explicaţie oferă un plus de înţelegere, se originează într-o teorie prin
care sunt specificate cauzele şi condiţiile apariţiei fenomenului, cât şi factorii de care se leagă,
17
18
inclusiv de posibila intervenţie a hazardului prin „intersecţia a două serii cauzale

independente” („efectul Cournot”, Bourdon-1948).
Predicţia (pre-înainte; dicere- spunere (lat.) sau previziunea este una din condiţiile esenţiale
ale unei ştiinţe. A prevedea înseamnă a anticipa intelectiv modul cum va evolua un fenomen,
ceea ce implică cunoaşterea legilor care îl regizează şi ceea ce îl condiţionează. Tăria unei
teorii şi a unei ştiinţe stă în asigurarea posibilităţii unor previziuni corecte, validate de
practică. PREDICŢIA se întemeiază pe un proces logic discursiv şi constă în formularea unor
propoziţii ordonate într-o descriere ce anticipează un eveniment sau succesiune de
evenimente, procese, schimbări înainte de producerea lor efectivă; este o funcţie principală a
teoriilor ştiinţifice, alături de explicaţie, sistematizare etc. In domeniul ştiinţelor socioumane,
inclusiv al psihologiei p. implică un grad de incertitudine şi, mai mult, adusă la cunoştinţa
publicului poate modifica chiar cursul evenimentelor prin „efectul Oedip” ( tendinţă de
modificare a cursului evenimentelor prin p. şi conformare la „ceea ce s-a prezis”!).
Inţelegerea ( lat. intellectio) este mai mult decât explicaţie ( pe care o presupune), este o
modalitate de a opera cu vechile cunoştinţe în vederea dobândirii unor cunoştinţe cu înţelesuri
noi. Are grade diferite - de la nivelul înţelegerii implicite, prin care se poate realiza o
descriere globală, nesistematică, superficială, apoi nivelul descrierii şi explicaţiei autentice,
până la interpretări formulatoare de legi sau teorii noi.
Interpretarea constă în activitatea intelectivă de stabilire a unor semnificaţi şi sensuri; o

decodificare conceptuală sistematică; cea de-a patra fază a procesului perceptiv prin care ceea
ce se percepe (perceputul) este integrat verbal şi semnificat categorial.
Prin re-interpretarea unor cunoştinţe se poate ajunge la re-semnificarea unui domeniu şi

formularea unei noi teorii, inclusiv în psihologie. I. este şi un instrument psihoterapeutic,
ca în cazul psihanalizei, prin care psihoterapeutul determină subiectul bolnav să
conştientizeze propriile tendinţe inconştiente, să le pună în legătură cu starea sa prezentă şi cu
efectele sale asupra conduitei, sau în psihoterapia fenomenologică, în care actul terapeutic
constă şi în re-semnificarea lumii.
5. TEORIILE PSIHOLOGICE
Teoria psihologică (t.p) - reprezintă o construcţie conceptuală ce sintetizează, generalizează

şi sistematizează cunoaşterea psihologică în vederea formulării unor principii explicative,
orientării cercetării şi organizării datelor empirice, astfel încât să fie posibile identificări,
descrieri, explicaţii, interpretări şi/sau predicţii asupra fenomenelor psihice. Prin teorii, o
ştiinţă țşi legitimează statutul şi îşi îndeplineşte funcţiile de cunoaştere.
Tipologia t.p. este generată de mai mulţi factori / criterii.
18
19
După specificul demersului parcurs în constituire- inductiv sau deductiv - pot fi

catalogate:
a. t. inductive-intuitive (pleacă de la fapte şi constatări empirice şi tinde să se

subordoneze logicii inductive);
b. t. deductiv-formale (pleacă de la premise şi convenţii abstracte şi se proiectează
asupra faptelor pe care tind să le integreze şi asimileze printr-o logică formală,
deductivă);
După gradul de generalitate, exprimat prin conţinut şi sfera de aplicabilitate:
a. t. de maximă generalitate(ale psihicului, ale personalităţi, ale comportamentului etc.);

b. t. de medie generalitate (ale cogniţiei, ale motivaţiei, ale afectivităţi etc.);
c. teorii particulare unui proces (expl. teoriile senzaţiei, percepţiei, gândirii etc.).
După modul de înţelegere şi definire a naturii obiectului investigat (psihicul
uman),identificăm:
a. t. biologistice şi culturologice;
b) t. nativiste şi t. genetice;
c) t. psihofiziologice ;
d) t. psihoneurologice etc.
O teorie, fie ea şi psihologică, trebuie să fie capabilă să asigure: condensarea şi sistematizarea

informaţiilor, explicarea prin principii şi legi şi prevederea viitorului curs al fenomenului la
care se referă.
Ca expresie a cunoaşterii ştiinţifice, ea are funcţii referenţiale (se referă la fenomene şi

procese psihice), descriptive ( face posibile descrieri adecvate, realiste ale fenomenelor
psihice), explicative (fundamentează o explicaţie coerentă, logică şi relativ completă) şi
predictive ( pe baza ei, cu grade diferite de precizie/incertitudine se pot face predicii,
anticipări ale evoluţiei fenomenului teoretizat).
Sub influenţa filosofiei cunoaşterii ştiinţifice (epistemologiei), îndeosebi a realismului critic

(K. Popper), în evaluarea lor critică se poate distinge şi între: teorii ale realului psihologic şi
teorii despre teorii sau metateorii.
După acest criteriu legat de specificul activităţii explicative a cercetătorului se disting (cf.
Ernest Nagel, 1961):
a) T. analogice (vezi, spre expl. analogia şi relaţia de similitudine dintre „inteligenţa

naturală” şi „inteligenţa artificială”);
b) T. descriptive ce nu depăşesc limitele datelor empirice concrete (expl. teoria
calităților senzoriale circumscrisă proprietăţilor perceptibile ale stimulilor modali
specifici etc.);
19
20
c) T. instrumentaliste (unde se utilizează concepte formal-abstracte şi relativ fictive, dar

care aici au funcţia de „unelte” de lucru, de operatori ideali în procesul raţionalizării
(ex. „subiect ideal”etc.);
d) T.realiste, bazate pe generalizări de rang superior, conceptele lor exprimând
determinaţii esenţiale şi necesare ale fenomenului, relevate nu atât senzorial-concret
cât logic-formal( ex. teoria recunoaşterii formelor, teoria generală a rezolvării
problemelor etc.).
O metateorie are ca obiect de referinţă sistemul de teorii aparţinător unui domeniu sau altul
cunoaşterii. In cazul psihologiei, metateoria vizează să stabilească şi să explice modul de
elaborare şi natura teoriilor despre realitatea psihică, să realizeze o analiză critică asupra
condiţiilor de acceptanţă ale acestora, adică dacă întrunesc următoarele condiţii:
• au consistenţă şi coerenţă logică internă (prezintă sau nu contradicţii între afirmaţii,

între condiţii, premise şi concluzii, între date şi generalizării etc.);
• îndeplinesc funcţia de adevăr pretinsă ( adică există compatibilitate între ceea ce
afirmă teoria şi realitatea însăşi; secvenţial şi pe ansamblu afirmaţiile sale sunt
verificabile; gradul de confirmare a predicţiilor este satisfăcător);
• gradul de formalizare sau nivelul de maturitate al teoriei este suficient ( aici este
vulnerabilitatea maximă a teoriilor psihologice, spre deosebire de teoriile fizicii; fiind
exprimate în limbaj natural şi nu unul matematic-formalizat, gradul lor de maturitate
aste redus semnificativ.
La momentul actual, psihologia suferă cel mai mult în plan teoretic din cauza relativităţii
preciziei conceptuale;polisemantismul termenilor este o piedică serioasă în calea unificării
conceptuale şi comunicării veritabile în domeniu.
5.PSIHOLOGIE NOMOTETICĂ SAU PSIHOLOGIE IDIOGRAFICĂ?
ETIC SAU EMIC IN PSIHOLOGIE?
Disputa dintre nomotetic şi idiografic în psihologie rămâne o problemă discutată şi disputată.
Poziţia psihologiei nomotetice (gr. nomotetikos = „promovarea legilor”) implică aserţiuni ca:
• explicaţiile cauzale sunt şi în psihologie la fel de valide ca şi în alte ştiinţe,

printr-un limbaj analitic bazat pe operaţionalizarea variabilelor şi conceptelor,
pe modelele de tip strict cauză - efect;
• se urmăreşte cuantificarea proceselor mentale şi comportamentale;
• propoziţiile cauzale sunt formulate pe baza studiului subiecţilor aleşi la
întâmplare;
• foloseşte în largă măsură experimentul de laborator;
• prin studiul cu metodele idiografice se pot face doar ilustrări, deoarece aceste
date sunt nesistematice, bazate pe bunul simţ şi, mai ales, sunt calitative;
20
21
• legile descoperite sunt deductive şi probabiliste, oferă explicaţii funcţionale ale

fenomenelor.
Psihologia idiografică ( gr. idios = „propriu”, „specific”; a nu se confunda cu ideografic care

derivă din idee ) se bazează pe metode şi aserţiuni opuse:
o studiază extensiv şi profund, un timp îndelungat un singur caz, observă şi

evaluează „ curentele singulare” ale acestuia în toată complexitatea
lor;
o explorează specificaţiile individuale, deoarece tocmai diferenţele individuale
sunt considerate „ determinanţii” primari ai comportamentului;
o favorizează în cercetare unele metode relativ nestructurate, deschise, proiective
şi interpretative (analiza documentelor, a biografiilor, cercetarea naturalistă
etc.), doar acestea permiţând subiectului să fie el însuşi, să fixeze înţelesurile
proprii sieşi, să conştieintizeze experienţele personale.
Controversa dintre nomotetic şi cea idiografic a fost preluată şi în antropologie. Astfel,

Keneth Pike (1954), P. J.Pelto (1970), introduc distincţia dintre investigaţiile de tip etic şi cele
de tip emic ( denumiri preluate din termenii fonetic şi fonemic, folosiţi în lingvistică pentru a
diferenţia cercetările controlate de observator de cele care reflectă modelele conştiente sau
inconştiente ale subiecţilor investigaţi) .
Cercetările de tip etic sunt exterioare, comparative, transculturale, centrate pe

surprinderea şi evidenţierea a ceea ce este comun, universal şi nu pe înţelegerea
configuraţiilor specifice, unice din interiorul unei culturi.
Studiile antropologice de tip emic, dimpotrivă, studiază înţelesurile culturale din

interior, căutând să acopere categoriile cognitive şi sistemele de clasificare pe care membrii
culturii respective le utilizează.
Deci, investigaţiile etice generalizează, cele emice particularizează; primele caută „

absoluturi”, celelalte surprind singularul şi particularul, extrag şi evidenţiază relativitatea.
Eticul corespunde în psihologie nomoteticului, iar emicul ideograficului.
Contribuţii interesante în controversa dintre nomotetic şi ideografic au (şi) americanul Gordon

W. Allport şi francezul J.P. Sartre (1963). Primul, referindu-se la psihologia personalităţii,
spune: „ Psihologia persoanei nu este exclusiv nomotetică, nici exclusiv ideografică. Ea caută
un echilibru între cele două extreme” … „ orice viaţă individuală are legi, căci ea dezvăluie
propriul ei proces ordonat şi necesar de dezvoltare. Supunerea faţă de lege nu depinde de
frecvenţa sau de uniformitate, ci de necesitatea internă „ ( Structura şi dezvoltarea
personalităţii, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1981, p. 566-567) . Francezul J.P.Sartre
propune o metodă progresiv - regresivă prin care caută să înţeleagă un subiect sau o clasă de
subiecţi în cadrul unui moment istoric dat. Deplasând-se „înainte” şi „înapoi”, prin studiul în
timp şi spaţiu al subiectului sau clasei sunt dezvăluite diferenţele unice din viaţa persoanei, cât
21
22
şi elementele umane şi similitudinile proprii celorlalţi (clasei). Metoda sartriană este

concomitent analitică şi sintetică, nomotetică şi idiografică, etică şi emică.
Concluzie: Nu există o soluţie unică; disputa nomotetic - idiografic poate fi, probabil,
soluţionată numai printr-un compromis între cele două extreme, luând în considerare şi
scopul cercetării, specificul diferitelor ramuri ale psihologiei şi, poate, rafinarea metodelor de
sondare a psihicului.
REZUMAT
1.PERSPECTIVE POSIBILE ÎN PSIHOLOGIE:
perspectiva biologistă centrată pe studiul material, neuropsihologic al proceselor mintale şi expresiilor

comportamentale;
perspectiva comportamentistă (behavioristă) axată pe studiul comportamentului uman şi animal;
perspectiva cognitivistă orientată pe cercetarea cu prioritate a proceselor mintale, cognitive;
perspectiva psihanalitică cu merite mari în psihologia referitoare la bazele biologice ale instinctelor şi
instanţele funcţionale ale psihicului - inconştient, subconştient, conştient;
perspectiva fenomenologică/ experiențială focalizată pe experienţa trăită de individ;
perspectiva umanistă a omului capabil să atingă maximum potențelor de evoluție;
perspectiva trans-personală, o încercare de reunire a elementelor filosofice şi terapeutice orientale cu

pozitivismul fizicii subatomice şi limbajul psihologiei
2. PRINCIPIILE PSIHOLOGIEI CA STIINŢĂ
Determinismul extern - psihicul este rezultatul unor influenţe , imediate şi interacţioniste, în care pe
prim plan sunt influenţele externe ce interacţionează cu condiţiile interne.
Relaţionarea neuro- psihică - conform căruia psihicul apare şi evoluează permanent ca funcţie a
sistemului nervos. Creierul este suportul material al psihicului, nu izvorul sau sursa sa.
Reflectarea şi modelarea informaţională - psihicul din punct de vedere ontic este o modalitate de
reflectare şi modelare informaţională a obiectelor şi fenomenelor.
Principiul acţiunii şi al unităţii conştiinţă - activitate -conform căruia forma primordială, iniţială de
existenţă şi manifestare a psihicului este acţiunea în plan extern, dezvoltarea structurilor psihice se
desfăşoară dinspre exterior spre interior; între conştiinţă (ca organizare subiectivă internă) şi activitate
(ca manifestare obiectivă externă) există o relaţie de dependenţă şi condiţionare reciprocă.
Principiul genetic şi al istorismului - consacră ideea că psihicul nu este un „dat” pre-format,

imuabil, ci un produs al evoluţiei filogenetice şi ontogenetice.
Sistemicitatea - în conformitate cu care psihicul, în ansamblul său, precum şi diferitele sale elemente
componente trebuie considerate sisteme.
3. SPECIFICUL LEGILOR IN PSIHOLOGIE

22
23
Specificul legilor în psihologie derivă din natura plurideterminată şi supradeterminată a psihicului, psihicul este
determinat sincronic şi diacronic de totalitatea din care rezultă şi pe care o reflectă, iar legile existenţei sale sunt
nu numai probabilistice, ci şi statistice.
Cauzalitatea în psihologie trebuie acceptată ca fiind şi teleologică sau finalistă.
Şi realitatea psihică (subiectivă) este guvernată de legi (generale şi particulare), legi de funcţionare a
fenomenelor psihice; legi de compoziţie, de organizare sau structură; legi de dezvoltare ( psihogenetice ) etc.
Mai mult, legile psihologiei nu sunt pur psihologice, ci sunt legi mixte-, legi psihoneurologice, psihofizice, legi
psihofiziologice, legi psihocomportamentale etc. Practic, ca orice realitate, şi realitatea subiectivă, psihică este
supusă legităţii, dificultatea este numai a cunoaşterii sale riguros ştiinţifice.
4 DESCRIERI, EXPLICAŢII ŞI PREDICŢII IN PSIHOLOGIE
DESCRIEREA (D.) unui fenomen psihic implică răspunsul la întrebarea „ce este?” şi „cum” se desfăşoară
fenomenul psihic respectiv. A descrie un fenomen înseamnă a reproduce cu mijloace verbale sau alfel de
simboluri o realitate tinzând spre o prezentare cât mai concretă, detaliată şi sugestivă.
EXPLICAŢIA în psihologie utilizează diverse tipuri şi modele explicative - cauzale,structurale, genetice,

teleologice, probabilistice etc., prin care se răspunde la întrebarea „de ce?”. O explicaţie ştiinţifică oferă un plus
de înţelegere şi se originează într-o teorie.
PREDICŢIA (pre-înainte; dicere- spunere (lat.) sau previziunea este una din condiţiile esenţiale ale unei ştiinţe.
Se întemeiază pe un proces logic discursiv şi constă în formularea unor propoziţii ordonate într-o descriere ce
anticipează un eveniment sau succesiune de evenimente, procese, schimbări înainte de producerea lor efectivă;
este o funcţie principală a teoriilor ştiinţifice
INŢELEGEREA ( lat. intellectio) este mai mult decât explicaţie ( pe care o presupune), este o modalitate de a
opera cu vechile cunoştinţe în vederea dobândirii unor cunoştinţe cu înţelesuri noi.
INTERPRETAREA constă în activitatea intelectivă de stabilire a unor semnificaţi şi sensuri; o decodificare

conceptuală sistematică; cea de-a patra fază a procesului perceptiv prin care ceea ce se percepe (perceputul) este
integrat verbal şi semnificat categorial. Prin re-interpretarea unor cunoştinţe se poate ajunge la re-semnificarea
unui domeniu şi formularea unei noi teorii, inclusiv în psihologie lumii.
GHID DE (AUTO/)EVALUARE
SPECIFICUL LEGILOR IN PSIHOLOGIE
1. Psihologia pentru a avea statut de ştiinţă trebuie să identifice un set de .................. fenomenelor pe care
declară că le studiază (fenomenele psihice, activitatea psihică, subiectivitatea umană, organizarea psihică).
2. Legea este interpretată ca ............................între „ceva” (condiţie, obiect, parte etc.) şi „altceva”cu care este în
relaţie.
3. Legea guvernează doar acolo unde nu există decât raporturi strict cauzale, univoce, de la................. la.............
(spre expl. legile mecanicii cereşti pe baza cărora astronomia poate face previziuni foarte exacte când va avea loc
o eclipsă de soare etc.).
4. Enumerați cel puțin trei tipuri de legi.
5. Obiectivul principal al ştiinţelor este acela de a ..............fenomene din domeniul lor de referinţă.
23
24
6. Legile psihologiei sunt legi......................., deosebite de legile dinamice proprii altor ştiinţe.
7. Completaţi următoarea frază: ,,legile psihologice pot fi şi ele ...........................ale psihicului (apariţiei,
funcţionării şi organizării lui) şi ...................ale subsistemelor componente identificate la nivelul diferitelor
procese etc”.
8. Descieţi cel puţin trei legi invocate de psihologie?
9. Enumeraţi cel cel puţin trei legi particulare în psihologie.
10. Specificul legilor în psihologie derivă din natura .............................(urmând acest principiu un fenomen
psihic oarecare poate fi produs de fiecare dintre alte fenomene).
11. Enumeraţi tipurile de legi ale fenomenelor psihice dupa M. Pradines legi de funcţionare a fenomenelor
psihice.
12. Se consideră ca legile psihologiei nu sunt pur psihologice, ci sunt.......... oferiţi câteva exemple.
13. O condiţie fundamentală a ştiinţe este aceea de a fi capabilă să ............fenomenele studiate şi .................cu
privire la cursul viitor al naturii investigate.
14. Descrierea (D) unui fenomen psihic implică răspunsul la întrebarea ..........
15. A descrie un fenomen implică o ...................
16.. Descrierea fenomenologică (dupa E. Husserl), este bazată pe ........
17. Metoda fenomenologică în psihologie constă în .........................
18. Explicaţia presupune o ..........., utilizeazând de..........prin care se răspunde la întrebarea..... şi vizează
..............
19. Predicţia înseamnă a ...............
20. Predicţia se întemeiază pe un proces............. şi constă în............
21. Inţelegerea este mai mult decât.............., este o modalitate de a ....................
22. Interpretarea constă în .........
23. Prin re-interpretarea unor cunoştinţe se poate ajunge la ..................................
Aplicaţii practice:
- 4 studenţii vor fi subiecţi in experimentarea legii seriei (din cadrul legilor memoriei), restul fiind observatori si
analizatori ai fenomenului, contribuind cu alte exemple de aplicare practică a legii;
- 4- 6 studenţi vor experimentat legea integralităţii (inclusă în rândul legilor percepţiei), folosind litere ( P, R, C,
G, V, W, I, F etc.) dar şi combinaţii litere-cifre (A, 4 ), restul studenţilor au fost observatori oferind sub
coordonare exemple de aplicaţii ale legii, implicând obiecte, sunete etc.
1. Ion RADU-TOMŞA, Fundamentele psihologiei, Ed. Argument (seria Psyhe), Bucureşti, 2008

24
25
4. Mielu Zlate, Introducere țn psihologie ( ediţie revăzută şi adăugită), Ed. Şansa- SRL, Bucureşti, 1996, p.137-
167
M1
Cursul 3 : CONCEPTE FUNDAMENTALE DIN PSIHOLOGIE
Conținutul acestei U.I. este special prin aceea că se constituie țntr-un „mic dicționar” util
decriptării „mesajelor” de natură psihologică. Nu uita, un dicționar bun face cat o bibliotecă! Mai
mult, acum țn era IT poți uşor accesa diferite „producții” de acest fel, inclusiv țn limba română,
pe care le poți utiliza țn studiul personal. Să facem țmpreună un experiment! Dacă ai un calculator,
accesează INTERNETul, apoi cu un „motor de căutare” (Google, spre exemplu), caută DICțIONAR
DE PSIHOLOGIE. Vei găsi imediat: Paul Popescu- Neveanu, Dicționar de psihologie, Ed. Albatros,
Bucureşti, 1978;
Norbert Sillamy, Larousse, Dicționar de psihologie, Ed. Univers Enciclopedic, 1998.
Pe singură pagină găseşti vreo nouă! Din care cel puțin trei le poți …``utiliza`` FREE !( cuvintele
anterioare sunt „ barbarisme” țn limba română)!
Cele ce urmează nu sunt in ordine alfabetică. Sunt- poate - țn ordinea „profunzimii”…Primele trei
(informație psihică, psihic, conştiință sunt cele mai „profunde”) pentru a le țnțelege țți trebuie
cunoştințe anterioare de filosofie, şi capacitate de abstractizare/ generalizare/ particularizare etc. Nu te
descuraja dacă nu ai țnțeles totul de la țnceput! [Probabil că vei fi capabil de aceasta după parcurgerea
țntregului modul].
Ca orice ştiinţă, psihologia trebuie să dispună de un sistem coerent de concepte, adică de

instrumente teoretice şi idei generale prin care să reflecte în mod just şi coerent realitatea ( în
cazul psihologiei, realitatea “subiectivă”) pe care şi-a propus să o descrie, să o explice şi
interpreteze. Din această cerinţă, prezentăm şi definim conceptele de bază utilizate în
psihologie.
Informaţie – categorie de maximă generalitate ce semnifică unul din cele trei aspecte ale
existenţei (substanţă/câmp, energie, informaţie) şi desemnează un tip de relaţie
(informaţională) ce face posibilă comunicarea între două sau mai multe entităţi (sisteme),
din care cel puţin unul este capabil de codificare/ decodificare şi semnalizare a proprietăţilor
25
26
“celorlalte”; orice relaţie informaţională este mijlocită prin purtători materiali (semne şi
semnale) şi modificări energetice (N.Wiener-1948), dar nu depinde cu necesitate de natura
suportului substanţial-energetic; acelaşi mesaj putând fi transmis pe variate căi şi stocat prin
diverse mijloace. Prin natura sa, psihicul este informaţie, ce implicit produce şi este produs
de modificări substanţial-energetice în “suportul” său material(sistemul nervos) şi, totodată,
este un aspect şi o formă a vieţii de relaţie. Cele mai evidente relaţii sunt cele dintre psihic
şi materia superior organizată (creier), a cărei funcţie este, cele dintre psihic şi organism , al
cărui instrument de adaptare este; psihic şi realitatea fizică, ontică pe care o reflectă ca
imagine subiectivă, ca trăire, vibraţie a întregului organism, ca efort de adaptare la o anumită
situaţie, cât şi cea dintre psihic şi mediul sociocultural, din care, prin stimuli sociali, in
cursul ontogenezei, omul preia norme comportamentale şi valori socioculturale.
(La momentul actual, ştiinţa este pe cale să demonstreze că psihicul uman are şi o
determinare spiritual-cosmică, respectiv este element într-o infinită reţea a “minţii
universale”şi a “complexului unic informaţional-energetic”!)
Psihic uman (p.u)- realitate subiectivă de natură informaţional –energetică; un sistem de

maximă complexitate, dotat cu posibilități perfecţionate de autoorganizare, autoreglaj şi
autoprogramare prin însăşi funcţionarea sa, a cărei finalitate este informarea, comanda şi
control interacţiunii dintre om şi mediul său de existenţă. Altfel spus, psihicul este
instrument al adaptării specific umane; este determinat filogenetic (prin informaţia
ereditară ce determină aspecte majore ale anatomiei şi fiziologiei sistemului neuro-umoral) şi
ontogenetic (prin procesarea informaţiei în cursul experienţei vieţii şi permanenta
înregistrare, prin învăţare, a noi programe de funcţionare).Ca sistem de natură
informaţională, p.u. este un sistem deschis (aparţinător lumii vii), hipercomplex (aspect
evidenţiat cel puţin de complexitatea suportul său material-creierul uman, ce include câteva
miliarde de unităţi anatomo-funcţionale/neuroni aflate într-o şi mai complexă reţea de
conexiuni/sinapse) şi subiectiv-ideal (“:un model subiectiv al lumii obiective”). Fiind sistem
viu, este şi energetic, pentru că implică modificări şi transformări bioenergetice (impulsuri
nervoase), tensiuni şi modalităţi neuropsihice permanente. Totodată, este caracterizat de:
ambilateralitate informaţională (relaţiile informaţionale specifice sunt întreţinute

simultan cu exteriorul/lumea obiectivă şi cu propriul organism sau persoană; se
cunoaşte pe sine concomitent cu cunoaşterea realităţii obiective;
antiredundaţă- capacitate operatorie de a se autoproteja prin selecţia informaţiei şi

eliminarea “informaţiei de prisos”( vezi şi rolul SRAA);
prezenţa dispozitivelor antialeatorii, prin care elimină “haosul informaţional”şi

“pune ordine”in câmpul informaţinal care îl asaltează; principalul dispozitiv
antialeatoriu este raţiunea- construcţie subiectivă, mentală, riguroasă (relativ) prin
care se asigură adoptarea deciziei şi face ca omul să aibe acces la libertate şi auto-
determinare;
26
27
autoreglaj şi coordonare, realizate prin comenzi şi control, prin retro-aferentaţie

(conexiune inversă dintre un subsistem executiv şi un altul dirigent prin care se asigură
relativa identitate între cerinţa conţinută în comandă şi starea reală în care se află
subsistemul executiv); calitate ce face ca S.P.U. să fie un sistem cibernetic.
Conştiinţă - expresie a activităţii ansamblului de funcţii, stări şi procese psihice senzoriale,

intelective şi reglatorii în unitatea lor funcţională; o sinteză integratoare de fenomene
psihice ce permit subiectului (individul uman) să fie capabil să aibe perecepţia imediată şi
continuă a existenţei sale, a actelor sale comportamentale şi a consecinţelor lor în lumea
exterioară. Prin c. datele şi informaţiile din simţuri şi memorie sunt organizate astfel încât ne
autopercepem ca situare în spaţiu şi timp, să avem cunoştinţă de starea prezentă şi să ne
raportăm la lumea percepută, direct şi imediat. C. este fără interioritate şi exterioritate,
pentru că ea se raportează la lumea percepută şi nu există decât “acum şi aici”;este
condiţionată decisiv de starea specifică de conştienţă (vigilenţă şi atenţie), opusă celei de
somn şi inconştientului. H. Bergson o asimila cu atenţia, S. Freud cu percepţia, C.G. Jung cu
starea de veghe, iar neuropsihologii cu funcţia de vigilitate.
Etimologic, noţiunea –„con-ştiinţă”- evidenţiază faptul că actul conştient este expresia unei
cunoaşteri (“ştiinţă”) sociale (“con”-cu alţii) şi este un raport / relaţie informaţională mijlocită
de cunoştinţe şi experienţă anterioară de care subiectul dispune deja. Altfel, la baza c. stau
memoria (Bergson) selectivă, starea de vigilenţă şi atenţie, iar sub raport energetic c. este
susţinută de motive şi emoţii (V. Pavelcu). Sunt prezente intenţia şi voinţa care orientează
câmpul c. spre scopuri ce impun efort voluntar în situaţii dificile, iar imaginaţia extinde
câmpul de conştiinţă (rezultantă a suprapunerii peste câmpul perceptiv a unui câmp semantic
caracterizat de semnificaţii acordate percepţiilor) ce asigură conştiinţei o tematică globală, dar
şi una selectivă, cu anumite dominante şi focalizări.
Tot ce devine conştientizat dobândeşte un nume şi are o semnificaţie, proces în care se produc
salturi sau efecte specifice proprii diferitelor stări de conştiinţă ( stare de “iluminare” prin
apariția unei corelaţi noi între fenomenele percepute şi semnificaţia lor; integrare verbală şi
recorelare a imaginilor cu semnificaţia lor pentru subiect; înţelegere şi coordonare de
semnificaţii, altfel spus re-semnificarea lumii).
Având caracter procesual, c. există în diferite grade şi nivele de conştiinţă. J. Delay distinge
şapte nivele de conştiinţă rezultat al activităţii creierului în diferite stări de frecvenţă. Cel mai
înalt corespunde hiperrectivităţii creierului (vigilenţă excesivă asociată cu emoţii puternice),
iar cel mai de jos stării de comă, în care excitaţiile senzoriale nu provoacă decât foarte slabe
reacţii motrice. Intre aceste extreme se situează vigilenţa atentă, vigilenţa difuză, reveria sau
“semi-adormirea”, somnul uşor şi somnul profund. Ceea ce numim de obicei “conştiinţă” se
situează deasupra nivelului ce precede somnul.
Structură - concept ce desemnează modul relativ stabil de organizare a elementelor unui

sistem; în psihologie,termenul se referă la configuraţiile perceptive (modelul schematic al
imaginii), schemele intelectuale, organizarea emoţională, dispoziţia trăsăturilor de caracter
27
28
etc. Practic, orice obiect sau fenomen este un sistem ce include o structură, adică un mod de
dispunere a elementelor care îl compun.
Programul psihicului - un ansamblu de structuri invariante (constante) şi stocul de informaţii

aferent de care acesta dispune; ca sistem cibernetic, psihicul funcţionează în multe din
aspectele sale algoritmic, după un program înscris în memoria speciei (instinct, reflex
necondiționat etc.), sau “învăţat”, dobândit (reflex condiţionat, deprindere etc.)
Stare psihică - caracteristicile de ansamblu ale vieţii psihice într-un moment al existenţei, cu
sensul de regim energetic şi funcţional în care se află sistemul psihic ( concentrare -
dispersie,încordare-relaxare,activism-oboseală, echilibru-dezechilibru etc.)
Cibernetică - ştiinţă care se ocupă de comanda şi controlul în sistemele informaţionale vii sau
artificiale; din perspectiva c. putem explica cum informaţia se poate transforma în informaţie
de comandă care se adresează unei instanţe de execuţie, cum este posibil autoreglajul
sistemelor informaţionale, autooraganizarea şi autoprogramarea psihicului.
Proces psihic (p.p)- concept care denumeşte o succesiune de faze în funcţionarea psihicului;
orice p.p. constituie un subsistem de activitate informaţională care este dotat cu autoreglaj.
P.p. se diferenţiază după:
- conţinutul lor informaţional;
- structurile funcţionale şi operatorii;
- modul în care se organizează şi funcţionează.
Psihologia studiază procese psihice. Luând în considerare cele trei aspecte, se constată
existenţa următoarelor procese: senzații, percepţii, reprezentări, gândire, memorie,
imaginaţie, emoţie, voinţă. La acestea se adaugă atenţia şi limbajul, care nu sunt p.p.
propriu - zise pentru că nu furnizează informaţii specifice, ci facilitează desfăşurarea altor
procese. P.p. nu se desfăşoară niciodată izolat, ci în interacţiune, simultan, sistemic; în
consecinţă, un p.p. include un ansamblu (sistem) de elemente de natură informaţional-
energetică aflate în interacţiune ordonată (non-aleatorie), din care rezultă proprietăţi şi
caracteristici ale ansamblului, diferite de proprietăţile elementelor componente. Numai din
raţiuni didactice, p.p. pot fi divizate şi studiate “unul câte unul”,ca procese psihice cognitive
şi procese psihice reglatorii etc.
P.p. cognitive sunt :
- psihosenzoriale (senzaţii, percepţii, reprezentări);
- intelective sau logice/ superioare (gândire,memorie, imaginaţie).
P.p. reglatorii includ emoţiile, motivaţia şi voinţa.
28
29
Un p.p. este definit prin trei parametri:
- conţinutul informaţional;
- funcţii şi structuri operaţionale specifice de realizare;
- modalităţi subiective de existenţă şi evoluţie:
- imaginea pentru percepţie;
- ideea pentru gândire;
- trăirea subiectivă pentru emoţie;
- orientarea spre scop şi efortul pentru voinţă.
Personalitatea - desemnează omul în totalitatea determinărilor sale bio-psiho-sociale şi

spiritual-cosmice; din p.d.v. psihologic p. reprezintă ceea ce este stabil, sintetizat, cristalizat
în sistemul psihic uman ( însuşiri psihice- temperament, caracter, aptitudini, Eu integrator).
Comportament - (după Tilquin)- ansamblul reacţiilor adaptative, obiectiv - observabile, pe

care un organism, prevăzut cu sistem nervos, le execută ca răspuns la stimulii din mediu
(ambianţă), care sunt, deasemenea, obiectiv- observabili. Echivalent (engl.) al termenului
behaviour. In sens larg, reacție globală a unui organism, prin care el răspunde la o situaţie
trăită, în funcţie de stimulările mediului şi de tensiunile sale interne şi ale cărui mişcări
succesive sunt orientate într-o direcţie semnificativă ( Lenhardt). H. Pièron, evidenţiază că
(c). este modul de a fi al animalelor şi omului; manifestări obiective ale activităților lor
globale, iar P. Janet introduce termenul de conduită, căruia îi acordă o semnificaţie mai
complexă.
Conduita - semnifică activitatea sau acţiunea sub toate formele lor intern-subiective şi extern-
motorii, aspect prin care P. Janet evidenţiază unitatea dintre psihic şi faptele de
comportament. In definirea c. accentul se pune pe modul de a se conduce şi de a acţiona
mintal şi motor al subiectului într-o situaţie dată. Spre deosebire de comportament, care
include sfera reacţiilor obiective şi obsevabile, c. cuprinde şi fenomenele interne subiective,
deci reuneşte organic faptele psihice cu cele de comportament. In această perspectivă,
procesele psihice (senzoriale, intelective, emoţionale şi voliţionale) sunt conduite. C. se
ierarhizează ca elementare, intermediare şi superioare ( primare, secundare şi terţiare). După
P.Janet, c. constituie obiectul psihologiei. Astfel, se disting şi c. individuale şi c. sociale.
Filosoful şi psihologul român M. Ralea relevă faptul că factura şi mediul socio-cultural
determină c. individuale şi conştiinţa, chiar autoreglajul activităţii intelectuale este derivat din
sistemul de autoreglaj social, c. intelectuale rezultă din interiorizarea unor c. motorii
structurate social etc., iar comunicarea umană este, de exemplu, o conduită psihosocială ce
vizează transmiterea căte ceilalţi a unei informaţii, prin utilizarea limbajului, mimicii,
atitudinilor, gesturilor etc.
29
30
Activitate - desemnează, la om, modul în care care este organizat comportamentul şi sunt
integrate faptele psihocomportamentale. A. include ierarhic mai multe acţiuni, care sunt
învăţate în cursul vieţii, sunt determinate socio-cultural, au o complexitate variabilă, implică
existenţa unui motiv, a unui scop şi a unei structuri operaţionale.
Motivul este un impuls, un imbold care declanşează, susţine energetic şi orientează acţiunea.
Scopul este anticiparea mintală a rezultatului acţiunii sau a efectelor acesteia ; unui scop i- se
asociază, de regulă, mijloce şi procedee de acţiune şi un ‘’scenariu’’ de derulare a acţiunii ;
apariţia mintală a scopului asociază şi un „ acceptor psihologic”( P.K.Anohin) al acţiunii după
care se evaluează secvenţial şi final rezultatele şi efectele acţiunii.
Operaţia- este un mod de acţiune, un instrument de lucru; ca expresie internă, psihologică,

aceasta este un mod specific de prelucrare a informaţiilor (asociere-disociere, selecţie,
reunire-separare, seriere, identificare de asemănări şi deosebiri etc.)
Grilă autoevaluare: ,,CONCEPTE FUNDAMENTALE DIN PSIHOLOGIE”
1. Enumeraţi conceptele fundamentale din psihologie
2. Informaţia reprezintă unul din cele trei aspecte ale existenţei ..........................ce face
posibilă............., din care cel puţin unul este capabil de
.........................................................................................................
3. Orice relaţie informaţională este mijlocită prin ....................., dar nu depinde ........
..............................
4. Psihicul prin natura sa este .................................. şi, totodată, este

........................................................
5. Identificaţi cele mai evidente relaţii dintre psihic şi alte aspecte ale existenţei.
6. Psihic uman reprezintă o.........................; un sistem de maximă complexitate, dotat

cu.............., a cărei finalitate
este................................................................................................................................................
..
7. Psihicul este instrument al ...........................................; este determinat

..................................................
8. Descrieţi cel puţin trei calităţi ale psihicului uman ce ducurg din calitatea sa de sistem de
natură informaţională.
9. Enumeraţi caractericile psihicului uman.
10. Definiţi conştiinţa.
30
31
11. Rolul conştiinţei este de

a..................................................................................................................... .. .
12. Conştiinţa se raportează

la.........................................................................................................................
13. Diverşi autori o asimilau

cu.......................................................................................................................
14. La baza conştiinţei stau

............................................................................................................................
15. Starea de conştiinţă este

...........................................................................................................................
16. Descrieţi nivelele de conştiinţă după J.Delay.
17. Definiţi conceptul de structură.
18. Definiţi noţiunea de stare psihică şi identificaţi principalele s.p.
19. Definiţi procesul psihic şi enumeraţi p.p. fundamentale.
20. Personalitatea
desemnează.........................................................................................................................
21. Comportamentul
include.............................................................................................................................
22. În sens larg, comportamentul este definit (după

Lenhardt)..........................................................................
23. Conduita semnifică ( P.

Janet)......................................................................................................... ............
24. Spre deosebire de comportament, care include ........................ , conduita cuprinde şi

..............................
25. Evidenţiaţi tipuri de conduită.
26. Activitatea desemnează, la om.............. ...........include ..............,

implică...................................................
27. Motivul
este................................................................................................................................................
...
31
32
28. Scopul
reprezintă...........................................................................................................................
...............
29. Operaţia implică.......................................................................
M1
U.I. 4 : METODE SI METODOLOGII IN PSIHOLOGIE
- enumeri şi să descrii metodele psihologiei;
- explici raportul dintre metodologie şi metodă;
- formulezi corect ipoteze şi să distingi țntre tipurile posibile de variabile;
- eviţi posibilele erori de țnţelegere, formulare şi parcugere a etapelor cercetării țn

psihologie.
TIMP mediu de studiu: 4 ore
PLAN DE IDEI:
1. Delimitări conceptuale - metodologie, metodă, procedeu, tehnică;
2. Specificul cunoaşterii psihologice;
3. Consideraţii generale privind metodele psihologiei;
4. Metodele psihologiei (enumerare şi descriere);
5. Erori posibile țn utilizarea metodelor psihologiei
6. Rezumat
7. Bibliografie
In conformitate cu rigorile cercetării ştiinţifice obiective şi necesare demersului teoretic şi

practic, teoria cunoaşterii ştiinţifice (epistemologia) impune delimitările conceptuale necesar a
fi realizate între metodă, metodologie, tehnică de lucru şi procedeu. Astfel: metoda
32
33
(gr.metodos - cale, itinerar, urmărire) reprezintă chiar calea, itinerariul, structura de ordine sau
programul după care se reglează demersul teoretic - intelectiv şi/sau practic-instrumental
adoptat în vederea atingerii unui scop; metodologia (gr.metodos & logos- discurs, ştiinţă,
cunoaştere) cercetării denumeşte ştiinţa despre metode derivată din teoria ştiinţifică a
metodelor de cercetare şi concepţia generală („filosofia”) despre obiectul investigat. Sub acest
aspect, fiecare din curentele sau şcolile psihologiei prezintă şi o m. ce apare ca origine a
doctrinei lor; procedeu sau tehnică de cercetare - un mijloc, un mod de operare în cadrul unei
metode (modus operandi).
Complexitatea, natura ideală, subiectivă a obiectului de cercetare al psihologiei se

repercutează şi asupra metodelor pe care aceasta le utilizează. Spre desebire de ştiinţele
naturii, denumite „exacte”, al căror obiect este material, concret, bine delimitat, iar cecetătorul
este „în afara lui”, în domeniul ştiinţelor socio-umane, în care se înscrie şi psihologia, gradul
de obiectivitate este mai redus, faptul psihosocial studiat îl include pe cercetător, de la starea
sa de moment şi experienţa personală, până la nevoile, aşteptările şi idealurile sale. Ab
initio,primul este pe tărâmul concret al materialităţii şi obiectivităţii, în timp ce al doilea
(cercetătorul faptelor psihologice) trebuie să demonstreze că este în zona obiectivităţii etc.
Astfel, cunoaştere psihologică are ca specific următoarele caracteristici:- nu se realizează
direct, ci indirect, mediat prin manifestările exterioare ale subiectului, care sunt considerate
indicatori ai stărilor de moment, interne, subiective;- depinde atât de capacitatea şi
posibilitatea de exteriorizare a subiectului cercetat, cât şi de capacitatea de evaluare şi de
interpretare a cercetătorului - există situaţii, cum ar fi imaginea despre sine, cunoaşterea de
sine, conştiinţa de sine, în care obiectul de cercetat se identifică cu subiectul care cercetează.
Există mai multe criterii după care se pot clasifica metodele psihologiei.
După scopul vizat, metodele pot fi împărţite în mai multe categorii:
- metode de recoltare a informaţiilor şi metode de prelucrare şi interpretare;

- metode de investigare intensivă şi extensivă;
- metode de diagnoză şi metode de prognoză;
- metode de cercetare şi metode aplicative.
Metodologiile sunt, de asemenea, clasificate după mai multe criterii (ex. metodologii
obiective, despre comportament şi metodologii interpretative; metodologii mixte,obiectiv-
subiective etc.
METODELE PSIHOLOGIEI
Caracterul obiectiv şi mijlocit al cercetării psihologice se corelează cu adoptarea unei

concepţii ştiinţifice despre psihic şi natura umană. Ca ştiinţă experimentală, psihologia a
trecut pe plan secund introspecţia şi s-a orientat spre adaptarea la specificul său a metodelor
proprii ştiinţelor naturii. Intre biologie, neurofiziologie, medicină, sociologie, etnologie,
33
34
antropologie, pedagogie şi psihologie există un permanent schimb de metode. In acelaşi timp

s-a consolidat sistemul disciplinelor care se raportează la mixajul dat de „psiho”, ce indică
dependenţele şi relaţiile psihicului cu expresiile sale mai concrete: psihofiziologia,
psihoneurologia, psihofizica, psiholingvistica, psihopedagogia, psihosociologia,
psihocibernetica etc.
Metodele psihologiei, pentru a asigura caracterul obiectiv al cercetării, pleacă de la

următoarele consideraţii:
- faptele de comportament sunt indicatori ai stărilor şi relaţiilor interne, subiective;

- natura stimulilor şi evaluarea lor sunt obiecte ale reflectării;
- este necesară confruntarea datelor „subiective”(dependente evident de cercetător) cu
cele obiective;
- subordonarea aspectelor funcţionale celor genetice (datele genetice considerate ca
prioritar implicate in funcţionarea psihicului şi determinarea stărilor sale);
- abordarea precumpănitor sistemică - personologică a faptelor elementare şi aprecierea
dialectică a relaţiei conştiinţa-activitate;
- considerarea psihicului ca instrument al adaptării specific umane;
- fiinţa umană este demnă de respect; tehnicile şi procedeele de cercetare vor fi non-
invazive, iar demnitatea subiecţilor va fi întotdeauna respectată;
- nici o metodă nu este infaililă; cunoaşterea psihologică este relativă, ca orice alt tip de
cunoaştere, iar pentru obiectivitatea cercetări este indicată utilizarea mai multor
metode corelate;
- prezenţa cercetătorului poate modifica datele şi informaţiile colectate;
- diagnoza şi prognoza pot determina modificarea fenomenelor investigate;
- psihologia este ştiinţa cu cele mai numeroase, diversificate şi plastice metode de
cercetare, diagnoză şi aplicare.
1. METODA OBSERVAŢIEI
Observaţia (lat. ob- înainte, servare- a se păstra, situa, ţine) constă în urmărirea atentă,
intenţionată şi înregistrarea exactă, sistematică a diferitelor manifestări ale individului, ca şi a
contextului situaţional în care acestea se produc, în scopul identificării unor aspecte esentiale
ale vieţii psihice; implică percepţia şi înţelegerea, iar ca demers practic, poate fi auxiliată
(armată) de mijloace tehnice ( microscop, lunetă, calculator, film, magnetofon etc.) care
amplifică posibilităţile de percepţie şi asigură fixarea informaţiilor.
Conţinutul observaţiei:
simptomatica stabilă - trăsăturile bio-constituţionale ale individului şi trăsăturile

fiziognomice;
34
35
simptomatologia labilă - comportamentele şi conduitele flexibile, mobile ale individului

(conduita verbală, motorie, mnezică, varietatea expresiilor:gesturile, mimica, mersul,
particularităţile limbajului etc.
atitudinile şi comportamentul social - modalităţile în care interacţionează cu ceilaţi in diferite

contexte sociale; aspecte care relevă unele din caracteristicile personalităţii celui observat.
Obsevaţia este o metodă comună mai multor ştiinţe şi rămâne un instrument ştiinţific valid al
psihologiei; nu reclamă o aparatură sofisticată şi este prima în ordine cronologică pe care
cunoaşterea psihologică le-a utilizat. După ce psihologia s-a constituit ca ştiinţă, s-a impus
necesitatea distingerii între observaţia spontană sau cotidiană şi cea ştiinţifică;prima aparţine
cunoaşterii comune, nu se planifică, se declanşează situaţional şi nu vizează obiective precise,
anticipate.
Observaţia ştiinţifică se desfăşoară pe bază de plan de cercetare, în care se menţionează

obiectivul sau scopul, condiţiile de loc şi de timp, durata generală a acţiunii, modul de
înregistrare-fixarea a manifestărilor (imediat sau post hoc, cu ce aparatură etc.), cât şi
modalităţile de prelucrare-interpretare. De regulă, cercetătorul se instuieşte anterior de cel ce
eventual conduce un program de cercetare, ocazie cu care se stabileşte şi o modalitate unitară
de acţiune. Pentru eficienţa şi autenticitatea informaţiilor colectate, observaţia mai trebuie să
îndeplinească şi alte condiţii, cum ar fi: discreţia, desfăşurarea sistematică, veridicitatea (dată
de înregistrarea cu exactitatea faptelor observate), sistematizarea datelor sesizate şi reţinute
care să permită un minim de cuantificare şi prelucrare statistico-matematică, să se poată
repeta pentru a permite relevarea aspectelor semnificative, esenţiale, relativ invariabile.
Avantajele acestei metode sunt naturaleţea şi autenticitatea fenomenelor investigate,

economicitatea şi simplitatea efectuării.
Dezavantajele decurg din insuficienta rigoare în izolarea variabilelor, mascarea relaţiilor

dintre cauză şi efect, limitarea posibilităţilor de a comunica cu subiectul investigat, aşteptarea
îndelungată (uneori) a producerii fenomenelor vizate.
Formele observaţiei - pot fi clasificate după diverse criterii:
orientarea observaţiei: observaţie externă (orientată spre exterior spre ceilalţi) şi

autoobservaţie (orientată spre propria persoană);
prezenţa sau absenţa observatorului: directă, indirectă, cu observator ignorat (uitat), cu

observator ascuns;
implicarea sau neimplicarea cercetătorului: pasivă, participativă;
durata observaţiei: continuă (diacronică), discontinuă;
obiective urmărite: integrală (vizând mai multe aspecte de conduită),selectivă.
35
36
Calităţile observaţiei depind de mai mulţi factori, majoritatea incluzând calităţile de

observator ale cercetătorului, experienţa sa anterioară:
particularităţile psihoindividuale ale observatorului (calităţile atenţiei, în principal);
tipul de percepţie al cercetătorului:
• tipul descriptiv (minuţios, exact, sec);
• tipul evaluativ (tinde să facă estimări, interpretări);
• tipul erudit (tinde spre enciclopedism şi generalizări)
• tipul imaginativ-poetic (tinde să țnlocuiască şi să deformeze realitatea prin

imaginaţie
Condiţiile unei observaţii ştiinţifice:
- claritatea şi precizia scopului;

- selecţia corectă a formelor utilizate, a condiţiilor şi mijloacelor necesare;
- rigoarea planului (stabilirea ipotezelor, durata şi locul desfăşurării);
- evitarea omisiunilor sau distorsiunilor, prin notarea imediată;
- numărul optim de observaţii în condiţii cât mai diverse;
- discreţia cercetătorului ( subiectul să nu conştientizeze că este observat).
2. METODA AUTOOBSERVAŢIEI
Absolutizată la debutul psihologiei ca ştiinţă şi declarată ca singura autentică de către

psihologia subiectivist-spiritualistă, introspecţia a fost respinsă ca metodă de cunoaştere
ştiinţifică (A.Comte), cu argumentul că subiectul cunoscător nu poate fi simultan obiect şi
observator. Spre deosebire de introspecţia clasică, autoobservaţia devine o modalitate de
cunoaştere mijlocită, prin care se vizează descrierea şi relevarea manifestărilor
comportamentale şi a trăirilor afective proprii diferitalor situaţii.
In cercetarea curentă se foloseşte ca metodă auxiliară, asociată cu o alta considerată de bază

sau principală. Definită ca privire în interior, efectuată cu „ochii minţii” asupra trăirilor şi
stărilor interne ale conştiinţei, această metodă tinde să fie reconsiderată de psihologia actuală (
vezi „psihologia practică”şi autoterapiile propuse pentru „eficientizarea”personalităţii!)
3.METODA EXPERIMENTULUI
Experimentul constă în provocarea unui fapt psihic, în condiţii bine determinate cu scopul de
a verifica o ipoteză. Alături de observaţie, este o metodă centală in psihologie. Deosebirile
dinte observaţie şi experiment sunt date, în principal, de posibilitatea cercetătorului de:
36
37
- a provoca fenomenul prin intervenţie activă;

- izolarea variabilelor independente de variabile dependente;
- modificarea condiţiilor de manifestare a fenomenelor pentru a sesiza mai bine relaţiil
dintre variabile;
- repetarea experimentului pentru stabilirea legităţilor de manifestare;
- compararea rezultatelor obţinute de grupul experimental cu cele ale grupului martor
sau de control.
Variabila este orice fapt obiectiv sau subiectiv care poate fi modificat fie cantitativ, fie
calitativ. Există următoarele tipuri de variabile:
- independente, la care variaţia este influenţată direct de experimentator pentru a

înregistra consecinţe;
- dependente, la care variaţia este în funcţie de variabila independentă.
La grupul experimental variabila independentă este prezentă, iar la cel de control este absentă.
Tipuri de experiment posibile:
e. de laborator, se realizează în condiţii artificiale, subiectul este scos din ambianţa cotidiană
şi introdus într-un loc special amenajat (laborator pentru experimentare, iar sarcinile cu care
se confruntă sunt de asemenea artificiale). Avantajul pentru cercetare constă în precizia şi
controlul riguros a situaţiei experimentale de către cercetător.
e. natural se realizează în condiţii naturale, fireşti; sarcina este naturală, deoarece subiectul se
manifestă „in vivo”; este mai imprecis decât primul, dar mai autentic, mai realist.
Pentru limitarea distorsiunii rezultatelor şi evitarea greşelilor să se aibă în vedere:
- motivaţia subiecţilor incluşi în grupele experimentale;

- asigurarea reprezentativităţii eşantionului de subiecţi;
- stabilirea unor grupe experimentale echivalente.
4. METODA CONVORBIRII
Convorbirea (sau interviul ) este o discuţie premeditată dintre un specialist (psiholog) şi

subiectul investigat şi presupune:
• Relaţia directă dintre cercetător şi subiect;

• Schimbarea locului şi rolului partenerilor;
• Sinceritatea subiectului, evitarea răspunsurilor incomplete şi a tendinţei de disimulare;
• Se bazează pe capacitatea de introspecţie a subiectului şi pe capacitatea de empatie a
psihologului;
• Necesită o motivaţie corespunzătoare a subiecţilor;
37
38
• Crearea unei atmosfere de compatibilitate dintre partener şi psiholog.
Deosebiri dintre convorbire şi observaţie sau experiment: convorbirea vizează aspectele

interioare ce determină comportamentul (intenţii, opinii, atitudini, interese, convingeri,
aspiraţii etc.), iar observaţia şi experimentul reacţiile exterioare.
Formele convorbirii:
• C. standardizată, dirijată, structurată se bazează pe formularea aceloraşi întrebări, în

aceeaşi formă şi aceaşi ordine pentru toţi subiecţii;
• C. semistandardizată sau semistructurată, în care se poate schimba forma
țntrebărilor, succesiunea sau se pot pune țntrebări suplimentare;
• C. liberă sau spontană nu presupune folosirea unor întrebării anterior standardizare, ci
se adaptează situaţiei hic et nunc;
• C. psihanalitică (S.Freud) se bazează pe metoda specifică psihanalizei denumită
asociația liberă de idei şi este folosită pentru analiza şi interpretarea viselor sau a
diferitelor probleme ale pacientului;
• C. non-directivă ( propusă de C. Rogers) implică crearea condiţiilor psihologice ce
facilitează relatările spontane ale subiectului, fără ca acesta să fie permanent interogat.
Condiţiile unei c. metodice:
• preocuparea psihologului spre esenţial, autentic, real psihologic;

• adecvarea continuă la relatările subiectului;
• atmosferă permisivă, destinsă, favorabilă comunicării autentice.
4.METODA ANCHETEI
Ancheta psihologică constă în inventarierea sistematică a unor informaţii despre viaţa psihică
a unui individ sau grup social şi interpretarea acestora în vederea desprinderii unor
semnificaţii relevante ştiinţific.
Tipuri de anchetă psihologică:
Ancheta bazată pe chestionar implică mai multe etape:
• stabilirea obiectului (scopului);

• documentarea;
• formularea ipotezei;
• determinarea populaţiei;
• eşantionarea;
• alegerea tehnicilor de redactare a chestionarului;
• pretestarea;
38
39
• definitivarea chestionarului;
• alegerea metodelor de administrare a chestionarului;
• analiza rezultatelor;
• redactarea raportului de anchetă.
După conţinutul întrebărilor incluse în chestionar pot fi:
• factuale sau de identificare (vârstă, sex, studii etc.);

• de opinie, atitudini, cunoştinţe etc.
După tipul de întrebări utilizate:
• cu răspunsuri închise ( da, nu);

• cu răspunsuri deschise ( la iniţiativa subiectului/ respondenului);
• cu răspunsuri în evantai ( mai multe răspunsuri din care subiectul alege);
Greşeli posibile la formularea întrebărilor: limbaj greoi, artificializat, prea generale,

tendenţioase, care sugerează răspunsul etc.
Ancheta pe bază de interviu implică derularea unui dialog pe o temă dată, fiecare participant
păstrându-şi locul de emiţător sau receptor.
Tipuri de interviu:
• individuale;
• de grup;
• clinice (centrate pe persoană);
• focalizate (centrate pe tema investigată).
Ancheta, de orice fel, are avantajul că permite investigarea unui număr mare de subiecţi,
într-un timp scurt, cu obţinerea unui material bogat, relativ uşor de prelucrat.
5.METODA BIOGRAFICĂ
Vizează colectarea informaţiilor esenţiale despre evenimentele principale din viaţa unui
subiect, relaţiile dintre aceste evenimente trăite de individ şi stabilirea semnifica-ţiilor lor, în
vederea cunoaşterii „istoriei personale” a subiectului.
Este prin excelenţă evenimenţială, nu se confundă cu „autobiografia”, se centrează pe

evenimente scop, pe evenimente mijloc, pe evenimente „macaz” ( care în opinia subiectului
„i-au schimbat viaţa”). Poate fi şi o formă de (auto)terapie, subiectul conştientizând
„leitmotivul vieţii personale” ( vezi „Mitul personal”- I. R-Tomşa). Contestată de unii autori,
metoda are avantajul naturaleţii şi autenticității, reconstituind trecutul, poate explica atitudini
şi comportamente din prezent şi din viitor.
39
40
Nu este exclus ca uneori metoda să fie inadecvată pentru subiecţi nemotivaţi sau bolnavi (
clinica psihiatrică oferă suficiente exemple de biografii „inventate” de pacienţi paranoici).
6.METODA ANALIZEI PRODUSELOR ACTIVITĂŢII
Sunt vizate potenţele, forţele psihice, însuşirile şi capacităţile subiectului aşa cum ele sunt
„materializate” în produsele oricărui tip de activitate, de la desene, simple adnotări sau
compuneri, până la creaţii literare sau ştiințifice. Prin această metodă se obţin numeroase
informaţii despre dinamica şi nivelul de dezvoltare psihică, atitudinea faţă de sine, faţă de
muncă şi utilitatea sa socială.
Fiind „desprins” de subiect, produsul investigat poate fi obiectul analizei psihologice şi a unor
personalităţii dispărute.
7. METODELE PSIHOMETRCE
Aici sunt incluse toate demersurile metodice destinate măsurării capacităţilor psihice
individuale în vederea evaluării prezenţei/absenţei lor şi mai ales a gradului de dezvoltare a
acestora la un subiect. Cea mai cunoscută şi răspândită metodă este cea a testelor psihologice.
Testul psihologic este o probă relativ scurtă ce permite cercetătorului strângerea unor
informaţii obiective despre subiect, pe baza cărora să poată diagnostica nivelul capacităţilor
măsurate şi formula un prognostic asupra evoluţiei sale ulterioare.
Termenul de test a fost introdus în psihologie de J.Mc Keen Cattell (1860-1944); testele au
fost mai înâi utilizate în determinarea dezvoltării intelectuale a copiilor de către Binet (1857-
1911), apoi s-au extins la cele mai diverse funcţii şi domenii de activitate.
Obiectivitatea testelor impune să se îndeplinească următoarele condiţii:
• validitatea (adică să măsoare exact ce îşi propune);

• fidelitatea ( să permită obţinerea unor performanţe relativ stabile şi la o nouă aplicare);
• standardizarea ( să pună toţi subiecţii în aceleaşi condiţii).
• etalonarea (adică stabilirea unui etalon, a unei unităţi de măsură a rezultatelor obţinute)
Fac obiectul standardizării:
• conţinutul probei;
• modul de conduită al cercetătorului;

• durata probei.
Criterii şi clasificări ale testelor:
după durată:
40
41
a. cu timp strict limitat;

b. autotempou ( la iniţiativa subiectului);
după modul de aplicare:
a. individuale;
b. colective.
după materialul folosit
a. verbale;
b. nonverbale;
după scopul urmărit şi conţinutul măsurat:
a. teste de performanţă; ( cu subdiviziuni-t. de cunoştinţe; t.de nivel intelectual; t. de

aptitudini);
b. teste de comportament .
Dintre acestea cele mai complexe sunt testele de personalitate sub formă de chestionar sau
inventar de personalitate.
Chestionarele de personalitate pot fi bifactoriale sau multifactoriale. J.H.Eysenck a stabilit

printr-un chestionar cu 57 de itemi tipurile de personalitate extravertite şi
introvertite;Woodworth şi Metheus, pe baza a 76 de întrebări, au determinat 8 tendinţe
psihonevrotice ale personalităţii (hiperemotivitate, impulsivitate, instabilitate tec), R. Cattell,
cu un chestionar de 187 de întrebări, a stabilit 16 factori de personalitate ( chestionarul
denumit PF 16) etc.
Aplicarea lor necesită luarea unor măsuri speciale: solicitarea subiectului să se refere la
însuşirile dominante; cerinţa de a fi sincer în răspunsurile date; asigurarea confidenţialităţii
etc. In afara chestionarelor sau inventarelor se pot utiliza teste prin care se solicită
completarea unor propoziţii (fraze) sau o descriere (vezi testul celor 20 de propoziţii ce încep
cu formularea „ Eu sunt…”- propus de H.M. Kuhn şi T.S.Mc Portland-1954).
O categorie specială de teste de personalitate sunt testele proiective,cele mai cunoscute sunt
Testul Rorschach sau testul petelor de cerneală, TAT sau Testul Aperceptiv Tematic-
H.A.Murray-1938, Testul Arborelui, Testul culorilor - Lücher, Testul de frustraţie
Rosenzweig etc.); au ca specific proiecţia trăsăturilor de personalitate prin alegerea unei
culori,descrierea unor stimuli vagi, nestructuraţi, continuarea unei povestiri. Modul său de a
fi, de a gândi, dorinţele şi tendinţele ascunse ale subiectului transpar în
„producţiile”sale. Acest gen de teste sunt mai dificil de interpretat, cer suficientă experienţă,
dar rămân cele mai semnificative şi eficiente în sondarea personalităţii, chiar dacă, uneori, s-a
făcut abuz de ele (în psihopatologie).
41
42
Multe din limitele testelor de personalitate derivă şi din posibilitatea diverselor distorsiuni
apărute la aplicarea lor pentru alte populaţii decât cele pentru care au fost create, ignorarea
diferenţelor socioculturale, confuziile şi ambiguitățile pe care unele le conţin.
Pentru ca eficienţa lor să crească este necesară respectarea următoarelor condiţii:
• utilizarea testelor în baterie ( nu singular);
• corelarea rezultatelor cu informaţiile obţinute prin alte metode; coroborarea

rezultatelor cu produsele activităţii practice;
• crearea unor teste noi în concordanţă cu specificul sociocultural al populaţiei ce

urmează a fi investigată.
8.METODA SIMULĂRII ŞI MODELĂRII
Derivă din progresul general al ştiinţelor, în special din dezvoltare ciberneticii şi inteligenţei
artificiale. Prin modelare se vizează crearea unor „copii” operaţional - paradigmatice sau
obiectuale ale unor funcţii şi procese psihice care să includă principii, reguli şi criterii de
ordin logico-matematic şi statistic ce limitează distorsiunile şi ambiguitatea sau reproduc
analogic (homomorfic) diferite componente psihice şi simulează derularea lor. Modelarea
simulativă a țnceput cu procesele perceptive, cele rezolutive ale gândirii, trecându-se recent
la simularea unor procese complexe afectiv-motivaţionale şi chiar ale dinamicii generale a
personalităţii!
AUTOEVALUARE
BIBLIOGRAFIE:

2008
Bucureşti, 1996, p.91- 127
42
43
M1
U.I.5
PSIHICUL UMAN – DOMENIU DE CERCERARE AL PSIHOLOGIEI
- defineşti conceptul de sistem psihic uman (SPU);
- descrii principalele caracteristici ale SPU ;
- explici cum psihicul este “viaţă de relaţie”;
PLAN DE IDEI:
1. Definiţia psihicului uman ca sistem (SPU);

2. SPU- caracteristici;
3. SPU- sistem cibernetic;
4. Psihicul uman ca viaţă de relaţie;
5. Modele explicative privind relaţia psihic / creier.
6. REZUMAT
7. TEST DE AUTO(EVALUARE)
8. BIBLIOGRAFIE
1.SPU - CARACTERIZARE GENERALĂ
Psihicul uman este o realitate subiectivă de natură informaţional-energetică, ce poate fi

conceput ca un sistem de maximă complexitate, dotat cu posibilități perfecţionate de
autoorganizare, autoreglaj şi autoprogramare prin însăşi funcţionarea sa. Raţiunea sa de
fiinţare (finalitatea) este informarea, comanda şi control interacţiunii dintre om şi mediul
său de existenţă. Altfel spus, psihicul este instrument al adaptării specific umane; cu
determinări filogenetice (prin informaţia ereditară ce determină aspecte majore ale anatomiei
şi fiziologiei sistemului neuroumoral) şi ontogenetice (prin procesarea informaţiei în cursul
experienţei vieţii şi permanenta înregistrare, prin învăţare, a noi programe de funcţionare).
43
44
Ca sistem de natură informaţională - este un sistem deschis (aparţinător lumii vii),

hipercomplex (aspect evidenţiat cel puţin de complexitatea suportul său material-creierul
uman, ce include câteva miliarde de unităţi anatomo - funcţionale/neuroni aflate într-o şi mai
complexă reţea de conexiuni/sinapse) şi subiectiv-ideal (“un model subiectiv al lumii
obiective”). Fiind sistem viu, este şi energetic, pentru că implică modificări şi transformări
bioenergetice (impulsuri nervoase), tensiuni şi modalităţi neuropsihice permanente.
Totodată, este caracterizat de ambilateralitatea informaţională - relaţiile informaţionale

specifice sunt întreţinute simultan cu exteriorul/lumea obiectivă şi cu propriul organism sau
persoană; se cunoaşte pe sine concomitent cu cunoaşterea realităţii obiective. Dispune de
dispozitive de antiredundaţă - capacitate operatorie de a se autoproteja prin selecţia
informaţiei şi eliminarea “informaţiei de prisos”- şi de prezenţa dispozitivelor antialeatorii,
prin care elimină “haosul informaţional”şi “pune ordine”in câmpul informaţional care îl
asaltează. Principalul dispozitiv antialeatoriu este raţiunea - construcţie subiectivă, mentală,
riguroasă (relativ) prin care se asigură adoptarea deciziei şi face ca omul să aibe acces la
libertate şi autodeterminare. Psihologia comparativă afirmă că raţiunea este principala
caracteristica a omului ( homo sapiens) . Având capacitate de autoreglaj şi coordonare,
realizate prin comenzi si control, prin retroaferentaţie (conexiune inversă dintre un
subsistem executiv şi un altul dirigent prin care se asigură relativa identitate între cerinţa
conţinută în comandă şi starea reală în care se află subsistemul executiv), putem spune ca
S.P.U.( sistemul psihic uman) are toate caracteristicile unui sistem cibernetic.
O caracteristică evidenţiată de ultimele cercetări este “polaritatea”sa. Cele mai semnificative

polarităţi sunt:
• caracterul concomitent obiectiv şi subiectiv; este obiectiv din punct de vedere

ontologic, ca fiinţare existentă independent de voinţa şi reprezentare noastră şi
subiectiv ca existenţă efectivă;
• psihicul este deopotrivă material şi ideal; este material prin suportul său, sistemul
nervos central - şi ideal prin natura lui, fiind saturat de un conţinut imagistic şi ideatic,
idei dobândite în procesul cunoaşterii şi experimentării vieţii;
• este deopotrivă proces, cât şi produs; există şi funcţionează ca succesiune de stări (

proces), dar în fiecare moment este şi produs, rezultantă a funcţionării; cele două
aspecte trec unele în altele, ceea ce la un moment dat este un produs se instituie ca
premisă sau verigă într-o succesiune viitoare;
• psihicul are atât o stare lentă (ascunsă, interiorizată), cât şi una manifestă
(exteriorizată); cele două nu sunt totdeauna convergente, starea latentă, virtuală nu
coincide cu starea manifestă, ceea ce crează mari dificultăţi în interpretarea
comportamentului, a relaţiilor dintre trăirile psihice şi corelatele lor comportamentale
etc.
44
45
• funcţionează normal, firesc, dar şi surprinzător, patologic; practic graniţa dintre

normalitate şi patologic este dificil de trasat; pe un fond normal putem întâlni
manifestări bizare, ciudate, fără ca persoana să fie psihopată; la fel pe un fond
patologic întâlnim suficiente momente de normalitate şi luciditate, fără ca subiectul să
poată fi catalogat ca normal; cercetătorii propun să se renunţe la delimitarea unei
graniţe fixe, rigide dintre normal şi patologic, în locul acesteia vorbind de un
continuum, de o trecere treptată, graduală de la unele la altele;
• psihicul este atât determinat (produs şi influenţat de factori şi condiţii din afara şi
interiorul său), cât şi determinant, cu iniţiative modificatoare de factori şi condiţii;la
nivelul său determinări polimorfe trec în autodeterminări, cu diverse forme de
libertate, creaţie şi autotransformare.
La toate aceste aspecte de bipolaritate se adaugă relaţia spirit-corp şi psihic - creier, astfel
spus, poate determina o anumită stare psihică modificări în plan somatic, corporal? Cu
certitudine, da. Cele mai evidente argumente sunt din domeniul psihosomaticii,
psihoneuroimunologiei, al “matematicii inimii”, al terapiei stresului etc
2.PSIHICUL FORMĂ A VIEŢII DE RELAŢIE
Legea universală a vieţii este legea adaptării; fiinţele vii există doar atât timp cât pot să
întreţină un permanent schimb de informaţii, energie şi substanţă cu mediul de existenţă.
Pentru aceasta ele dezvoltă funcţii de semnalizare, de mediere a reacţiilor şi
comportamentelor vitale pentru supravieţuire. Semnalizarea poate fi de diferite niveluri
( iritabilitate, excitabilitate, sensibilitate, reflectivitate etc.) şi face parte din sfera viaţii de
relaţie.
țncă din antichitate, Heraclit din Efes, spre exemplu, distingea între diferite niveluri ale
organizării psihicului şi legătura lui cu lumea externă, cu legea universală (logos). Alemon se
pare că a fost primul care a afirmat legătura dintre psihic şi creier şi senzaţia de organele de
simţ. Aristotel (“De anima”) exprimă ideea despre psihic ca mod specific de interacţiune
dintre un organism viu şi mediul ambiant etc, care este reluată curent pe parcursul evoluţiei
cunoaşterii ştiinţifice.
o Psihicul este expresie a relaţiei cu ambianţa, cu “ceva”de care depinde şi pe care,

uneori, îl poate transforma. Suspendarea relaţiei cu ambianţa, perturbă viaţa psihică şi
face imposibilă normalitatea psihică specific umană. Un experiment crucial în acest
sens este cel efectuat de Hebb, Heron şi Scott, în anul 1954, prin care s-a dovedit că
întreruperea contactului cu lumea exterioară a obiectelor conduce la tulburări
emoţionale, scăderea evidentă a performanţelor intelectuale, inclusiv pierderea
conştiinţei propriului corp etc.
45
46
o Psihicul este expresie a relaţiei cu socialul, cu “ceilalţi” oameni, în absenţa

socializării el nu devine specific uman; suspendarea relaţiilor cu mediul social
conservă structurile biologice ale omului, chiar le dezvoltă, dar atributele sociale nu
apar sau se diminuează. “ Copii - lup” (de care literatura de specialitate abundă) nu
pot achiziţiona limbajul şi nu pot deveni “oameni”cu caracteristicile normalităţii
psihice etc.
o S- a dovedit, de asemenea, cu certitudine relaţia strânsă dintre psihic şi structurile

materiale, cuantice şi energetice ale creierului şi întregului sistem neuroumoral.
Distrugerea sau înlăturarea diferitelor zone ale creierului, stimularea directă a
creierului cu curent electric, modifică structurile anatomo- funcţionale şi totodată
funcţiile psihice şi comportamentul. Mai mult, modificările în fiziologia organismului,
inclusiv a creierului („chimismul cerebral”) modifică şi alterează tabloul activităţii
psihice.
EXPRESII RELAŢIONALE ALE PSIHICULUI
Psihicul, neurofiziologia şi biochimsmul cerebral
Relaţia psihicului cu creierul a fost de mult timp conştientizată, psihicul fiind

considerat un rezultat al existenţei şi funcţionării creierului, fiind inseparabil de acesta.
Psihicul este o funcţie a materiei superior organizate (creier), dar nu se identifică cu

aceasta. Acestă premisă conduce la următoarele DELIMITĂRII:
• de hylozoism ( gr. hyle-substanţă; materie; zoe- viaţă), conform căreia întreaga

materie, chiar şi cea anorganică dispune de psihic;
• de biopsihism – psihicul este atribut al oricărei forme de viaţă;
• de antropopsihism- psihicul este atributul exclusiv al omului.
Concluzie: psihicul aparţine regnului animal, dar nu în totalitate; cea mai simplă formă
de psihic există acolo unde există, fie şi incipientă / rudimentară formă de sistem
nervos.
Acestă afirmaţie sugerează caracterul evolutiv al psihicului, cât şi posibile implicaţii

ale modificării funcţionării psihicului determinat de modificări in “suportul său
material”.
Astfel, o ablaţie/ rezecţie/ extirpare a unei zone din creier produce modificări
psihocomportamentale (expl. când este afectată zona lobului occipital apar tulburări de
vedere; zona posterioară a lobului prefrontal influenţează afazia motorie etc.); după 5-
7 min. de moarte clinic, creierul fiind neoxigenat neuronii/sinapsele se alterează…
46
47
Chimismul cerebral modificat prin ingerarea de alcool sau substanţe psihoactivatoare

(spre expl.)produce o gamă vastă de modificări psihocomportamentale- de la tulburări
uşoare, pasagere la abolirea psihicului. Anoxia (reducerea aportului de oxygen) …
Psihicul şi lumea fizică
Procesele psihice reflectă lumea fizică (vezi principiul “determinismului extern”),

însuşirile obiective ale acesteia fiind “convertite” în modele subiective, forme / modalităţi
psihice senzoriale (imagini), intelective (noţiuni, concepte), afective (trăiri afective- emoţii,
sentimente etc.), volitive.
Reflectarea psihică, spre deosebire de cea fizică, chimică sau biofiziologică se disting
prin:
o Idealitate
o Activism
o Subiectivitate
Psihicul şi mediul socio- cultural
Omul răspunde nu numai unor stimuli naturali, ci şi sociali- la alţi oameni, la norme şi
valori socio-culturale ( omul este zoon politikon- fiinţă socială- în expresi lui
Aristotel). Işi modelează simţirea, gândirea, voinţa şi comportamentul după socio-
organizarea în care trăieşte. Comportamentul şi limbajul, spre exemplu, sunt diferite în
cultura occidentală faţă de cea orientală. Un japonez este diferit de un european nu
numai ca morfofizionomie ci şi ca modaliate de a “vedea” lumea!..
Practic, la om nu există biologic pur, totul fiind filtrat sociocultural!
Influenţa socialului este (totuşi) inegală asupra psihicului. Funcţiile primare, comune
oamenilor şi animalelor (cum este senzorialitatea) sunt condiţionate socio-istoric, cele
superioare (ca limbajul şi gândirea) dunt determinate socio-istoric. Primele se
dezvoltă la om până la un anumit nivel calitativ şi în afara influenţelor sociale, însă
cele superioare nu pot fi concepute decât ca total dependente de factorii socio-
culturali. Vezi “copiii-lup”-crescuţi întâmplător de animale- şi-au dezvoltat capacităţi
senzoriale şi motrice (ce imitau “părinţii adoptivi”), dar nu au putut fi recuperate
capacităţile superioare specific umane (gândirea şi limbajul).
A se vedea şi reciproca: nu numai mediul socio-cultural influenţează capacităţile şi

funcţiile psihice (individuale şi colective), ci şi “produsele psihice” (individuale şi
colective), de genul religiilor, ideologiilor, teoriilor, strategiilor, acţiunilor..etc. crează,
schimbă, restructurează mediul natural şi social.
“Socialul este totdeauna şi psihic, iar psihicul este în mare parte social” (V. Pavelcu)
47
48
3 :MODELE EXPLICATIV- INTERPRETATIVE PRIVIND RELATIA PSIHIC- CREIER
Disputa nu este atât pentru dovedirea argumentată a relaţiei dintre psihic şi creier cât în
explicarea şi interpretarea naturii acestei legături. Astfel,s-au conturat în istoria psihologiei
relativ recente patru modele explicativ-interpretative ale relaţiei psihic-creier.
1.Modele dualiste –disting net între cele două entităţi, acestea fiind de sine stătătoare (teză ce
se originează în filosofia lui Platon, reluată ulterior în dualismul cartezian) :
a) Dualismul paralelist-conform căruia procesele neurale şi cele psihice se desfăşoară în

paralel, legătura între ele fiind doar accidentală şi exterioară, în limitele opoziţiei spirit - corp
şi suflet-materie. Conştiinţa şi creierul se deosebesc prin natura lor, prima este de natură
spirituală, chiar divină, al doilea este de natură materială, care prin funcţionarea sa pune doar
în valoare un dat spiritual. Argumente invocate - nu totdeauna ablaţiile şi extirpările ale unor
părţi din materia cerebrală conduc la dispariţia funcţiilor psihice, stările mentale sunt în mare
parte „independente” de stările fiziologice ale sistemului nervos ( reprezentanţii acestor teorii
sunt în cea mai mare parte neurofiziologi; Ch. Sherrinngton (1857-1972); Karl Lashley (1880-
1958);W. Penfild şi J. Fodor, mai recent etc.);
b) Dualismul interacţionist, teorie susţinută de J. C. Eccles, laureat al premiului Nobel

pentru medicină (1963), conform căruia psihicul şi creierul nu numai că sunt entităţi
independente, dar sunt şi în lumi diferite şi universuri diferite, aflate in interdependenţă.
Spiritul şi puterea gândirii pot influenţa fiziologicul şi materia (vezi fenomenele de
psihokinezie), iar „spiritul conştient de sine” asigură „unitatea experienţei conştiente”;
c)Dualismul epifenomenist (A. Huxley), consideră psihicul ca un „epifenomen” faţă de

procesele cerebrale, pe care doar le însoţeşte ca un „dublet gratuit”;
b)Dualismul apriorist, conform căruia, „lumea minţii”este o interfaţă între o lume materială
a obiectelor şi substanţei şi o „lume a ideilor”; psihicul este „noosferă”, un dat apriori, iar
creierul un „suport” al principiilor şi constructelor spirituale preexistente (K. R. Popper-
1972)
2. Modelele moniste - se originează în materialismul mecanicist vulgar („gândirea este o

secreţie a creierului aşa cum bila este secreţia ficatului!”), în conformitate cu care psihicul nu
se deosebeşte radical de substratul său neural şi, în consecinţă poate fi redus la el.
Variantele de monism sunt:
Monismul emergentist, elaborat de filosoful ştiinţei Mario Bunge (1978), concepe psihicul ca
pe o „ emergenţă”, o expresie finală a organizării şi funcţionării biologice, un pisc al
piramidei funcţionale.; stările psihice sunt un subgrup al stărilor creierului cu care coincid;
Monismul psihoneural, adoptat de J. P. Changeux (1983), afirmă şi susţine identitatea

fenomenelor psihice cu cele neurale, ca şi materialitatea „obiectelor mentale”(imagini, idei,
48
49
concepte) ; argumentele experimentale confirmă faptul că „ mentalul şi fiziologicul sunt două

descripţii ale uneia şi aceleaşi realităţi subiacente” (J. E. Borgen-1986);
Monismul neutral,propus de K. H. Pribram (1986) şi influenţat de psihologia cognitivă,

afirmă că ceea ce au în comun operaţiile mentale şi procesele cerebrale este structura
informatică de bază,ambele componente fundamentale care „pentru univers nu sunt nici
materiale, nici mentale, ci sunt neutre” (vezi ideea de monism neutral).
3. Modelele interacţionist - emergentiste sunt o soluţie de compromis intre dualism şi

monismul emergentist. Un astfel de model îl promovează R.W. Sparry, laureat al premiului
Nobel pentru medicină (1982), prin cercetările care au demonstrat specializarea emisferelor
cerebrale (emisfera stângă este sediul „ raţionalităţii”, iar cea dreaptă al „intuiţiei”). Ideea
centrală a acestei teorii este cea de ierarhie organizaţională, al cărei vârf este conştiinţa ca
„proprietate dinamică emergentă a excitaţiei cerebrale”. Aşa cum proprietăţile moleculelor
cerebrale sunt incluse în dinamica superioară a organizării celulare, proprietăţile celulelor
cerebrale sunt emergente din cele ale circuitelor în care sunt înserate ş.a.m.d., iar „conştiinţa
este în mod riguros o proprietate a circuitelor cerebrale specifice menită să producă efecte
particulare conştiente în diferitele regiuni cerebrale”.
4.Modelul interacţionist - sistemic tinde să depăşeasca limitările unilaterale şi contradictorii

anteriore, presupune şi concluzionează, în principal, cele afirmate în secvenţa.”definiţia şi
caracterizarea generală a psihicului uman”, la care putem adăuga următoarele idei explicativ -
interpretative, ce tind să fie validate de cunoaşterea ştiinţifică:
o există o singură realitate, ea nu este nici materie-substanţă, nici energie, nici

informaţie, ci câmp;
o modul de a fi al câmpului este mişcarea, ritmul, vibraţia;
o există câmpuri magnetice, câmpuri coulombice şi câmpuri leptonice;
o leptonii sunt entităţile cele mai subtile, iar „psihonii” sunt unităţile de existenţa şi
funcţionale pe care le vehiculează gândirea-spirit.
In această perspectivă, abordăm în continuare principiile organizării şi funcţionării psihicului

ca sistem de natură informaţional - energetică, cât şi indicatorii calităţi organizării psihice.
REZUMAT
Psihicul uman este o realitate subiectivă de natură informaţional-energetică, un sistem de

maximă complexitate, dotat cu posibilități perfecţionate de autoorganizare, autoreglaj şi
autoprogramare prin însăşi funcţionarea sa. Finalitate / rol- informarea, comanda şi control
interacţiunii dintre om şi mediul său de existenţă. Psihicul este instrument al adaptării.
S.P.U.( sistemul psihic uman) are toate caracteristicile unui sistem cibernetic.
49
50
O caracteristică evidenţiată de ultimele cercetări este “polaritatea”sa.
Cele mai semnificative polarităţi sunt:
• caracterul concomitent obiectiv şi subiectiv;
• psihicul este deopotrivă material şi ideal;
• este deopotrivă proces, cât şi produs;
• psihicul are atât o stare lentă (ascunsă, interiorizată), cât şi una manifestă
(exteriorizată);
• funcţionează normal, firesc, dar şi… patologic; graniţa dintre normal şi patologic este
dificil de trasat;
• psihicul este atât determinat, cât şi determinant.
PSIHICUL FORMĂ A VIEŢII DE RELAŢIE
• Psihicul este expresie a relaţiei cu ambianţa;
• Psihicul este expresie a relaţiei cu socialul;
• Cu certitudine există o relaţie țntre psihic şi structurile materiale, cuantice şi

energetice ale creierului şi întregului sistem neuroumoral.
MODELE EXPLICATIV- INTERPRETATIVE PRIVIND RELATIA PSIHIC- CREIER
1.MODELE DUALISTE :
a) Dualismul paralelist
b) Dualismul interacţionist
c) Dualismul epifenomenist
d )Dualismul apriorist
2.MODELELE MONISTE:
a) Monismul emergentist
b) Monismul psihoneural;
c) Monismul neutral
3. MODELELE INTERACŢIONISTE
a) Emergentist
50
51
b) Interacţionist - sistemic
TEST DE AUTO(EVALUARE)
1. Defineşte psihicul uman ca sistem.
2. Ce este informaţia redundantă?
3. Cum se numeşte dispozitivul antialeatoriu de care dispune SPU?
4. Enumeră principalele aspecte ale ``polarităţii`` psihicului.
5. Descrie principalele expresii ale psihicului ca viaţă de relaţie.
6. Ce este hylozoismul?
7. Delimitează conceptual țntre biopsihism şi antropopsihism.
8. Evaluează modelele explicativ - interpretative privind relaţia psihic / creier. Fă o opţiune

teoretică ; adică alege un model explicativ care satisface, țn opinie personală şi
argumentează-ţi opţiunea.
BIBLIOGRAFIE

2008
Bucureşti, 1996, p.75- 98
51
52
M1
U.Î. 6
PRINCIPIILE ORGANIZĂRII ŞI FUNCŢIONĂRII SISTEMULUI PSIHIC UMAN
- enumeri şi să descrii principiile organizării şi funcţionării sistemului psihic uman (SPU);
- explici cum este organizat şi funcţionează SPU;
- enumeri şi explici indicatorii calităţii organizării sistemului psihic
PLAN DE IDEI:
1. Enumerare şi descriere - principiile organizării SPU
2. Indicatorii ca calităţii organizării sistemului psihic
3. Rezumat
4. Autoevaluare
5. Bibliografie
***
1. Principiul acţiunii; principul integrării şi ierarhizării; principiul compensaţiei; principul

teleologiei; principiul economiei; principiul „verigii slabe”
a) Principiul acţiunii - exprimă şi afirmă mecanismul genezei şi evoluţiei structurilor

psihice. Astfel, forma iniţială de manifestare a psihismului o reprezintă acţiunea în
plan extern a individului, lucrul cu obiectele, care „amorsează” sensibilitatea, ulterior
52
53
gândirea, raţiunea şi intelectul (vezi şi „ principiul determinismului extern” / U.I. 3)- .

Înainte de a exista ca interioritate, ca structuri mentale, funcţiile şi procesele psihice
subzistă în forma operaţiilor concret practice. Organizarea psihică este şi un continuu
proces de interiorizare a operaţiilor asupra obiectelor reale prin medierea imaginilor
lor mentale şi prin sistemul de semne şi semnale reprezentat de limbaj. Chiar şi
instanţele psihice supreme - conştiinţa şi Eul personal - sunt şi rezultatul acţiunii şi
interacţiunii sociale; motivaţia şi afectivitatea apar ca expresii ale reglării acţiunii, iar
intenţionalitatea şi voinţa nici nu au sens în afara acţiunii.
b) Principul integrării şi ierarhizării - sugerat chiar de definirea psihicului ca sistem

integral, afirmă şi explică modul de ordonare şi coordonare a multitudinii de elemente
componente, precum şi nivelurile de prelucrare şi interpretare a informaţiei despre
stările mediului intern şi extern al organismului. Integrarea este proprie atât unui
nivel de organizare, cât şi ansamblului general de elemente psihice; ea nu se poate
explica decât asociată cu ideea de ierarhizare structural - funcţională. Atât
integrarea, cât şi ierarhizarea sunt întemeiate pe legături informaţionale de comandă şi
control, care asigură atât stabilitatea cât şi dinamismul psihicului. Organizarea
ierarhică face posibilă autoreglarea şi echilibrul propriu fiecărei structuri psihice şi a
întregului ansamblu, pentru că ea implică şi principiul convergenţei (spre „centru”) şi
divergenţei ( spre „margini”). Informaţia reglatoare emisă de centru ( spre exemplu,
zona de proiecţie de pe neocortex) se ramifică şi se detaliază la nivelul structurilor
locale, iar cea aferentă care circulă invers - de la periferie spre centru - este selectată,
„filtrată” la nivel local în aşa fel încât acesta să fie „ocupat” numai cu ceea ce este de
maxim interes pentru sistem în ansamblu ( aşa putem explica aspectul de
„antiredundanţă”al SPU). Diversitatea şi complexitatea psihicului impun şi prezentă
unor funcţii şi structuri comutatoare prin care se schimbă priorităţile, sensurile şi
tipurile de informaţie psihică. [Atenţia, spre exemplu, necesită focalizarea informaţiei
şi anumite priorităţii de prelucrare a informaţiei, la fel şi fenomenul afectivităţii sau
motivaţiei etc.]. Numărul mare de receptori, de centri de comandă, dar şi de efectori
(executori) şi nivele impune cu necesitate asigurarea permanentă a coordonării,
organizării şi re-organizării, a adecvării şi priorităţii unor anumite „scheme” de
funcţionare, cât şi evitarea „bruiajului”reciproc, concurenţei disfuncţionale şi
interferenţei. Instanță supremă a SPU se apreciază a fi ceea psihologia numeşte
conştiinţă de sine - o structură operaţională cu funcţie integrativ - comutativă în
realizarea corelaţiei dinamice a acţiunii umane, adică a motivului şi scopului acţiunii
cu mijlocele de realizare a ei şi cu „acceptorul psihologic”.
c) Principiul compensaţiei - explică posibilitatea suplinirii unor absenţei structurale sau

defecte funcţionale prin preluarea de către alte structuri a unor funcţii deficitare.
Compensaţia este una dintre legile fundamentale ale co - echilibrării organismelor vii
cu mediul ambiant. Ea se realizează sub următoarele forme de bază: regenerarea
53
54
organică, vicariere şi restructurare funcţională. Toate celulele ţesuturilor vii se

regenerează până la o anumită limită (inclusiv cele nervoase, aşa cum s-a demonstrat
recent); un organ lezat sau involuat poate fi suplinit de organul pereche ( ca în cazul
rinichilor, plămânilor sau ochilor) rămas integru şi activ funcţional şi- în cazul
psihicului - o funcţie psihică afectată se compensează, relativ, prin restructurarea
schemelor funcţionale ale psihicului în ansamblul său.
d) Principiul identităţii - exprimă faptul că, în ciuda dinamismului său, psihicul îşi
conservă o anumită identitate, rămâne relativ constant structural şi funcţional. Orice
influenţa care tinde să modifice una din condiţiile de bază ale echilibrului psihicului va
fi receptată astfel încât efectul său să fie minimalizat şi integrat în starea prezentă.
e) Principul teleologiei *- afirmă finalitatea psihicului, aceea de a asigura atingerea unui

„scop final, total”, acela de a face posibilă vieţuirea şi supravieţuirea ca individ şi ca
specie a organismelor înzestrate cu sistem nervos şi implicit cu psihic. În cazul
specific al omului, finalitatea SPU este adaptarea specific umană. Psihicul uman este
instrument al adaptării omului la mediul natural/ social, la lume şi la sine.
[* teleologie (limba greacă τελεολογία, compus din τέλος, télos – scop şi λόγος, lógos – învăţătură)
este o teorie, un studiu sau un discurs care are în vedere finalitatea lucrurilor şi a fiinţelor în natură.
Scopul este unul din termenii cheie în discuţiile teleologice. Care este scopul existenţei omului ? Cu ce
scop am fost creaţi ? sunt două posibile întrebări care pot primi un răspuns printr-o teorie teleologică].
f)Principiul economiei - exprimă tendinţa generală de a economisi energia psihică

prin obţinerea unui echilibru cu un minimum de pierdere energetică. Automatismele psihice
şi/ sau comportamentale formate prin „repetiţii” ( vezi deprinderile, obişnuinţele şi atitudinile)
sunt efectul acestui principiu.
g) Principiul „verigii slabe” **- afirmă că şi sistemul psihic, ca orice alt sistem, are
puncte vulnerabile în care legăturile dintre elemente sunt mai puţin consolidate. O organizare
nouă are, de regulă, ca punct de plecare o dezorganizare, o destrămare a structurilor mai puţin
consolidate, cele mai vechi sau mai intens solicitate sunt mai rezistente la schimbare.
Principul are mare valoare practică în influenţarea psihologică benignă sau malignă, în
educaţie sau psihoterapie.
** principiul valabil pentru orice sistem, indiferent de natura sa abiotica sau biotică
2. Indicatori ai calităţii organizării sistemului psihic
Capacitatea funcţională şi implicit calitatea psihicului uman sunt relevate de câţiva indicatori
ai performanţelor adaptive şi ai valorii instrumental - pragmatice ai acesuia. Cei mai
importanţi sunt: capacitatea de recepţie a informaţiilor despre mediul intern şi extern;
54
55
capacitatea de selecţie a informaţiei necesară adaptării (luarea deciziei); rezistenţa şi

stabilitatea la perturbaţii; capacitatea de refacere funcţională; polivalenţa operaţională.
a) Capacitatea de recepţie a informaţiilor este un indicator al calităţii psihicului

tocmai prin natura sa informaţională şi finalitatea sa practică. Prin psihic sunt
admise, extrase, selectate, interpretate şi utilizate informaţiile necesare
adaptării specific umane. Existenţa unui evantai de alternative implică o
diversitate de situaţii de necesitate la care o bună adaptare implică alegerea,
compararea şi promovarea celei mai bune conduite ca răspuns la solicitările
prezente la un moment dat.
b) Rezistenţa şi stabilitatea la perturbaţii este un indicator al eficienţei superioare

a psihicului datorită capacităţii sale de a suporta variaţii foarte mari ale
influenţelor externe, fie şi imprevizibile. In teoria informaţiei se operează cu
termenul de „zgomot”, adică acel efect perturbator al unui sistem
informaţional, faţă de care în fiabilitatea sa trebuie să se protejeze. Capacitatea
sa funcţională la nivel de performanţă va fi dată şi de cât reuşeşte să
funcţioneze fără erori semnificative la „zgomote” mai puternice şi timp cât mai
îndelungat.
c) Capacitatea de refacere funcţională exprimă potenţa informaţională şi

fiziologică a reţelelor neurocorticale de a-şi reface energia necesară
funcţionării optime după efort.
d) Polivalenţa operaţională este indicatorul care exprimă posibilitatea de

utilizare a aceleaşi structuri în efectuarea mai multor categorii de sarcini. Cu
cât o structură are un grad mai mare de disponibilitate funcţională cu atât
acoperă o diversitate de posibile sarcini. Polivalenţa operaţională este implicată
în caracteristica SPU denumită creativitate.
REZUMAT
a) Principiile organizării SPU: principiul acţiunii; principul integrării şi ierarhizării;

principiul compensaţiei; principiul identităţii; principul teleologiei; principiul
economiei; principiul „verigii slabe”.
b) Indicatori ai calităţii organizării sistemului psihic: capacitatea de recepţie a

informaţiilor; rezistenţa şi stabilitatea la perturbaţii; capacitatea de refacere funcţională;
polivalenţa operaţională
AUTOEVALUARE:
1. Geneza ți evoluția structurilor psihice este afirmată de principiul

(…).Argumentati!
55
56
2. Atunci când am studiat proprietățile SPU am înțeles ceva despre dispozitivele

antiredundante. Utilizând „principiul integrării ți ierarhizării”, explică modul de
realizare a „filtrării” informației ți modul de funcționare a dispozitivelor
antiredundante.
3. Structurile comutatoare ți funcțiile aferente lor au rolul de a asigura (…..).
4. Enumeră modalitățile posibile de realizare a compensării în lumea vie.
5. Ce este restructurarea funcțională?
6. Utilizând dicţionarul, delimitează conceptual țntre teleologie şi …teologie!
BIBLIOGRAFIE
1. Ion RADU-TOMŞA, Fundamentele psihologiei, Ed. Argument (seria Psyhe),

Bucureşti, 2008
3. Mihai GOLU, Bazele psihologiei generale, Ed. Universitaria, Bucureşti, 2002, p. 81

-122
4. Mielu Zlate, Introducere țn psihologie ( ediţie revăzută şi adăugită), Ed. Şansa-

SRL, Bucureşti, 1996, p.75- 98
M1
U.I.7: ORGANIZAREA STRUCTURAL- DINAMICĂ ŞI IERARHICĂ A PSIHICULUI
- descrii ce este ``psihologia plană`` specifică asociaţionismului;
- explici cum s-a ajuns la ideea de organizare structural - dinamică şi ierarhică a psihicului;
- prezinţi contribuţia lui S. Freud şi a psihologiei transpersonală țn acest domeniul.
TIMP mediu de studiu: 2 ore
PLAN DE IDEI:
56
57
1. De la asociaționismul şi viaţa psihică ”orizontală /plană” la viața psihică ``piramidală``,

structural - dinamică ți ierarhică;
2. Contribuția lui S. Freud;
3. ”Spectrul” conțtiinței ți cel al inconțtientului ( K. Wilber ți psihologia

transpersonalului);
4. Rezumat;
5. Autotest;
6. Bibliografie
1. O scurtă incursiune istorică în această problematică poate include (cel puţin) următoarele
repere. Asociaţionismul curent de gândire filosofico - psihologică concepe viaţa psihică a
individului ca o asociere sau concomitenţă „ plană”a unor capacităţi, procese sau funcţii cum
sunt memoria, atenţia, afectivitatea, inteligenţa, voinţa, gândirea s.a.m.d. Astfel, Thomas
Hobbes (1588-1679) , John Locke (1632- 1704), David Hume (1711-1776) sau David Hartley
(1705-1757) au permis elaborarea şi impunerea concepţiei asociaţioniste asupra psihicului.
Ulterior, James Mill (1773-1836) a extins principiile asociaţiilor la domeniul acţiunii.

Principiile afirmate de asociaţionism sunt contiguitatea, asemănarea şi contrastul - valabile
pentru fenomenele psihice simple (memorie, deprinderi), nu şi pentru cele complexe care
rămâneau neexplicate. Considerate sub raport cantitativ, nu şi calitativ, viaţa psihică propusă
spre studiu era una plană sau orizontală.
Ideea organizării verticale a psihicului o întâlnim la Leibniz (1646- 1716), prin conceptul de
„percepţii obscure”, cu care numea senzaţiile, percepţiile sau mişcările ce se „întunecă” în
virtutea obişnuinţei sau a lipsei de atenţie a spiritului. John Stuart Mill (1803- 1873), este cel
care, prin „ideea compusă”, descrie proprietăţi diferite de acelea ale ideilor simple [ aşa cum
sarea de bucătărie (NaCl) dispune de proprietăţi diferite faţă de cele ale elementelor chimice
ce o compun ( sodiu şi clor)]. Metoda, de fapt metafora ilustrativă a lui Stuart S. Mill,
conduce la elaborarea unei „chimii mentale” şi sugerează importanţa relaţionării elementelor
între ele. După Stuart S. Mill, ar exista cel puţin două nivele de organizare a psihicului: unul
elementar, conţinând elemente ireductibile unele la altele; altul structural, cu elemente
interrelaţionate, cu noi proprietăţi, distincte faţă de cele ale elementelor componente.
Organizarea nivelară a psihicului este şi mai evidentă la Pierre Janet, cel care desprinde
existenţa nivelului conştient de nivelul inconştient al psihicului ( 1894). Atunci când puterea
coordonatoare a conştiinţei slăbeşte ( în caz de boală psihică), între elementele supuse
acesteia se produce o de - compoziţie intelectuală sau slăbire a sintezei psihice ( ca în cazul
57
58
isteriilor, ideilor de sinucidere, de omucidere, fobiilor etc). După Janet, deducem că există o
sinteză activă a tuturor elementelor psihice realizată la individul uman de conştiinţă, cu rol
integrator, care, dacă slăbeşte (boală psihică), poate fi invadată de idei fixe (fobii) sau
automatisme ce acaparează conduita s.a.m.d. Acele elemente ale vieţii psihice devin
autonome („sisteme emancipate”), exercitând influenţe obscure şi confuze. Astfel, lumea
inconştientului a fost evidenţiată la început de psihiatrie, de patologia psihică; Janet considera
conştientul şi inconştientul două moduri de organizare ale vieţii psihice, coexistente unul cu
altul.
2. Pasul decisiv în domeniu l-a făcut Siegmund Freud, cel care va considera că organizarea
vieţii psihice implică o infrastructură aflată în conflict cu instanţele superioare de control. Se
fundamenta astfel psihanaliza, o teorie şi o psihiatrie deosebit de fecundă. Freud porneşte de
la ideea că viaţa psihică a individului are la bază dualitatea pulsiunilor sexuale care tind, pe de
o parte, la conservarea spaţiului şi a pulsiunilor Eului iar, pe de altă parte, la conservarea
individului. In consecinţă, autorul contestă absolutizarea datului conştient şi propune
împărţirea „ topografică” a psihicului şi, implicit, o organizare pe verticală a vieţii psihice (
M. Zlate, 1996, p.215- 218). Conştiinţa nu este decât suprafaţa „aparatului psihic”; acesta
include ca nivele supraetajate: inconştientul, preconştientul şi conştientul . Primul -
inconştientul - este rezervorul trăirilor şi actelor refulate, al instinctelor sexuale; al doilea -
preconştientul - este un fel de filtru cu funcţie de cenzură, ce permite accesul selectiv în
conştiinţă doar a acelor impulsuri „acceptabile” pentru ea; cel de al treilea - conştientul-este
un „ strat superficial”, de fapt, extensia unor adâncuri în care predominant este inconştientul.
Inconştientul guvernează gândurile, acţiunile, imaginile, reprezentările. Conştiinţa este

suprafaţa, pe când inconştientul este baza, esenţa aparatului psihic. Tendinţele refulate în
cursul dezvoltării sexuale infantile se satisfac în vis sau în simptome nevrotice. După 1920, S.
Freud, îşi revizuieşte opiniile cu privire la pulsiunile vieţii ( sexualitate, libidou, Eros) pe care
le opune pulsiunilor morţii (Thanatos). Pulsiunile morţii, chiar mai puternice decât cele ale
vieţii, tind, prin reducerea pulsiunilor, spre restabilirea unei stări anterioare biologice şi spre
repetiţie. Ele sunt prezente în mecanismele de apărare, în diferitele forme de proiecţie
(paranoia), în fuziunile cu pulsiunile libidinale (sadism, masochism) sau în orientarea lor
contra Eului (melancolia). Tot acum, Freud îşi revizuieşte şi concepţia cu privire la structura
şi dinamica aparatului psihic, acesta din urmă fiind interpretat în lumina mecanismelor de
apărare ale Eului şi a operaţiilor de refulare. Acum, fondatorul psihanalizei revede ideea de
conflict de bază pe care, dacă în prima teorie îl situa între preconştient - conştient, acum îl
situează între Sine şi Eu, iar refularea o consideră o operaţie tot inconştientă. Noua structură a
aparatului psihic este formată din Sine, Eu şi Supraeu, în care locul central revine Eului.
Sinele (partea profundă care guvernează viaţa umană, sediul pulsiunilor înnăscute şi al
dorinţelor refulate) se diferenţiază în contact cu sursele corporale ale trebuinţelor şi emoţiilor,
Eul se dezvoltă şi se diferenţiază în contact cu realitatea externă; el fiind concomitent
inconştient, pre-conştient şi conştient. In triada Sine, Eu, Supraeu - ultimul, Supraeul, include
conştiinţa morală şi se instituie pe parcursul vieţii prin interiorizarea forţelor represive ale
58
59
familiei şi societăţii. De obicei acesta din urmă este expresia identificării copilului cu părinţii
idealizaţi.
Altfel spus, Eul este determinat de experienţa actuală, prezentă a individului uman (practic, el
se situează într-un permanent „prezent”), iar Sinele şi Supraeul sunt influenţate de trecut -
Sinele este ereditatea, iar Supraeul este „ socialul” interiorizat.
S. Freud a fost primul care a elaborat o concepţie structurată asupra raporturilor dinamice
dintre instanţele psihice, pe care a demonstrat-o pe baza cercetărilor psihanalitice. „
Psihologia adâncurilor” relevată prin teoria psihanalitică include trei contribuţii majore:
• Topic - descriptiv, realizează o prezentare a funcţionării psihicului;
• Dinamic - calitativ, explică dinamismul vieţii intrapsihice;
• Economic - cantitativ, explică circuitul şi modul de „investire” a energiei psihice.
Astfel, total ignorat până la Freud, inconştientul devine adevăratul obiect al psihologiei, iar
Eul este propus ca integrator esenţial al sistemului personalităţii.
Contribuţii în domeniu teoriei Eului şi organizării structural - dinamice a psihicului au şi

Alfred Adler, C. G. Jung, discipoli dizidenţi ai lui S. Freud, ca şi Ludwig Klages (1872- 1956)
cu teoria „straturilor” vieţii psihice; E Rothacker (1938) cu teoria „stadiilor persoanei vitale”,
H. Thome (1951) care propune termenul de „arie” a personalităţii ( aria propulsivă; aria
impulsivă şi aria prospectivă) etc.
3. Toate acestea au impus ideea de organizare ierarhică, nivelară a psihicului, idee care revine
în actualitate şi este adâncită în prezent de reprezentanţii psihologiei trans-personale.
Aceştia încercă să realizeze şi o ierarhie în cadrul fiecărui nivel.
Astfel, Ken Wilber (1984) consideră că alături de o philosofia perennis (filosofie eternă)
există şi o psihologia perennis (psihologie perenă), ce constă în concepţia universală asupra
conştiinţei umane. Fidel doctrinei filosofiei eterne, universale asupra naturii umane şi
realităţii, propune - luând în considerare şi aporturile psihologiei egoului, psihologiei
jungiene, psihologiei umaniste şi interpersonală - şi stabileşte un „spectru al conştiinţei”
format din cinci nivele. Fiecare nivel traversează mai multe gradaţii şi îi este caracteristic un
sentiment diferit de identitate personală, de la identitatea supremă a conştiinţei universale la
sentimentul particular de identitate asociat conştiinţei eului.
Nivelele spectrului conştiinţei sunt:
o nivelul Spiritului, identic cu realitatea absolută şi ultimă a universului, cu conştiinţa

cosmică, universică- este nivelul suprem de identitate al omului;
59
60
o nivelul transpersonal, supraindividual, se asociază cu sentimentul identificării cu un

„arhetip” (vezi C.G.Jung); omul la acest nivel al conştiinţei, nu este conştient de
identitatea sa cu universul, dar nici nu se confundă cu organismul individual;
o nivelul existenţial, la care omul se identifică cu organismul său perceput total, aşa
cum există el „acum şi aici”; demarcaţia sine/ altul şi organism/ mediu este clar
trasată; la acest nivel încep să se dezvolte procesele gândirii raţionale şi voinţa
personală sub influenţele factorilor biosociali şi culturali interiorizaţi ( norme sociale,
limbă, etică, );
o nivelul egou-lui , unde omul se identifică cu organismul său total, cu psihofiziologia

sa – aşa cum o are ca reprezentare mentală; deci, cu eul şi cu imaginea de sine;
o nivelul „umbrei”, cel la care omul se identifică cu „umbre” vagi ale imaginii sale de
sine, cu o parte a egoului, care este persoana sa.
Fiecare nivel se caracterizează prin modele specifice de cunoaştere, prin tipuri distincte de
dualisme (ca organism - mediu, sine - nonsine, subiect - obiect), prin clase diferite de procese
inconştiente asociate lor ca şi prin modalităţi terapeutice proprii. De asemenea, fiecare nivel în
parte dispune de o organizare structural - dinamică şi funcţională proprie, deoarece este
format dintr-o structură profundă şi o alta de suprafaţă. In structura profundă rezidă toate
principiile limitative şi potenţialităţile nivelului respectiv, inclusiv o structură de suprafaţă ca
manifestare particulară a sa. Modificările ce se produc în structurile de suprafaţă sunt numite
de Wilbner translaţie, iar cele profunde transformare.
La fel ca nivelul conştient al vieţii psihice şi cel inconştient este diferenţiat şi neomogen, şi
anume:
inconştientul fundamental (o potenţialitate ce poate oricând să devină conştientă);
inconştientul arhaic ( nu provine din experienţa personală ci este o moştenire

filogenetică identică cu un arhetip comun cu al altor oameni);
inconştientul submergent ( include structuri, cândva conştiente, dar actual refulate,

evacuate de conştiinţa cu care nu au fost compatibile);
inconştientul „pecete” (structurile nerefulate dar care oricând pot fi refulate);
inconştientul emergent (structurile profunde existente de la origine şi nereieşite încă

la suprafaţa inconştientului fundamental).
Se observă cu uşurinţă influenţele psihanalitice ale lui S. Freud ( organizarea structural-

dinamică, nivelară a inconştientuluii, inconştientul submergent pare a fi preconştientul
freudian, iar inconştientul „ pecete” este Superegoul aceluiaşi) şi C.G. Jung ( teoria
arhetipurilor).
60
61
Exploatând ideea de aparat psihic introdusă de psihanaliză, Wolman (1986) introduce

termenul de protoconştient ca nivel intermediar între conştient şi inconştient, ce
caracterizează acele fenomene psihice care nu sunt în întregime nici conştiente, nici
inconştiente ( visele lucide, meditaţia, deprivarea senzorială, telepatia, clarviziunea,
precogniţia, fobiile, somnambuluismul, emoţiile excesive de excitare sau panică).
Ideea pe care am dorit să o ilustrăm este aceea că , deşi cu limite şi inconsecvenţe multiple,
teoria organizării interne a psihicului, a dinamismului său conduce la o viziune calitativ nouă
ce deschide perspectiva abordării sistemice a psihicului uman, cu trei instanţe: a) conştientul;
b) subconştientul; c) inconştientul.
REZUMAT
1.Asociaţionismul concepe viaţa psihică a individului ca o asociere sau concomitenţă

„plană” a unor capacităţi, procese sau funcţii cum sunt memoria, atenţia, afectivitatea,
inteligenţa, voinţa, gândirea s.a.m.d. Principiile afirmate de asociaţionism sunt contiguitatea,
asemănarea şi contrastul - valabile pentru fenomenele psihice simple (memorie, deprinderi),
nu şi pentru cele complexe care rămâneau neexplicate. Viaţa psihică propusă de asociaţionism
era una plană sau orizontală.
Ideea organizării verticale a psihicului o întâlnim la G.W.Leibniz (sec. XVII), prin conceptul
de „percepţii obscure”, cu care numea senzaţiile, percepţiile sau mişcările ce se „întunecă” în
virtutea obişnuinţei sau a lipsei de atenţie a spiritului. Apoi, John Stuart Mill (1803- 1873),
este cel care, prin „ideea compusă”, descrie proprietăţi diferite de acelea ale ideilor simple.
După Stuart S. Mill, ar exista cel puţin două nivele de organizare a psihicului: unul elementar,
conţinând elemente ireductibile unele la altele; altul structural, cu elemente inter-relaţionate,
cu noi proprietăţi, distincte faţă de cele ale elementelor componente.
Organizarea nivelară a psihicului este şi mai evidentă la Pierre Janet, cel care desprinde
existenţa nivelului conştient de nivelul inconştient al psihicului ( 1894). Acesta considera
conştientul şi inconştientul două moduri de organizare ale vieţii psihice, coexistente unul cu
altul.
2. Pasul decisiv în domeniu l-a făcut Siegmund Freud, contestă absolutizarea datului conştient
şi propune împărţirea „ topografică” a psihicului şi, implicit, o organizare pe verticală a vieţii
psihice ( M. Zlate, 1996, p.215- 218). Conştiinţa nu este decât suprafaţa „aparatului psihic”;
acesta include ca nivele supraetajate: inconştientul, preconştientul şi conştientul . Primul -
61
62
inconştientul - este rezervorul trăirilor şi actelor refulate, al instinctelor sexuale; al doilea-

preconştientul - este un fel de filtru cu funcţie de cenzură, ce permite accesul selectiv în
conştiinţă doar a acelor impulsuri „acceptabile” pentru ea; cel de al treilea - conştientul- este
un „ strat superficial”, de fapt, extensia unor adâncuri în care predominant este inconştientul.
Inconştientul guvernează gândurile, acţiunile, imaginile, reprezentările. Conştiinţa este

suprafaţa, pe când inconştientul este baza, esenţa aparatului psihic. Aparatului psihic este
formată din Sine, Eu şi Supraeu, în care locul central revine Eului. Sinele (partea profundă
care guvernează viaţa umană, sediul pulsiunilor înnăscute şi al dorinţelor refulate) se
diferenţiază în contact cu sursele corporale ale trebuinţelor şi emoţiilor, Eul se dezvoltă şi se
diferenţiază în contact cu realitatea externă; el fiind concomitent inconştient, pre-conştient şi
conştient. In triada Sine, Eu, Supraeu - ultimul, Supraeul, include conştiinţa morală şi se
instituie pe parcursul vieţii prin interiorizarea forţelor represive ale familiei şi societăţii. De
obicei acesta din urmă este expresia identificării copilului cu părinţii idealizaţi.
S. Freud a fost primul care a elaborat o concepţie structurată asupra raporturilor dinamice
dintre instanţele psihice, pe care a demonstrat-o pe baza cercetărilor psihanalitice.
„ Psihologia adâncurilor” relevată prin teoria psihanalitică include trei contribuţii majore:
• topic - descriptiv, realizează o prezentare a funcţionării psihicului;
• dinamic - calitativ, explică dinamismul vieţii intrapsihice;
• economic - cantitativ, explică circuitul şi modul de „investire” a energiei psihice.
3. Toate acestea au impus ideea de organizare ierarhică, nivelară a psihicului, idee care revine
în actualitate şi este adâncită în prezent de reprezentanţii psihologiei trans-personale.
Aceştia încercă să realizeze şi o ierarhie în cadrul fiecărui nivel.
Astfel, Ken Wilber (1984), fidel doctrinei filosofiei eterne, universale asupra naturii umane şi
realităţii, propune - luând în considerare şi aporturile psihologiei egoului, psihologiei
jungiene, psihologiei umaniste şi interpersonală - şi stabileşte un „spectru al conştiinţei”
format din cinci nivele. Fiecare nivel traversează mai multe gradaţii şi îi este caracteristic un
sentiment diferit de identitate personală, de la identitatea supremă a conştiinţei universale la
sentimentul particular de identitate asociat conştiinţei eului.
Nivelele spectrului conştiinţei sunt:
o nivelul Spiritului;
o nivelul transpersonal;
o nivelul existenţial;
o nivelul egou-lui;
62
63
o nivelul „umbrei”.
La fel ca nivelul conştient al vieţii psihice şi cel inconştient este diferenţiat şi ierarhizat astfel :
inconştientul fundamental;
inconştientul arhaic;
inconştientul submergent
inconştientul „pecete”
inconştientul emergent.
Se observă cu uşurinţă influenţele psihanalitice ale lui S. Freud ( organizarea structural-

dinamică, nivelară a inconştientuluii, inconştientul submergent pare a fi preconştientul
freudian, iar inconştientul „ pecete” este Superegoul aceluiaşi) şi C.G. Jung ( teoria
arhetipurilor). Cu limite şi inconsecvenţe multiple, teoria organizării interne a psihicului, a
dinamismului său conduce la o viziune calitativ nouă ce deschide perspectiva abordării
sistemice a psihicului uman, cu trei instanţe: a) conştientul; b) subconştientul; c) inconştientul.
AUTOEVALUARE
1. De ce curentul filosofico - psihologic numit asociaţionism este considerat `` o psihologie

plana``?
2. Enumeră principiile asociaţionismului.
3. Identifică şi prezintă (pe scurt) contribuţia lui S. Freud țn impunerea ideii de dinamism şi
ierarhizare psihică.
4. Indică contribuţia lui K. Wilber şi psihologiei transpersonale țn acest domeniu.
BIBLIOGRAFIE

2008
4. Mielu Zlate, Introducere țn psihologie ( ediţie revăzută şi adăugită), Ed. Şansa - SRL,
Bucureşti, 1996, p.213- 247
63
64
M1
U.I.8&9 : CONŞTIENTUL ŞI INCONŞTIENTUL
După parcurgerea integrală a acestei unități de țnvățare (U.I.8/9) vei fi CAPABIL să:
- să descrii ce reprezintă CONŞTIENŢA țn raport cu CONŞTIINŢA;
- enumeri stările de frecvenţă ale creierului ;
- să descrii FR (formaţiunea reticulată) şi rolul său in starea de conştienţă;
- defineşti conştiinţa şi să-i enumeri funcţiile;
- să exprimi rolul subconştientului in viaţa psihică;
- să explici funcţiile inconştientului şi raportul său cu nivelul conştient.
PLAN DE IDEI:
1. Conştientul - conştienţa - conştiinţa;
2. Definiţia şi funcţiile conştiinţei;

64
65
3. Tipuri posibile de experienţe şi rolul lor;
4. Subconştientul - definiţie şi rol;
5.Inconştientul - rolul sau şi raporturile sale;
4. Rezumat;
5. Bibliografie
Conştientul - Conştienţa - Conştiinţa
Conştiinţa şi nivelul corespondent ei conştientul (termen impus de psihanaliză) a fost când

redusă la o simplă funcţie psihică numită „vigilenţă”, când extinsă şi asimilată cu Eul şi
personalitatea, cu esenţa umană şi voinţa; când supralicitată, ca la introspecţionişti pentru care
toată viaţa psihică este conştientă, când eliminată din psihologie ca la behaviorişti etc.
Mai mult, unele lucrările de psihologie (generală) nu o fac delimitarea conceptuală țntre
conştiinţă şi conştienţă. Imediat, mai jos sunt câteva consideraţii privind conştienţa şi raportul
său cu conştiinţa.
Conştienţa
Starea de conştienţă implică cu necesitate starea de veghe, diferită de cea de relaxare

profundă sau cea de somn şi activarea cortexului de către formaţiunea reticulată (FR).
Astfel, există patru frecvenţe țn care poate funcţiona bio-hardul denumit creier:
• ∆ (delta), cu frecvenţa 0- 2 cicli / sec.;
• θ (teta), frecvenţă 4-7 cicli / sec.;
• α (alfa), frecvenţa 7- 14 cicli /sec.;
• β (beta), cu frecvenţa 14- 65 cicli/ sec.
Starea de veghe sau vigilenţa corespunde funcţionării creierului țn frecvenţa β (beta), stare
ce este condiţionată de activarea cortexului prin formaţiunea reticulată (F.R.) sau sistemul
65
66
reticulat (S.R.), cu cele două ramuri - SRAA (sistemul reticulat activator ascendent) şi SRPD
(sistemul reticulat difuz de proiecţie).
FR sau sistemul reticular (S.R.) este un lanţ de nuclei ce se țntinde de-a lungul măduvei spinării, prin
trunchiul cerebral , până la diencefal şi cortex. Rolul acestuia (printre altele) este de regla excitaţia
cortexului, implicit tranziţia de la starea de veghe la cea de relaxare şi de somn. Se compune din
peste o sută de mici reţele neuronale, cu funcţii variate cum sunt: controlul motricităţii somatice;
controlul cardiovascular; modularea senzaţiei de durere; somnul şi conştiinţa; atenţia (concentrare şi
distributivitatea). Anatomic, FR este alcătuită din neuroni de dimensiuni foarte variate ( de la
12 µ la 90 µ), cu un contur stelat, triunghiular sau fuziform, cu dendrite ramificate lungi şi
divergente. Axonii au aspect sinuos şi bifurcat țn formă de „T”, proiectaţi longitudinal, cu 1-
2 ramuri ascendente şi una descendentă. Au un număr relativ mare de sinapse ,ceea ce indică
potenţa polivalentă, sub raport informaţional. Nefiind o organizare precis orientată, FR este
considerată o formaţiune nespecifică, atât structural, cât şi funcţional (P. Popescu - Neveanu,
op.cit., p.279). Structural şi funcţional realizează convergenţa excitaţiilor diferitelor
modalităţi senzoriale şi ierarhizarea nivelurilor funcţionale ale psihicului.
Toate acestea au determinat pe neuropsihologi ( Wilder Penfild, spre exemplu) să

considere FR ca „axă vieţii psihice”). [ Mai multe vom studia despre FR când vom aborda
fenomenul psihofiziologia numit „atenţie”].
CORTEX
STIMUL RECEPTOR
FORMATIUNEA
RETICULATA
Concluzie: FR este decisiv implicată țn tonifierea cortexului şi generarea condiţiilor
energetice şi informaţionale necesare procesului psihic denumit „conştiinţă”!
țn opinie personală (n.n. I R-T), pentru țnţelegerea raportului creier - psihic (procese
psihice)- conştiinţă referirile la FR sunt deosebit de importante.
Pentru aceasta consider a fi util prezentarea tuturor funcţiilor FR, aşa cum
concluzionează studii de neuropsihologie:
1.Controlul motricităţii somatice - anumiţi neuroni motori fac sinapse cu axonii nucleilor
FR- astfel se realizează şi se menţine tonusul, echilibrul şi postura necesare mişcărilor
corpului. Prin FR se integrează semnalele primite de la analizatorul vizual, cel auditiv şi cel
vestibular şi se coordonează motricitatea, inclusiv respiraţia şi deglutiţia;
2. Controlul cardiovascular - FR include centrii cardiaci şi vasomotori din bulbul rahidian;
66
67
3. Modularea senzaţiei de durere - FR este unul din mijloacele (căile) prin care semnalele
aferente senzaţiei de durere sunt transmise la creier (cortexul cerebral); de asemenea, este
calea descendentă - de la cortex la „locul” durerii a efectului analgezic ( poate bloca accesul
semnalelor durerii la cortex prin segmentul FR din măduva spinării);
4. Somnul şi conştiinţa - FR are proiecţii la nivelul talamusului şi cortexului prin care
controlează semnalele senzoriale ce sunt transmise la creier, mijlocind atenţia conştientă. Ea
joacă un rol major țn starea de vigilenţă şi de trecere la cea de relaxare şi somn[ distrugerea
FR poate antrena o stare de comă ireversibilă].
5. Antiredundanţa şi atenţia selectivă - este vorba de procesul prin care creierul (şi conştiinţa)
poate ignora stimulii repetitivi, ritmici, „anoşti”, dar rămâne sensibil la cei neobişnuiţi,
„speciali”. [ Astfel, putem aţipi țntr- un autobuz, țn trafic zgomotos, dar ne trezim rapid la
un semnal de alarmă sau la plânsul unui copil].
Nucleii FR care modulează activitatea cortexului cerebral se mai numesc sistemul de activare
reticulară sau de control extratalamic de modulare.
Implicaţii patologice
Lezarea nucleilor FR din trunchiul cerebral produce alterarea gravă a nivelului de conştiinţă,
până la stare de comă ; distrugerea nucleilor FR de la nivelul mezencefalului produce stări de
comă ireversibilă sau moartea . Leziuni ale FR s-au identificat, de asemenea, la persoane care
prezintă sindromul de stres post - traumatic (PTS), iar unele studii de imagerie neuronală au
indicat prezenţa afectării nucleilor FR la persoane diagnosticate ca fiind marcate de sindromul
de oboseală cronică (www. la formation reticoulée.com).
Conştiinţa
Dificultatea definirii conştiinţei provine din faptul că este pură subiectivitate, se
manifestă în experienţele personale şi, de regulă, nu este accesibilă altora. O mai bună cale ar
fi să răspundem la întrebarea: „ce înseamnă a fi conştient?”. Cele mai frecvente răspunsuri
date de psihologie au fost următoarele:
a fi conştient înseamnă a gândi, a stabili relaţii între diferite experienţe (Spencer-

1875; W.James –1906; Walon-1924 etc.);
a dispune de capacitatea de a face sinteze ( W. Wundt concepea conştiinţa ca pe o

„sinteză creatoare”);
a te putea autosupraveghea şi controla (P. Janet);
a te adapta flexibil la multiple solicitări ( E. Claparède-1920);
a fi conştient înseamnă a înţelege ( V. Pavelcu- 1982);

67
68
a fi conştient înseamnă a fi capabil de interogări/întrebări ( n.n. I. Radu-Tomşa).
Răspunsurile la această întrebare pentru psihologie evidenţiază pe lângă funcţiile conştiinţei

( relaţia, sinteza, autocontrolul , adaptarea) şi posibile modalităţi de abordare, din care se
desprinde cea a psihologiei funcţionale - deschisă spre analiza operaţională ( în perspectivă
nomotetică) şi cea a fenomenologiei care acordă conştiinţei intenţionalitate, aspiraţie,
dezvoltare complexă, iar omului un mod unic de-a- în- lume (Karl Jaspers) şi de a trăi
particularitatea experienţei proprii, fiecare dintre oameni dispunând de un „ model personal al
lumii’’ ( perspectiva idiografică) .
Etimologia cuvântului ( con-scienţia; con-science; so-znanie) este cea mai propice în a

arăta că ea (conştiinţa) este o reflectare a lumii şi a sinelui propriu cu ştiinţă, adică lumea
perceputa sau imaginată de om este descifrată, înţeleasă şi interpretată; prin conştiinţă omul
îşi dă seama de „ceva”,pe care îl reproduce în interioritatea sa ca imagini, noţiuni, impresii.
Această particularitate a sa evidenţiază funcţia informaţional - cognitivă a conştiinţei. Prin

conştiinţă omul îşi formulează scopurile, scenariile de acţiune şi criteriile de eficienţa; acesta
fiind funcţia finalistă, teleologică a conştiinţei. Conştiinţa face posibilă anticiparea realităţii
şi predicţia evoluţiei acesteia ( funcţia anticipativ - predictivă), prin ea îşi planifică existenţa
(funcţia reglatoare a conştiinţei) şi schimbă lumea, o adaptează necesităţilor sale, adaugă
realităţii noi elemente conforme cu scopurile şi voinţa sa ( funcţia creativ - proiectivă a
conştiinţei ).
După precizarea conţinutului şi funcţiilor conştiinţei o putem defini ca fiind o formă

superioară de organizare psihică a omului, prin care se reflectă şi se realizează integrarea
activ - subiectivă a tuturor fenomenelor vieţii psihice şi care permite raportarea continuă a
individului la mediu şi, implicit, adaptarea specific umană.
Există multe modele explicative în istoria psihologiei, din care în contemporaneitate

cele mai bine structurate şi valoroase sunt două: unul de inspiraţie cognitivistă, celălalt
aparţine psihologiei umaniste.
Modelul cognitivist – are ca premisă informaţia psihică şi procesarea sa, în care

conştiinţa este responsabilă de două procese cognitive fundamentale: înregistrarea şi selecţia
stimulilor din mediul extern şi cel intern, astfel încât datele mnezice (actualizate din
memorie), percepţiile şi reprezentările să fie menţinute în „ prim planul” vieţii psihice; să fie
activată capacitatea reflexivă; să fie posibil controlul propriului corp şi al mediului prin
activităţi cognitive şi comportamentale; să fie posibilă reprezentarea posibilităţilor viitoare
ale faptelor proprii şi evenimentelor exterioare care nu sunt prezente ( Kihlström, 1984).
Modelul psihoumanist al conştiinţei pleacă de la premisa că modelul topografic al lui

Freud este imprecis, cel psihanalist renovat (Id, Ego, Superego) este insuficient, ca şi cele trei
perspective de abordare a conştiinţei - behaviorism, psihanaliză, umanism - suferă de
reducţionism. In consecinţă, definesc conştiinţa ca fiind „ numele dat experienţei unice a
68
69
organismului pe care o personalizăm. Cu alta cuvinte, conştiinţa este experienţa unui set de
operaţii ale eului a cărei acţiune personalizată este aplicată” ( Mansell, Kahan, 1986, p.
205). Experienţa conştiinţei , după aceşti autori,se produce prin interacţiunea a trei tipuri de
variabile:
Experienţa primară ( un substrat de bază al vieţii format prin

stimularea organismului de obiectele fizice sau de diferite persoane);
Experienţa cunoaşterii ( strâns legată de prima, rezultată din activarea

şi funcţionarea unor mecanisme psihice ca atenţia selectivă şi memoria
actualizată etc.);
Experienţa personală ( privată, unică, tot ceea ce reprezintă „ prim

planul” experienţei).
Experienţa personală este esenţială pentru conştiinţă şi se compune, la rândul ei, din două
forme de experienţa a Eului- un tip denumit „ Me”, un altul denumit „I” (ambele în limba
română se traduc „ Eu”).
Experienţa de tip „ Me” este cea care aparţine stric individului - „experienţa mea personală”,
care dacă lipseşte sau se deteriorează duce la depersonalizarea individului. Ea este legată mai
mult de sistemul corpului ( cenestezia - perceperea propriului corp; alterată de o boală psihică
percepţia propriului corp devine „cenestopatie”- vezi G.W. Allport).
Tipul de experienţe „ I” se referă şi rezultă din procesarea informaţiilor de către individ,

depinde de nivelul atins în dezvoltarea conştiinţei şi de conţinutul cunoaşterii. Modurile
conştiinţei - de la cele normale, la cele de conştiinţă modificată şi cele patologice - rezultă din
asocierea diferitelor operaţii ale Eului cu operaţiile auto-memoriei. De altfel, sistemul
„operaţilor Ego-ului”este influenţat de „sistemul corp”, [care prin diferite formaţiuni neurale
din creier - amygdala (sistemul limbic) şi cotexul cerebral- mijlocesc în calitate de „biohard”
diferite tipuri de „interpretări”- interpretarea supravieţuirii ( amygdala), interpretarea
emoţională ( sistemul limbic), interpretarea ideaţională (cortexul cerebral)]- şi de sistemul
auto-memoriei. Acesta din urmă include: „memoria conectării active”- din care se detaşează
Superego-ul şi Ego-ul ideal; „memoria istorică’’ dispusă pe „experienţa memoriei”- toate
aceste expresii mnezice edifică „ constructul self”.
Modelul explicativ al conştiinţei în varianta psihoumanistă este cel mai productiv, el fiind
preluat şi de alţi autori.
Subconştientul
Cei mai mulţi autori concep acest nivel al organizării psihice ca pe o virtualitate psihică -
adică un „rezervor” al conştiinţei, locul unde se condensează şi se conservă amintirile,
automatismele, deprinderile, ticurile, montajele intelectuale sau perceptive şi toate acele acte
psihice ce au trecut prin filtrul conştiinţei, au fost şi s-au realizat conştient, apoi au intrat în
69
70
latenţă, pentru a fi oricând posibil a fi activate de conştiinţă. Th. Robot l-a numit „conştiinţa
stinsă”, P. Janet şi Pierce țl acceptau ca pe „conştiință inferioară”, situată la limita
conştiinţei cu care coexistă etc.
S. Freud, după ce într-o primă fază a cercetărilor sale l-a acceptat şi utilizat pentru a
desemna şi descrie inconştientul, ulterior l-a respins cu argumentul că subconştientul
sugerează existenţa unei „conştiinţe subterane” care, oricât de atenuată, este în continuare
calitativ compatibilă cu fenomenul conştient. Deci, între conştient şi subconştient n-ar exista o
diferenţă calitativă şi, în consecinţă, poate fi exclus din structura psihicului. Ideea a fost
corijată de Henri Wallon (1879-1962), care a subliniat caracterul dinamic al subconştientului,
datorat multiplelor sale cauze şi diferenţierii individuale, ceea ce conturează pregnant ideea
existenţei lui ca nivel de sine stătător, distinct de conştient cât şi de inconştient.
Care sunt principalele trăsături ale subconştientului? La această întrebare a răspuns
inspirat Paul Popescu - Neveanu ( 1976) numindu-l servo-mecanism al conştiinţei caracterizat

de proximitatea faţă de conştiinţă şi compatibilitatea cu ea, ca rezervă de informaţii şi de
operaţii din care se constituie, uneori, faptele de conştiinţă, cu toate că acestea îşi au izvorul în
afara ei, în realitatea materială şi socială. Subconştientul nu este în centrul atenţiei, dar poate
avea efecte asupra conştiinţei. Mai mult, nu este doar un rezervor al acesteia, are capacitatea
proprie de prelucrare a informaţiilor stocate, pe care le poate restructura. In consecinţă,
automatismele, deprinderile, amintirile accesate de conştient de aici nu vor fi absolut identice
cu „ intrările” în subconştient.
Inconştientul
țnainte de investigaţiile şi cercetările directe asupra inconştientului, au fost multiple referiri

la acest aspect al vieţii psihice în operele marilor filosofi germani din epoca post - kantiană
(Fichte, Hegel, Schopenhauer), pentru care „filosofia inconştientului” era o constantă. La
aceştia, era considerat aici fie de natură iraţională, necaracteristică „ normalului”, fie era
conceptualizat ca o adevărată forţa ce guvernează țntreaga viaţă a individului (A.
Schopenhauer).
Astfel, pentru A.Schopenhauer (1818, Lumea ca voinţă şi reprezentare) inconştientul se

identifica cu voinţa, cu forţa iraţională şi activă, omul însuşi fiind „ o voinţă fără conştiinţa”-
„ Voinţa este profesorul, iar intelectul servitorul”. Carl Gustav Carus ( 1931, Prelegeri de
psihologie) considera că „ viaţă psihică îşi are cheia în regiunea inconştientului”, iar pentru E.
von Hartman (1869, Filosofia inconştientului) viaţa organică cât şi cea spirituală (psihică)
sunt dominate de inconştient.
In această perioadă au fost intense cercetări clinice experimentale la Şcoala de la Salpetrière

condusă de Charcot şi cea de la Nancy ( Bernheim) asupra isteriei, hipnotismului,
somnambulismului şi disocierii personalităţii – care au conturat mai bine premisele unei
70
71
psihologii a inconştientului. Acesta era acceptat de clinicieni ca reversul conştiinţei, ca

slăbiciune a Eului, ca o deficienţa psihică sau automatism psihic.
Clinic şi filosofic drumul spre psihanaliză şi psihologia inconştientului era deschis. Pasul
decisiv l-a făcut S. Freud, cel care vorbeşte de trei tipuri de inconştient ( Sinele, Eul,
SupraEul), marcate de conflicte şi tensiuni, unele refulate sau pe cale de a fi refulate. Acesta a
descoperit un inconştient dinamic, conflictual, tensionat, corelat cu procesul refulării ,pe care
l-a adjectivat ca pe o „calitate psihică”, aceea de a fi chiar inconştiente - amintirile,
mecanismele de refulare, tot ce porneşte de la Supraeu. Practic, Freud distinge trei tipuri de
inconştient (Sinele sau inconştientul propriu zis; o parte a Eului; Supraeul - unde primul este
inconştientul refulat, celelalte două, inconştientul nerefulat). După primele încercări de
utilizare a psihanalizei ca metodă terapeutică, considerată validă, în anul 1910, se constituie
Asociaţia psihanalitică internaţională al cărui preşedinte a fost ales C.G. Jung, având alături
pe primii freudieni (Alfred Adler, Otto Rank, Theodor Reik ş.a.). Acum se conturează şi
primele dizidenţe din freudism şi începe o perioadă post-freudiană.
Contribuţiile dizidenţilor au fost fertile pentru psihanaliză şi freudism. Astfel, pentru A.

Adler, psihismul inconştient este determinat de voinţa de putere şi sentimentul de inferioritate,
acestea fiind mecanismele compensatorii fie ale unor deficienţe psihice percepute ca
dezagreabile, fie ale inferiorităţii reale sau presupuse ale Eului. Inconştientul adlerian este
marcat de conflictul dintre o tendinţa negativă ( sentimentul de inferioritate) şi o alta pozitivă
(tendinţa de a fi superior), aceasta din urmă fiind orientată spre compensare ( fenomen cu
acelaşi rol ca la Freud).
Influenţat de Adler, C. G. Jung reia analiza inconştientului individual şi consideră libidoul ca

fiind constituit, pe de o parte, din ansamblul instinctelor dominante, inclusiv instinctul de
putere iar, pe de altă parte, ca fiind orientat în două direcţii opuse: centripet şi centrifug, spre
lume şi spre sine. Acest aspect conduce la ideea de personalitate introvertită şi extravertită.
Tot Jung introduce conceptul de inconştient colectiv şi pe cel de arhetip. Inconştientul

colectiv este interpretat ca o zonă profundă non-individuală, supraindividuală a psihicului ce
conţine imagini ancestrale care dormitează în zonele profunde ale inconştientului ca arhetipuri
- cele care dau posibilitatea individului de a avea acces la „sufletul istoriei colective”, la
Dumnezeu sau la Diavol. Dacă la S. Freud, în orice inconştient există „complexe” (vezi
complexul Oedip), la C.G. Jung inconştientul colectiv este preexistent individului, se naşte cu
el etc.
Dincolo de diversitatea opiniilor şi teoriilor despre inconştient rămâne de abordat

natura inconştientului. Este el pur afectiv aşa cum au crezut cei mai mulţi autori? Dacă nu
este afectivitate pură înseamnă că include şi elemente de natură cognitivă, ceea ce naşte o
nouă întrebare: inconştientul este constituit din imagini sau din cuvinte?
Soluţia: aşa cum conştiinţa nu este exclusiv raţională, nici inconştientul nu poate fi pur
afectiv, el trebuie interpretat ca fiind preponderent afectiv. Acest fapt a fost sesizat de Jung
71
72
care credea că arhetipurile, imaginile condensate şi colective, deşi instinctive, sunt deopotrivă
sentiment şi idee. Apoi, dacă inconştientul este aşa cum l-a conceput Freud - autonom, total
iraţional, deci, format numai din imagini, din percepţii interne sau fantasme ce scapă oricărei
formulări conştiente, cum se poate „dialoga” cu el? Soluţia a dat-o H. Ey (1983). Inconştientul
este structurat ca un limbaj şi, deci,…”se e poate comunica cu el, însă cu condiţia de a-l auzi”.
El „vorbeşte” în om şi, pentru a-l auzi „ este necesar să sesizăm Inconştientul ca o respingere,
ca o negare, ca o condamnare a unui trecut care nu poate fi depăşit şi ca o încarcerare în
fantasmele unui mod de a vorbi pentru a nu spune nimic” (ibidem, p.353). Fiind opac, criptat,
interzis dezvăluirii directe, tocmai descifrarea lui prin metoda asociaţiilor verbale libere
(teoretizată şi utilizată de psihanaliză) este calea de „eliberare” şi de însănătoşire psihică.
Verbalizarea imaginilor ( prin interacţiunea imagine - cuvânt), a fantasmelor abisale,
refulate reprezintă tocmai cheia psihanalizei ca terapie. „Iluminat” de conştiinţă,
inconştientul se „eliberează”, conflictele se estompează până la dispariţie, psihicul se
„fluidizează”.
Psihologia contemporană defineşte inconştientul ca fiind o entitate psihică ce include

tendinţele ascunse, conflictele emoţionale generate de resorturile intime ale personalităţii.
El nu este amorf, lipsit de organizare, dar este structurat după altă ordine decât cea a
conştiinţei, adică ordinea bazală proprie subiectivităţii. Dispune de o schemă dinamică
deschisă permanent spre lume, unde, cu prioritate, în debutul vieţii persoanei (copilărie,
adolescenţă) se structurează elemente cu rezonanţă biologică, culturală, socială. Aşadar,
experienţa psihosomatică inconştientă, rezultată din funcţionarea sistemului neurovegetativ
sau autonom (respiraţie, circulaţie, digestie etc.), automatismele psihologice rezultate din
experienţa cunoaşterii („inconştientul subliminal”) şi funcţionarea normală a câmpului
conştiinţei, practic, toate formele primitive ale existenţei persoanei sunt sisteme de forţe care
constituie inconştientul.
Departe de a avea un rol negativ, inconştientul :
a) este sursa de energizare şi dinamism a întregii vieţi psihice ( nu este niciodată „ scos din
priză”, spre deosebire de conştiinţă!!);
b) facilitează şi condiţionează procesul creator prin combinări şi recombinări spontane);
c) asigură unitatea Eului ca depozitar al programelor informaţionale şi a tensiunilor

motivaţionale bazale;
d) dă continuitate vieţii psihice în toate ipostazele sale existenţiale normale sau patologice;
e) în stările modificate de conştiinţă, se pare că se poate cupla la sursa universală, unică de

energie şi informaţie ( vezi cercetările de psihologie trans - personală, teoria rezonanţei
morfice, filosofiile şi terapiile „ neconvenţionale” etc.).
RELAŢIA DINTRE CONŞTIENT ŞI INCONŞTIENT

72
73
In mod curent, între inconştient şi conştient există relaţii dinamice vitale ce asigură
integritatea vieţii psihice; cele două instanţe sunt momente funcţionale inseparabile ale
psihicului uman. Conţinuturile psihice conştiente se pot stoca în inconştient, care însoţeşte
permanent conştiinţa şi o tensionează în funcţie de împrejurări. Altfel spus: ”Inconştientul
face parte din fiinţa noastră, este corpul ei „ ( H. Ey, Ibidem, p. 357). Inconştientul activează,
modifică şi orientează descărcările energetico - informaţionale ale conştientului, iar
conştientul restricţionează, „ cenzurează” şi stabilizează inconştientul.
Coordonate şi/sau alternate cele două instanţe ale psihicului sunt caracterizate de relaţii de
tipurile următoarele tipuri:
• relaţii dinamice/ circulare, de trecere a uneia în alta, fără ca una din ele să „ golească”
total pe cealaltă; respectiv, nu țntregul conţinut al inconştientului a fost vreodată
conştient, aşa cum numai unele conţinuturi ale conştientului provin din inconştient;
• de subordonare integrativă, ceea ce presupune subordonarea şi dominarea uneia de

către cealaltă - cu dominarea inconştientului de către conştient ( acesta stăpâneşte,
contracarează, conduce pornirile inconştientului, mai ales cele în contradicţie cu
valorile morale acceptate, interiorizate de către subiect) sau invers, dominarea
conştientului de către inconştient ( spre exemplu: stările de afect extrem, de transă
creatoare sau mistică, în stările de „inspiraţie”, în unele stări patologice când
inconştientul devine principalul reglator al conduitei, ca în cazul psihozelor):
• de echilibrare, de uşor balans, fără predominanţa uneia asupra celeilalte ( stările de

reverie, de spontaneitate, contemplaţie).
La om, în dinamica conştientului şi inconştientul principalul reper rămâne conştiinţa, doar

prin ea se reflecta adecvat realitatea, iar conduita poate rămâne în limitele acceptabile ale
conştiinţei morale.
In funcţie de concepţia relaţiilor dintre conştient şi inconştient se formulează şi se explică

diferite forme de psihoterapii, astfel:
o cura psihanalitică - fundamentată de Freud, are la bază concepţia privind un

inconştient dinamic, în care inconştientul are rolul dominant în raport cu conştiinţa;
o psihoterapia fenomenologică existenţială - are la origine fenomenologia, un curent

filosofic fundamentat de E. Husserl (19oo) şi existenţialismul (J.P. Sarte, M. Merleu -
Ponty), o filosofie şi o psihologie a sensului vieţii, a angoasei şi semnificaţiilor sale, a
personalităţii „condamnată să aleagă”, inclusiv prin re-semnificarea lumii;
o psihanaliza umanistă ( E. Fromm, K. Horney,O.Rank, Fairbain, Winncot),pentru care

nevrozele sunt date de angoasa alegerii, de exerciţiul voinţei restricţionate;psihologia
umanistă promovată de C. Rogers, A.H. Maslow, Bugental ş.a., unde accentul cade pe
73
74
valorile proprii omului autentic - libertate, creativitate, conştiinţa de sine, potenţial

uman.
REZUMAT
Conştienţa şi conştiinţa
Conştienţa - implică cu necesitate starea de veghe, diferită de cea de relaxare profundă sau
cea de somn şi activarea cortexului de către formaţiunea reticulată (FR). Există patru
frecvenţe țn care poate funcţiona bio-hardul denumit creier:∆ (delta), cu frecvenţa 0- 2 cicli /
sec.; θ (teta), frecvenţă 4-7 cicli / sec.;α (alfa), frecvenţa 7- 14 cicli /sec.; β (beta), cu
frecvenţa 14- 65 cicli/ sec.
Starea de veghe sau vigilenţa corespunde funcţionării creierului țn frecvenţa β (beta), stare
ce este condiţionată de activarea cortexului prin formaţiunea reticulată (F.R.) sau sistemul
reticulat (S.R). FR sau sistemul reticular (S.R.) este un lanţ de nuclei ce se țntinde de-a
lungul măduvei spinării, prin trunchiul cerebral , până la diencefal şi cortex. Rolul acestuia
(printre altele) este de regla excitaţia cortexului, implicit tranziţia de la starea de veghe la cea
de relaxare şi de somn. Nefiind o organizare precis orientată, FR este considerată o
formaţiune nespecifică, atât structural, cât şi funcţional; funcţional realizează convergenţa
excitaţiilor diferitelor modalităţi senzoriale şi ierarhizarea nivelurilor funcţionale ale
psihicului. Conştiinţa. Etimologia cuvântului ( con-scienţia; con-science; so-znanie) este cea
mai propice în a arăta că ea (conştiinţa) este o reflectare a lumii şi a sinelui propriu cu ştiinţă;
prin conştiinţă omul îşi dă seama de „ceva”,pe care îl reproduce în interioritatea sa ca
imagini, noţiuni, impresii. Funcţii: informaţional - cognitivă; finalist - teleologică; anticipativ
- predictivă, reglatoare; creativ - proiectivă.
Definiţie - formă superioară de organizare psihică a omului, prin care se reflectă şi se

realizează integrarea activ - subiectivă a tuturor fenomenelor vieţii psihic, care permite
raportarea continuă a individului la mediu şi, implicit, adaptarea specific umană.
Posibile modele interpretative: modelul cognitivist şi modelul psihoumanist al conştiinţei.

Experienţa conştiinţei, după ultimul model implică: experienţa primară; experienţa
cunoaşterii ;experienţa personală.
Experienţa personală este esenţială pentru conştiinţă şi se compune, la rândul ei, din două
forme de experienţa a Eului- un tip denumit „ Me”, un altul denumit „I” (ambele în limba
română se traduc „ Eu”).
Subconştientul - mai mulţi autori concep acest nivel al organizării psihice ca pe o virtualitate
psihică - adică un „rezervor” al conştiinţei, locul unde se condensează şi se conservă
amintirile, automatismele, deprinderile, ticurile, montajele intelectuale sau perceptive şi toate
acele acte psihice ce au trecut prin filtrul conştiinţei, au fost şi s-au realizat conştient, apoi au
intrat în latenţă, pentru a fi oricând posibil a fi activate de conştiinţă. Psihologia contemporană
defineşte inconştientul ca fiind o entitate psihică ce include tendinţele ascunse, conflictele
74
75
emoţionale generate de resorturile intime ale personalităţii. El nu este amorf, lipsit de

organizare, dar este structurat după altă ordine decât cea a conştiinţei psihologice rezultate din
experienţa cunoaşterii („inconştientul subliminal”) şi funcţionarea normală a câmpului
conştiinţei, practic, toate formele primitive ale existenţei persoanei sunt sisteme de forţe care
constituie inconştientul. Rolul Inconştientului :a) este sursa de energizare şi dinamism a
întregii vieţi psihice; b) facilitează şi condiţionează procesul creator c) asigură unitatea Eului
ca depozitar al programelor informaţionale şi a tensiunilor motivaţionale bazale; d) dă
continuitate vieţii psihice; e) intervine decisiv în stările modificate de conştiinţă.
Relaţia dintre conştient şi inconştient
Cele două instanţe ale psihicului sunt caracterizate de relaţii de tipurile următoarele tipuri:
• relaţii dinamice/ circulare, de trecere a uneia în alta, fără ca una din ele să „ golească”
total pe cealaltă;
• de subordonare integrativă, ceea ce presupune subordonarea şi dominarea uneia de

către cealaltă - cu dominarea inconştientului de către conştient sau invers, dominarea
conştientului de către inconştient;
• de echilibrare, de uşor balans, fără predominanţa uneia asupra celeilalte ( stările de

reverie, de spontaneitate, contemplaţie).
La om, în dinamica conştientului şi inconştientul, principalul reper rămâne conştiinţa, doar

prin ea se reflecta adecvat realitatea, iar conduita poate rămâne în limitele acceptabile ale
conştiinţei morale.
AUTOEVALUARE
1. Starea de conştienţă implică cu necesitate două aspecte : a) starea….; b) activarea …. ;
2.Există patru frecvenţe țn care poate funcţiona bio- hardul denumit creier: a) …, cu
frecvenţa de 0- 2 cicli / sec.; b) θ (teta), frecvenţă….; c) ……frecvenţa 7- 14 cicli /sec.; d) ….,
cu frecvenţa 14- 65 cicli/ sec.
3.Starea de veghe sau vigilenţa corespunde funcţionării creierului țn ….., stare ce este
condiţionată de activarea cortexului prin ….. sau sistemul reticulat (S.R.
4. FR este un lanţ de nuclei ce se țntinde de la (……) şi cortex;
5. Rolul acestuia (printre altele) este de regla (……), implicit tranziţia de la starea ( …..) la
cea de relaxare şi de somn.
6. FR se compune din peste o sută de mici reţele neuronale, cu funcţii variate cum sunt: a)
controlul….; b) ….. cardiovascular; c) modularea senzaţiei….; d) somnul şi …..; e) atenţia
(concentrare şi distributivitatea).
75
76
7. Anatomic, FR este alcătuită din (…….), cu un contur (……), cu dendrite ramificate lungi şi
divergente. Axonii au aspect sinuos şi bifurcat țn formă (….), proiectaţi longitudinal, cu 1-2
ramuri ascendente şi una descendentă. Au un număr relativ mare de sinapse ,ceea ce indică
potenţa polivalentă, sub raport informaţional.
8. Nefiind o organizare precis orientată, FR este considerată o formaţiune nespecifică, atât

(……) cât şi (……...).
9. Conştiina, etimologic poate fi definită (……) şi arată că este o reflectare a lumii şi a sinelui
propriu cu (…….), adică, prin conştiinţă omul îşi dă seama de „ceva”,pe care îl reproduce în
interioritatea sa ca imagini, noţiuni, impresii.
10. Funcţiile conştiinţei sunt: a)…….b)……c)……d)…….e);
11. Definesc conştiinţa: formă superioară de organizare (…..), prin care ……integrarea activ -
subiectivă a tuturor (……) şi permite raportarea continuă a individului la (…..) şi, implicit,
(…….) specific umană.
12. Modelul cognitivist – are ca premisă informaţia psihică şi procesarea sa, în care conştiinţa
este responsabilă de două procese cognitive fundamentale: a) …..b)…..;
13. Modelul psihoumanist afirmă, printre altele, că experienţa conştiinţei se produce prin
interacţiunea a trei tipuri de variabile: a)…..b)…..c) ….
14. Experienţa personală este esenţială pentru conştiinţă şi se compune din două forme de
experienţa a Eului- un tip denumit a)……b…….;
15. Experienţa de tip „ Me” este cea care aparţine stric individului este legată mai mult de
(……..).;
16. Tipul de experienţe „ I” se referă şi rezultă din (……) informaţiilor de către individ, şi
depinde de nivelul (…….) şi de conţinutul cunoaşterii.
17. Subconştientul poate fi numit o (…….), adică un „rezervor” al conştiinţei, locul unde se
condensează şi se conservă amintirile, automatismele, deprinderile, ticurile, montajele
intelectuale sau perceptive şi toate acele acte psihice ce au trecut prin (…….), au fost şi s-au
realizat (….) apoi au intrat în latenţă, pentru a fi oricând posibil a fi activate de conştiinţă.
18. Inconştientul - a) este sursa (…………) a întregii vieţi psihice; b) facilitează şi (……)
procesul creator c) asigură unitatea (….);d) dă continuitate (……) în toate ipostazele sale
existenţiale normale sau patologice; e) în stările modificate de conştiinţă, se pare că se poate
cupla (…..).
19. Relaţiile dintre conştient şi inconştient sunt caracterizate de relaţii de tipurile următoarele
tipuri:a) relaţii (…….) de trecere a uneia în alta, fără ca una din ele să „ golească” total pe
76
77
cealaltă; b) de (……../…..), ceea ce presupune subordonarea şi dominarea uneia de către

cealaltă; c) de (……), fără predominanţa uneia asupra celeilalte.
1. Ion RADU-TOMŞA, Fundamentele psihologiei, Ed. Argument (seria Psyhe), Bucureşti, 2008
4. Mielu Zlate, Introducere țn psihologie ( ediţie revăzută şi adăugită), Ed. Şansa- SRL, Bucureşti,
1996, p.213- 247
(www. la formation reticoulée.com).
M1
U.I.10 : PROVOCĂRI ŞI PERSPECTIVE NOI DE ABORDARE A PSIHICULUI
- TEORIA INFORMAŢIEI, COGNITIVISMUL,SINERGETISMUL -
a. Teoria informaţiei
Perspectiva modernă asupra psihicului este şi rezultatul aplicării în domeniul psihologiei a

teoriei generale a sistemelor, a ciberneticii, a organizării dinamice şi a teoriei şi tehnologiei
informaţiei. Cea mai importantă mutaţie este aceea că s-a introdus ideea de determinaţia
informaţională a psihicului, considerat ca sistem sinergetic, având ca finalitate informarea,
comanda şi controlul interacţiunii dintre individ ( omul, în cazul psihicului uman) şi mediul
de existenţă natural şi social. Altfel spus, psihicul uman este instrumentul adaptării
individului uman la mediul existenţial, aşa cum el este perceput, interpretat şi acceptat.
In consecinţă:
• psihicul nu poate fi redus la fenomenele substanţial-energetice ale creierului, dar nu

poate fi/ exista în afara lui;
• aşa cum informaţia este lipsită de proprietăţi sensibile şi nu poate fi direct percepută,
ci indirect prin efectele sale, pe care le produce în dinamica şi comportamentul
sistemului, nici psihicul nu se evidenţiază direct ci, mediat, prin actele
comportamentale;
• informaţia include procese de reglare - organizare proprii diferitelor tipuri de sistem,

ceea ce în sistemul psihic se „traduce” prin componenta reglatoare, de mediere a
raporturilor individului cu lumea externă şi cu sine;
77
78
• informaţia nu există decât în procesul comunicării, în afara lui nu există decât ca

poteţă; în consecinţă, nici psihicul nu este un dat imanent, el se formează în şi prin
interacţiunea (comunicare) individului cu lumea.
b. Cognitivismul
In anii ’70 ai secolului trecut s-a conturat în psihologie o nouă orientare, cognitivismul, care
se dorea a fi o nouă viziune integratoare asupra psihicului, propunea o nouă terapie şi o nouă
teorie asupra personalităţii. Psihologia cognitivă era originată în studiile lui N. Chomsky
asupra gramaticilor generative şi transformaţionale, cele consacrate inteligenţei artificiale şi,
nu în ultimul rând, studiile lui J. Piaget asupra inteligenţei artificiale.
Ulterior, P. Fraisse, considera că neo- behavioristul Tolman ar fi adevăratul iniţiator al

psihologiei cognitive prin aceea că el a introdus variabilele intremediare între S(stimul)şi R
( reacţie). Alţi autori consideră că unul dintre precursorii cognitivismului este W. James
(1890) care a introdus distincţia dintre memoria primară ( referitoare la prezentul psihologic)
şi memoria secundară ( trecutul psihologic), distincţie reluată peste ani de cognitiviştii ce
diferenţiau între memoria de scurtă durată şi cea de lungă durată (Eysenck, Keane s.a.), la care
se adaugă încercările logicianului M. Turing care, cu maşina de calcul inventată de el, a putut
simula în 1953 jocul de şah , ulterior soluţionarea euristică a problemelor pe computer.
Reperul central al noii orientări în psihologie este lucrarea lui Ulrich Neisser,
Cognitive Psychologie ( 1967), în care se sintetiza încercările anterioare de aplicare a teoriei
informaţiei în psihologie ( Miller şi Cherry), se propunea ideea de „tratare a informaţiilor”
printr-un bioprocesor ( creierul), având ca finalitate gândirea şi rezolvarea problemelor.
Ideile fundamentale ale cognitivismului sunt următoarele:
organismul uman, în general, şi sistemul cognitiv, în special, sunt sisteme de

prelucrare a informaţiilor;
ca orice sistem de prelucrare a informaţiilor este, în esenţă, un sistem de prelucrare a

semnelor şi semnalelor;
arhitectura proprie sistemului cognitiv poate fi stabilită prin analogie cu arhitectonica

funcţională a computerului ( „metafora computer”) sau prin analogie cu funcţionarea
creierului ( „metafora creier”);
sistemul cognitiv se compune din trei elemente - reprezentări cognitive, structuri sau
scheme cognitive, operaţii sau prelucrări cognitive - interrelaţionate între ele;
performanţele intelectuale ale omului şi problemele sale pot fi modelate artificial şi

încredinţate maşinilor pentru a le soluţiona ( prin „sistemul expert”);
78
79
psihologia cognitivă se intersectează cu inteligenţa artificială în construcţia sistemelor

expert care includ: baza de cunoştinţe, maşina de interfeţe, modul de învăţare,
interfaţa).
Metaforele: „ computer” , „sistemul expert”, „inteligenţă artificială” sugerează foarte bine

„împrumuturile” reciproce dintre psihologie şi ştiinţe computaţionale - psihologia cognitivă
preia conceptele de „procesare a informaţiilor”, „potenţial informaţional”, „set de informaţie”,
„virus informaţional” din teoria informaţiei şi tehnologia computerelor, care preluaseră din
psihologie conceptul de inteligenţă.
Psihologia cognitivă rămâne un moment important în evoluţia ştiinţelor despre om, are
un obiect de studiu ( procesele cognitive, ca „ sisteme dinamice de prelucrare a
informaţiilor”), o metodă „ tehnică” preluată din tehnologia computerelor, chiar o psihoterapie
validă ( psihoterapia cognitivă).
Mai mult, după ce „ ea ( psihologia cognitivă, n.n. R-T, I.) a explicat tot ce a putut fi
explicat pe baza teoriilor anterioare, dar, în plus, explică şi ceea ce acestea nu au putut
explica”( Mircea Miclea, 1994, Psihologie cognitivă, Cluj- Napoca, Casa de Editură Gloria,
p.7), deschide calea spre integrarea în psihologie şi a altor cuceriri ale ştiinţelor, în general,
ale ştiinţelor despre om, în special. Aşa cum remarca şi laureatul Premiului Nobel pentru
medicină (1981), Roger W. Sparry, neurobiolog, care a demonstrat specializarea emisferelor
cerebrale: „ Revoluţia cognitivă rămâne o certitudine reală, solidă şi reprezintă ceva cu totul
special în psihologie…Psihologia cognitivă a înlocuit „euforia reducţionistă” a mijlocului
anilor ’60 cu viziunea şi explicaţia ei holistă, …cosmosul anterior searbăd susţinut de ştiinţă,
strict fizicalist, gol de orice valoare şi de spirit, este acum infuzat de calităţi cognitive şi
subiective, valori şi macrofenomene emergente îmbogăţite în toate modurile” ( Spearry, R.W.,
The Future of Psychology, American Psychologist, vol. 50, nr. 7, 1995).
d. Sistemismul sinergetic
Premisele abordării sistemice a psihicului este de dată relativ recentă, dar originile ei sunt
mult în trecut (filosofie, biologie, fiziologie, neurologie, lingvistică, cibernetică ş.a.). Incă în
sec. XVI, matematicianul şi filosoful R. Descates (1596- 1650), în Tratatul despre om avansa
ideea de om ca „ maşină vie”, idee ce a fost preluată peste un secol de materialismul francez,
de medicul şi filosoful La Metrie (1709- 1751), cel care, în lucrarea Omul maşină, consideră
funcţiile proprii fiziologiei organismului uman ca un agregat similar organelor unei maşini.
Punctul de vedere cel mai apropiat de idea de sistem cibernetic a fost exprimat în fiziologie şi
neurologie. Avem în vedere, în principal, pe genialul precursor al ciberneticii rusul P. K.
Anohin, cel care încă în 1935 s-a preocupat de studiul aferentaţiei prin care a prefigurat unele
din principiile ciberneticii.
Anohin clasifică aferentaţia în trei grupe:

79
80
aferentaţia situaţională sau circumstanţială ( influenţa externă a tuturor agenţilor care,

în condiţiile date, au o relativă constanţă pentru om sau animal);
aferentaţia declanşatoare ( impulsul, stimulul care produce o excitaţie în sistemul

nervos central şi conduce la manifestare exterioară a organismului);
aferentaţia inversă ( care informează asupra rezultatelor acţiunii efectorii, dând

organismului posibilitatea informării asupra gradului de reuşită al acţiunii efectorii).
Interesul major a fost în rândul fiziologilor, al ciberneticienilor şi psihologilor. Pentru

psihologie, se consacră conceptul de “acceptor psihologic al acţiunii”(P.K.Anohin), se
reformulează teoria activităţii reflex - condiţionate a lui I. P. Pavlov şi se reafirmă principiul
nervismului, după care neuronul cerebral este “suportul” material al proceselor psihice.
Studiind activitatea reflex - condiţionată a creierului a formulat “teoria sistemului
funcţional” în care verigile de bază care intervin în funcţionarea actelor reflexe sunt centri
nervoşi din etajul cortical şi cel subcortical după algoritmul următor: 1.sinteza aferentă; 2.
luarea deciziei; 3. programul aferent al acţiunii; 4. anticiparea parametrilor viitorului rezultat
de către acceptorul acţiunii; 5. obţinerea rezultatului; 6. aferentaţia inversă despre parametrii
rezultatului; 7. comparaţia parametrilor rezultatului realmente obţinut cu cei prognosticaţi de
acceptorul acţiunii.
Cel ce sancţionează definitiv informaţia despre acţiunea efectorie este “acceptorul

psihologic”, care, dacă rezultatele nu sunt cele aşteptate, relansează un nou lanţ de acţiuni
( comportamente), într-o nouă sinteză aferentă ce poate include noi elemente de informare, de
memorie, de motivaţie etc.
Apariţia ciberneticii ca “ştiinţa controlului şi comunicării la animal şi la om”, cum a definit-o

Norbert Wiener (1894- 1964), a avut un impact deosebit aspra filosofiei şi ştiinţelor secolului
XX. Cibernetica propune noţiunile de reglare şi deviaţie, cele de control şi de programare,
precum şi alte concepte operaţionale prin care se explică şi se înţelege funcţionarea celor mai
diverse maşini şi “ mecanisme”, inclusiv cele biologice şi sociale. Cea mai revoluţionară este
noţiunea de “feedback” ( conexiune inversă) cu diversele sale varietăţi -( feed-back-ul negativ
care anulează orice deviaţie de la normă; feedback-ul pozitiv care, dimpotrivă, creşte
deviaţia) - ce generalizează raporturile implicate în autoreglarea organismelor vii sau nevii
(automate), permite formalizarea pe baza matematicilor superioare şi modelarea funcţiilor şi
activităţilor organismelor. In psihologie ecoul a fost, de asemenea, deosebit – modifică
aparatul său conceptual, metodele de investigaţie şi mai ales viziunea despre psihic, până la
fundamentarea unei cibernetici psihologice şi a psihociberneticii (Maxwel Maltz).
Aproape simultan a fost şi impactul teoriei generale a sistemelor, care a impus noi corelaţii
şi puncte de vedere, inclusiv metoda sistemică de abordare a psihicului şi sistemismul ca
metodologie de cercetare.
80
81
Viziunea sistemică asupra psihicului include şi contribuţii din chiar interiorul psihologiei.
Cele mai importante par a fi cea a psihologiei gestaltiste (configuraţionistă) şi cea a
structuralismului psihologic (J.Piaget ).
Gestaltismul, ca reacţie împotriva asociaţionismului incapabil să explice unitatea şi

dinamismul vieţii psihice, consacră prioritatea “formei”, a totalităţii asupra părţilor, a
integralităţii asupra conţinutului. “Formele totale” nu erau sinteze ale unor elemente mai
simple ci datumuri, adică fapte primare de esenţa inconştientă şi de natură fiziologică sau
psihologică. M. Wertheimer (1880- 1943), W. Kohler (1887- 1967) sau K. Koffka (1886-
1941) impun gestaltismul nu numai în psihologie ci şi în antropologie, sociologie şi chiar
medicină. Legea pregnanţei sau a bunei forme reuneşte într-o explicaţie coerentă două
categorii de factori unii aparţinând subiectului ( atitudini, interese, priorităţi etc.) alţii
mediului, faptul facilitator al instalării unui echilibru fiind “ câmpul de forţe “ creat la
interacţiunea lor.
Structuralismul psihologic impune ideea de structură, de ordine şi de “tot organizat”. Roger

Mucchieli ( 1966, Introducere în psihologia structurală) şi mai ales Jean Piaget ( 1968,
Structuralismul) contribuie la ideea de structură ca totalitate şi set de transformări, iar
Raymond Bourdon la definirea structurii în funcţie de context.
Ceva mai recent în psihologie a intervenit o nouă abordare neclasică a organizării numită
sinergetică ( gr. sin , “împreună cu”; ergon - “acţiune”, efect cooperativ). Herman Haken
(1971) numeşte ştiinţa pe care o fundamentează (sinergetica)-“ştiinţa autoorgani-zării sau
autostructurării sistemelor, independent de natura lor ( fizică, chimică, biologică, socială)”.
Prin sinergetică se explică nu numai organizarea ci şi autoorganizarea, nu numai structura
sistemului ci şi funcţionarea lui prin mecanisme interne de interacţiune sinergetică.
Interacţiunea sinergetică este deosebit de fertilă în psihologie; prin conceptul de cooperare
sincronă, interpretat ca funcţionarea împreună şi deodată a elementelor ( unele prin altele, nu
unele după altele) şi cel de cooperarea interacţiunilor ( nu doar a elementelor care
interacţionează) se poate explica şi interpreta mai exact “ procesualitatea”deosebit de
complexă a fenomenelor psihice.
[ PSIHICUL CA SISTEM- vezi cursul “ Psihicul uman- caracterizare generală]
81
82
M1
U.I.11: PARAPSIHOLOGIA SAU DESPRE MANIFESTĂRILE ŞI POTENŢELE

EXTRAORDINARE ALE PSIHICULUI UMAN
Fenomene cum ar fi telepatia, clarviziunea, precogniţia, retrocogniţia, psihokinesia sunt

denumite şi explicate cu diferiţi termeni şi diferite modele interpretative. Cei mai mulţi
cercetători le denumesc fenomene parapsihologice, “ fenomene exotice”, “ fenomene PSI’ sau
psihotronice.
Termenul de parapsihologie a fost introdus şi explicat de Dessoir (1889) pentru a defini

disciplina care urma să cerceteze aspectele ce nu se încadrau în contextul normal al vieţii
psihice a individului. Etimologic definit, termenul desemnează ceea ce se situează “ lângă”,
“dincolo de” [ para ( gr.) ] contextul normal al vieţii psihice.
Total ignorate de unii, supralicitate de alţii sau declarate fenomene pseudoştiinţifice, exagerări
şi concepţii naïve sau spiritiste, acest domeniu constituie o provocare pentru psihologia
actuală care, pe de o parte, nu poate nega realitatea lor, pe de alta nu o poate explica într-un
mod satisfăcător.
Reţinem ca repere teoretice majore contribuţiile în domeniu ale lui Thouless şi Wiesner, care
prin termenul de “fenomen PSI”denumesc capacitatea psihicului uman de a realiza indo- şi
ex- somatic procese de percepţie extrasenzorială, cât şi meritul lui J.B. Rhine (1895- 1980),
cel care, într-una din cărţile sale [ “Parapsihologia: ştiinţa de frontieră a psihicului”- cu cinci
ediţii publicate în sute de mii de exemplare], clasifică fenomenele parapsihologice în două
mari categorii: cele ale percepţiei extrasenzoriale şi cele psihokinetice.
82
83
Percepţia extrasenzorială cuprinde fenomene ca: telepatia, clarviziunea, precogniţia,

retocogniţia.
Psihokinesia – se referă la fenomene legate de “kinesia”, adică mişcarea unor obiecte cu

“puterea minţii”, materializări, dematerializări, apariţii etc.
Telepatia ( tele- departe; pathe- simţire) denumeşte “ simţirea la distanţa”, o formă de

comunicare între doi sau mai mulţi indivizi, un transfer de informaţii între ei, în afara
canalelor senzoriale cunoscute. Studiul ei implică răspunsul la întrebări de genul : ce se
transmite şi recepţionează ( gânduri, idei, noţiuni, simboluri, emoţii); capacităţile personale
ale subiecţilor receptori ( capacitate de sugestie, susceptibilitate emoţională,afectivitate
simpatetică); caracteristicile elementelor recepţionate ( simbolica, distorsiunea,
fragmentaritatea); influenţa mediului şi a distanţei ( mediul de propagare, ecranarea mesajului,
decalajul temporal etc.).
Clarviziunea ( fr. claire- clar ; voyance- viziune) desemneză viziunea corectă, clară pe care o
are un subiect, capacitatea sa de a achiziţiona informaţie direct de la sursa exterioară, fară ca
acesta să fie un alt subiect. Cele mai des descrise sunt imaginea unor locuri şi evenimente
îndepărtate în spaţiu [dar actuale în timp], apoi cpriptoscopia ( descifrarea conţinutului unui
mesaj închis intr-o cutie).
Precogniţia ( lat.prae- înainte; cognoscere- a cunoaşte) denumeşte capacitatea de a cunoaşte,

de a achiziţiona informaţii anticipate despre evenimentele viitoare; nu se confundă cu
deducţia sau speculaţia logică. Se manifestă spontan, presupune un decalaj temporal între
momentul declanşării evenimentului şi cel al achiziţiei informaţiei despre el; practic se
inversează determinismul cauzal ( se cunoaşte efectul înaintea cauzei) şi se manifestă atât
telepatic, cât şi prin clarviziune. Aici se înscrie şi fenomenul de “ deja vu”, adică “deja
văzut”, în care o personă, aflată prima oară întru - un loc oarecare, are impresia că a mai fost
acolo, toate obiectele şi persoanele fiindu-i cunoscute. Precogniţii pot fi cu privire la orice
eveniment, dar, se pare că evenimentele nefericite sunt mai frecvent obiectul lor. O mare
încărcătură emoţională condiţionează precogniţiile ce pot să apară atât în stare de veghe, cât şi
în somn, sub forma viselor.
Retrocogniţia ( lat. Retro - înapoi; cognoscere - a cunoaşte), adică cunoaşterea înapoi în

timp;informaţii direct din trecut asupra unor evenimente din trecutul imediat sau îndepărtat.
Alte manifestări “paranormale” descrise de literatură sunt:
Radiestezia ( detectarea a ”ceva” anume, ca apă, metale, petrol etc,) cu ajutorul unei baghete,
anse sau pendul;
Paradiagnoza ( capacitatea unor subiecţi total lipsiţi de pregătire medicală de a diagnostica o

afecţiune, cauza sa, tratamentul fără a consulta pacientul şi fără a deţine date despre starea
lui);
83
84
Psihometria, adică stimularea capacităţilor subiectului şi evocarea unor evenimente care nu se

derulează în prezent [furturi, dispariţii etc.].
Debutul cercetării sistematice a fenomenelor parapsihologice este amplasat în anul

1882, când la Londra a luat fiinţă Societatea de cercetări psihice ( SPR), care deschide o
filială în SUA în anul 1885 (ASPR), urmat de înfiinţarea Institutului Internaţional de
Cercetări Metapsihice ( 1918, Paris) şi Laboratorul de studiu al fenomenelor parapsiholo-
gice, înfiinţat în 1934 în cadrul Universitătii Duke ( Carolina de Nord) de care îşi leagă
numele şi activitatea lui Rhine.
La momentul actual, numărul cercetătorilor este destul de mare, iar răspândirea lor se
constată în multe ţări.
Consacrarea existenţei lor o aduce cercetarea statistico - matematică, din care rezultă
concluzii interesante pentru ştiințele despre om.
Asfel, s-a relevat faptul că:
• stările de conştiinţă alterată, cu un grad redus de control, induse prin hipnoză sau prin
substanţe psihoactivatoare facilitează fenomenele de percepţie extrasenzorială;
• subiecţii spontani, extravertiţi, adaptabili social sunt mai compatibili cu fenomenele

parapsihologice;
• deşi, nu există o teorie unificatoare validă ştiinţific în domeniul socio-uman,

provocările vin din partea unor ştiinţe ale naturii, în principal ale fizicii cuantice,
holografiei, teoria câmpurilor, cea a naturii luminii şi teoria rezonanţei morfice.
[ Pentru detalii vezi: “Omul şi natura umană la limita paradigmelor stiinţei contemporane” /
Rezonanţa morfică un concept, o realitate şi un principiu integrator”-autor: Ion Radu- Tomşa,
Psihologia personalităţii şi legenda personală, Ed. Argument/ Psyche, 2009].
M1
U.I.12: STĂRILE DE CONŞTIINŢĂ MODIFICATĂ (SCM)
Accesul la acest domeniu este mai facil dacă ne reamintim ce este conştiinţa, ce este
conştienţa ( fenomen psihofiziologic) şi nivelul conştient de ierarhizare structural-funcţională
a psihicului uman. Astfel, se ştie că nivelul conştient şi conştiinţa implică treceri de la o stare
la alta, fapt care face ca şi rolul lor să fie în fiecare moment altul. țn consecinţă, cercetătorii
s-au orientat spre studiul, cu precădere a celor care sunt numite „stări de conştiinţă
modificată” (SCM).
Pentru mulţi cercetători, explicaţia subzistă în a considera conştiinţa ca un gen de

energie psihică ce acţionează sub şi prin structuri specifice pe care le activează. Procesul
derulării conştiinţei activează structurile psihice, pe care le modelează într-un număr crescut,
84
85
dar limitat,de moduri de funcţionare ( Charles Tart, 1984, p. 159). În cursul ontogenezei,
individul născut într-un mediu socio- cultural va selecţiona şi dezvolta un număr restrâns de
asemenea potenţialităţi, unele fiind ignorate sau altele respinse. Rezultă de aici şi rolul
factorilor socio- cultuali, care împreună cu alţi factori aleatori constituie elementele
structurale de la care se vor construi stările de conştiinţă. Cultura şi valorile internalizate în
ontogeneză „cenzurează” şi particularizează edificiul stărilor de conştiinţă, pe care le putem
desemna ca fiind configuraţia elementelor componente ale conştiinţei, aşa cum se prezintă
ele la un moment dat şi pentru o perioadă determinată de timp ( M. Zlate, 1996, p.250).
Acestea au o dublă determinare: una ereditară, filogenetică şi o alta ontogenetică, dată prin
“experienţa vieţii” într-un mediu socio- cultural.
Roland Fischer (1977) delimitează şase stări de conştiinţă, Anne Chassaing (1977) reduce
numărul lor la patru ( veghe, vise, somn, extaz), iar psihologul român M. Zlate (1996) le
include în două mari categorii: unele obişnuite, ordinare, numite şi normale şi altele
neobişnuite, ne-ordinare, numite şi alterate. Astfel, include în termenul de “stare de
conştiinţă modificată” (SCM) stările ne-ordinare ale conştiinţei ( Somn, Vis, Hipnoză) şi în
termenul de “stare de conştiinţă alterată” (SCA) acele stări de tulburare calitativă a
conştiinţei care ies din sfera normalului şi intră în cea a patologicului ( obtuzia, torpoarea,
obnubilarea, stuporul etc.). Interesantă este şi opinia lui L. E. Unestahl (1987), care influenţat
(probabil) de descoperirea lui R. W. Sperry (1981) privind specializarea emisferelor cerebrale,
afirmă opinia după care conştiinţa dispune de două modalităţi de funcţionare: modul
dominant ( D ) de funcţiune bazat pe logică şi raţiune, cu activarea dominantă a emisferei
cerebrale stângă; modul alternativ ( A) de funcţiune bazat pe insight sau “intuiţie”cu
activarea prioritară a emisferei cerebrale drepte.
MODELUL STARILOR NORMALE SI AL CELOR ALTERNATIVE
DE CONŞTIINŢĂ
MODUL “D”( dominant) MODUL “A” (alternativ)
Raţiune - Logică Intuiţie - iluminare
Gândire analitică Sinteză
Testarea realităţii Automatism
Planificare Sugestibilitate
Strategii Spontanietate ( creativitate)
Evaluare Evaluarea liberă a informaţiilor
85
86
Analiza detaliilor Feed- back pozitiv
Instrucţiuni verbale Apreciere globală
Control voluntar Vizualizare
Anticiparea viitorului Imagini kinestezice
Linearitatea temporară Control prin programarea scopurilor
Procese seriale Trăire în prezent
Încercări Înţelegere non-verbală
Eforturi Metafore
Limbaj corporal
Modelare
Asociaţii
La fel de răspândită este şi ideea trecerii de la o stare la alta a conştiinţei, de la un mod de

funcţionare la altul prin parcurgerea [pe verticală] a unui “ continuum vertical al existenţei
umane” ( Dement, 1967) cu două extreme [ veghea şi somnul] şi multe verigi intermediare
care ar echivala cu trecerea de la veghe la somn sau invers, de la somn la veghe.
In opinia noastră ( I.R-T), plasarea la un moment dat a organismului pe acest

„continuum vertical” se face în funcţie de cantitatea stimulărilor primite de la cortex, de
angajarea sistemului reticular activator ascendent (SRAA) şi stările de frecvenţă ale
funcţionării creierului: beta [ 13 la 30 de cicli pe secundă – starea de veghe]; alfa [ 8 la 12
cicli / sec.- relaxare, reverie hipnagogică, tranziţie spre starea de somn superficial]; teta şi
delta [ 2 la 8 cicli / sec.- stare de somn moderat, profund sau foarte profund], cu trecerea la
limită în starea de comă.
STĂRILE DE CONŞTIINŢĂ MODIFICATĂ
- Inducere, efecte şi utilitate -
Primul pas în inducerea SCM presupune două operaţii: modificarea stării prezente,
“alterarea” integralităţii sale; acţiune psihologică şi fiziologică pentru integrarea într-un
nou sistem. Revenirea la “normalitate” implică utilizarea unor forţe structurante [ psihice şi
86
87
fiziologice] ca: repetiţia stimulilor; monotonia; reţinerea mişcărilor; oprirea unor stimuli;
concentrarea mentală; pasivitatea; detaşarea; substanţe psihoactivatoare.
Principalele efecte ale funcţionalităţii conştiinţei alterate sunt (A.M. Ludwig, 1966):
o alterarea gândirii ( mixturi între cauze şi efecte; variaţii în concentrarea

atenţiei; în memorie; raţionament);
o alterarea percepţiei timpului;
o abandonarea controlului;
o explozia expresiilor emoţionale ( acestea sunt mai vii, mai directe, mai
puternice);
o schimbarea percepţiei corpului (cenesteziei);
o percepţie distorsionată ( vizuală, auditivă, tacilă, gustativă şi olfactivă);
o alterarea semnificării ( individul simte şi crede că atinge adevărata semnificaţie
a vieţii);
o verbalizare dificilă ( starea este greu de exprimat);
o întinerirea ( se simt renăscuţi, întineriţi);
o hipersugestibilitatea ( pierd contactul cu realitatea imediată, se anulează simţul
critic).
După Colin Martindale (1981), în sinteză, SAC au următoarele caracteristici:
a) produc modificări în procesele gândirii ( în structurarea şi analiza informaţiilor se

rămâne, de obicei, la nivelul concret al obiectelor şi imaginilor);
b) se schimbă frecvent experienţa Eului ( Eul şi realitatea externă se îmbină, se amestecă);
c) scad capacităţile de control şi autocontrol (capacitatea de retenţie diminuiază; creşte
gradul de sugestibilitate);
d) antrenează un clivaj între realitatea externă şi percepţii ( subiectul vede şi aude ceea ce
nu există în realitate);
e) conţinutul conştiinţei devine mai viu ( culorile devin mai luminoase, sunetele mai
acute, emoţiile sunt trăite mai intens).
In concluzie, efectele SAC sunt şi pozitive şi negative; cele pozitive, deloc neglijabile, conduc
pe unii autori la ideea că unele SAC pot deveni, prin educare şi modelare, instrumente de
adaptare la solicitările vieţii cotidiene.
Există, de altfel, modalităţii culturale, etnologice de a accesa aceste stări :
• unele triburi africane (boşimanii) intră în transă cu ajutorul dansului;

• malaezienii folosesc sistematic visele pentru a-şi educa relaţiile interpersonale;
• comunităţile arhaice româneşti folosesc efectul mătrăgunei sau dansului („căluş”) etc.
TIPURI DE CONŞTIINŢĂ MODIFICATĂ

87
88
a. Somnul – este o stare şi o funcţie vitală cu implicaţii fiziologice, un fenomen fundamental

pozitiv de revitalizare a organismului. Este şi o condiţie de bază a vieţii, ce asigură relaxarea
şi încărcarea energetică; privarea de somn epuizează rezervale funcţionale ale
organismului,modifică dramatic tabloul psiho- comportamental (iritabilitate, confuzie,
dezorientare etc.) şi alterează ţesuturile neurale după un timp[acceptat convenţional ca fiind
de 72 de ore].
Stare de somn este opusă celei de veghe, fiind constată şi la animale, inclusiv cea de
hibernare, cu modificarea mecanismelor de termoreglare, anularea coordonării reflexe
controlate, reducerea consumului energetic etc.
Există mai multe teorii privind inducerea stării de somn cu variantele sale: “somnul pasiv” şi
“somnul activ”. Somnul pasiv se instalează ca urmare a suprimării / reducerii informaţiilor
senzoriale, iar somnul activ se produce prin răspândirea în cortex a unui proces inhibitor activ,
ce se difuzează din aproape în aproape. Producerea somnului activ poate fi obţinută prin
stimularea receptorilor senzoriali cu stimuli capabili să inducă inhibiţia ( monotoni, repetitivi,
de intensitate scăzută).
În afara mecanismului inhibiţiei active, propus de Pavlov, în explicarea somnului activ au fost
formulate şi alte teorii:
• există un centru al somnului ( centrul tropotrop) localizat în hipotalamus care se

activează în timpul somnului [ Hess, 1954];
• somnul se datorează “oboselii sinaptice” care invadează structurile funcţionale
responsabile cu menţinerea stării de veghe [ Bremer, 1961];
• somnul se datorează inactivităţii cortexului cerebral, este rezultatul reducerii
impulsurilor eferente care vin în special de la musculatura scheletică [
Kleitman];
• somnul îşi are originea în faptul că în anumite momente funcţionale din fiziologia
creierului , se produce retracţia dendritelor, se întrerupe contactul între neuroni şi
funcţie centrilor corticali este suspendată [teoria neuronală];
• somnul este produs de reducerea debitului sanguin cerebral [ teoria ischemiei
cerebrale];
• responsabile de apariţia somnului ar fi o serie de substanţe chimice ( acumularea de
acid în sânge, scăderea cantităţii de bromhormon în glanda hipofiză şi de serotonină în
glanda pineală) [ teoriile chimice].
Toate aceste teorii sunt, într-o formă sau alta, de sorginte fiziologică; cercetările moderne iau
în consideraţie şi aspectele psihologice pentru a explica: adormirea sau scufundarea în somn;
întreţinerea somnului; trezirea din somn; împiedicarea somnului.
Noile cercetări s-au orientat pe reluarea studiului activismului cerebral în timpul somnului, pe
activitatea bioelectrică a creierului posibil a fi înregistrată prin electroencefalograme. Astfel,
cele patru ritmuri ale scoarţei cerebrale ( alfa- relaxare senzorială şi mintală; beta – specifică
88
89
starilor de excitaţie şi de veghe; teta şi delta –expresii ale stării de somn sau a unor stări
patologice cerebrale) reprezintă indicatorii activismului cerebral.
Se diferenţiază nu numai sarea de somn de cea de veghe, ci şi diferite stadii (faze) ale
somnului. Acestea sunt:
• stadiul A: declinul stării de veghe, trecerea de la veghe la somnolenţă;

• stadiul B: fază de somn uşor, cu unde din banda teta a cărei frecvenţă scade la
trecerea spre somnul profund;
• stadiul C: somn de profunzime medie caracterizat de apariţia în salve de scurtă durată
a fusurilor de unde cu o frecvenţă de 13 c / sec. şi de prezenţa complexului K ( un
accident electric ca răspuns la un stimul senzorial);
• stadiile D şi E : faze de somn profund caracterizate de unde ce devin tot mai lente
până la 1- 2 c / sec.
Aceste cinci stadii ale somnului ( descrise încă din 1937 de Loomis & colab.) caracterizează
somnul lent [ 60-70 % din timpul total de somn], dar există şi somnul rapid [18-22 % din
durata somnului] cu o apariţie episodică, o activitate electrică a cortexului desincronizată, care
diferă puţin de cea de veghe şi, mai ales,prin manifestări comporta-mentale specifice. Somnul
rapid apare cu o periodicitate de 90-120 minute şi are o durată de 5-10 minute; este expresia
activităţii onirice a psihicului; rolul său este de a reînnoii (“refrişa” ) creierul. Somnul lent [cu
durată mai mare] are rol reparator, odihnitor, restaurator asupra întregului organism şi doar
parţial pentru creier, care se restaurează prin somnul rapid, timp în care şi memoria de lungă
durată prelucrează informaţiile primite în starea de veghe [ cu deosebire a informaţiilor
“fierbinţi”, cu încărcătură afectivă].
b. Visul
Visul reprezintă un fenomen absolut natural, dincolo de orice mister, superstiţie sau fantezie.
Ca stare modificată de conştiinţă el este mai complicat decât somnul, deşi apare pe fondul lui.
Ce determină? Cum se produce? Ce funcţii are? Poate fi controlat conştient?- sunt tot atâtea
întrebări pentru cercetători. Considerat “a treia stare a conştiinţei”, visul are drept scop nu
tulburarea, ci menţinerea somnului.
Astfel, după S. Freud, visul , ” departe de a fi un factor de tulburare a somnului”, îndeplineşte
funcţii foarte utile:
• funcţia hedonică ( este un joc ce permite realizarea dorinţelor);
• funcţia de protecţie a Eului [protejează Eul conştient de presiunea pulsiunilor refulate];

• funcţia comunicativă [ asigură comunicarea dintre conştient şi inconştient];
89
90
• funcţia sintetizatoare [ reuneşte memoria infantilă cu experienţa de viaţă şi moştenirea

ancestrală].
La rândul său, C. G. Jung. are opinii diferite privind visele, sistemul său de analiză şi
interpretare a viselor fiind recunoscut țn comunitatea psihologilor ca o posibilă cale de
diagnostic şi terapie.
c. Hipnoza (….)
d. Somnambuluismul (…)
M1
U.I.13 & 14: POSIBILE CĂI DE ACCES LA STĂRILE MODIFICATE ALE

CONŞTIINŢEI
După parcurgerea integrală a acestei unități de țnvățare (U.I.13 &14) vei fi CAPABIL să:
- enumeri principalele căi de acces la SCM;
- descrii conţinutul specific;
- distingi țntre „ştiinţific” şi „ezoteric” țn teorie şi practică.
PLAN DE IDEI:
1. Căi posibile de acces la SCM - enumerare şi descriere;
2. Respiraţia holotropică - un punct de vedere şi o practică de TP (psihologie transpersonală);
3. O practică esoterică a religiei creştine;
4. Un instrument de biofeedback- FREEZE FRAMER (demonstraţie);
5. Bibliografie facultativă
90
91
1.Meditaţia, rugăciunea, dansul extatic, psalmodierea ( repetarea unor „ mantre” ca

OM- MANI- PADME- UM- specifică budismului), biofeedback-ul, administrarea de
substanţele psihoactivatoare etc. sunt tot atâtea posibile căi -mai mult sau mai puţin agreate de
psihologia „ştiinţifică” - de acces la SCM. Mai jos sunt prezentate două la fel de „esoterice”:
una fiind de sorginte psihologică ( psihologie transpersonală) numită respiraţie holotropică,
cealaltă„mistică”,religioasă- „rugăciunea inimii”.
Respirația holotropică
Respiraţia Holotropica (RH) este o metoda eficientă de explorare personală, de transformare

şi vindecare. Deşi folosita țncă din antichitate, a fost studiată, practicată şi elaborata in
ultimii 35 de ani de Dr. Stanislav Grof, pornind de la cercetări recente asupra conştiinței, de
la „psiho- logiile profunzimilor” şi ale diverselor practici spirituale.
Stanislav Grof este recunoscut de comunitatea ştiințifică ca fiind fondatorul

psihologiei transpersonale şi cel care a introdus conceptul de respirație holotropică (RH) în
vocabularul terapiilor moderne. Este profesor de psihologie în cadrul Institutului pentru Studii
Fundamentale din California şi membru fondator al Asociației Internaționale de Psihologie
Transpersonala. Traiectul sau ştiințific include studii realizate la centre de cercetare şi
universități de renume din Statele Unite. Ţara sa de origine este Cehoslovacia, unde a obţinut
titlul de doctor în ştiințe medicale (psihiatrie); din 1967 îşi desfăşoară activitatea de cercetare
în Statele Unite. Coordonează sau colaborează direct cu cele mai prestigioase centre
americane din domeniul psihiatriei si psihologiei, iar articolele sale sunt traduse şi publicate în
cele mai importante jurnale de specialitate din întreaga lume. În prezent, Stanislav Grof a lăsat
sarcina organizării de seminarii unui alt promotor al terapiilor transpersonale şi al respirației
holotropice lui Tav Sparks [pentru mai multe detalii privind viața şi activitatea lui Stanislav
Grof, vizitați http://www.holotropic.com].
Pentru a induce starea de conştiinţa neobişnuită/ modificată, vom folosi respirația rapidă şi
foarte profundă, muzica evocativă (psihedelică, Vanghelis - „Atlantida”, de exemplu), cât şi
focusarea atenției asupra corpului in stare de abandon total. Starea de conştiinţă neobişnuită
permite mobilizarea potențialului interior de vindecare spontană a psihicului. Exprimarea
prin intermediul unei „mandale” (desen intuitiv realizat la finele şedinţei ) este o activitate de
integrare verbală care completează procesul holotropic.
Termenul „holotropic” ( gr. vch.- holos: țntreg, şi trepein: a merge către) ar putea fi
interpretat ca „a avansa, a merge către plenitudine”. RH permite accesul la toate nivelurile
psihicului uman, incluzând probleme legate de biografia noastră post-natala, secvențe de
moarte şi renaştere psihologica şi un țntreg spectru de experiențe transpersonale. Detalii
țn: Stanislav Grof, Psihologia viitorului, Ed. Elena Francisc Publishing, 2005 - (o lucrare
deosebit de interesantă şi…importantă țn eliberarea de gândirea mecanicistă care [țncă] este
prezentă țn psihologia „academică”!)
91
92
Rugăciunea inimii – o formă esoterică a practicii creştine
Fiind o abordare esoterică a creştinismului, isihasmul este rezervat unei categorii restrânse de
călugări a căror aspiraţie către mântuire şi către Dumnezeu sunt extrem de intense, devenind
în cazul lor un adevărat modus vivendi.
Practica de bază a isihasmului este ceea ce călugării numesc rugăciunea inimii, o formă de
rugăciune care atinge în etapele sale cele mai înalte, profunzimile meditaţiei yoghine.
Isihaştii afirmă că rugăciunea cu adevărat desăvârşită este rugăciunea inimii, adică
acea rugăciune care face ca toate gândurile să fie îndreptate către Dumnezeu şi apoi chiar şi
acestea să fie cu uşurinţă stopate şi, chiar mai mult decât atât, în ultimele etape ale rugăciunii,
mintea să fie complet anulată. Nici măcar gândurile cele mai nevinovate nu trebuie să mai
tulbure mintea în timpul practicării rugăciunii inimii. Atunci mintea se uneşte cu sufletul într-
o aspiraţie frenetică şi toată fiinţa nu mai imploră decât compasiunea lui Dumnezeu.
Rugăciunea inimii este, de fapt, o formă de meditaţie, specifică sistemului yoga, prin
faptul că ea nu are un obiect anume spre care să se orienteze şi pentru că nu mai foloseşte nici
un cuvânt, aşa cum o fac celelalte forme – tradiţionale – de rugăciune.
Ajuns pe cele mai înalte culmi ale vieţii duhovniceşti, aspirantului la desăvârşire i se cere să-
şi facă rugăciunea neîntrerupt. Aceasta înseamnă propriu-zis menţinerea constantă în câmpul
conştiinţei a numelui lui Dumnezeu sau al lui Iisus, însă nu cu excluderea ideilor spirituale, ci
în paralel cu ele, ca un mijloc de menţinere a purităţii conştiinţei sale.
Trebuie făcută diferenţa între “rugăciunea neîncetată” şi “rugăciunea inimii sau a
minţii”. Între cele două forme de rugăciune există o strânsă legătură întrucât nu se poate
ajunge brusc la rugăciunea desăvârşită care este rugăciunea inimii, dacă nu ne-am obişnuit să-
l avem mereu pe Dumnezeu în minte. De aceea, „rugăciunea inimii nu este decât flacăra care
se ridică din ce în ce mai des din focul rugăciunii neîncetate”.
Călugării isihaşti susţin că unul dintre criteriile după care ne putem da seama de progresul
realizat în practica rugăciunii inimii constă “în împuţinarea cuvintelor şi înmulţirea
lacrimilor”!.
Meditaţia isihastă implică trei faze:
1. În prima fază se rosteşte simplu rugăciunea: la început de trei mii de ori pe zi, apoi de
şase mii de ori, pe urmă de douăsprezece mii de ori pe zi şi apoi tot timpul (faza este
similară anumitor procedee specifice din Japa Yoga);
2. Practicantul urmăreşte să găsească cu imaginaţia locul inimii şi să sincronizeze
cuvintele rugăciunii cu bătăile inimii şi cu ritmul respiraţiei (aspecte specifice şi
tehnicilor de pranayama);
3. In această fază are loc cu adevărat rugăciunea inimii. Acum mintea fuzionează perfect
cu rugăciunea fără să mai aibă nevoie de cuvinte (etapă este asemănătoare cu tehnicile
de Laya yoga).
Condiţii preliminare pentru realizarea rugăciunii inimii:
• Mintea practicantului trebuie să se orienteze către interior, spre “inima” sa,

abandonând orice exteriorizare către un obiect anume. Inima reprezintă, de fapt,
centrul fiinţei, locul în care tradiţia spirituală yoghină localizează sediul spiritului
divin nemuritor ATMAN. Mintea, întorcându-se în inimă, se întoarce, de fapt,
“acasă”;
92
93
• Mintea va menţine ca preocupare doar câteva cuvinte adresate lui Iisus, ca mijloc care
o ajută să se focalizeze şi o îndrumă spre ţinta unică la care trebuie să ajungă. Aceste
cuvinte se constituie practic ca o formulă ce trebuie menţinută în minte neîncetat:
“Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine credinciosul
Tău.” Aceste cuvinte exprimă dependenţa omului de compasiunea iubitoare a lui
Dumnezeu.
Efecte:
• Mintea, nemaifiind orientată către exterior, nu mai este supusă pornirilor inferioare. Ea
devine o forţă unitară, eliminând împrăştierea şi vagabondajul inutil şi epuizant.
• Prin această concentrare mintea rezonează cu Iisus şi astfel, graţie procesului de
rezonanţă, gândurile negative dispar. În alt sens, păzirea inimii înseamnă, de fapt,
păzirea minţii, pentru ca mintea să nu plece din inimă;
• Prin practica acestei meditaţii speciale, individul poate accede la o cunoaştere
nemijlocită a lui Dumnezeu. Este practic un efort individual, ascendent al omului către
Divinitate, o recunoaştere a limitelor umane şi în acelaşi timp a măreţiei şi a
compasiunii plină de iubire nesfârşită a lui Dumnezeu. Pe măsură ce interiorizarea este
din ce în ce mai mare şi se ajunge la niveluri profunde de meditaţie, survine starea
inefabilă de comuniune profundă cu conştiinţa christică;
• Are loc o deschidere din ce în ce mai mare a inimii spirituale, prin concentrarea
neîntreruptă asupra ei, deci practic o dinamizare intensă a centrului subtil de forţă
Anahata chakra, şi în etapele ultime, chiar accesul la Sinele Divin individual.
Toate aceste aspecte privind practica rugăciunii inimii le întâlnim în scrierile marilor sfinţi ai
tradiţiei creştine, a celor care au practicat cu fervoare rugăciunea inimii şi au ars pe rugul
iubirii de Dumnezeu. Toate etapele necesare pentru aprofundarea acestei tehnici nu fac decât
să reveleze unitatea în esenţă a acestor două căi spirituale, yoga şi creştinismul, diferite doar
în aparenţă.
Precizare: RH şi „rugăciunea inimii”, aşa cum sunt prezentate mai sus au numai valoare
didactică, nu reprezintă de fel un indemn la practici „ezoterice”!
Bibliografie facultativă
1. Stanislav, Grof, Psihologia viitorului - Lecţii din cercetarea modernă asupra conştiinţei, Ed.
Elena Francisc Publishing, Bucureşti, 2005;
2. Pelerinul rus / Mărturisirile sincere către duhovnicul său ale unui pelerin rus cu privire la
rugăciunea lui Iisus (trad.lb.rusă), Ed. Σοφίά, 1998
3. Freeze Framer- Manual de practică ( CD- aferent programului de bio-feedback).
93
94
94

Fundamentele Psihologiei Generale

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Fundamentele Psihologiei Generale

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI (Modulul 1&2)

Autor: prof. univ. dr. Ion RADU- TOMŞA

Cursul este util în pregătirea examenelor la disciplina "Fundamentele psihologiei " şi a

Studenţii vor fi capabili să definească, să descrie, să explice, să argumenteze şi să exemplifice

1. Specificul psihologiei ca ştiinţă centrală despre om;

2. Natura şi specificul psihicului uman;

3. Procesualitatea psihică specific umană.

Cursul include două module ( M1; M2), fiecare cu 14 unităţi de învăţare.

OBIECTIVUL FUNDAMENTAL al cursului:

Formarea şi dezvoltarea abilitaţii de a utiliza corect aparatul conceptual aferent psihologiei

DOMENIUL DE REFERINŢĂ, OBIECTUL ŞI DEFINIŢIA PSIHOLOGIEI

- enumeri şi să descrii ce condiții trebuie să țndeplinească orice ştiință (inclusiv

- explici de ce este contestat (țncă) statutul psihologiei ca ştiință;

- defineşti domeniul de referință şi obiectul de studiu al psihologiei;

Timp mediu de studiu: 2 ore

1. Condiţiile epistemologice ale oricărei ştiinţe;

2. De ce este contestat statutul de ştiinţă al psihologiei?;

3. Specificul psihologiei ca ştiinţă:

3.1. Domeniul de referinţă;

3.2. Obiectul psihologiei;

3.3. Definiţia psihologiei;

4.4. Ramurile psihologiei

1. CONDIŢIILE EPISTEMOLOGICE ALE ORICĂREI ŞTIINŢE

Rigoarea epistemologică* impune ca accesul la statutul de ştiinţă al unui corpus de

- delimitarea unui domeniu de investigare specific, unic şi neintersectabil cu al altor ştiinţe;

- utilizarea unei metodologii autentice, specifice domeniului şi obiectului de studiu abordat;

- obiectivitatea discursului teoretic şi practic aspra fenomenelor investigate, care trebuie să

* EPISTEMOLOGIE s.f. Parte a gnoseologiei care studiază procesul cunoaşterii umane în

2. DE CE ESTE CONTESTAT STATUTUL DE ŞTIINŢĂ AL PSIHOLOGIEI?

Psihologia este contestată ca ştiinţă pentru că, faţă de alte ştiinţe:

- domeniu său de investigare pare a nu fi unic şi neintersectabil cu al altor ştiinţe; şi alte

- metodologia şi metodele sale nu par a fi autentice, specifice strict obiectului investigat;

- conceptele, legile proprii şi principiile sale sunt vagi, speculative;

- fenomenelor investigate (numite fenomene psihice) nu au un minimum de concreteţe şi

Ce este realitatea SUBIECTIVĂ?

- REALITATEA reprezintă TOT CEEA CE EXISTĂ, sau fiinţează! O ramură a filosofiei,

3. SPECIFICUL PSIHOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ

3.1. DOMENIUL DE REFERINŢĂ Ex=S/E/I

Domeniului psihologiei umane îl reprezintă omul sub ASPECTUL

CONCLUZIE: Domeniul de referinţă al psihologiei omului este reprezentat de fenomenele

Ce sunt fenomenele psihice?

3.2. OBIECTUL PSIHOLOGIEI

Ca ştiinţă fundamentală despre om, psihologia are ca obiect cunoaşterea ştiinţifică,

Circumscrierea şi definirea obiectului de studiu al psihologiei a suferit frecvente amendări şi

Termenul, ca atare, de psihologie a fost introdus de învăţatul german Rodolphe Goclenius în

La debutul ca ştiinţă independentă, obiectul său a fost considerat a fi studiul exclusiv al

conştiinţa fiind considerată ca un conglomerat de funcţii şi procese particulare având o

O asemenea înţelegere a psihologiei era însă incompatibilă cu metodele obiective de

Formula S -> R, a devenit: C = f ( Ci x Is), unde C (comportamentul ) este funcţie de Ci

Particularizat la om, obiectul de studiu al psihologiei îl reprezintă organizarea psihică

Funcţie de orientarea filosofică a "şcolilor" de psihologie şi a autorilor, de epoca în care s-a

3.3. DEFINIŢIA PSIHOLOGIEI

TIPURI POSIBILE DE DEFINIŢII

Metaforă: ştiinţă ce trebuie făcută cu artă; o lumină indispensabilă înţelegerii, apropierii şi

Negare : nu este fizică; nu este fiziologie; nu este sociologie (idem,p.16)

Etimologie: psyche (psihic); logos (ştiinţă, logos);

Ştiinţa vieţii mentale, a fenomenelor şi condiţiilor vieţii reale (W.James, Principii de

O ştiinţă care se ocupă de fenomene şi capacităţi psihice urmărind descrierea şi explicarea

Ştiinţa ce explică conduita organismului într-o manieră verificabilă (Maurice Reuchlin,

FINALITATEA PSIHOLOGIEI OMULUI :

SPECIALĂ - îmbunătăţirea condiţiei umane.

4.4. RAMURILE PSIHOLOGIEI