Capitolul 1.

Constituenţi fundamentali ai materiei vii

Capitolul 1. Constituenţi fundamentali ai materiei vii.

1.1. Noţiuni elementare de structura materiei.

Teoria atomistă a materiei a fost elaborată încă din antichitate, dar

fundamentele sale teoretice au apărut abia în secolul trecut. Filozofii antici
considerau că materia este alcătuită din atomi şi că aceştia ar fi indivizibili.
Falsitatea acestei ultime ipoteze a fost insă dovedită experimental odată cu
efectuarea unor experimente bazate pe reacţii chimice ce se petrec în celule
electrolitice, respectiv pe descărcările electrice în gaze rarefiate.
Atomul reprezintă cea mai mică parte a unui element chimic pur care
mai pastrează toate proprietăţile acestuia. Fiecare atom este compus dintr-un
nucleu în care se află concentrată aproape întreaga masă a atomului şi un
inveliş de electroni, particule încărcate cu sarcina electrică negativă şi care
gravitează în jurul nucelului pe orbite închise. Sarcina unui electron se
numeşte sarcină electrică elementară şi are valoarea e=1,602.10-19 C, iar
masa electronului este me=9,1.10-31 kg. Nucleul este compus din nucleoni,
care se împart în: protoni, care sunt particule încărcate cu sarcină electrică
pozitivă egală în modul cu a electronilor şi masa 1,726.10-27 kg, respectiv
neutroni, particule neutre din punct de vedere electric şi cu masa de
1,6749.10-27 kg. Numărul protonilor nucleului este egal cu numărul
electronilor, astfel că atomul este neutru din punct de vedere electric. Fiecare
atom este caracterizat prin două numere:
- numărul atomic, Z, care este egal cu numărul protonilor nucleului;
- numărul de masă, A, care este egal cu numărul nucleonilor nucleului.
Atomii caracterizaţi prin aceeaşi valoare a numărului de ordine şi valori diferite
ale numărului de masă se numesc izotopi. Ei au acelaşi număr de electroni,
respectiv protoni, ceea ce diferă este numărul nucleonilor nucleelor. Izotopii
se caracterizează prin aceleaşi proprietăţi chimice, dar au proprietăţi fizice
diferite.

11
Adriana Isvoran

Prin asocierea atomilor se obţin molecule. Acestea pot fi:

- monoatomice, cele care conţin un singur atom, ca de exemplu Ar, Ne,
Xe;
- diatomice, cele care conţin doi atomi, ca de exemplu H 2, O2, N2, Cl2,
NaCl;
- poliatomice, cele care conţin cel puţin 3 atomi, ca de exemplu CO 2,
NH3, CH4.
Atomii şi moleculele sunt entităţi extrem de mici, de aceea pentru a exprima
masele, dimensiunile şi energiile acestora se folosesc unităţi de măsură
speciale. Astfel, raza atomului este de circa 10-10 m ceea ce se numeşte
angstrom (Å). Masele atomilor se exprimă în unităţi atomice de masă
1 u.a.m.=1,67.10-27 kg
iar energiile lor se exprimă in electronvolţi (eV), 1eV=1,6.10-19 J.
1 eV reprezintă energia pe care o are un electron care străbate diferenţa de
potenţial de 1 V.
Masa atomică a unui element reprezintă masa acestuia exprimată în unităţi
atomice de masă. Masa moleculară reprezintă masa unei molecule exprimată
în unităţi atomice de masă.
În sistemul international (SI) cantitatea de substanţă se exprimă în kilomoli.
Un kilomol reprezintă cantitatea de substanţă a cărei masă este numeric
egală cu masa moleculară relativă exprimată în kilograme.
Masa moleculară relativă ne arată de câte ori masa unei molecule este mai
mare decât masa celei de a douăsprezecea parte a masei izotopului de
6
carbon C12 .
Submultiplul kilomolului utilizat pe larg in practică este molul,
1 kmol=103 moli.
Un kilomol din orice substanţă conţine acelaşi număr de particule (atomi,
molecule, ioni, complexi) numit numărul lui Avogadro
NA=Nμ=6,023.1026 particule/kmol.
Volumul ocupat de 1 kmol din orice substanţă se numeşte volum molar,
valoarea lui este 22,4 kmol/m3.

12
 Capitolul 1. Constituenţi fundamentali ai materiei vii

1.2. Bioelemente. Biomolecule.

Nu toate elementele chimice conţinute în sistemul periodic sunt esenţiale

pentru viaţă. Cinci dintre aceste elemente reprezintă circa 97% din constituţia
materiei vii, ele fiind: oxigenul (circa 65%), carbonul (circa 18%), hidrogenul
(circa 10%), azotul (circa 3%), calciul (circa 1,5%): Acestea sunt numite
macroelemente. Pe lângă acestea, mai găsim prezente în organismul viu si
alte elemente chimice în proporţii mult mai mici, numite microelemente şi
acestea sunt reprezentate de: fosfor (circa 1%), potasiu (circa 0,2%), sodiu
(circa 0,15%), sulf (circa 0,25%) şi clor (circa 0,15%). Toate celelate elemente
care intră în compoziţia materiei vii reprezintă doar 0,75% din constituţia ei,
ele se numesc oligoelemente şi sunt reprezentate în principal de: Fe, Mg, I,
Mo, Se, Yn, Ni, Cu, Cr, etc. Cu toate că oligoelementele se găsesc în proporţii
extrem de mici în organismul viu, prezenţa lor este absolut necesară pentru
buna desfăşurare a proceselor fiziologice. Exemplificăm importanţa unora
dintre aceste oligoelemente. Astfel, fierul măreşte cantitatea de hemoglobină
din sânge fiind necesar pentru transportul oxigenului la celule. Carenţa de fier
conduce la anemie, care măreşte riscul apariţiei infecţiilor în organism.
Cromul favorizează asimilarea de vitamina C şi intervine în funcţionarea
sistemului circulator. Carenţa de crom conduce la apariţia arteriosclerozei,
metabolism perturbat al aminoacizilor. Magneziul este important pentru
majoritatea proceselor biochimice din organismul viu, ca de exemplu pentru
buna funcţionare a sistemului muscular şi a celui nervos, a activităţii
hormonale, la menţinerea imunităţii organismului, creşterea oaselor, reglarea
presiunii arteriale. Molibdenul este necesar pentru metabolismul
carbohidraţilor şi a grăsimilor şi este absolut necesar pentru asimilarea
fierului. Seleniul operează atât independent cât şi împreună cu vitamina E ca
antioxidant pentru neutralizarea radicalilor liberi, mărind imunitatea
organismului. Este capabil sa prevină dezvoltarea cancerului şi protejează
împotriva efectelor destructive ale radiaţiilor.
Analizând componenţa în elemente chimice a organismelor vii se
observă că marea divesitate a speciilor şi organismelor din lumea vie nu se
13
Adriana Isvoran

manifestă şi la nivel molecular. Toate organismele vii sunt constituite în

principal din cele cinci macroelemente. Acestea sunt elemente uşoare care
formează legături covalente puternice. Moleculele formate prin asocierea
chimică a acestor elemente şi care intră în compoziţia organismelor vii se
numesc biomolecule şi ele se impart în 2 mari categorii: molecule anorganice
(apa şi compuşii minerali) şi molecule organice (proteine, lipide, glucide, acizi
nucleici).

1.3. Forţe intramoleculare.

Acest termen se referă la forţele de interacţiune dintre atomii care formează

moleculele şi care stau la baza legăturilor chimice. Proprietăţile substanţelor
depind întotdeauna de natura atomilor care le alcătuiesc, de modul de legare
a lor în molecule şi de influenţele reciproce exercitate de diferite grupuri de
atomi. Cunoaşterea naturii legăturilor chimice care determină proprietăţile
substanţelor a fost posibilă datorită dezvoltării mecanicii cuantice care explică
atât structura atomilor cât şi modurile în care aceştia se pot lega intre ei. In
funcţie de modul în care atomii îşi formează configuraţia electronică stabilă
prin combinare cu alţi atomi identici sau diferiţi, distingem mai multe tipuri de
legături chimice. Cele mai puternice forţe intramoleculare sunt cele
responsabile de realizarea legaturilor covalente, respectiv a legăturilor ionice.

A) Legătura ionică
Unii atomi pot ceda uşor electroni devenind astfel ioni pozitivi, respectiv alţi
atomi pot accepta uşor electroni devenind ioni negativi. Între cele două tipuri
de ioni apare o forţă de interacţiune de tip coulombian
1 q1q 2
F (1.1)
4 0 r 2

unde  0  8,85.10
12
F/m este permitivitatea electrică a vidului, q1 şi q2 sunt
sarcinile ionilor, iar r este distanţa dintre aceştia. Interacţiunile dintre ioni nu
depind de direcţia după care se apropie ionii şi fiecare ion poate interacţiona
electrostatic cu toţi vecinii săi. Această proprietate dă posibilitatea formării
structurilor cristaline în care fiecare ion este înconjurat de ioni cu semne
14
 Capitolul 1. Constituenţi fundamentali ai materiei vii

opuse, numărul acestora formand numărul de coordinare al ionului respectiv.

Legătura ionică este o legătură puternică, ceea ce face ca substanţele care
prezintă astfel de legături să se caracterizeze prin puncte de topire ridicate şi
duritate mare.
Exemple de molecule care prezintă legături ionice sunt: NaCl, KCl, MgCl 2, etc.

B) Legătura covalentă
Această legătură ia naştere prin punerea în comun de electroni de către atomi
identici sau diferiţi cu scopul formării unei configuraţii electronice stabile,
electronii puşi în comun aparţinând ambilor atomi.
Exemplu:
H   H   H  H
Din punct de vedere al mecanicii cuantice, legătura covalentă se formează
prin interpătrunderea orbitalilor atomici cu formare de orbitali moleculari pe
care gravitează electronii puşi în comun. Ca şi orbitalii atomici, orbitalii
moleculari pot fi ocupaţi numai de către electroni cu spin opus. Orbitalul
molecular este cu atât mai stabil cu cât energia degajată la formarea sa este
mai mare, deoarece acest lucru înseamna că orbitalii atomici se interpătrund
mai puternic.
Legăturile covalente formate prin suprapunerea cap la cap a orbitalilor atomici
se numesc legături de tip  (sigma), ca de exmplu la moleculele de H 2 şi
H2O, energia unei astfel de legături fiind de ordinul a 100 kcal/mol. Legăturile
covalente formate prin suprapunerea laterală a orbitalilor atomici se numesc
legături de tip  , energia lor de legătură este de ordinul a 70 kcal/mol, un
exemplu de moleculă prezentând o astfel de legatură fiind FeCN.
Din punct de vedere al simetriei, legăturile covalente se împart în:
- legături covalente nepolare, dacă perechea de electroni puşi în comun
este aşezată simetric fată de atomii constituenţi, ca de exemplu la
moleculele H2, N2, C2;
- legături covalente polare, dacă poziţia perechii de electroni este
nesimetrică datorită faptului că unul dintre atomi este puternic
electronegativ şi atrage perechea de electroni, ca de exemplu la
moleculele H2O, HCl, NH3.
15
Adriana Isvoran

1.4. Forţe intermoleculare

Prin acest termen înţelegem forţele de interacţiune care se manifestă între

molecule şi care stau la baza tuturor proceselor fizico-chimice. Energia
corespunzătoare acestor interacţiuni este mult mai mică decât cea
corespunzătoare forţelor intramoleculare, fiiind de ordinul a circa 0,5  10
kcal/mol. Există două clase mari de forţe intermoleculare şi anume: forţe de
natură van der Waals şi forţe de natură electrostatică.

A) Forţe de tip van der Waals

Aceste forţe sunt cele mai slabe forţe intermoleculare rezultînd din bilanţul
forţelor de atracţie şi a celor de respingere dintre molecule. Energia de
interacţiune corespunzătoare este de tipul
A B
U  6
 12 (1.2)
r r
cu A şi B constante caracteristice fiecărui tip de moleculă şi r distanţa dintre
molecule. Primul termen al acestei relaţii este caracteristic forţelor de atracţie,
iar ce al doilea este caracteristic forţelor de respingere. Reprezentarea
grafică a acestui tip de energie de interacţiune pentru două molecule M şi N
aşezate la o anumită distanţă r una de alta este redată în figura 1.1.

U(r)

R0
M N

U0

Fig. 1.1. Dependenţa de distanţă a energiei de interacţiune pentru

interacţiunile van der Waals.
16
 Capitolul 1. Constituenţi fundamentali ai materiei vii

Se observă din figura 1.1. că energia de interacţiune prezintă un minim, U=U0

pentru o anumită distanţă între molecule, r=R0, situaţie care corespunde
echilibrului între forţele de atracţie şi cele de respingere dintre moleculele M şi
N. Pentru distanţe r  R0 predomină forţele de respingere, iar pentru distanţe
r  R0 predomină forţele de atracţie dintre cele două molecule. Dacă distanţa

dintre molecule este mare ( r   ) atunci energia lor de interacţiune este nulă
( U  0 ) şi cele două molecule nu se mai „simt” reciproc. Distanţa dintre
molecule pentru care putem considera U  0 se numeşte rază van der
Waals şi ea este de ordinul angstromilor.

B) Forţe de natură electrostatică

Aceste forţe intermoleculare sunt mai puternice decât cele de tip van
der Waals şi se manifestă în cazurile în care în sistem există particule
încărcate cu sarcini electrice. În funcţie de tipul acestor particule încărcate cu
sarcină, putem vorbi de mai multe tipuri de interacţiuni de natură
electrostatică. Dacă în sistem există ioni, atunci distingem interacţiuni de tip
ion-ion, energia de interacţiune în acest caz fiind
1 q1q2
U ion ion  (1.3)
4 o r r

în care q1 şi q2 sunt sarcinile ionilor, iar r este distanţa dintre aceştia. Pentru
contactul direct, constanta dielectrică relativă se consideră egală cu unitatea,
dar valoarea sa creşte datorită efectelor de polarizare dacă între ioni mai
există şi alte particule. Se observă din ecuaţia 1.2. că o creştere a constantei
dielectrice relative micşorează energia de interacţiune dintre ioni.
Unele molecule prezintă un puternic caracter dipolar. Este vorba
despre moleculele care formează legături covalente polare la care perechea
de electroni puşi în comun este atrasă mai puternic de unul dintre atomi
rezultând în apropierea acestuia o regiune încărcată preponderent negativ, iar
în regiunea celuilalt atom care „a pierdut” perechea de electroni avem o
regiune electropozitivă, ceea ce conduce la apariţia unui dipol electric. Dipolul

17
Adriana Isvoran

electric este un sistem format din două sarcini electrice egale ca valoare, dar
de semne diferite, aflate la o distanţă foarte mică (d) una de alta (figura 1.2).

-q
+q

Figura 1.2. Dipolul electric

Dipolul electric este caracterizat prin mărimea numită momentul dipolului, o

mărime vectorială dată de relaţia
 
  qd (1.4)
şi care are direcţia dată de dreapta ce uneşte sarcinile, iar sensul este de la
sarcina negativă spre cea pozitivă. În Sistemul Internaţional momentul dipolar
se măsoară în
   SI  C.m

dar în practică se mai foloseşte şi unitatea numită Debye, legătura dintre

aceste două unităţi de măsură fiind
1D  3.336.10 30 C.m (1.5)
Un exemplu de moleculă cu caracter dipolar este molecula de apă, momentul
dipolar al apei este orientat în lungul axei de simetrie a moleculei de apă şi
are valoarea   1.84 D .
Dacă în sistem se găsesc molecule dipolare atunci avem de-a face cu
interacţiuni de tip dipol-dipol. Energia de interacţiune dintre doi dipoli este
dată de relaţia
1 1  2
U d d  cos  (1.6)
4 r 3

în care μ1 şi μ2 sunt momentele dipolilor, iar unghiul θ se referă la orientarea

reciprocă a dipolilor.
Un dipol permanent poate induce un moment dipolar în molecule
vecine care în mod normal nu prezintă acest caracter prin perturbarea
distribuţiei spaţiale a electronilor acesteia, fenomen numit efect inductiv.
Un caz particular al interacţiunilor dipol-dipol sunt legăturile de
hidrogen. Ele apar între o moleculă ce conţine o legătură X-H suficient de
18
 Capitolul 1. Constituenţi fundamentali ai materiei vii

polară şi o pereche de electroni neparticipanţi ce aparţin unui alt atom Y

puternic electronegativ. Distanţa dintre atomii X şi Y este de ordinul 2,5  3 Å,
iar distanţa dintre atomii H şi Y este de de ordinul 1,5  2 Å. Legăturile X-H
funcţionează ca donori de proton, iar atomii Y ca acceptor. Legăturile de
hidrogen se caracterizează printr-o direcţionalitate puternică, de preferinţă X-
H .... Y. Grupările de interes biologic care formează legături de hidrogen sunt
O-H şi N-H, iar atomii de interes sunt O şi N. Tăria unei legături de hidrogen
depinde si de starea de hibridizare a atomului Y.
Dacă sistemul conţine atât ioni cât şi dipoli apar interacţiuni de tip ion-
dipol. Energia interacţiunilor ion-dipol este dată de relaţia
1 q
U id  cos  (1.7)
4 r 2

în care q este sarcina ionului, μ este momentul dipolar al dipolului, iar θ este
unghiul dintre momentul dipolului şi vectorul de poziţie al ionului faţă de dipol.

C) Interacţiuni hidrofobe
Interacţiunile hidrofobe sunt interacţiuni specifice de repulsie între moleculele
nepolare şi cele de apă. Aceste interacţiuni sunt rezultatul unor proprietăţi
structurale specifice ale apei şi ele joacă un rol important in formarea structurii
proteinelor şi a membranelor celulare. Tăria interacţiunilor hidrofobe se
măsoară cu ajutorul mărimii numite coeficient de partiţie al substanţei
analizate între apă şi un solvent nepolar cu vâscozitate mică, de obicei
octanolul.
Coct
P (1.8)
C apa

în care Coct este concentraţia substanţei analizate în octanol, iar Capa este
concentraţia substanţei analizate în apă. Ca masură a hidrofobicităţii se mai
poate considera şi variaţia energiei libere la trecerea unui kilomol din
substanţa analizată din apă în octanol
G   RT ln P  1,4 lg P (1.9)
D) Forţe de dispersie
Aceste forţe, numite şi forţe London, sunt forţe de interacţiune dintre straturile
electronice saturate ale atomilor sau moleculelor. Sunt forţe de natură
19
Adriana Isvoran

cuantică, fizica clasică fiind incapabilă să le explice. Forţele de dispersie apar

de exemplu între moleculele de N2, O2, CO2, între moleculele gazelor rare din
aer sau izolate.

1.5. Stări de agregare

Stările de agregare ale materiei sunt: starea solidă, starea lichidă şi starea
gazoasă.

a) Starea solidă
Corpurile solide se caracterizează prin formă şi volum proprii. Forţele de
interacţiune dintre particulele constituente sunt mai mari decât la celelate stări
de agregare şi distanţele dintre particule sunt mici. Corpurile solide se împart
în două mari categorii:
- corpuri amorfe, fără structură internă ordonată, ca de exemplu ceara, sticla,
plasticul, smoala, etc.
- corpuri cristaline, care au o structură internă ordonată datorată aşezării
regulate a particulelor constituente în tot volumul corpului. Această aşezare
regulată conduce la o ordine la distanţă. Dacă particulele constituente sunt
atomi vorbim de cristale atomice, dacă sunt ioni avem cristale ionice, iar dacă
sunt molecule avem cristale moleculare.
În funcţie de tipul legăturlor chimice care asigură formarea edificiului material
al reţelei cristaline, cristalele se împart în:
- cristale ionice, la care nodurile reţelei sunt ocupate alternativ de ioni de
semne opuse. Aceste cristale au conductibilitate electrică mică,
deoarece nu posedă electroni liberi. Exemple: NaCl, KCl, CuSO 4, etc.
- metale, la care nodurile reţelei sunt ocupate de ioni pozitivi ai căror
electroni de valenţă sunt foarte mobili formând un gaz electronic.
Metalele dispun deci de o bună conductibilitate electrică.
- cristale de valenţă, care sunt constituite din atomi legaţi prin forţe de
aceeaşi natură ca şi metalele, dar electronii liberi au o mobilitate mai
mică forţele de legătură fiind mai puternice. Aceste cristale au o
conductibilitate electrică mică. Exemple: diamantul, SiO 2.

20
 Capitolul 1. Constituenţi fundamentali ai materiei vii

- Semiconductori, care sunt cristale covalente cu un conţinut mare de

impurităţi şi care au o conductibilitate electrică mai mică decât a
metalelor, dar mai mare decât a cristatelor ionice.

b) Starea lichidă
Lichidele se caracterizează prin volum propriu, dar sunt lipsite de formă
proprie, sunt practic incompresibile şi nu au tendinţa de expansiune.
Existenţa volumului propriu la lichide ne arată că densitatea lichidelor este
mult mai mare decât a gazelor şi că între particule se exercită forţe de
atracţie. Incompresibilitatea lichidelor arată că între particulele de lichid se
exercită forţe de respingere. Forţele de interacţiune dintre particulele
constituente sunt mai mici decât la solide, iar distanţele dintre aceste
particule sunt mai mari. Pentru starea lichidă putem vorbi de o ordine
locală, adică de existenţa unei zone în care particulele execută mişcări
relativ ordonate în jurul unor poziţii de echilibru. Aceste regiuni nu sunt
stabile, ele apar şi dispar continuu, timpul de viaţă al unei astfel de regiuni
fiind de circa 10-9 s.
Nu există încă o teorie universal valabilă care să descrie satisfăcător
starea lichidă. Există doar modele de lichide care, în anumite condiţii,
redau corect comportamentul sistemului. De asemenea, proprietăţile
lichidelor se modifică odată cu modificarea condiţiilor externe, în special cu
modificarea temperaturii.

c) Starea gazoasă
Gazele sunt considerate ca sisteme formate dintr-un număr mare de
particule care se mişcă dezordonat. Ele nu se caracterizează nici prin
formă nici prin volum proprii, forţele de interacţiune dintre particulele
constituente fiind mici, iar distanţele dintre particule sunt mari (aproximativ
de 10 ori mai mari decât diametrul particulei). Nici în cazul stării gazoase
nu există o teorie care să descrie satisfăcător comportamentul acestor
sisteme, există o serie de modele (modelul gazului ideal, modelul gazului
van der Waals, etc) care, în anumite condiţii descriu satisfăcător

21
Adriana Isvoran

comportamentul sistemului. Ca şi la lichide, proprietăţile lor sunt

dependente de condiţiile exterioare.

22