Leg Ind

Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti
Facultatea de Inginerie Mecanică şi

Electrică
Programul de studii universitare: INGINERIE ECONOMICĂ ÎN
DOMENIUL MECANIC
Disciplina LEGISLAȚIE INDUSTRIALĂ - Suport de Curs
Unitatea de învăţare nr. 1
Introducere în studiul legislației industriale
Cuprins:
Introducere
Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
Conţinutul unităţii de învăţare
1. Consideraţii generale privind necesitatea existenței unui
cadru de reglementare
2. Sistemul normativ în domeniul industrial. Relevanța
politicii industriale
3. Consideraţii generale privind rolul ştiinţei
4. Știința și dezvoltarea socială
5. Sistemul ştiinţei dreptului (sistemul ştiinţelor juridice)
Îndrumar pentru verificare/autoverificare
- Sinteza unităţii de învăţare 1;
- Întrebări de control şi teme de dezbatere;
- Teste de evaluare/autoevaluare.
Bibliografie
Introducere
Diversele etape ale dezvoltării omenirii, luate individual, au fost caracterizate, de
regulă, ca o asociere de tradițional și experimental, atât din punct de vedere economic,
cât și social. Sistemul ştiinţelor are ca scop însuşirea noţiunilor generale privitoare la
relaţiile şi raporturile sociale realizate prin intermediul cunoaşterii şi înţelegerii
fenomenelor.
Cursul urmăreşte să construiască cadrul specific sistemului normativ din cadrul
unui stat, urmărind implicațiile asupra domeniului industrial. Prin noţiunile
exprimate în cuprinsul cursului se are în vedere extinderea, cunoaşterea şi înţelegerea
noțiunilor cu care operează domeniile guvernate de normele unei politici industriale.
Este un lucru binecunoscut că fiecare sector, precum și fiecare activitate trebuie
să introducă și să îmbunătățească în permananță produsele și serviciile, stabilind
condițiile
1
Facultatea de Inginerie Mecanică şi Electrică
DOMENIUL MECANIC
propice pentru stimularea unei inovări dinamice, lucru care nu poate fi posibil fără
existența unei baze legale de reglementare.
Apare astfel necesară cunoașterea coordonatelor pe care le oferă ştiinţa dreptului
în sistemul ştiinţelor în general, cunoştiinţe obţinute prin metode corespunzătoare şi
exprimate în concepte, categorii, principii şi noţiuni.
Obiectivele unităţii de învăţare:

- înţelegerea conceptelor privind reglementarea domeniului industrial, politica
industrială și inovarea tehnologică;
- cunoaşterea obiectivelor importante din sistemul dreptului şi locul ştiinţei în
societate;
- identificarea elementelor de bază privind sistemul normativ în domeniul
industrial și rolul ştiinţei dreptului în realizarea acestuia.
Competenţele unităţii de învăţare:

- studenţii se vor familiariza cu concepte vizând ştiinţa, știința dreptului, sistemul
dreptului;
- dezvoltarea unor abilităţi de înţelegere şi cunoaştere a ştiinței și rolului acesteia
în dezvoltarea societății din punct de vedere economic, juridic, social, tehnologic.
Timpul alocat unităţii: 2 ore
1.Considerații generale privind necesitatea existenței unui cadru de

reglementare
Orice societate modernă este supusă transformărilor prin însăși natura vieții, care
nu cunoaște decât la nivel conjunctural o anumită stagnare, fiind însoțită invariabil de
mersul înainte.
Diversele etape ale dezvoltării omenirii, luate individual, au fost caracterizate, de
regulă, ca o asociere de tradițional și experimental, atât din punct de vedere economic,
cât și social.
Este de remarcat faptul că în orice sistem, mai exact în orice trecere de la un
sistem la altul, în privința dezvoltării economice apare o multiplicitate de forme
fundamentale ale
2
DOMENIUL MECANIC
evoluției. Orice strategie folosită va trebui să aibă, obligatoriu, printre elementele sale
fundamentale, inovarea tehnologică pentru fabricarea unor produse cunoscute sau noi.
Este știut faptul că șansele de supraviețuire a firmelor, în special mici sau mijlocii, sunt
reduse dacă acestea nu acordă o atenție aparte inovării tehnologice.
Inovarea tehnologică reprezintă totalitatea mijloacelor și a modalităților de
transpunere în practică a rezultatelor procesului de creație intelectuală, la care se adaugă
întreg ansamblul de tehnici de diagnosticare, evaluare, prognoză și conducere a procesului
de producție, marketing și piață.
Un proces complex de inovare tehnologică nu poate fi desprins de reacția
cumpărătorului, fie el persoană juridică, interesată să realizeze, la rândul său, un alt
proces de inovare tehnologică, fie persoană fizică, omul obișnuit, căruia îi sunt destinate
produsele și serviciile.
Industria trebuie să devină mai inovatoare. Fiecare sector, precum și fiecare
activitate, trebuie să introducă și să îmbunătățească în permananță produsele și serviciile;
trebuie stabilite condițiile propice pentru stimularea unei inovări dinamice, lucru care nu
poate fi posibil fără existența unei baze legale de reglementare.
Dreptul nu se poate sustrage complexității și stării unei societăți, relațiilor de
determinare, influențare și intercondiționare între domeniile economic, social, politic, el
însuși fiind integrat în ”rețeaua normativă” care face posibilă viața socială. Astfel, având
o bază de reglementare adecvată, vitalitatea şi dinamismul industriei sunt esenţiale pentru
ca orice stat să poată menţine şi spori prosperitatea, fără a aduce vreun prejudiciu
ambiţiilor sociale, de protecţie a mediului, precum şi a celor pe plan internaţional.
Competitivitatea industrială depinde de politici din domeniul concurenţei, al pieţei
interne, cercetării şi dezvoltării, educaţiei, comerţului şi dezvoltării durabile, toate
grefându-se pe un cadru normativ bine structurat și adaptat permanent nevoilor sociale.
Se impune deci ca ansamblul instrumentelor legislative să fie echilibrat, luând în
considerare consecinţele pe care le poate avea asupra diferitelor sectoare de activitate.
În aplicarea politicii industriale este necesar un cadru normativ structurat, pe care
să se fundamenteze o metodă de lucru riguroasă în scopul maximizării interacţiunilor
dinamice între diversele domenii de activitate.
Barierele de reglementare şi obstacolele tehnice, de natură comercială sau cele
privind dreptul de funcţionare în anumite sectoare împiedică buna funcţionare a unui
stat. Complexitatea reglementărilor fiscale naţionale creează obstacole în calea
activităţii transfrontaliere şi a obţinerii beneficiilor pieţei interne.
În calitate de stat membru al Uniunii Europene, România trebuie să își adapteze
reglementările interne din domeniul industrial prin implementarea legislației europene,
susținând cele patru tipuri de acţiuni care se impun:
1. Continuarea eforturilor în vederea unei mai bune legiferări şi crearea unui cadru
legislativ mai favorabil pentru industrie. Astfel, în cadrul procedurii integrate de evaluare
de impact, trebuie aprofundată evaluarea dimensiunii „competitivitate”.
3
DOMENIUL MECANIC
2. Trebuie exploatate toate sinergiile existente între diferitele politici europene cu

impact asupra competitivităţii industriei; trebuie înlăturate obstacolele fiscale încă
existente. Politicile de coeziune şi în special politicile regionale, precum şi cea de ocupare
a forţei de muncă pot contribui activ la susţinerea procesului de mutaţii
structurale, favorizând dezvoltarea şi răspândirea cunoştinţelor.
3. Dimensiunea internaţională a politicii industriale trebuie dezvoltată pentru a
permite accesul întreprinderilor europene la pieţele din ţări terţe şi pentru a „exporta”
abordările pozitive privind reglementarea în cadrul pieţei interne.
3. Trebuie să se dezvolte în continuare dimensiunea sectorială a politicii
industriale; trebuie analizată eficacitatea la nivelul sectoarelor a instrumentelor cu
caracter orizontal, pentru a evalua pertinenţa lor şi propune, după caz, adaptările
adecvate.
2. Sistemul normativ în domeniul industrial
Cadrul general de reglementare:

- Directiva a Parlamentului European și a Consiliului din 13 octombrie 1998
privind protecția juridică a desenelor și modelelor industriale (JO L 289, 28.10.1998, pp.
28-35).
- Regulamentul (CE) nr. al Consiliului din 12 decembrie 2001 privind desenele
sau modelele industriale comunitare (JO L 3, 5.1.2002, pp. 1-24).
- Regulamentul (CE) nr.40/94 al Consiliului din 20.12.1993 privind marca comunitară
(JOUE L 011/1)
- Constituţia României din 1991, revizuită în 2003.
- Legea nr. 84/1998 privind marcile și indicațiile geografice, republicată în
- Legea nr.64/1991 privind brevetele de invenție, republicată în
- Legea nr. 129/1992 privind protecția desenelor și modelelor industriale, republicată în

Monitorul Oficial, Partea I nr. 242 din 04 aprilie 2014
- Legea nr. 6/2008 privind regimul juridic al patrimoniului tehnic și industrial,
publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 24 din 11 ianuarie 2008.
- Legea nr.186/2013 privind constituirea și funcționarea parcurilor industriale, publicată
în
- Legea nr. 278/2013 privind emisiile industriale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I
nr. 671 din 1 noiembrie 2013.
- Legea nr. 349/2007 privind reorganizarea cadrului instituțional în domeniul
managementului substanțelor chimice, publicată în
4
DOMENIUL MECANIC
- Legea 39/2011 pentru modificarea și completarea Legii camerelor de comerț din

România nr. 335/2007 și pentru completarea art.51^1 din Legea nr. 26/1990 privind
- H.G. nr. 856/13 august 2008 privind gestionarea deșeurilor din industriile extractive,
publicată în
- H.G. nr. 152/4 martie 2015 privind stabilirea cadrului instituţional şi a unor măsuri
pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) nr. 1.151/2012 al Parlamentului
European şi al Consiliului din 21 noiembrie 2012 privind sistemele din domeniul calităţii
produselor agricole şi alimentarM.Of. nr. 173 din 12.03.2015, partea I.
- Legea nr. 167/2018 pentru modificarea și completarea Legii energiei electrice și
a gazelor naturale nr. 123/2012,publicată în
- Legea nr.160 din 19 iulie 2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 121/2014
privind eficienţa energetică
Relevanța politicii industriale

Dezvoltarea potenţialului de creştere economică a unui stat trebuie să fie o
preocupare permanentă a politicii sale industriale. Trebuie consolidată baza industrială
prin intermediul unor politici specifice. O industrie performantă generează externalităţi
pozitive pe ansamblul economiei, accentuând potenţialul de creştere şi soliditatea
structurii economice, favorizând inovarea. Pe baza abordării orizontale vizând crearea
unor condiţii- cadru adecvate, ar trebui identificate priorităţi, astfel încât să fie facilitată
dezvoltarea unor domenii cu potenţial ridicat de creştere.
Instrumentele politicii industriale sunt cele ale politicii antreprenoriale și urmăresc
asigurarea condițiilor care să permită antreprenorilor și întreprinderilor să aibă inițiative,
să valorifice ideile lor și să aibă profit. Competitivitatea – definită ca fiind capacitatea
unei economii de a asigura, de o manieră durabilă, un nivel ridicat şi în continuă
creştere de ocupare a forţei de muncă, depinde de politici din domeniul concurenței,
cercetării și dezvoltării, educației, comerțului și dezvoltării durabile.
Astfel, politica industrială trebuie să țină cont de de necesitățile și de
caracteristicile fiecărui sector. Se poate constata că politica industrială îmbină o bază
orizontală cu aplicații sectoriale.
Privită astfel, politica industrială reprezintă o gamă de măsuri guvernamentale
menite să promoveze creșterea și sporirea competitivității unui anumit sector sau unor
sectoare într-o economie. Spre exemplu, în cadrul Uniunii Europene, politica industrială
este structurată pe două nivele de activitate: primul nivel reprezintă politicile industriale
naționale; al doilea nivel este reprezentat de politica industrială comună a Uniunii
Europene.
Pot fi dispuse patru mari categorii de condiţii-cadru aplicabile în privinţa politicii
industriale:
5
DOMENIUL MECANIC
- reglementările ce definesc cadrul general al pieţei: cadrul juridic pentru

companii, principii de drept aplicabile contractelor, concurenţa pe piaţa internă,
drept social, proprietatea intelectuală, fiscalitate şi dreptul muncii, dispoziţii în
domeniul investiţiilor, al concurenţei şi politicii consumatorului;
- dispoziţiile care se referă la categorii de produse şi servicii specifice:
reglementarea lansării pe piaţă a unor măsuri proprii numai anumitor produse,
cum ar fi tarifele vamale sau măsuri anti-dumping; reglementările sectoriale
pot avea impact asupra competitivităţii din alte sectoare;
- instituţiile care permit pieţei să funcţioneze pot fi publice (justiţia, autorităţi din
domeniul concurenţei etc.) sau private;
- condiţiile generale, al căror impact este mai greu de evaluat şi de influenţat pe
termen scurt, cum ar fi cadrul macroeconomic, valorile sociale care
influenţează spiritul antreprenorial sau stabilitatea politicilor unei ţări.
Politica industrială trebuie să vegheze şi la asigurarea faptului că şi alte politici
contribuie sau pot contribui la creşterea competitivităţii industriei. În acest fel, domeniul
său de acţiune este foarte vast, chiar dacă o serie de instrumente cu care operează sunt
rezultatul altor politici. Politica industrială este una orizontală și vizează crearea
condițiilor- cadru favorabile creșterii competitivității industriale.
3.Consideraţii generale privind rolul ştiinţei
Prin ştiinţă, în general, înţelegem un ansamblu de cunoştinţe despre o realitate

exterioară verificabilă (direct sau indirect) şi care sunt exprimate într-un limbaj propriu
sub formă de principii, concepte şi teorii perfectibile în timp. Altfel spus, toate
cunoştinţele umane despre natură, societate, raţiune, dobândite prin diferite metode
corespunzătoare şi exprimate în concepte, reprezintă ştiinţa.
Totalitatea ştiinţelor alcătuieşte sistemul ştiinţelor, compus din subsisteme aflate în
interacţiune, interdependenţă şi condiţionare reciprocă.
Principalele trăsături ale oricărei ştiinţe sunt:
a) veridicitatea, adică aptitudinea de a se exprima sau a părea că exprimă
adevărul despre obiectul său de cercetare;
b) verificabilitatea, ce dă posibilitatea de a controla, examina ori confirma că
enunţurile formulate corespund realităţii, adevărului;
c) raţionalitatea, adică enunţările, cunoştinţele, judecăţile sale sunt corecte sub
aspect logic;
d) perfectabilitatea, în sensul că cercetările, studiile întreprinse pot fi desăvârşite,
perfecţionate şi apoi integrate sistemului său de cunoştinţe, prin acumulările, descoperirile
noi ce apar.
Pentru a fi autonomă, o ştiinţă trebuie să aibă delimitat domeniul său dinstinct (de
cercetare) cunoscut sub denumirea de obiect de cercetare, să uziteze de un limbaj propriu
şi
6
DOMENIUL MECANIC
să folosească metode, tehnici şi principii adecvate pentru a explica aspectele, fenomenele

cercetate.
Evoluţia continuă a cunoaşterii nu exclude existenţa unor graniţe fixe, rigide între
diferitele ştiinţe, ci dimpotrivă presupune posibilitatea apariţiei de noi ştiinţe, uneori de
graniţă, de interferenţă cu cele existente şi consacrate deja. Pentru acest motiv privim
ştiinţa nu doar ca un sistem static de idei, teorii şi reprezentări, ci ca un sistem
dinamic, în permanentă dezvoltare, care întreţine procesul de investigare a lumii
înconjurătoare cu noi cunoştinţe şi teorii.
Din numeroasele clasificări ale ştiinţelor realizate de-a lungul timpului o reţinem
pe cea trihotomică, de largă generalizare în:
ştiinţe despre natură;
ştiinţe sociale (ştiinţe despre societate);
ştiinţe despre gândire (teoria cunoaşterii).
La rândul sau, sistemul ştiinţelor sociale
cuprinde:
- ştiinţe de tip nomotetic (au ca obiect activităţile umane şi îşi propun să
stabilească legile şi relaţiile funcţionale corespunzătoare – psihologia, sociologia,
politologia, lingvistica);
- ştiinţele istorice (au ca obiect reconstituirea şi interpretarea trecutului);
- ştiinţele al căror rol este de a delimita lumea dominată de norme, obligaţii şi
atribuţii, studiind aspectele normative ale activităţii umane – ştiinţele juridice, etica.
4.Știința și dezvoltarea socială

Accelerarea ritmului descoperirilor ştiinţifice din a doua jumatate a secolului al
XX- lea, precum şi expansiunea tehnologiei au influenţat radical condiţiile de
existenţă ale oamenilor. Transferul descoperirilor şi invenţiilor din timpul celui de al
doilea război mondial (radarul, avionul cu reacţie, rachetele balistice, fisiunea nucleară
şi realizările în domeniul tehnologiei informaţionale) în spaţiul civil, alături de
organizarea activităţii oamenilor de ştiinţă în instituţii de cercetare, au contribuit la
apariţia unor progrese majore în diferite domenii.
Astfel s-au evidențiat o serie de aspecte de care trebuie să se țină cont:
- o guvernare mai dinamică a relației dintre știință și societate;
- o mai buna înțelegere a locului științei și tehnologiei în societate;
- un angajament mai puternic in a anticipa si de a solutiona probleme politice,
sociale si etice;
- consolidarea si imbunatatirea sistemului stiintific european;
- consolidarea potentialului si largirea orizonturilor.
În timp ce știința și tehnologia au o influență din ce în ce mai mare asupra vieții
noastre cotidiene, ea poate parea absentă din grijile zilnice a unei mari parți a publicului.
Aspectele polemice referitoare la tehnologiile în formare trebuie adresate de catre
societate
7
DOMENIUL MECANIC
pe baza unei dezbateri bine informate ce va conduce la alegeri și hotărâri solide. De

aceea, un alt factor determinant este încurajarea dialogului social în ceea ce privește
politica de cercetare; stimularea organizațiilor societății civile pentru ca ele să devină mai
implicate în cercetare; dezbaterea și promovarea valorilor comune, oportunităților egale
și a dialogului social.
5.Sistemul ştiinţei dreptului (sistemul ştiinţelor juridice)

Ştiinţa dreptului aparţine categoriei ştiinţelor despre societate, al căror scop este
acela de a cunoaşte legile generale ale existenţei şi ale dezvoltării societăţii, de a studia
formele de organizare socială şi modalităţile specifice de manifestare a diverselor
componente ale realităţii social-umane (politice, etice, juridice etc.).
Cunoaşterea dreptului, realizată prin intermediul ştiinţei dreptului, se face prin
intermediul unui sistem al ştiinţelor juridice. Acest sistem cuprinde mai multe categorii de
ştiinţe juridice, care, în funcţie de obiectul lor, de gradul de generalitate al investigaţiei,
de scopurile urmărite, se pot clasifica astfel:
a) cele care studiază dreptul în ansamblul lui: teoria generală a dreptului, filosofia
dreptului;
b) ştiinţele juridice istorice care studiază dreptul şi concepţiile juridice în evoluţia
lor istorică concretă, cum ar fi, spre exemplu, dreptul roman, istoria dreptului românesc,
istoria doctrinelor juridice;
c) ştiinţele juridice de ramură care studiază diferite categorii de norme juridice
grupate după obiectul lor comun, cum sunt: dreptul civil, constituţional, familiei etc.
d) ştiinţele auxiliare (ajutătoare, participative) care nu fac parte propriu-zis
din categoria ştiinţelor juridice, dar sunt indispensabile cunoaşterii unor fenomene
juridice. Sunt avute în vedere aici: criminalistica, medicina legală, statistica juridică,
logica juridică.
Teoria generală a dreptului este disciplina ştiinţifică şi didactică ce studiază
dreptul în ansamblul său, formulând conceptele, categoriile, principiile şi noţiunile de bază
ale dreptului.
Teoria generală a dreptului nu se raportează la o singură ramură, ci esenţializează
şi extrage ceea ce este comun tuturor ramurilor sistemului de drept. Ea
elaborează instrumentele esenţializate cu care dreptul este gândit. Conceptele de
„izvor de drept”, „normă juridică”, „raport juridic”, „răspunderea juridică”
etc. se regăsesc cu particularităţile lor specifice la fiecare ramură de drept
(normă de dreptul familiei, de dreptul muncii sau izvor al dreptului civil, penal ori
raport juridic de drept procesual penal, civil etc., sau răspunderea penală, disciplinară).
Teoria generală a dreptului are rolul de iniţiere în cunoaşterea rezultatelor
cercetării fenomenului juridic; are un caracter fundamentat, iar în absenţa conceptelor,
categoriilor, noţiunilor studierea aceastei discipline nu ar fi posibilă.
8
DOMENIUL MECANIC
Obiectul de cercetare specific al teoriei generale a dreptului îl constituie

observarea şi cercetarea fenomenului juridic, a legilor generale ale vieţii juridice,
precum şi a categoriilor şi a noţiunilor universal valabile pentru ştiinţa juridică.
Trăsăturile acestei ştiinţe juridice sunt, pe de o parte, comune cu ale celorlalte
ştiinţe despre societate, iar pe de alta, specifice:
Dintre trăsăturile comune enumerăm:
- caracterul social (studiază dreptul ca fenomen social);
- caracterul filozofic (abordează fenomenul juridic pe baza unei anumite concepţii
despre lume şi viaţă);
- caracterul deschis, permeabil la cercetările noi efectuate de celelalte ştiinţe.
Putem constata că teoria generală a dreptului poate fi ştiinţifică şi generală, în
măsura în care reuşeşte să facă abstracţie de particularităţile fiecărei ramuri de drept, cât
şi de particularităţile naţionale ale dreptului fiecărui stat.
Scopul studierii teoriei generale a dreptului este acela de a îmbogăţi şi amplifica
cunoaşterea fenomenului juridic, iar necesitatea studierii ei este dictată nu doar de
considerente teoretice, cât şi de cerinţe practice.
Astfel, cunoştinţele dobândite la teoria generală a dreptului privitoare, spre
exemplu, la cele referitoare la litera şi spiritul legii, la metodele de interpretare a normelor
juridice, la limbajul juridic ori la raţionamente - pot duce la soluţii corecte, la calificarea
justă a unei anumite stări sau fapte, la cercetarea textelor legale ori a practicii judiciare.
Ştiinţele juridice istorice studiază dreptul în evoluţia lui concretă istorică, în mod
cronologic. Din punct de vedere istoric, dreptul poate fi studiat fie în general, fie pe
anumite ramuri sau instituţii juridice. În cazul în care este cercetat dreptul, fenomenul
juridic în dezvoltarea sa generală, incluzând majoritatea ţărilor care au lăsat o urmă de
organizare juridică ori statală, vorbim despre istoria generală a dreptului, iar atunci când
este cercetat dreptul numai în cadrul naţional al unei ţări, disciplina va purta în mod firesc
denumirea acelui stat: istoria dreptului românesc, istoria dreptului francez, istoria dreptului
canadian etc.
Ştiinţele juridice de ramură alcătuiesc subsisteme ale sistemului ştiinţelor
juridice, iar totalitatea ramurilor de drept formează sistemul dreptului.
În ceea ce priveşte ştiinţele juridice de ramură, acestea s-au format treptat, pe
măsura dezvoltării şi extinderii reglementărilor juridice din cele mai diverse domenii
sociale şi constituirea ramurilor (şi apoi a subramurilor) de drept.
În literatura juridică se consideră a fi ramuri ale dreptului românesc actual:
dreptul constituţional, administrativ, financiar, civil, familiei, comercial, muncii, penal,
procesual penal, procesual civil, dreptul internaţional etc.
Ştiinţele auxiliare ştiinţelor juridice nu sunt parte a acestora, dar se află în
strânsă legătură şi conexiune cu acestea, fiind discipline indispensabile cunoaşterii
fenomenului juridic ori aplicării corecte a dreptului. Aceste ştiinţe ajutătoare sau
participative, cum mai sunt denumite, uzează de metode proprii şi specifice altor ştiinţe
cum ar fi ale chimiei, fizicii, psihologiei etc.Rolul acestor ştiinţe este de a ajuta
activitatea juridică derulată de
9
DOMENIUL MECANIC
unele organe jurisdicţionale. Astfel de ştiinţe participative la fenomenul juridic sunt

medicina legală, criminalistica, psihologia juridiciară, cibernetica juridică, etnologia şi
antropologia juridică, lingvistica, semantica şi semiotica juridică, economia juridică,
dreptul comparat etc.
Sinteza unităţii de învăţare nr.1
Orice societate modernă este supusă transformărilor prin însăși natura vieții, care
nu cunoaște decât la nivel conjunctural o anumită stagnare, fiind însoțită invariabil de
mersul înainte. Având o bază de reglementare adecvată, vitalitatea şi dinamismul
industriei sunt esenţiale pentru ca orice stat să poată menţine şi spori prosperitatea.
Ştiinţa reprezintă un sistem de cunoştiinţe despre natură, societate şi gândire,
cunoştiinţe obţinute prin metode corespunzătoare şi exprimate în categorii, principii şi
noţiuni.
Ştiinţa dreptului studiază juridicul în toate formele sale de manifestare, dar în
primul rând ca dimensiune inalienabilă a existenţei umane, în condiţii social-istorice
determinate. Ştiinţele juridice studiază legile existenţei statului şi dreptului, instituţiile
politice juridice şi formele lor concret-istorice, corelaţia cu celelate componente ale
sistemului social şi modul în care instituţiile politico-juridice influenţează şi suportă
influenţa socială.
Ştiinţa dreptului formulează principiile generale în baza cărora dreptul îşi
structurează un mecanism adecvat de influenţare a comportamentului oamenilor, în
temeiul unor cerinţe valorice.
Dreptul a cunoscut o dezvoltare şi o afirmare crescândă în domenii dintre cele
mai variate ale societăţii, evoluţie datorată multiplicării fără precedent a contactelor
inter şi intrasociale.
Dreptul este studiat din trei perspective:
-din perspectivă globală ca şi sistem unitar cu regularităţi caracteristice;
-din perspectivă structurală ca şi domeniu cu multiple determinaţii calitative cu elemente
componente aflate în interferenţă;
-din perspectivă istorică ca fenomen ce-şi conservă anumite permanenţe de-a lungul
dezvoltării sociale.
Se impune deci ca ansamblul instrumentelor legislative să fie echilibrat, luând în
considerare consecinţele pe care le poate avea asupra diferitelor sectoare de activitate.
În aplicarea politicii industriale este necesar un cadru normativ structurat, pe care
să se fundamenteze o metodă de lucru riguroasă în scopul maximizării interacţiunilor
dinamice între diversele domenii de activitate.
10
DOMENIUL MECANIC
Concepte şi termeni de reţinut: reglementare, politică industrială, ştiinţă, dezvoltare

soacială, sistem de dreptul, terminologie juridică.
Întrebări de control şi teme de dezbatere:
1. Mentionaţi ce cuprinde sistemul ştiinţelor.

2.Prezentaţi şi analizaţi care sunt rolul şi locul științei dreptului în sistemul
ştiinţelor. 3.Care este relaţia dintre componentele sistemului dreptului?
4. Ce semnificaţie are dreptul pentru politica industrială?
Teste de evaluare/autoevaluare
A) În tabloul ştinţelor sociale, dreptul ocupă un loc distinct prin:

1. Corelaţia cu celelalte componente ale sistemului social;
2. Tradiţie şi imagine dinamică;
3. Specificitatea obiectului său de cercetare şi relativa sa autonomie metodologică;
4. Legăturile interne ale sistemului juridic;
5. Conţinutul şi scopul său.
B) Sistemul ştiinţelor cuprinde:

1. Ştiinţele exacte şi ştiinţele sociale;
2. Latura statică şi latura dinamică;
3. Ştiinţe ale naturii, ştiinţe despre societate, ştiinţe despre gândire;
4. Totalitatea conceptelor, ideilor, principilor și legităţilor fenomenului juridic;
5. Ştiinţe care au ca obiect de studiu activităţile umane şi ca finalitate stabilirea legilor
şi relaţiilor funcţionale ale acestora.
C) Părţile componente ale sistemului ştiinţei dreptului sunt:

1 Drept public şi drept privat;
2. Drept civil, drept penal, drept administrativ, drept constituţional,
dreptul muncii, drept procesual civil;
3. Partea generală şi partea specială;
4. teoria generală a dreptului, ştiinţe juridice istorice, ştiinţe juridice de ramură, ştiinţe
juridice participative.
5. Elemente şi secvenţe bine determinate care se aplică în stare de interferenţă.
D) Obiectul specific teoriei generale a dreptului este reprezentat de:

1. Studierea evoluţiei generale a fenomenului juridic;
2. Studierea şi cercetarea fenomenelor juridice particulare;
3. Observarea şi cercetarea fenomenului juridic, a legilor generale ale vieţii juridice şi
a categoriilor şi noţiunilor generale, valabile pentru întreaga ştiinţă juridică;
11
DOMENIUL MECANIC
4. Studierea doctrinelor juridice (curente, şcoli) în evoluţia lor, rolul acestora în

formarea şi consolidarea unor sisteme de drept;
5. Studierea naturii, societăţii şi gândirii.
Răspunsurile la Testele de evaluare/autoevaluare: A) 3; B) 3; C) 4; D) 3.
Bibliografie:
Mihaela Adina Apostolache, Protecţia reală a intereselor financiare ale României şi

Uniunii Europene - factor important al dezvoltării economice şi al creşterii
bunăstării
societăţii româneşti, Editura Expert, Bucureşti, 2013.
Ion Craiovan, Tratat de teoria generală a dreptului, ediţia a III-a, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2015.
Simona Cristea, Teoria generală a dreptului, ediţia a 2-a, Ed. C.H. Beck., Bucureşti, 2016
Mihai Niemesch, Teoria generală a dreptului, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2016.
Ligia Danilă, Dreptul de autor și dreptul de proprietate industrială, Editura C.H.Beck,
București, 2016.
Viorel Roș, Dreptul proprietății intelectuale, Editura C.H.Beck, București, 2016.
Directiva a Parlamentului European și a Consiliului din 13 octombrie 1998
privind protecția juridică a desenelor și modelelor industriale (JO L 2

Programul de studii universitare: INGINERIE ECONOMICĂ ÎN DOMENIUL MECANIC
Conceptele juridice definitorii în legislația industrială.

Importanța conceptului de drept. Conceptul de
proprietate industrială.
121
Cuprins:
Introducere
Conţinutul unităţii de învăţare:
1. Originea şi apariţia dreptului. Accepţiunile noţiunii de „drept”.
Dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv. Dreptul pozitiv şi dreptul
natural.
2. Accepţiunile noţiunii de “juridic”.
3. Dimensiunea socială a dreptului. Realitatea juridică –
componente.
4. Dreptul de proprietate industrială.
Bibliografie
Introducere
Această unitate de învăţare are în vedere, în amănunt, accepţiunea termenului de
drept, dar şi cu dimensiunile acestuia, cuprinzând şi o analiză a specificului dreptului de
proprietate industrială. De asemenea, este tratată şi problematica esenţei, a conţinutului şi
a formei dreptului. Analiza faptelor şi fenomenelor juridice implică stabilirea
accepţiunilor, a sensurilor şi semnificaţiilor termenilor utilizaţi, care determină
înţelegerea şi cunoaşterea
terminologiei juridice, având în vedere importanţa transmiterii elementelor fundamentale

şi a cunoaşterii înţelesului şi sensului corect al limbajului utilizat.

- înţelegerea complexităţii şi diversităţii fenomenelor juridice care determină utilizarea
mai multor accepţiuni ale cuvântului drept (ştiinţa dreptului, drept obiectiv, drept natural
etc);
- importanţa cunoaşterii distincţiei dintre limbaj şi terminologia juridică, precum şi
originea şi apariţia dreptului;
- identificarea şi analizarea faptelor şi fenomenelor juridice care implică stabilitatea
accepţiunilor, a sensurilor şi semnificaţiilor termenilor utilizaţi, precum şi dimensiunea
socială a dreptului şi a factorilor de configurare a acestuia.

- studenţii se vor familiariza cu conceptele, accepţiunile, sensurile şi semnificaţiile
termenilor juridici;
- dezvoltarea unor abilităţi de înţelegere şi cunoaştere a conceptelor dreptului, a factorilor
de configurare a dreptului, dar şi a esenţei, conţinutului şi formei dreptului;
- dezvoltarea unor abilităţi de identificare şi cunoaştere a primelor legiuiri, factorilor de
configurare a dreptului, tipologiei dreptului, sistemului dreptului.
1. Originea şi apariţia dreptului. Accepţiunile noţiunii de „drept”
Cuvântul „drept” poate fi folosit în mai multe accepţiuni, în funcţie de context.

La originea sa se află latinescul directus, de la dirigo = drept (în sensul de orizontal
sau vertical), direcţie, linie dreaptă. In limba latina cuvântul jus era folosit pentru a
denumi ansamblul regulilor statale (dreptul în sens juridic, legile).
Indiferent care este explicaţia privind etimologia termenului „drept”, este unanim
recunoscut că sensul acestui cuvânt este acela de „conform cu regula”, „ceea ce
este obligatoriu”. Toate limbile au în vocabularul lor acest cuvânt, şi uneori cu multiple
sensuri,
2
mai mult sau mai puţin apropiate. Astfel, in franceză acest cuvânt se traduce prin „droit”,
în spaniolă „derecho”, în germană „recht”, în italiană „diritto”, în engleză ”law” sau
”right” (după cum desemnează dreptul obiectiv, respectiv dreptul subiectiv).
Termenul de dreptpoate fi înţeles în sens filosofic (redând ideea de echitate,
justeţe) si în sens juridic (urmând a deosebi aici dreptul obiectiv, dreptu pozitiv, dreptul
subiectiv). Complexitatea şi divesitatea fenomenelor juridice determină mai multe
accepţiuni ale conceptului de „drept”, cele mai utilizate fiind următoarele:
- dreptul ca ştiinţă;
- dreptul obiectiv;
- dreptul pozitiv;
- dreptul subiectiv;
- dreptul natural;
- dreptul ca artă şi tehnică.
Într-un prim sens, termenul „drept” semnifică ştiinţa dreptului, care are ca
obiect de cercetare normele, raporturile juridice, izvoarele dreptului, precum şi tehnica
elaborării, aplicarea şi respectarea dreptului. Altfel spus, prin cuvântul „drept” se
înţelege studiul sau ştiinţa dreptului, adică acea ramură a învăţământului şi cercetării
ştiinţifice care se ocupă cu cunoaşterea dreptului obiectiv şi a dreptului subiectiv. În
acest sens, avem in vedere: Facultatea de Drept, cursul de drept civil, ca şi de ştiinţa
dreptului.
Prin drept obiectiv înţelegem totalitatea normelor de conduită impuse indivizilor,
colectivităţilor în cadrul vieţii sociale, în anumite condiţii şi, la nevoie, chiar prin forţa de
constrângere a statului. Pe scurt, dreptul obiectiv a mai fost definit ca fiind totalitatea
normelor juridice sau ca ansamblul normelor de conduită. În acest sens, se disting, spre
exemplu, dreptul român, dreptul francez, dreptul german etc.
Prin drept subiectiv se înţelege îndrituirea, prerogativa, facultatea, posibilitatea
subiecţilor participanţi la un raport juridic concret, de a pretinde ceva celorlalţi subiecţi
participanţi. Se poate vorbi, astfel, de: dreptul la nume, dreptul de proprietate, dreptul la
muncă etc.
Deci sensul de drept subiectiv desemnează posibilitatea recunoscută unei persoane
de a pretinde să i se dea ceva, să i se execute o prestaţie sau să obţină de la un alt
subiect conduita de abţinere de la o anume activitate. Reiese că "dreptul", ca
prerogativă a unei persoane, este atributul acesteia de a fi titularul sau subiectul
acelui drept. De aici şi denumirea de drept subiectiv al titularului sau al
subiectului. Exemplu de drepturi subiective sunt: dreptul la pensie, dreptul la
nume, dreptul la concediu, dreptul de proprietate etc.
Între cele două accepţiuni de „drept obiectiv” şi „drept subiectiv” există o
relaţie logică, în sensul că, „drepturile subiective” se pot exercita în măsura în
care sunt recunoscute şi reglementate de „dreptul obiectiv”. Astfel, drepturile
subiective decurg din dreptul obiectiv. Acesta din urmă exprimă faptul că normele de
conduită, normele juridice (dreptul obiectiv) sunt independente de subiectele raporturilor
juridice concrete. Sensul cel mai răspândit al conceptului de “drept” este cel de drept
obiectiv şi de aceea ori de câte ori
3
se foloseşte expresia „drept” fără vreun alt atribut, se înţelege dreptul în sensul său
de “obiectiv”. Acest drept este menit a reglementa viaţa indivizilor grupaţi în societate.
Dreptul obiectiv se afla intr-o relatie de la parte la intreg cu dreptul pozitiv.
Dreptul pozitiv reprezintă o alta accepţiune a noţiunii de „drept” şi constituie totalitatea
normelor juridice in vigoare (aplicabile) într-un stat (teritoriu) la un moment dat. El este
„aplicabil imediat şi continuu, obligatoriu şi susceptibil de a fi dus la îndeplinire
printr-o forţă exterioară (coerciţie statală) ca o îndreptăţire legitimă a unor instituţii
sociale special abilitate”.
Dreptul pozitiv are o eficienţă reală în viaţa socială datorită pozitivităţii, care este
atributul unei norme a cărei impunere şi aplicare efective se realizează prin intermediul
statului. Dreptul pozitiv poate să existe oriunde un grup social reuşeşte să-i confere
eficacitate, însă este evident că are o putere mai mare şi o autoritate superioară într-un
stat organizat.
Dreptul natural (jus naturae) a fost definit de catre jurisconsulţii clasici romani
ca dfiind un sistem de norme de drept care se aplica tuturor popoarelor în toate
timpurile. Dreptul natural da expresie conceptiei potrivit careia exsta anumite drepturi
care isi au izvorul in natura umana.
În sensul fizic al cuvântului, dreptul natural este ansamblul legilor ce guvernează
natura animală, universală, care este compus din legile naturale ale ştiinţelor fizice; în
sensul raţional şi moral, dreptul natural este cel ce guvernează spiritul.
Dreptul natural posedă o superioritate etică şi morală, fondată pe trei principii:
libertatea, proprietatea şi responsabilitatea. Dreptul natural este libertatea de a face tot
ceea ce vrei atât timp cât cel de lângă tine îşi conservă deplina sa libertate, această
libertate de acţiune corespunzând dreptului de a dispune de corpul şi spiritul tău, până
acolo unde se întind. De asemenea, dreptul natural implică noţiunea de
responsabilitate individuală, deoarece omul este raţional, este o fiinţă responsabilă pentru
actele sale. Responsabilitatea relaţionează cu libertatea căci indivizii trebuie să îşi asume
actele şi faptele proprii, ca şi urmările acestora.
Nu în ultimul rând, dreptul nu este numai știință, ci este în egală măsură tehnică
și artă, „adică un ansamblu de mijloace pe care le întrebuinţează organele care
creează dreptul. Legiuitorul trebuie să ştie să selecteze din ansamblul trebuinţelor
sociale pe cele care răspund unor nevoi reale, judecătorul trebuie să posede arta de a
aplica legea în conformitate cu litera şi spiritul său şi potrivit cu multitudinea condiţiilor
de timp, spaţiu şi persoane în care se derulează aspectele de viaţă; la fel procurorul,
avocatul sau organul administrativ”.
Profesorul Ioan Ceterchi a definit dreptul ca „sistemul normelor de
conduita, elaborate si recunoscute de puterea de stat, care orienteaza
comportamentul uman in conformitate cu valorile sociale ale societatii respective,
stabilind drepturi si obligatii
juridice a caror respectare este asigurata la nevoie de forta coecitiva a puterii publice
(de stat)”.
Noţiunea de „drept” nu se referă decât la fapte, la acţiuni. Acestea din urmă
fiind fenomene atribuite unui subiect şi caracterizându-se printr-un aspect voliţional.
Orice
4
acţiune are două elemente: unul extrinsec (manifestarea obiectivă) şi altul intrinsec
(intenţia, manifestarea psihică).
După Giorgio Del Vecchio (Lecţii de filozofie juridică) dreptul, văzut în sens
obiectiv, are următoarele caracteristici:
- bilateralitatea (care reprezintă corelaţia dintre a cere şi a realiza; facultatea
juridică înseamnă facultatea de a cere ceva altora, posibilitatea cererii existând pentru
o parte deoarece cealaltă are datoria de a da sau a nu împiedica);
- generalitatea (caracteristica de a fixa tipuri, prin abstractizare; dreptul obiectiv
se referă la o clasă de cazuri, nu la persoane determinate, având în vedere ceea ce se
repetă mai des în viaţă);
- imperativitatea (presupune un comandament pozitiv sau negativ, punând faţă în
faţă două subiecte, unul având o facultate de a cere, iar celălalt datoria de a da sau a face);
- coercibilitatea (care înseamnă impunerea cu forţa, în caz de neexecutare;
lipsind constrângerea, lipseşte şi dreptul, cele două concepte fiind inseparabile).
Totalitatea normelor juridice în vigoare dintr-un stat se regasesc in dreptul pozitiv
(obiectiv). Dreptul pozitiv (obiectiv) se împarte în mai multe ramuri, având un obiect
propriu de reglementare şi un obiect propriu de studiu.
Cea mai importantă şi mai generală împărţire a dreptului este în:
a) dreptul internaţional are ca obiect raporturile dintre stat sau dintre cetăţenii
diferitelor state;
b) dreptul intern (naţional) are ca obiect raporturile dintre cetăţenii aceluiaşi
stat. La rândul său, dreptul intern (naţional) se împarte în două categorii:
- drept public, care se ocupă de modul de organizare a statului şi a
autorităţiilor publice, de raporturile dintre stat şi cetăţeni şi, în general,
de actele făcute de persoanele investite cu autoritate statală. Dreptul
public se subdivide în: drept constituţional, dreptul administrativ,
dreptul financiar, dreptul penal etc.
- drept privat, care are ca obiect raporturile dintre cetăţenii aceluiaşi
stat. El se subdivide în: drept civil, drept comercial, dreptul familiei,
dreptul muncii etc.
2. Accepţiunile noţiunii de “juridic”

Pe lângă termenul “drept” se mai utilizează şi termenul “juridic”, fie ca
adjectiv (de exemplu în contextul: normă juridică, raport juridic), fie ca noţiune care
excedează celei de “drept”.
Trebuie retinut faptul că:
o juridicul constituie unul din modurile de reflectare pe plan social a
existenţei umane;
o juridicul are un caracter unitar, deşi are o compunere complexă:
psihologică, instituţională, relaţională;
5
o unicitatea fenomenului juridic determină unicitatea ştiinţei dreptului, ca

ştiinţă explicativ-normativă;
o juridicul defineşte o altă componentă a realităţii sociale, alături de politic,
etic, economic.
Apariţia dreptului, ca de altfel şi a statului, a fost un proces complex, căruia nu i
se poate stabili o dată prescrisă de naştere. Apariţia dreptului constituie o necesitate
istorică, dat fiind faptul că menţinerea ordinii nu se mai putea asigura cu ajutorul
sistemului de reguli din comunităţile gentilico-tribale şi se impunea statornicirea unor
alte reguli care să consfinţească noile relaţii sociale.
Formarea dreptului, ca sistem de reguli care exprimă voinţa de stat şi a căror
respectare este asigurată de puterea statului, este un proces complex şi de durată, proces
care prezintă particularităţi de la un popor la altul, de la un stat la altul.
Instituţia dreptului derivă din societate şi îşi găseşte suportul în relaţiile dintre
oameni. Astfel fiind, dreptul este indisolubil legat de evoluţia generală a societăţii, de
particularităţiile societăţii în diferitele sale trepte de dezvoltare istorică.
3.Dimensiunea socială a dreptului
Alături de dimensiunea istorică, dreptul poate fi analizat şi din perspectivă socială,

prin prisma locului acestuia în societate şi prin prisma legăturilor sale cu celelalte
componente ale societăţii. Dreptul, prin regulile sale, intervine în toate activităţile şi
procesele ce se desfăşoară în societate. Anticii spuneau „Ubi societas, ibi jus” (unde
există societate, există justiţie), iar acest dicton nu se referă la stat, ci la comunitate
umană.
Existenţa societăţii, a comunităţii oamenilor, este confirmată pe deplin deoarece,
făcând apel la istorie, vom vedea întotdeauna că oamenii au trăit în comun şi că indivizii
izolaţi nu au realizat nimic. Trăind în comunitate, oamenii au putut să realizeze că există
o legătură indisolubilă între drepturi şi obligaţii, că realizarea justiţiei este posibilă doar
cu referire la societate, că fiecare individ se simte atras de semenii săi, pentru că el are
drept condiţie a propriei existenţe, existenţa societăţii.
Analiza dimensiunii sociale a dreptului implică, totodată, şi analiza legăturilor
dreptului cu celelalte elemente ale societăţii şi locul dreptului între acestea.
Realitatea juridică (juridicul) este o dimensiune inalienabila a realităţii sociale în
condiţii istorice determinate, relaţia între realitatea socială şi realitatea juridică fiind întreg-
parte. Juridicul sau realitatea juridică (denumită uneori şi sistem juridic sau suprastructură
juridică) are un conţinut bogat în care sunt cuprinse:
- conştiinţa juridică;
- dreptul (văzut ca fenomen normativ – dreptul pozitiv)
- relaţiile juridice (ordinea de drept).
Înainte de a fi o realitate normativă (regulă scrisă), dreptul se plasează la nivelul
conştiinţei juridice. Aceasta joacă rolul unui receptor, care identifică nevoile societăţii
şi ale indivizilor, le analizează, le valorizează şi apoi, pe cele considerate necesare, le
trimite
6
spre organele statului specializate – legiuitor – pentru a deveni regulă scrisă – drept. Din
această perspectivă, este evident rolul de receptor şi, în acelaşi timp, tampon, pe care îl
are conştiinţa juridică în societate.
Conştiinţa juridică se structurează pe două paliere:
- o componentă raţională (ideologia juridică);
- o componentă psihică (psihologia juridică)
Cea de-a doua componentă a realităţii juridice o constituie cea instituţională –
dreptul, văzut ca sistem de norme şi (instituţii). Dreptul reprezintă nucleul juridicului,
cadrul său substanţial de referinţă, componenta sa palpabilă, materială. Dreptul este
compus din reguli juridice, ramuri şi subramuri, instituţii de drept în cadrul ramurilor.
Cea de-a treia componentă a realităţii juridice – relaţiile juridice – reprezintă
raporturile, elementele relaţionale, sociologice, cele care fac dovada eficienţei dreptului.
Raporturile juridice se stabilesc între oameni (cei care, la rândul lor, compun societatea)
şi care devin astfel subiecte de drept, care îşi valorifică sau îşi apără drepturile şi
interesele stabilite şi ocrotite prin normele juridice. Această componentă a realităţii
juridice mai este denumită şi ordine de drept, fiind rezultatul desfăşurării
raporturilor juridice în conformitate cu prevederile legale. Privit din această
perspectivă, dreptul apare ca un mod de existenţă a ordinii publice, un factor real de
calmare a conflictelor şi de menţinere în limite de ordine a ciocnirilor de interese.
4. Specificul dreptului de proprietate industrială
În strategia dezvoltării economice, sociale și culturale a unui stat, proprietatea

intelectuală reprezintă o componentă fundamenatală. Proprietatea intelectuală cuprinde,
în mare parte, drepturile legale care rezultă din activitatea intelectuală în domeniile
industrial, ştiinţific, literar şi artistic. În general, legile referitoare la proprietatea
intelectuală au scopul să asigure creatorilor şi celorlalţi producători de bunuri şi servicii
intelectuale, pe termene limitate, drepturile de a controla modul cum sunt folosite
produsele lor. Astfel, modul concret în care se exercită drepturile de proprietate este
fixat în fiecare ţară printr-o legislaţie naţională specifică.
Tradiţional, proprietatea intelectuală cuprinde două ramuri:
- proprietatea industrială – „industrial property” (IP);
- dreptul de autor – „copyright” (©).
Proprietatea industrială se referă la categorii de creaţie intelectuală reproductibilă
industrial sub formă de produse, procedee sau metode. Ea este protejată la solicitare, prin
certificare, brevetare, în baza unei evaluări a unui organism oficial de specialitate.
Elementul comun al celor două domenii constă în faptul că se referă la obiecte ce rezultă
din activitatea intelectuală creatoare a omului în domeniul respectiv. Protecţia proprietăţii
literare, artistice şi ştiinţifice sau protecţia dreptului de autor se referă la faptul că, în
general, anumite practici sau utilizări ale acestor opere sunt considerate ilicite dacă se fac
fără autorizaţia autorului.
7
Obiectele proprietăţii industriale, aşa cum sunt prezentate în Convenţia de la Paris

(din 1883, revizuită de mai multe ori) pot fi clasificate în trei grupe, astfel:
- creaţii ale spiritului uman, cum ar fi: invenţiile şi desenele şi modelele industriale;
- anumite indicaţii folosite în comerţ, cum sunt mărcile (de fabrică, de comerţ şi de
serviciu), indicaţiile de provenienţă pentru produse şi numele comerciale;
- concurenţa neloială.
Noţiunea de proprietate industrială trebuie înţeleasă în accepţiunea cea mai largă,
în sensul că nu se limitează numai la sfera industriei, ci şi la alte domenii economice şi
sociale (economice în general, comerţ, ştiință, agricultură, sănătate, mediu, cultură,
apărare). Ca urmare, proprietatea industrială se referă, deopotrivă, la produse şi
tehnologii industriale, cât şi la produse şi tehnologii alimentare.
Dreptul de proprietate industrială este denumirea generică dată ansamblului
normelor juridice privitoare la dreptul de inventator, dreptul asupra mărcilor de fabrică,
de comerț și de serviciu, precum și de dreptul asupra modelelor de utilitate, asupra
modelelor și desenelor industriale etc.
Sinteza unităţii de învăţare nr. 2
Complexitatea şi diversitatea fenomenelor juridice determină utilizarea mai multor

accepţiuni ale cuvântului „drept”, dintre acestea cele mai importante fiind
următoarele: ştiinţa dreptului; drept obiectiv; drept pozitiv; drept subiectiv; drept
natural. Cea mai utilizată accepţiune este aceea de ştiinţa dreptului, adică un
ansamblu de idei, noţiuni, concepte şi principii care explică dreptul şi prin intermediul
cărora dreptul poate fi gândit.
O altă accepţiune a cuvântului drept este cea de drept obiectiv, adică
ansamblul normelor legale aflat în vigoare.
Dreptul pozitiv se află într-o relaţie de la parte la întreg cu dreptul obiectiv,
respectiv accepţiunea prin care sunt construite toate regulile sau normele care implică
raţiunea, deoarece pozitivitatea este un rezultat numai al raţiunii şi este un efect al
perceperii şi prelucrării informaţiilor obţinute din mediul înconjurător.
Dreptul subiectiv, adică facultatea unui subiect de drept de a-şi valorifica sau de a-
şi apăra împotriva terţilor un anumit interes, legalmente protejat.
Dreptul natural reprezintă accepţiunea care indică natura, mai precis natura umană,
astfel liberatea şi egalitatea îşi au originea şi esenţa în starea de natură fără intervenţia
forţei şi a altor reguli de constrângere.
Legat de originea şi apariţia dreptului, precum şi realizarea dimensiunii istorice a
dreptului, este cunoscut faptul că instituţia dreptului derivă de la societate şi îşi găseşte
suportul în relaţiile reciproce dintre oameni, pentru că dreptul este absolut legat de evoluţia
generală a societăţii, de particularităţile societăţii în diferitele sale stadii de dezvoltare
8
istorică. Dreptul este echivalent oricărei reguli de conduită şi apare nediferenţiat de

orice alte regului de conduită încă din momentul apariţiei primelor forme de organizare
socială.
Dreptul de proprietate industrială cuprinde ansamblul normelor juridice
referitoare la dreptul de inventator, dreptul asupra mărcilor de fabrică, de comerț și
de serviciu, precum și de dreptul asupra modelelor de utilitate, asupra modelelor și
desenelor industriale etc.
Concepte şi termeni de reţinut: drept pozitiv, drept obiectiv, drept subiectiv, drept
natural, realitate juridică, drept de proprietate industrială.
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Prezentaţi accepţiunile noţiunii de „drept”.

2. Care este momentul apariţiei dreptului? Argumentaţi.
3. Care este rolul factorului uman în configurarea dreptului?
4. Definiți dreptul de proprietate industrială.
a) Dreptul pozitiv reprezintă:

1. ansamblul normelor legale;
2. facultatea unui subiect de a-şi valorifica sau de a-şi apăra împotriva terţilor un
anumit interes, legalmente protejat;
3. condiţiile materiale de existenţă a societăţii;
4. totalitatea normelor juridice în vigoare (active) dintr-un stat, aplicabile imediat
şi continuu, obligatorii şi susceptibile a fi aduse la îndeplinire prin coerciţiune
statală;
5. calitatea juridică a voinţei şi interesului.
b) Factorul uman reprezintă zona centrală de interes pentru orice legiuitor întrucât:
1. în ipoteza încălcării normei de către destinatar, instituţia răspunderii urmăreşte
exclusiv restabilirea ordinii de dret;
2. legea constituie un important factor de socializare, modelând şi stimulând
comportamentul uman;
3. dreptul vizează gândurile, viaţa interioară, intenţiile individului;
4. primeşte stimulii pe care îi emite societatea;
5. se interpune între stimulii pe care-i emite societatea şi realitatea normativă.
1. totalitatea relaţiilor care se nasc şi se dezvoltă între participanţii la circuitul juridic;

2. suma fenomenelor, evenimentelor, stărilor de lucruri ce se produc şi se manifestă într-
o societate;
9
3. totalitatea normelor juridice elaborate sau acceptate de către stat în scopul dirijării
comportamentelor oamenilor în societate;
4. totalitatea normelor ce guvernează o societate;
5. totalitatea realităţilor economice, politice, cultural-spirituale, juridice guvernate de
norme specifice care au menirea de a asigura o ordine specifică.
Răspunsurile la Testele de evaluare/autoevaluare: A) 4; B) 2; C) 5.
Bibliografie:
Mariana Ciocoiu, Elemente de teoria statului şi dreptului, Ed. Sitech, Craiova,
2010.
Ion Craiovan, Tratat de teoria generală a dreptului, ediţia a III-a, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2015
Mario G Losano., Marile sisteme juridice. Introducere în dreptul european şi
extraeuropean, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005.
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2015.
Ligia Danilă, Dreptul de autor și dreptul de proprietate industrială, Editura
C.H.Beck, București, 2016.
Costică Voicu, Teoria generală a dreptului, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009.
Simona Cristea, Teoria generală a dreptului, ediţia a 2-a, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2016.

Sistemul de drept.
Componentele dreptului de proprietate
industrială
Cuprins:
101
Introducere
1. Noţiunea sistemului dreptului
2. Criteriile de structurare a sistemului de drept
3. Diviziunea dreptului în drept public şi drept privat
4. Locul legislației industriale în cadrul sistemului de drept
5. Particularități ale componentelor dreptului de proprietate
industrială
Bibliografie
Introducere
Acest curs are în vedere noţiunea sistemului dreptului, conceput ca un întreg în
strânsă dependenţă cu părţile, ca o totalitate omogenă în care normele, instituţiile şi
ramurile de drept dintr-o anumită ţară se întrepătrund atât între ele, cât şi cu sistemul în
întregul său. Sunt tratate şi criteriile de structurare a sistemului de drept, ţinand seama de
complexitatea raporturilor juridice existente, care determină uneori apariţia unor subramuri
de drept, ca efect al grupării mai multor instituţii juridice. De asemenea, este abordată şi
cea mai importantă diviziune a dreptului, în drept public şi drept privat, identificandu-se
locul legislației industriale în cadrul sistemului de drept.

- înţelegerea complexităţii şi diversităţii fenomenelor juridice, care determină utilizarea
mai multor accepţiuni ale noţiunii sistemului dreptului (sistem juridic, sistem al
legislaţiei, sistem al dreptului);
- importanţa cunoaşterii distincţiei dintre limbaj şi terminologia juridică vizând sistemul
dreptului;
- identificarea şi analizarea faptelor şi fenomenelor juridice care implică stabilitatea
semnificaţiilor criteriilor de structurare a sistemului de drept, dar şi diviziunea dreptului în
drept public şi drept privat.

- studenţii se vor familiariza cu conceptele, accepţiunile, sensurile şi semnificaţiile
termenilor juridici;
- dezvoltarea unor abilităţi de înţelegere şi cunoaştere a criteriilor de structurare
a sistemului de drept;
- dezvoltarea unor abilităţi de identificare şi cunoaştere a caracteristicilor componentelor
dreptului de proprietate industrială.
1.Noţiunea sistemului dreptului
Definirea conceptului de „sistem” a generat formularea mai multor opinii,

curente care au surprins în general aceleaşi trăsături esenţiale, însă se deosebesc mai
mult sub aspectul enunţării unor trăsături secundare ale sistemelor. Cea mai generală
definiţie a sistemului îl prezintă ca pe o colecţie de elemente legate între ele prin relaţii
indentificabile, formând un singur tot.
Un sistem este suprasistem pentru părţile sale şi subsistem în componenţa altor
sisteme.
Prin sistem se înţelege un ansamblu de elemente aflate în legătură între ele,
în cadrul unei formaţiuni complexe şi relativ stabile, formaţiune care se comportă ca
un întreg cu proprietăţi şi funcţii proprii, distincte calitativ de proprietăţile
elementelor componente. Aplicată dreptului, această constatare se referă la faptul că
dreptul se prezintă
2
ca un ansamblu de norme juridice aflate în strânsă legătură între ele, în cadrul sistemului
de drept, ce formează un întreg cu proprietăţi şi funcţii proprii, distincte de
proprietăţile normelor juridice. Norma juridică se prezintă ca sistem faţă de ipoteza,
dispoziţia şi sancţiunea care o compun.
Noţiunea sistemului dreptului trebuie să fie analizată din mai multe perspective:
- fie ca sistem juridic (reprezentând o parte componentă a realităţii sociale);
- fie ca sistem al legislaţiei (totalitatea normelor juridice);
- fie ca sistem al dreptului (reprezentând organizarea dreptului, pe ramuri şi
instituţii juridice).
Sistemul juridic ne dezvăluie structura internă (organizarea) dreptului, bazată pe
unitatea normelor juridice şi pe gruparea (diviziunea) lor în anumite părţi, respectiv instituţii
şi ramuri de drept, interdependente.
Sistemul legislaţiei reprezintă modul de organizare a normelor juridice (pe ramuri
şi instituţii juridice), prin voinţa legiuitorului, având la bază mai multe criterii. Din
această perspectivă, norma juridică reprezintă elementul de bază al sistemului dreptului,
sistemul juridic elementar.
Sistemul dreptului stă la baza activităţii legiuitorului, care va adopta sau modifica
norme juridice studiind acest sistem, cunoaşterea sa având înrâurire şi asupra procesului
de interpretare şi aplicare a dreptului, atrăgând atenţia asupra relaţiilor existente între
norme şi instituţii juridice.
Sistemul dreptului nu se confundă cu sistematizarea dreptului sau sistematizarea
legislaţiei ori a actelor normative. Sistemul dreptului ne dezvăluie structura internă a
dreptului, modul său de organizare bazat pe unitatea normelor juridice şi pe diviziunea
sau gruparea acestora în elemente sau părţi interdependente alcătuite din norme, instituţii
juridice şi ramuri de drept. Sistematizarea legislaţiei sau cea legislativă vizează însă
aspectul extern sau modul de manifestare a sistemului, adică gruparea unitară a normelor
în acte normative sau izvoare de drept.
Dreptul este un ansamblu care, în concurenţă cu alte ansambluri, are ca scop
asigurarea coeziunii şi menţinerii acesteia într-o comunitate umană, contribuind, în egală
măsură, atât la crearea structurilor comunităţii, cât şi la buna funcţionare a acestora. Ceea
ce deosebeşte dreptul de alte ansambluri care operează în societate sunt normele juridice
care îl compun, norme având forţă obligatorie şi care sunt puse în operă, la nevoie, prin
forţa de constrângere a statului.
Dreptul nu poate exista doar prin simpla alăturare a normelor juridice, ci există ca
sistem, cu o ierarhizare precisă a componentelor, fiind un ansamblu organizat şi logic. La
ora actuală, conceptul de „sistem” cunoaşte o amplă abordare, putându-se spune că totul
este un sistem: vorbim despre sistemul ideilor, sisteme cognitive, sisteme sociale etc., toate
fiind elemente ale realităţii, ale căror componente sunt organizate şi funcţionează în aşa
fel încât formează un „sistem”.
Norma juridică reprezintă individualul, în raport cu sistemul dreptului care
reprezintă generalul, între elementele sistemului dreptului existând legături bine definite,
un element al său neputând exista izolat, ci numai în relaţie cu celelalte elemente.
3
Subiectele de drept (destinatarii normelor juridice) sunt, la rândul lor, o construcţie

a ordinii juridice şi fac parte din sistemul dreptului. Pe cale de consecinţă, putem afirma
că sistemul creează entităţi, chiar entităţi juridice, cărora li se adresează.
Sistemele de drept se schimbă de la o ţară la alta şi de la o epocă la alta, însa în
interiorul fiecăruia rămâne o idee permanentă, neschimbată: ideea de obligaţie, tendinţa
ideală spre sancţiunea juridică, subiectele şi obiectul raportului juridic.
2. Criteriile de structurare (constituire) a sistemului de drept
Conceptul de structură a dreptului reflectă în mod sintetic proprietăţile normelor,

instituţiilor şi ramurilor de drept şi a relaţiilor dintre acestea. Sistemul dreptului trebuie
conceput ca un întreg în strânsă dependenţă cu părţile, ca o totalitate omogenă în care
normele, instituţiile şi ramurile de drept dintr-o anumită ţară se întrepătrund atât între ele,
cât şi cu sistemul în întregul său.
O problemă fundamentală în studiul sistemului dreptului o reprezintă stabilirea
criteriilor care stau la baza diviziunii sale. Din punct de vedere al structurii, sistemul
dreptului se împarte în ramuri şi instituţii juridice.
a) În literatura juridică, majoritatea autorilor recunosc ca prim criteriu de
delimitare a normelor juridice pe cel al obiectului de reglementare al unei ramuri de
drept. Prin obiect de reglementare se înţelege un anumit grup de relaţii sociale,
raporturi sociale care au anumite trăsături specifice ramurii respective.
În mod practic este dificil uneori de a stabili cu exactitate apartenenţa unei norme
la o ramură sau alta de drept şi, pentru acest motiv, obiectul reglementării juridice nu
este suficient prin el însuşi ca şi criteriu de delimitare a unei instituţii sau ramuri de
drept. Pentru acest motiv, alături de acest criteriu de bază, în literatura juridică s-au
propus şi au fost reţinute şi alte criterii secundare sau auxiliare pentru delimitarea şi
determinarea unei ramuri de drept de celelalte şi anume: metoda de reglementare,
principiile fundamentale sau generale, interesul social, sancţiunile specifice şi calitatea
subiectelor raporturilor juridice.
b) Metoda de reglementare reprezintă mijlocul uzitat de legiuitor pentru
exercitarea unei anumite influenţe asupra diferitelor relaţii sociale; reprezintă de
fapt modul de desfăşurare a raportului social prevăzut de norma juridică. Prin acest
criteriu auxiliar, de natură subiectivă, legiuitorul dirijează conduita indivizilor pe o cale
socialmente utilă de urmat. Astfel, în ramura dreptului civil, obiectul reglementării
juridice îl formează relaţiile patrimoniale, însă, astfel de relaţii le întâlnim
reglementate şi în alte ramuri de drept: dreptul administrativ, funciar, financiar etc.
c) Principiile comune sau fundamentale ale dreptului sunt reguli generale de bază,
comune majorităţii normelor de drept ce compun sistemul juridic sau o ramură, ori
instituţie de drept. Principiile pot avea o importanţă hotărâtoare pentru o anumită
ramură de drept
4
(spre exemplu, principiul legalităţii pedepsei şi incriminării în dreptul penal), dar ele
singure nu pot servi drept criteriu distinctiv între ramuri sau instituţii de drept (întrucât,
spre exemplu, principiul bunei credinţe din dreptul civil îl întâlnim şi în dreptul
administrativ, şi în dreptul internaţional, public, comercial etc.).
d) Interesul social poate determina desprinderea unor raporturi juridice dintr-o
ramură de drept şi migrarea spre unele înrudite ce fac parte dintr-o altă ramură sau spre
o ramură de drept în formare, ca urmare a importanţei pe care o are la un moment dat
în societate o anume realitate socială. Spre exemplu, desprinderea din dreptul
civil a reglementărilor ce au format dreptul familiei ca urmare a nevoii, a interesului
social sporit, acordat de legiuitor relaţiilor de familie. Alteori se pot forma ramuri
mixte sau instituţii juridice cu natură complexă, ori ştiinţe juridice interdisciplinare care
nu sunt altceva decât răspuns la interesul social de a fi reglementate relaţii sociale
distincte şi separarea lor de grupul de norme ce dirijau anterior aceste relaţii sociale
într-o altă ramură de drept (spre exemplu: dreptul penitenciar, umanitar etc.).
e) În timp ce unii autori recunosc calitatea de criteriu de delimitare a sistemului de
drept sancţiunilor juridice, alţii o neagă, considerând că nu poate fi reţinut acest criteriu,
întrucât acelaşi raport juridic poate fi apărat prin mai multe mijloace specifice, prin
sancţiuni aparţinând unor ramuri diferite. Spre exemplu, dreptul de proprietate încălcat
poate fi restabilit prin mijloacele dreptului penal, civil etc., iar sancţiunile pot fi de
asemenea de natură juridică diferită (de drept penal, civil etc.) ceea ce înseamnă că,
pornind doar de la sancţiunea aplicabilă, nu putem delimita natura raportului juridic şi
apartenenţa normei juridice încălcate.
f) Calitatea subiectelor raporturilor juridice poate fi un criteriu auxiliar de
delimitare a ramurilor de drept. Spre exemplu, în ramura dreptului civil subiectele nu
trebuie să aibă calităţi speciale, singura lor calitate de persoană fizică ori juridică fiind
suficientă pentru a participa la raporturi juridice civile. În schimb, în alte ramuri de drept
se cere subiectelor anumite calităţi specifice, cum ar fi, spre exemplu, în raportul de
drept administrativ în care unul din subiecţi trebuie să aibă calitatea de organ
administrativ.
Obiectul reglementării şi principiile comune ale unei ramuri de drept constituie
criteriile obiective ale construcţiei acesteia, iar metoda de reglementare (ansamblul
modalităţilor prin care se dirijează conduita umană) constituie criteriul subiectiv.
Ţinând seama de aceste criterii (obiectul de reglementare şi principiile comune),
ramura de drept stabileşte forme specifice de legătură între normele juridice care
o compun, legături ce determină trăsăturile de trăinicie şi unitate a ramurii,
asigurându-i durabilitatea în timp.
De reţinut este faptul că nu oricăror relaţii sociale le corespunde o ramură de
drept. Ramura de drept se constituie în baza specificului calitativ al unei grupări de relaţii
sociale care impun un complex de norme cu caracter asemănător, dar şi cu note
caracteristice.
Împărţirea pe ramuri de drept porneşte atât de la obiectul reglementării juridice,
respectiv de la relaţiile sociale dintr-un anumit domeniu sau sector de activitate (fiind
5
necesar ca relaţiile între particulari să fie reglementate de anumite norme juridice, grupate
într-o ramură distinctă sau activitatea represivă a statului, care este reglementată de o altă
ramură), cât şi de la principii comune. Astfel, în ramura dreptului civil, obiect de
reglementare îl reprezintă relaţiile sociale, patrimoniale sau nepatrimoniale; relaţiile
sociale cu conţinut patrimonial cad şi sub incidenţa reglementării altor ramuri
de drept (administrativ, fiscal etc.) şi, în aceste condiţii, criteriul obiectului
reglementării (obiect fiind raporturile sociale patrimoniale) se va completa cu criteriul
metodei de reglementare juridică. Dreptul civil cunoaşte metoda echivalenţei (egalitatea
părţilor), pe când în alte ramuri de drept (administrativ sau fiscal) metoda de
reglementare este cea a subordonării uneia din părţi celeilalte.
Instituţia juridică, celălalt element al sistemului dreptului, cuprinde normele
juridice care reglementează o anumită grupă unitară de relaţii sociale, instaurând astfel
o categorie aparte de raporturi juridice. Astfel, în cadrul ramurii de drept civil, există
mai multe instituţii juridice, cum ar fi: instituţia prescripţiei, instituţia moştenirii, a
familiei; în cadrul dreptului penal există instituţia infracţiunii, a tentativei etc.
Totodată, trebuie să ţinem seama de complexitatea raporturilor juridice existente,
care determină uneori apariţia unor subramuri de drept, ca efect al grupării mai multor
instituţii juridice (de exemplu apariţia dreptului maritim, ca subramură a dreptului civil,
având ca izvor Codul maritim).
Complexitatea relaţiilor sociale care reclamă o reglementare juridică determină
apariţia ramurilor de drept şi a instituţiilor juridice, legiuitorul fiind nevoit să ţină seama
de trăsăturile legăturilor sociale atunci când procedează la elaborarea normei juridice.
Toate relaţiile sociale sunt corelate, ceea ce conduce la legături necesare între diferite
ramuri de drept, în vederea asigurării unei coeziuni normative (instituţia juridică a
proprietăţii, de exemplu, cunoaşte reglementări atât în dreptul civil, cât şi în dreptul
fiscal, comercial sau administrativ).
Ramurile de drept şi instituţiile juridice, ca elemente structurale ale sistemului de
drept, sunt strâns legate între ele. La ora actuală, ramura de drept continuă să rămână
criteriul de bază al grupării normelor de drept, fără a se confunda cu ştiinţa juridică de
ramură şi nici cu disciplina didactică din învăţământul juridic, gruparea ramurilor de
drept reflectându-se în clasificarea respectivelor ştiinţe şi discipline. Ramura de drept
cuprinde, în general, mai multe instituţii juridice, alcătuite, la rândul lor, din numeroase
norme înrudite între ele prin obiectul şi metoda de reglementare.
3. Diviziunea dreptului în drept public şi drept privat
Cea mai importantă diviziune a dreptului este cea în drept public şi drept privat,
având utilitatea drept criteriu de distincţie. După cum interesul normei priveşte pe un
particular sau pe stat, după cum scopul urmărit de o dispoziţie legală este acela de a
satisface o nevoie a statului sau una a particularilor, ne-am afla în faţa unei norme de
drept privat sau în faţa unei norme de drept public. Organizarea puterilor publice sau a
serviciilor
6
publice ar interesa mai ales statul, pe când normele referitoare la familie, la contracte şi
la responsabilitatea obişnuită între particulari ar fi de drept privat.
Din sfera dreptului public fac parte dreptul constituţional, dreptul administrativ,
dreptul fiscal, dreptul penal, dreptul procesual penal, iar în sfera dreptului privat intră
dreptul civil, dreptul familiei, dreptul comercial, dreptul muncii, dreptul internaţional
privat.
Absolutizarea opoziţiei dintre drept public şi drept privat duce la ideea că doar în
domeniul dreptului public, adică mai ales al dreptului constituţional şi administrativ ar
exista o dominaţie politică, aceasta fiind în totalitate exclusă din domeniul dreptului privat.
În prezent, diferenţa dintre drept public şi drept privat tinde să preia înţelesul unei
contradicţii dintre drept şi putere nejuridică sau cel puţin nu în întregime juridică, şi în
mod special dintre drept şi stat.
O tendinţă din ce în ce mai pregnantă în evoluţia sistemului dreptului o reprezintă
apariţia unor ramuri noi de drept. Apariţia acestor noi ramuri de drept dovedeşte că
dreptul este dependent de evoluţia tehnicii şi ştiinţei, de evoluţia societăţii în general.
Mai mult decât atât, tot ca rezultat al acestei evoluţii este şi dezvoltarea unor ramuri noi
ale dreptului, care au la bază un contract special (ex: dreptul asigurărilor sau dreptul
transporturilor).
De asemenea, diviziunea clasică în drept public şi drept privat este contrazisă la
acest moment şi de apariţia unor ramuri mixte de drept, cum ar fi dreptul comercial sau
legislaţia rutieră (acestea constituind un drept mixt concret, adică ansamblul de reguli şi
instituţii publice sau private grupate în funcţie de o profesie) sau dreptul penal sau
dreptul procesual penal (care constituie un drept mixt abstract, ce include normele de
drept ce sancţionează comiterea unor infracţiuni în diferite domenii).
Datorită mobilităţii pe care transformările societăţii o cer dreptului, acesta este
nevoit să dea naştere la norme, concepte, ramuri şi instituţii noi, numai în acest fel
juridicul putând să răspundă realităţilor socio-economice şi politice. Totuşi, în
doctrina juridică actuală, se simte nevoia menţinerii diviziunii dreptului în public şi
privat, fundamentul acestei împărţiri neconstând atât în interesul general sau particular
apărat, ci „în forma juridică, modul în care se asigură apărarea drepturilor subiective,
ce se adaugă la criteriul organic, după care dreptul public se referă la guvernanţi, iar
cel privat la guvernaţi. Organele de stat asigură apărarea drepturilor consfinţite în
legi, fie ex oficio, fie la intervenţia şi cererea părţilor interesate. În primul rând ar fi
vorba de dreptul public, în al doilea de dreptul privat”.
O altă clasificare în cadrul sistemului de drept se poate face prin gruparea
normelor după locul producerii efectelor juridice, în drept intern, aplicabil pe teritoriul
unui stat şi subiectelor aflate în spaţiul juridic al acestuia, şi drept interanţional,
cuprinzând reglementări interesând în mod prioritar comunitatea internaţională şi relaţiile
între state, cum ar fi, de exemplu, cazul dreptului internaţional public, dreptul
internaţional privat, dreptul comerţului internaţional, etc.
4. Locul legislației industriale în cadrul sistemului de drept
7
Este un lucru știut că sistemul legislaţiei reprezintă modul de organizare a

normelor juridice (pe ramuri şi instituţii juridice), prin voinţa legiuitorului, având la bază
mai multe criterii. Din această perspectivă, norma juridică reprezintă elementul de bază
al sistemului dreptului, sistemul juridic elementar.
Legislația industrială cuprinde ansamblul regulilor (normelor) juridice elaborate
şi garantate de către stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului
uman în relaţiile din sfera industriei. Pe lângă reglementările naționale, în această
sferă sunt incluse și trebuie aplicate corespunzător și dispozițiile convențiilor,
acordurilor sau tratatelor europene și internaționale la care România este parte.
Cea mai mare parte a reglementărilor din domeniul industrial fac parte din dreptul
privat, însă acesta se află și sub incidența unor reglementări din sfera dreptului public.
La acest moment, graniţa dintre dreptul public şi dreptul privat nu mai este atât de
clară, cele mai numeroase raporturi de drept privat privind şi interesul general. Pe de altă
parte, dreptul privat şi normele sale contribuie la ordinea publică, respectarea acestora
ducând la pace socială. Orice nedreptate s-ar comite contra unui particular, oricât de mică
ar fi, va avea consecinţe faţă de întreaga societate, iar atunci când cineva luptă pentru
dreptul său, luptă pentru paza ordinii legale.
La nivel de terminologie se întâlnește expresia ”drepturi de proprietate
industrială”, care sunt considerate ca făcând parte dintr-un ansamblu denumit proprietate
intelectuală. În această accepțiune, prin proprietate industrială de înțelege ansamblul
regulilor de drept care au ca scop protecția drepturilor de proprietate industrială și a
”know-how-ului/ savoir faire- ului”.
Analizată strict din punct de vedere al proprietății industriale, legislația industrială
cuprinde, în mare parte, regulile care stabilesc drepturile legale care rezultă din activitatea
intelectuală în domeniul industrial. În general, legile referitoare la proprietatea industrială
au scopul să asigure creatorilor şi celorlalţi producători de bunuri şi servicii intelectuale,
pe termene limitate, drepturile de a controla modul cum sunt folosite produsele lor.
Toate ţările au legi care protejează proprietatea industrială în două direcţii principale:
- prima este să statueze expres drepturile morale şi economice ale creatorilor
pentru creaţiile lor şi drepturile de acces ale publicului la aceste creaţii;
- a doua să promoveze, ca act deliberat al politicii guvernamentale, creativitatea
şi aplicarea rezultatelor acesteia prin diseminare şi să încurajeze un comerţ legal (corect),
care să contribuie la dezvoltarea economică şi socială.
5. Particularități ale componentelor dreptului de proprietate

industrială Noțiunea de drept de proprietate industrială are o triplă
accepțiune:
- ramură de drept;
- instituție de drept (instituție juridică) ce cuprinde totalitatea principiilor și
regulilor de drept din domeniul creației intelectuale cu aplicabilitate în industrie;
8
- dreptul subiectiv propriu-zis care aparține autorului creației intelectuale cu

aplicabilitate industrială, respectiv posibilitatea recunoscută de lege titularului dreptului
subiectiv de a folosi în mod exclusiv o creație intelectuală și de a dispune de aceasta în
condițiile legii. Acestui drept subiectiv îi corespunde obligația corelativă de respectare a
sa.
Esenţa dreptului de proprietate industrială constă în prerogativele titularului unui
titlu de protecţie acordat, pe un teritoriu şi un timp limitat, de a realiza, produce şi
valorifica obiectul de proprietate industrială, precum şi de a interzice terţilor
reproducerea, fabricarea şi valorificarea neautorizată a obiectului respectiv. Cu alte
cuvinte este vorba de conferirea prin lege a unui drept de monopol de exploatare a
obiectului de proprietate industrială în favoarea titularului, drept care este limitat în timp
şi în spaţiu.
Ca instituție juridică, dreptul de proprietate industrială reprezintă totalitatea
normelor juridice și a principiilor care reglementează raporturile juridice născute ca
urmare a protejării operelor intelectuale cu aplicabilitate în industrie și semenele
distinctive ale acestei activități.
Dreptul subiectiv de proprietate industrială reprezintă prerogativa, îndrituirea
recunoscută de lege autorului creației cu aplicabilitate în industrie sau a unui semn
distinctiv, de a se comporta de o anumită manieră și de a fi ocrotit de lege în raport cu
obiectul creației sale intelectuale.
În plan teoretic, din perspectiva dreptului de proprietate industrială se disting
3 categorii diferite de creații:
prima categorie o reprezintă creațiile destinate a se aplica în industrie, care
prezintă interes exclusiv în funcție de utilitatea lor și sunt denumite creații
industriale propriu-zise sau creații tehnice. În această categorie intră
invențiile.
a doua categorie o formează creațiile artistice sau ornamentale destinate
industriei, concretizate întru-un obiect cu caracter uitlitar, dar care, spre
deosebire de obiectele din categoria precedentă, nu are un caracter de
noutate și, ca atare, nu este rezultatul unei activități de creație tehnică. În
această categorie intră desenele și modelele industriale.
a treia categorie de creații cuprinde creațiile artistice pure, în care
elementul principal este cel estetic, independent de cel utilitar.
În sensul Convenţiei de la Paris din 18831, protecţia proprietăţii industriale are ca
obiect: brevetele de invenţie, modelele de utilitate, desenele şi modelele industriale,
mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu, numele comercial, indicaţiile de
provenienţă şi
denumirile de origine, precum şi reprimarea concurenţei neloiale.
O altă clasificare a acestor obiecte poate fi structurată
astfel:
creaţiile tehnice (invenţii, modele de utilitate) şi estetice (desene şi modele
industriale);
1
Convenţia pentru protecția proprietății industriale a fost încheiată la 26 martie 1883 la Paris, revizuită
ulterior în mai multe rânduri, astfel încât prevederile ei au devenit o suită de convenții. România a ratificat
această convenție în 1968.
9
semnele distinctive asociate produselor (marcă, nume comercial, indicaţie

geografică);
protecţia împotriva concurenţei neloiale.
Din definiţie se constată că proprietatea industrială se referă la protejarea unor
drepturi cu privire la producerea şi comercializarea produselor industriale, în acest cadru
fiind cuprinse şi produsele industriilor agricole şi a industriei extractive. Prin industrii
agricole se întelege producerea de vinuri, grăunţe, foi de tutun, fructe, vite etc., iar prin
industria extractivă producţia de ape minerale, de minereuri etc.
În funcție de tipul de creație industrială protejat, dreptul de proprietate industrială
est compus din acte normative de drept substanțial care reglementează protecția acestora.
Deşi protecţia proprietăţii industriale este cea care are implicaţii mai multe în
comerţ şi, în legătură cu acesta, în expertizarea calităţii, chiar şi sfera propriu-zisă a
proprietăţii intelectuale este strâns legată de comerţ, şi anume de comercializarea unor
produse legate de dreptul de autor - înregistrările audio-vizuale, programele de calculator,
cărţile, reproducerile de artă etc. Astfel, la cercetarea calităţii loturilor de mărfuri, atât în
cadrul unor expertize a calităţii, de exemplu la analiza calităţii produselor noi, şi nu numai
a acestora, una din etape o constituie analiza respectarea legalităţii. Între aspectele legale
de cercetat, un loc important îl ocupă cele legate de dreptul de proprietate industrială.
Prin drept de proprietate industrială se înțelege ansamblul normelor juridice care
reglementează relațiile sociale formate în legatură cu creațiile intelectuale aplicabile în
industrie, precum și semnele distinctive ale unei asemenea activități.
Componentelor dreptului de proprietate industrială li s-au recunoscut următoarele
caracteristici:
- apariția acestor componente este condiționată de desfășurarea unei activități de creație
intelectuală și de îndeplinirea unor formalități de brevetare sau de înregistrare a creației;
- au ca funcție comună aceea de a identifica pe comercianți și produsele sau serviciile
acestora;
- asigură o garanție constantă a calității produselor și serviciilor rezultate în urma
valorificării lor.
Dreptul de proprietate industrială reprezintă ansamblul normelor juridice
privitoare la dreptul de inventator, dreptul asupra mărcilor de fabrică, de comerț și de
serviciu, precum și de dreptul asupra modelelor de utilitate, asupra modelelor și desenelor
industriale etc.

Dreptul este un ansamblu care, în concurenţă cu alte ansambluri, are ca scop
asigurarea coeziunii şi menţinerii acesteia într-o comunitate umană, contribuind, în egală
măsură, atât la crearea structurilor comunităţii, cât şi la buna funcţionare a acestora.
10
Conceptul de structură a dreptului reflectă în mod sintetic proprietăţile normelor,

instituţiilor şi ramurilor de drept şi a relaţiilor dintre acestea. Sistemul dreptului trebuie
conceput ca un întreg în strânsă dependenţă cu părţile, ca o totalitate omogenă în care
normele, instituţiile şi ramurile de drept dintr-o anumită ţară, se întrepătrund atât între
ele, cât şi cu sistemul în întregul său.
O problemă fundamentală în studiul sistemului dreptului o reprezintă stabilirea
criteriilor care stau la baza diviziunii sale. Din punct de vedere al structurii, sistemul
dreptului se împarte în ramuri şi instituţii juridice.
Ramura de drept stabileşte forme specifice de legătură între normele juridice care
o compun, legături ce determină trăsăturile de trăinicie şi unitate a ramurii,
asigurându-i durabilitatea în timp.
Instituţia juridică, celălalt element al sistemului dreptului, cuprinde normele
juridice care reglementează o anumită grupă unitară de relaţii sociale, instaurând astfel
o categorie aparte de raporturi juridice.
Obiectul reglementării juridice nu este suficient prin el însuşi ca şi criteriu de
delimitare a unei instituţii sau ramuri de drept. Pentru acest motiv alături de acest criteriu
de bază, în literatura juridică s-au propus şi au fost reţinute şi alte criterii secundare
sau auxiliare pentru delimitarea şi determinarea unei ramuri de drept de celelalte şi
anume: metoda de reglementare, principiile fundamentale sau generale,
interesul social, sancţiunile specifice şi calitatea subiectelor raporturilor juridice.
Cea mai importantă diviziune a dreptului este cea în drept public şi drept privat.
Din sfera dreptului public fac parte dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul
fiscal, dreptul penal, dreptul procesual penal, iar în sfera dreptului privat intră dreptul civil,
dreptul familiei, dreptul comercial, dreptul muncii, dreptul internaţional privat.
O tendinţă din ce în ce mai pregnantă în evoluţia sistemului dreptului o reprezintă
apariţia unor ramuri noi de drept. Apariţia acestor noi ramuri de drept dovedeşte că dreptul
este dependent de evoluţia tehnicii şi ştiinţei, de evoluţia societăţii în general.
O altă clasificare în cadrul sistemului de drept se poate face prin gruparea
normelor după locul producerii efectelor juridice în drept intern, aplicabil pe teritoriul
unui stat şi subiectelor aflate în spaţiul juridic al acestuia, şi drept interanţional,
cuprinzând reglementări interesând în mod prioritar comunitatea internaţională şi relaţiile
între state.
Concepte şi termeni de reţinut: sistemul dreptului, sistem juridic, sistem al

legislatiei, criteriu de structurare, institutie juridică, ramura de drept, drept public, drept
privat
Cum se realizează structurarea sistemului de drept?

Diviziunea dreptului în drept public şi drept privat.
Ce cuprinde sistemul dreptului?
Criteriile obiective ale construcţiei ramurii de drept.
Care sunt particularitățile componentelor dreptului de proprietate industrială?
11
Teste de
evaluare/autoevaluare a)
Instituţia juridică cuprinde:
1.o dispoziţie legală de a satisface o nevoie a statului sau una a particularilor;
2. legături necesare între diferite ramuri de drept;
3. normele juridice care reglementează o anumită grupă unitară de relaţii sociale;
4. principiile comune ale unei ramuri de drept;
5. recomandările practicii judiciare în rezolvarea unei cauze.
b) După locul producerii efectelor juridice, dreptul de divide in:

1. drept civil, drept penal, drept procesual penal;
2. drept intern si drept european;
3. drept intern si drept international;
4. drept pozitiv si drept natural;
5. drept international si drept civil.
1. un ansamblu de elemente aflate în legătură între ele, în cadrul unei formaţiuni

complexe şi relativ stabile;
2. sisteme juridice individualizate printr-o serie de trăsături şi funcţii specifice;
3. criterii obiective ale construcţiei unei ramuri de drept;
4. reguli generale de bază, comune majorităţii normelor de drept ce compun sistemul
juridic sau o ramură ori o instituţie de drept;
5. sancţiuni specifice unui domeniu al dreptului.
Răspunsurile la Testele de evaluare/autoevaluare: A) 3; B) 3; C) 4.Bibliografie:

1. Ion Craiovan, Tratat de teoria generală a dreptului, ediţia a III-a, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2015
2. Silviu-Cătălin Săraru, Elemente de Teoria Generala a Dreptului – Caiet
de Seminar, Ed. CH Beck, București, 2010.
3. Ion Santai, Teoria generala a dreptului, Ed. Alma Mater, Sibiu, 2013
4. Costică Voicu, Adriana Voicu, Teoria generală a dreptului, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2013.
5. Ioan Macovei, Tratat de dreptul proprietății intelectuale, Ed. CH Beck, Buc, 2010.
6. Ligia Danilă, Dreptul de autor și dreptul de proprietate industrială, Editura
7. Simona Cristea, Teoria generală a dreptului, ediţia a 2-a, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2016.

Disciplina LEGISLAȚIE INDUSTRIALĂ - Suport de Curs 121
Instituţia statului
Cuprins:
Introducere
1. Noţiunea de stat. Conţinutul şi scopul acestuia
2. Puterea de stat şi organele statului
3. Forma statului
- Forma de guvernământ
- Structura de stat
- Regimul politic
4. Implicațiile statului asupra domeniului proprietății industriale
Introducere
Pornind de la premisa ca dreptul şi statul sunt produse ale vieţii sociale, analiza
rolului şi locului statului în organizarea şi conducerea societăţii a scos în relief natura
istorică a statului, dependenţa formelor sale de transformările social istorice.
Odată cu apariţia statului, relaţiile sociale se pot dezvolta, sub directa influenţă a
unei forţe speciale de constrângere (coerciţia) pe care o deţine statul şi pe care o poate
utiliza împotriva celor care se opun. Este tratată problematica statului (definiţie, forme
etc.), relaţia existentă între stat şi drept, recunoaşterea şi înţelegerea aspectului
aplicativ al studiului dreptului asupra domeniului industrial.

- înţelegerea conceptelor privind dreptul şi statul;
- cunoaşterea obiectivelor privind analiza realităţii societăţii din perspectivele necesităţii
organizării acesteia, apariţia statului, elementele constitutive ale statului, suveranitatea în
condiţiile integrării europene;
- identificarea trăsăturilor instituţiilor juridice şi a mecanismelor statale, ale statului la

începutul mileniului III, funcţilor statului, formei statului, structurii de stat şi regimului
politic.

- studenţii se vor familiariza cu conceptele fundamentale privind dreptul şi statul;
- dezvoltarea unor abilităţi de înţelegere şi cunoaştere a formei statului, a structurii de stat,
a regimului politic, a principalelor mecanisme ale statului;
- dezvoltarea unor abilităţi de identificare şi cunoaştere a teoriilor referitoare la
conceptul, conţinutul şi scopul dreptului în organizarea statului, dar şi a rolului acestuia în
domeniul industrial.
1. Noţiunea de stat. Conţinutul şi scopul acestuia
Ca fenomen social complex, statul este studiat din diverse perspective de către
sociologie, politologie, filosofie, ştiinţele juridice etc. A apărut cu aproape 6 milenii în
urmă în Orientul antic (Egipt, Babilon, China, India). Este şi astăzi instrumentul
conducerii sociale.
Statul reprezintă principala instituţie politică a societăţii, care exercită puterea
suverană, asigurând organizarea şi conducerea societăţii prin prerogativa pe care o are de
a elabora şi aplica dreptul, a cărui respectare o poate garanta prin forţa sa de
constrângere.
Termenul de stat a cunoscut următoarele accepţiuni:
- statul reprezintă puterea centrală, în opoziţie cu comunităţile locale (regiuni,
departamente, oraşe, comune);
- statul este ansamblul autorităţilor publice care asigură guvernarea unei societăţi;
- statul reprezintă o modalitate istorică de organizare socială prin care grupurile
sociale şi-au promovat interesele comune.
- statul desemnează o societate politică organizată (statul român, statul francez,
statul german etc.).
Giorgio del Vecchio a definit statul ca fiind „subiectul ordinii juridice, în care
se realizează comunitatea de viaţă a unui popor, coloana vertebrală a societăţii,
osatura în
jurul căreia se dispun diversele ţesuturi sociale, expresia potenţială a
societăţii”. Statul reprezintă principala instituţie politică a societăţii.
2
Cel care a fundamentat o teorie a statului este Niccolo Machiavelli, considerat

părintele ştiinţei politice moderne. Statul reprezintă o necesitate exterioară faţă de
societatea civilă, manifestată ca supremul instrument de conducere socială.
Sintetic, statul poate fi definit ca o putere organizată asupra unei populaţii, pe un
anumit teritoriu. Toate cele trei elemente constitutive ale statului (teritoriul, populaţia,
puterea) sunt esenţiale pentru existenţa unui stat.
Originea şi apariţia statului
Ca şi în cazul dreptului, apariţia statului este determinată de schimbările petrecute
în orânduirea comunei primitive, schimbări care au facut ca vechile forme de organizare şi
conducere (ginta, tribul, uniunea de triburi) să nu mai fie suficiente, impunându-se o formă
nouă, cea politico-statală. Cu alte cuvinte, statul a apărut ca răspuns la anumite cerinţe,
într-un anumit moment al evoluţiei sociale.
Georges Burdeau, în lucrarea sa intitulată L’Etat, susţine că statul este o idee,
o abstracţie. Oamenii au inventat statul pentru a nu se supune oamenilor; statul este o
formă de putere care înnobilează supunerea, întrucât relaţii de putere – autoritate au
existat dintotdeauna. Statul, apărut ca răspuns la anumite cerinţe într-un anumit
moment al evoluţiei sociale, modifică aceste relaţii. Statul nu mai este constituit pe baza
unei asocieri spontane a indivizilor. Avem de a face aici cu o voinţă de asociere ca
rezultat al unui efort reflexiv; el reprezintă o instituţie menită să funcţioneze în
conformitate cu anumite norme şi în virtutea unei finalităţi distincte: „este forma prin
care grupul se unifică, supunându-se drepului”. Faptul că statul este titular al puterii
nu trebuie să conducă la ideea că ar beneficia de o putere absolută, deoarece puterea
sa este întotdeauna subordonată dreptului.
În sens larg, statul este organizarea politică a societăţii, a unei populaţii în
limitele unui teritoriu istoric, recunoscut de comunitatea internaţională, în care
puterea şi libertatea se înfruntă şi coexistă pentru apărarea valorilor umanităţii.
În sens restrâns, statul este ansamblul autorităţilor publice care asigură
guvernarea, aparatul prin care se realizează direcţionarea societăţii.
2. Puterea de stat şi organele statului
Statul se identifică şi se remarcă prin trei elemente fundamentale, absolut necesare

pentru a putea vorbi de stat în înţelesul deplin şi modern al cuvântului: populaţia,
teritoriul şi forţa publică (puterea de stat).
a) Elementul personal – reprezentat de populaţie, denumită generic colectivitate
umană, socială, cea asupra căreia acţionează statul. Între populaţie determinată generic,
fiecare membru al acesteia şi instituţiile statului există o legătură juridică (cetăţenia),
morală şi, uneori, tradiţionalist-religioasă. Populaţia, indiferent că se constituie ca naţiune
sau numai ca popor, se raportează la un anumit teritoriu pe care este aşezată, faţă de care
are anumite drepturi şi obligaţii, dar şi interese.
3
b) Elementul material (teritoriul) reprezintă un criteriu politic în baza căruia

statul îţi stabileşte legăturile cu cetăţenii, îşi construieşte o structură specială a
aparatului de conducere şi se conştientizează conceptul de suveranitate.
Giorgio del Vecchio, referindu-se la teritoriu, spunea că acesta este “o suprafaţă
de pământ bună de locuit în raport permanent cu populaţia” .
Teritoriul unui stat este reprezentat de spaţiul geografic alcătuit de suprafaţa de
pământ, de subsol, ape şi coloana de aer de deasupra acestora, asupra cărora statul îşi
exercită suveranitatea. Cu alte cuvinte, teritoriul unui stat este compus din: partea terestră;
partea acvatică, formată din apele interioare şi teritoriale; subsolul părţilor terestră şi
acvatică; spaţiul aerian de deasupra părţilor terestră şi acvatică, până la limita superioară
a atmosferei.
Dreptul statului asupra întregului teritoriu este un aspect al suveranităţii sale.
c) Forţa publică (puterea de statului sau puterea de stat). Statul îşi creează un
aparat din ce în ce mai complex pe care îl utilizează, potrivit ordinii juridice, pentru
apărarea ordinii în societatea respectivă. Acest element, puterea de stat, devine criteriul
esenţial al statului, o componentă de baza a conţinutului statului, care poate fi definită ca
o formă istoriceşte determinată şi variabilă de autoritate (în societate existând
următoarele forme de autoritate: morală, politică, religioasă, juridică).
Puterea de stat se deosebeşte de celelalte categorii sau forme de autoritate prin
următoarele trăsături:
- are caracter politic;
- are o sferă generală de aplicabilitate,
- dispune de structuri specializate care o realizează (la nevoie, prin
mijloace violente);
- este suverană.
Aceste caracteristici sunt cu atât mai importante în epoca actuală când conceptul de
stat naţional face obiectul unor analize şi abordări în contradicţie cu doctrina clasică.
Puterea de stat este suverană, suveranitatea desemnând prerogativa (dreptul) statului de
a organiza şi conduce societatea şi de a stabili raporturi cu alte state. Suveranitatea are
două laturi:
- latura internă (supremaţia);
- latura externă (independenţa sau neatârnarea)
Astfel, latura internă a suveranităţii statului este cea care se referă la puterea
acestuia de a conduce societatea, de a comanda în ultimă instanţă, prerogativă ce se
materializează în elaborarea normelor juridice şi în urmărirea aplicării acestora în
practică, pentru realizarea idealului său, acela al ordinii de drept. Mai mult,
fiecare stat îşi organizează „treburile interne” potrivit ideologiei pe care o promovează
şi filosofiei pe care o dezvoltă în numele acesteia. În consecinţă, statul, prin intermediul
dreptului, stabileşte modul de organizare şi mecanismul de funcţionare a puterilor
publice, statutul juridic al cetăţenilor, regimul proprietăţii, organizarea partidelor
politice, cadrul general al obiectivelor economice de importanţă strategică.
4
Sub aspectul laturii sale externe, suveranitatea reprezintă ansamblul activităţilor

ce alcătuiesc comportamentul statului în raporturile cu celelalte state, demersurile
sale concrete în vastul teritoriu de acţiune al societăţii naţiunilor. Această latură a
suveranităţii este denumită şi independenţa puterii sau neatârnarea acesteia.
Statul îşi stabileşte singur, fără amestecul vreunui alt stat, politica sa internă şi
externă, manifestându-şi astfel independenţa în domeniul relaţiilor internaţionale, fiind
obligat în acelaşi timp să respecte normele dreptului internaţional, precum şi drepturile
suverane ale altor state.
Pentru realizarea funcţiilor sale, statul îşi organizează un sistem de instituţii, de
organe, care dau expresie concretă puetrilor publice. Modul lor de funcţionare, repartizarea
competenţelor, atribuirea unor prerogative specifice sunt conţinute în legi, Constituţie, în
legile organice şi în legile subsecvente acestora.
Prin instituţie, în sens restrâns, se înţelege un grup de norme juridice, unite prin
criteriul unui obiect comun de reglementare, obiect care îi asigură unitatea şi permanenţa.
Instituţiile de stat (publice) cuprind autorităţile însărcinate să realizeze puterea
politică şi să aplice normele privitoare la această organizare.
Noţiunea mai este utilizată şi cu sensul de instituţie juridică. În general,
instituţia juridică este o parte a unei ramuri de drept. Ex: instituţia căsătoriei.
Elementul de bază al mecanismului statului îl constituie organul de stat. Acesta
reprezintă acea parte componentă a aparatului de stat, învestită cu competenţă şi putere
şi care se caracterizează prin faptul că aceia care o compun au o calitate
specifică – funcţionari, deputaţi, senatori, magistraţi etc. Potrivit criteriilor care stau la
baza separaţiei puterilor, se poate vorbi despre organe ale puterii legislative, executive
şi judecătoreşti. Fiecare categorie de organe duce la îndeplinire o anumită formă de
activitate în baza competenţei care îi este conferită prin lege. Actele acestor organe pot fi
realizate, în caz de nevoie, prin constrângere. Aceste organe pot avea competenţă
materială, teritorială sau personală.
Statul are următoare funcţii: funcţia legislativă, funcţia executivă şi administrativă,
funcţia jurisdicţională şi funcţia externă.
a) Funcţia legislativă – stabileşte dreptul, normele generale şi obligatorii de conduită;
b) Funcţia executivă – prin care se organizează aplicarea legilor, punerea lor în aplicare
în cazuri concrete;
c) Funcţia judecătorească – sancţionează încălcarea legilor şi soluţionează litigiile
juridice;
d) Funcţia economică – organizează activitatea economică;
e) Funcţia socială – organizează un sistem de protecţie socială, asigurări sociale şi de
sănătate;
f) Funcţia culturală – asigurarea unor condiţii corespunzătoare de instruire şi educare a
tuturor cetăţenilor.
5
3. Forma statului
Forma statului este un concept complex care exprimă modul de organizare

a conţinutului puterii, structura internă şi externă a acestui conţinut.
Laturile componente ale formei de stat sunt: forma de guvernământ, structura
de stat şi regimul politic
3.1. Forma de guvernământ – desemnează modul în care sunt constituite şi

funcţionează organele supreme ale statului, iar din acest punct de vedere, cele mai întâlnite
forme de guvernământ au fost şi sunt monarhia şi republica.
a) Monarhia se caracterizează prin faptul că şeful statului este un monarh
(rege, domn, împărat, prinţ, emir) ereditar sau desemnat, potrivit unor proceduri
specifice, în funcţie de tradiţiile regimului constituţional. Cele mai cunoscute tipuri de
monarhii sunt: monarhiile constituţionale (caracterizate prin limitarea puterilor
monarhului de către legea fundamentală a statului, pe care monarhul nu o poate
modifica, însă acesta poate dizolva Parlamentul, poate organiza noi alegeri, având
dreptul de a respinge legile votate de parlament) şi monarhiile parlamentare
(caracterizate printr-o autoritate redusă a monarhului, Parlamentul fiind, în fapt,
abilitat să formeze guvernul pe baza majorităţii parlamentare, formă de guvernământ
care există astăzi în Anglia, Belgia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Olanda).
b) Republica este forma de guvernământ în care cetăţenii aleg un şef de stat
denumit, de regulă, preşedinte, iar în cadrul acesteia guvernarea se realizează prin
reprezentanţi aleşi după proceduri electorale stabilite prin lege. Preşedintele poate fi ales
direct prin vot universal sau de către parlament. Cele mai cunoscute forme de republică
sunt republicile parlamentare şi republicile prezidenţiale.
Republicile parlamentare - şeful statului este ales de către parlament, în faţa
căruia răspunde, iar ca urmare poziţia acestuia este inferioară parlamentului. Astfel de
forme de guvernământ întâlnim în prezent în Germania, Austria, Italia, Finlanda, Ungaria.
Republicile prezidenţiale - alegerea şefului statului se face fie direct, prin vot
universal, egal, secret şi liber exprimat de către cetăţeni, fie indirect, prin intermediul
colegiilor electorale sau al electorilor (cazul alegerii preşedintelui SUA). În cadrul acestor
forme de guvernământ, prerogativele preşedintelui sunt puternice (în SUA, preşedintele
este şi şeful Guvernului). Asemenea republici sunt: SUA, Franţa, Rusia.
3.2. Structura de stat

Structura de stat desemnează organizarea de ansamblu a puterii în raport cu
teritoriul, criteriu în funcţie de care statele se clasifică în: state unitare (simple) şi state
compuse (federale).
6
Statul unitar sau simplu se caracterizează prin existenţa unei formaţiuni statale
unice şi a unui singur rând de organe centrale de stat (un singur legiuitor, un singur
guvern, un singur organ judecătoresc suprem). Sunt state unitare: România, Bulgaria,
Italia, Suedia, Ungaria, Franţa.
Statul federativ (compus sau unional), este format din două sau mai multe state
membre, din unirea cărora se creează un stat nou – federaţia, ca subiect unitar de drept. În
aceste state există două rânduri de organe de stat centrale: organele federaţiei (Parlament,
Guvern, organ suprem de justiţie) şi organele statelor membre, în sensul că fiecare stat
are un Parlament, un Guvern şi un organ de justiţie suprem propriu. Parlamentul federal
este, de regulă, bicameral. Sunt state federative: Statele Unite ale Americii, Mexicul,
Canada, Argentina, Brazilia, India, Germania, Australia, Elveţia.
Comparaţie state federative - state confederative
Statele federative
Presupun o comunitate a statelor nesuverane, care dispun de un stat central cu
competenţe şi personalitate distinctă faţă de celelalte state membre. Statul federativ se
caracterizează prin urmatoarele trasături:
- Ordinea constituţională comună. Aceasta se regăseşte în existenţa unei singure
constituţii care are prioritate asupra tuturor celorlalte reglementări
- Funcţiile statului sunt împărţite între statul federal şi statele membre. În
consecinţă, în cadrul statului federal se întâlnesc paralel organe ale puterii şi ordinii de
drept federale şi organe ale puterii şi ordinii ale statelor membre;
- Statul federal e însărcinat cu rezolvarea problemelor comune, el reprezentând
şi statul în relaţiile internaţionale;
- Statele membre îşi păstrează o autonomie relativă. Ele au o legislaţie proprie,
organe şi instituţii proprii de aplicare a acesteia fără a se substitui celor ale statului
federal. Sub rezerva respectării constituţiei federale, fiecare stat are o ordine
constituţionala proprie, consacrată în constituţia sa.
State confederative
Sunt state suverane, ele păstrându-şi supremaţia şi independenţa în mod integral.
Au luat naştere prin asocierea a două sau mai multe state care au convenit să-şi creeze
sau nu organe comune, păstrându-şi suveranitatea şi calitatea de subiect de drept
internaţional.
Confederaţia are următoarele caracteristici:
- statele asociate sunt independente, suverane, atât în plan intern, cât şi
internaţional;
- naşterea confederaţiei este rezultatul voinţei statelor membre, creaţia unui act
juridic de drept internaţional;
- poate presupune existenţa unuia sau mai multor organisme comune, dar cu
autoritate limitată, bine precizată şi stabilită (şeful statului, organe diplomatice), aşa cum
a fost cazul Austro-Ungariei.
7
De cele mai multe ori, competenţa statului confederativ se rezuma la consultarea,

armonizarea unor poziţii, decizii în plan internaţional. Ca exemple de confederaţie de state
pot fi menţionate: S.U.A. între 1778-1787, Confederaţia Elveţiană între 1815-1848,
Imperiul Austro-Ungar 1867-1918, Comunitatea statelor independente, ce grupează o
parte din fostele state din spaţiul sovietic. Regimul politic constituie modul
concret de organizare, instituţionalizare şi funcţionare a sistemului politic şi de
exercitare a puterii politice de către o forţă social-politică în cadrul unei comunităţi
sociale sau a unui sistem social. El are în vedere modul concret de constituire, organizare
şi funcţionare a sistemului politic, în principal a statului şi a instituţiilor acestuia).
3.3. Regimul politic

Ca latură componentă a formei statului, regimul politic reprezintă modalităţile
practice prin care puterea politică este organizată într-o ţară determinată.
Din punct de vedere al regimului politic, statele se clasifică în: state democratice,
state oligarhice şi state monocratice (despotice).
Statele democratice se caracterizează prin faptul că autoritatea publică
se întemeiază pe voinţa poporului, exprimată prin alegeri libere şi corecte, autoritate
care proclamă şi garantează libertăţile publice, sistemul pluralist,
responsabilitatea guvernanţilor, exercitarea imparţială a justiţiei, separarea puterilor în
stat, respectarea fiinţei umane şi a statului de drept.
Statele oligarhice se caracterizează prin aceea că autoritatea publică este deţinută
şi exercitată de o categorie restrânsă de persoane, de o minoritate, aceştia din urmă
nedeţinând puterea în baza unui mandat acordat de popor, ci pe baza unor criterii
prestabilite ca de exemplu: vârstă (geontocraţia), avere (plutocraţia), naştere (aristocraţia).
Statele monocratice se caracterizează prin faptul că autoritatea publică, puterea în
expresia ei directă, este exercitată de o singură persoană (rege, împărat, prinţ, conducător,
preşedinte). Monocraţia a dus, în cele din urmă, la totalitarism, la tiranie şi despotism
(exemplu: Germania, sub conducerea lui Hitler; Italia, sub conducerea lui Mussolini;
URSS, sub conducerea lui Stalin; România, sub dictatura lui Ceauşescu).
4. Implicațiile statului asupra domeniului proprietății industriale

Aşa cum rezultă din cuprinsul articolului 1 din Constituţie, România este stat
naţional, suveran, independent, unitar şi indivizibil, stat de drept, democratic şi social.
Statul de drept este acela în care domnia legii este evidentă, în care sunt
proclamate, garantate şi valorificate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti în care se
realizează echilibrul, colaborarea şi controlul reciproc al puterilor publice, în care este
garantat şi se realizează accesul liber la justiţie.
În statul de drept se stabilesc competenţe clare pentru fiecare autoritate publică,
astfel încât substituirea unei autorităţi în locul alteia să fie exclusă din punct de vedere
8
legal. Orice autoritate publică are obligaţia de a-şi duce la îndeplinire sarcinile şi
prerogativele cu care a fost învestită.
România este şi un stat social pentru că trebuie să imprime tuturor acţiunilor
economice şi politice un conţinut social pregnant, fundamentat pe valori etice şi umane,
care să permită exprimarea deplină a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, valorificarea
egală a şanselor.
Statul urmărește protecția dreptului de proprietate industrială prin elaborarea
normelor juridice care reglementează creațiile intelectuale industriale. În plus, de la
intrarea în vigoare a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene în 2009 (TFUE),
Uniunea Europeană are o competență explicită în domeniul drepturilor de proprietate
intelectuală (articolul 118).
Cetățenii fiecărei țări a Uniunii Europene se bucură în toate celelalate țări ale UE,
în ceea ce privește protecția proprietății industriale, de avantajele pe care legile
respective le acordă în prezent sau le vor acorda în viitor cetățenilor proprii naționali,
aceasta fără a se prejudicia drepturile prevăzute în mod special în convenții și acorduri
internaționale.
La baza colaborării internaţionale dintre state în domeniul protecţiei proprietăţii
industriale stă Convenţia de la Paris din 1883, revizuită de mai multe ori (ultima dată la
Stockholm în 1967), la care România a aderat în 1968. În aceeaşi măsură în care se pune
problema apărării drepturilor celor care deţin o proprietate industrială se pune şi
problema protejării drepturilor creatorilor de opere literare şi artistice prin norme juridice
elaboarate la nivel statal. Pentru protecţia drepturilor aceastora s-a încheiat Convenţia de
la Berna din 1886, activitatea definindu-se ca protecţia proprietăţii intelectuale. Ambele
convenţii - de la Paris şi de la Berna - au dus şi la crearea structurilor organizatorice
corespunzătoare. În 1967, s-a creat, pentru asigurarea unei colaborări
internaţionale corespunzătoare,
Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (OMPI).
Ca fenomen social complex, statul este studiat din diverse perspective de către
sociologie, politologie, filosofie, ştiinţele juridice etc.
Statul reprezintă principala instituţie politică a societăţii, care exercită puterea
suverană, asigurând organizarea şi conducerea societăţii prin prerogativa pe care o are de
a elabora şi aplica dreptul, a cărui respectare o poate garanta prin forţa sa de
constrângere.
Ca şi în cazul dreptului, apariţia statului este determinată de schimbările petrecute
în orânduirea comunei primitive, schimbări care au făcut ca vechile forme de
organizare şi conducere (ginta, tribul, uniunea de triburi) să nu mai fie suficiente,
impunându-se o formă nouă, cea politico-statală. Cu alte cuvinte, statul a apărut ca
răspuns la anumite cerinţe, într-un anumit moment al evoluţiei sociale.
Statul se identifică şi se remarcă prin trei elemente fundamentale:
9
a) Elementul personal – reprezentat de populaţie;

b) Elementul material (teritoriul);
c) Forţa publică (puterea de stat).
Puterea de stat este suverană, suveranitatea desemnând prerogativa (dreptul)
statului de a organiza şi conduce societatea şi de a stabili raporturi cu alte state.
Suveranitatea are două laturi:
- latura interna (supremaţia);
- latura externa (independenţa sau neatârnarea)
Laturile componente ale formei de stat sunt: forma de guvernământ, structura de
stat şi regimul politic
România, aşa cum rezultă din cuprinsul articolului 1 din Constituţie, este stat
naţional, suveran, independent, unitar şi indivizibil, stat de drept, democratic şi social.
Statul are următoare funcţii, astfel: funcţia legislativă, funcţia executivă şi
administrativă, funcţia jurisdicţională şi funcţia externă. Pentru realizarea funcţiilor
sale, statul îşi organizează un sistem de instituţii, de organe, care dau expresie concretă
puterilor publice. Modul lor de funcţionare, repartizarea competenţelor, atribuirea unor
prerogative specifice sunt conţinute în legi, Constituţie, în legile organice şi în legile
subsecvente acestora. Instituţiile de stat (publice) cuprind autoriăţile însărcinate să
realizeze puterea politică şi să aplice normele privitoare la această organizare.
Elementul de bază al mecanismului statului îl constituie organul de stat. Acesta
reprezintă acea parte componentă a aparatului de stat, învestită cu competenţă şi putere,
care se caracterizează prin faptul că aceia care o compun au o calitate specifică –
funcţionari, deputaţi, senatori, magistraţi etc.
Concepte şi termeni de reţinut: stat, suveranitate, instituţie (organ) de stat, federaţie,

confederaţie, republică parlamentară, republică prezidenţială
Întrebări de control şi teme de dezbatere:

1. Care sunt funcţiile statului?
2. Stabiliţi regimul juridic al noţiunii de stat.
3. Elementele definitorii ale relaţiei dintre drept şi stat.
4. Analizaţi comparativ republica parlamentară cu cea prazidenţială.
A) Statul unitar sau simplu:

1. are două rânduri de organe de stat centrale;
2. se referă la substituirea unei autorităţi în locul alteia, care este exclusă din punct de
vedere legal;
3. se caracterizează prin existenţa unei formaţiuni statale unice şi a unui singur rând
de organe centrale de stat;
10
4. reprezintă modalitatea practică prin care puterea politică este organizată într-o ţară;
B) Funcţia executivă a statului are în vedere:

1. organizarea activităţii economice;
2. stabileşte dreptul, normele generale şi obligatorii de conduită;
3. asigurarea unor condiţii corespunzătoare de instruire şi educare a tuturor cetăţenilor.
4. organizează aplicarea legilor, punerea lor în aplicare în cazuri concrete;
C) Laturile componente ale formei de stat sunt:

1. forma de guvernământ, organul de stat şi regimul politic;
2. forma de guvernământ, structura de stat şi regimul politic;
3. organul de stat, structura de stat şi regimul politic;
4. instituţia de stat, organul de stat, structura de stat.
Bibliografie:
Simona Cristea, Teoria generală a dreptului, ediţia a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2016.
Ioan Humă, Cunoaştere şi interpretare în drept: accente axiologice, Ed. Academiei
Române, Bucureşti, 2005.
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ediţia a V-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2014.
Costică Voicu, Cezar Tită, Anton Răşcanu, Mariana Ciocoiu, Iuliana Savu, Teoria
generală a dreptului, Editura Fundaţiei de Mâine, Bucureşti, 2011.
Giorgio del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1993.
Ioan Macovei, Tratat de dreptul proprietății intelectuale, Ed. CH Beck, București,
2010.
Ligia Danilă, Dreptul de autor și dreptul de proprietate industrială, Editura C.H.Beck,
București, 2016.

Principiile dreptului
Cuprins:
Introducere
1. Noţiunea şi delimitarea principiilor dreptului
2. Originea şi importanţa teoretică şi practică a principiilor dreptului
3. Prezentarea generală a principiilor dreptului
4. Principii specifice domeniului legislației industriale.
Bibliografie
Introducere
Principiile de drept sunt ideile conducătoare ale conţinutului tuturor normelor
juridic, având un rol constructiv şi valorizator pentru sistemul de drept, în sensul că ele
cuprind cerinţele obiective ale societăţii specifice procesului de constituire a dreptului şi
procesului de valorizare a acestuia. Principiile dreptului asigură sistemului de drept
fundamental omogenitatea, echilibrul, coerenţa şi capacitatea dezvoltării unei forţe
asociative. Rolul principiilor este subliniat, mai întâi, în relaţia specifică procesului de
creaţie legislativă, legiuitorul având în vedere principiile generale în momentul în care
construieşte soluţii legislative. În acest sens este necesară studierea delimitării principiilor
dreptului, originea şi importanţa teoretică şi practică, clasificarea şi identificarea
principiilor dreptului.

- înţelegerea conceptelor privind principiile generale ale dreptului;
- cunoaşterea obiectivelor importante din perspectiva înţelegerii şi analizei a noţiunii şi
delimitării principiilor dreptului;
- identificarea elementelor de bază privind principiile generale ale dreptului, originea şi
importanţa teoretică şi practică a principiilor dreptului.

- studenţii se vor familiariza cu conceptele principiilor dreptului, originea şi importanţa
teoretică şi practică a acestora;
- dezvoltarea unor abilităţi de înţelegere şi cunoaştere a principiilor generale ale dreptului
şi clasificarea acestor principii;
- dezvoltarea unor abilităţi de identificare şi cunoaştere a corelaţiei dintre principiile
dreptului şi categoriile şi conceptele juridice care servesc drept mijloace pentru principiile
fundamentale ale dreptului.
1.Noţiunea şi delimitarea principiilor dreptului
Originea cuvântului „principiu” vine de la denumirea grecească „arhe”, pe

care romanii au tradus-o cu „principium”, care înseamnă „început”, şi are
semnificaţia de element fundamental, conducător, de căpătâi; din aceste elemente de
bază s-a ajuns la sensul juridic pe care îl are „principiul”, adică idee de bază, idee
conducătoare.
Principiile dreptului sunt acele idei fundamentale, postulate călăuzitoare, directoare,
care orientează elaborarea şi aplicarea normelor juridice într-o ramură de drept sau la
nivelul întregului sistem de drept. Ele au forţa şi semnificaţia unor norme superioare,
generale, ce pot fi formulate în textele actelor normative, de regulă în Constituţii, sau dacă
nu sunt formulate expres, sunt deduse în lumina valorilor sociale promovate.
2
Un principiu general de drept este rezultatul unei experienţe sociale şi o reflectare

a unor cerinţe obiective ale evoluţiei societăţii, ale convieţuirii sociale, ale asigurării
acelui echilibru necesar între drepturile unora şi obligaţiile altora.
Rolul constructiv al principiilor dreptului este dat de relaţia specifică momentului
creării dreptului, iar acest moment este marcat de influenţa tradiţiei şi a inovaţiei.
Principiile dreptului se caracterizează în primul rând prin mobilitate, deoarece ele
provin din acele norme juridice care reglementează relaţiile sociale cele mai importante
din societate, iar acest fapt le conferă o deosebită importanţă practică pentru faptul că:
- au un rol important în actul de realizare a dreptului;
- sunt respectate în activitatea de elaborare a actelor normative;
- în ele sunt oglindite valorile fundamentale (libertatea şi demnitatea omului);
- ele garantează afirmarea şi protecţia drepturilor fundamentale ale omului.
În domeniul dreptului, termenul „principiu” desemnează o idee de bază,
un fundament al regulilor sociale şi cu precădere al celor juridice, găsindu-şi
explicarea în axiome doctrinare. Sunt utilizate în anumite situaţii expresii uzuale cum ar
fi aforismele, axiomele şi maximele, expresii care vin să completeze conţinutul,
pentru o mai bună înţelegere a structurii şi a fundamentului juridic exprimat.
Principiul este definit în terminologia statelor lumii ca o „sursă”, ca o
cauză primară, ca o lege generală care se referă la un ansamblu de fenomene şi care
verifică, prin exactitatea consecinţelor lor, comportamentul social, devenind ca o
regulă generală ce călăuzeşte conduita oamenilor din punct de vedere juridic. Sensul cel
mai utilizat este „de început” şi în mod curent se foloseşte ca element fundamental,
idee de bază pe care se întemeiază o teorie ştiinţifică, un sistem politic, o lege
fundamentală a unei ştiinţe, a unei arte, a unei discipline.
Principiile dreptului au forţa şi semnificaţia unor norme superioare atunci când ele
sunt formulate în textele actelor normative, în special în legea fundamentală a oricărui stat
democratic, iar dacă nu se regăsesc în formularea expresă a acestora, ele pot fi deduse
din perspectiva valorilor sociale pe care le apără şi le reglementează.
Principiile de drept care stau la baza construirii unor sisteme de drept în raport cu
organizarea statală poartă denumirea de principii ontologice, pornind de la existenţa
şi esenţa sistemului de stat şi de drept respectiv.
2. Originea şi importanţa teoretică şi practică a principiilor dreptului
Principiile generale ale dreptului nu sunt create de cercetători, filosofi sau legiutori,
ele sunt doar descoperite şi formulate de către aceştia, aceste principii fiind produsul
nevoilor societăţii omeneşti. Ele se caracterizează prin mobilitate. Unele principii generale
ale dreptului sunt incluse în textul normelor, iar la altele legea face referire la ele. Atunci
când nu sunt incluse în norme, principiile fundamentale ale dreptului devin aplicabile prin
recunoaşterea şi deducerea lor, din conţinutul unor norme de drept.
Explicarea originii principiilor dreptului a constituit o preocupare permanentă
pentru şcolile şi curentele de gândire juridică. De cele mai multe ori, cu prilejul explicării
şi
3
interpretării fenomenului juridic ca atare, al descifrării poziţiei sale în sistemul legăturilor

dintre oameni, apar în conştiinţa oamenilor ca adevărate porunci divine impuse
formaţiunilor sociale.
Principiile generale de drept sunt prescripţiile fundamentale care canalizează
crearea dreptului şi aplicarea sa. Ele sunt străbătute de o dublă dialectică1:
- dialectica externă - priveşte dependenţa principiilor de ansamblul condiţiilor
sociale, de structura societăţii în ansamblu;
- dialectica internă - priveşte ansamblul legăturilor interne caracteristice
sistemului juridic şi interferenţele părţilor sale componente.
În privinţa utilităţii practice a studiului principiilor generale ale dreptului, putem
să analizăm acest fapt din două perspective:
1. Perspectiva prin care principiile dreptului trasează linia directoare pentru
sistemul juridic şi fără ele dreptul n-ar putea fi conceput; în acest sens, principiile de drept
exercită o acţiune constructivă, ele orientează activitatea legiuitorului.
2. Perspectiva prin care principiile generale au rol şi în administrarea justiţiei, iar
cei însărcinaţi cu aplicarea dreptului trebuie să cunoască nu numai „litera” legii, ci şi
„spiritul său”, iar principiile de drept alcătuiesc chiar „spiritul legii”.
În cazuri determinate, principiile de drept ţin loc de normă de reglementare, atunci
când, într-o cauză civilă sau comercială, legea “tace”, judecătorul soluţionând cauza
în temeiul principiilor generale de drept şi, în concluzie, acţiunea principiilor dreptului
are ca rezultat conferirea certitudinii dreptului şi a coerenţei sistemului legislativ.
Cunoaşterea principiilor de drept are importanţă deosebită întrucât asigură coerenţa
procesului de elaborare a normelor juridice şi apoi sprijină organele de aplicare în
procesul realizării dreptului.
Principiile de drept sunt extrase din dispoziţiile constituţionale sau sunt deduse pe
cale de interpretare, iar clasificarea lor este modalitatea de a răspunde prin conţinutul
necesităţii soluţionării cauzelor sociale ce se impun în mod esenţial legiuitorului.
Din punct de vedere al conţinutului lor, principiile pot fi de inspiraţie filozofică,
socială, politică, juridică sau pot să aibă preponderent caracter juridic sau tehnico-juridic
ori pot avea exclusiv acest caracter (de exemplu: principiul "lex speciali derogat
principali" - legea specială derogă de la cea generală).
După criteriul importanţei şi sferei de acţiune, principiile pot fi:
- principii generale sau fundamentale (studiate de teoria generală a
dreptului)
- principii de ramură (studiate de ştiinţele juridice de ramură).
Cele mai importante principii generale ale dreptului sunt următoarele:
1. Asigurarea bazelor legale de funcţionare a statului
2. Principiul libertăţii şi egalităţii
3. Principiul responsabilităţii
1
Dialectica reprezintă o teorie sau o metodă generală de cercetare a realităţii, care priveşte fenomenele ca
fiind în stransă legatură şi în condiţionare reciprocă. La bază, conceptul reprezenta arta descoperirii
adevărului prin confruntarea unor raţionamente contrare.
4
4. Principiul echităţii şi justiţiei.
Caracteristicile principiilor fundamentale ale dreptului

- În fiecare tip istoric de stat şi drept se întâlnesc principii proprii;
- Principiile fundamentale sunt mobile, în sensul că schimbările intervenite în
procesul evolutiv al societăţii îşi pun amprenta asupra conţinutului lor, fiind permanent
regândite;
- Îşi au sorgintea, de regulă, în legile fundamentale ori constituţionale ale statului,
motiv pentru care principiile generale se mai numesc şi constituţionale;
- Au rol valorizator, prin ele fiind exprimate cerinţele obiective ale societăţii;
- Principiile generale ale dreptului stau la baza principiilor de ramură, existând
între ele relaţii de corespondenţă;
- În unele sisteme de drept sunt folosite în practica juridică când nu există
reglementări exprese ori apropiate situaţiei deduse judecăţii.
3. Prezentarea generală a principiilor dreptului
a) Asigurarea bazelor legale de funcţionare a statului (Principiul legalităţii)

Acest principiu, prin acţiunea sa, constituie premisa existenţei statului de drept.
Caracteristica fundamentală a statului de drept o constituie, în această lumină, cucerirea pe
cale legală a puterii, şi apoi exercitarea sa în conformitate cu cerinţele legalităţii, ceea ce
implică şi simţul compromisului, adică recunoaşterea legitimităţii parţiale a argumentelor
celorlalţi.
Funcţionarea acestui principiu garantează că orice putere este instaurată pe cale
legală, fiind expresia voinţei suverane a poporului, putere care trebuie să se exercite în
conformitate cu cerinţele legalităţii. Acest principiu (al legalităţii) se referă la două
aspecte esenţiale:
- activitatea tuturor organelor statului, în exercitarea atribuţiilor ce le revin, trebuie
să se desfăşoare în strictă conformitate cu legile şi reglementările ce le privesc;
- activităţile şi componentele subiectelor de drept (persoane fizice şi persoane
juridice) trebuie să fie circumscrise drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de lege.
Aceste două aspecte esenţiale sunt precizate în art. 16 alin. 2 din Constituţia
României, care precizează că „nimeni nu este mai presus de lege”. Astfel, statul de drept
îşi asigură, în virtutea acestui principiu, bazele legale care îi permit să
excludă comportamentele abuzive ale structurilor sale şi ale cetăţenilor, construind un
climat în care omul să-şi valorifice drepturile şi libertăţile într-o ordine juridică activă.
b) Principiul libertăţii şi egalităţii

Acest principiu presupune faptul că, într-o societate modernă, democratică, statul,
ca organism politic ce deţine forţă de constrângere, impune şi garantează manifestarea
libertăţii şi egalităţii tuturor persoanelor.
5
Libertatea constituie substanţa şi determinarea dreptului, iar sistemul dreptului este

domeniul libertăţii înfăptuite. Libertatea trebuie să fie înţeleasă de fiecare individ ca o
necesitate şi o condiţie pentru ca fiecare să-şi poată construi, în funcţie de dorinţa şi
alegerea sa, o personalitate proprie.
Egalitatea priveşte echilibrul vieţii, iar libertatea priveşte capacitatea oamenilor de
a acţiona fără oprelişti; când face referire la libertate are în vedere atât forma
libertăţii individuale, cât şi forma libertăţii colective şi căile de manifestare ale libertăţii
care pot fi numeroase (libertatea religioasă, libertatea cuvântului, libertatea presei,
libertatea de asociere, libertatea de întrunire, etc).
Principiul străbate întreaga gândire juridică universală actuală, fiind înscris şi în
Declaraţia Universală a drepturilor omului: „toate fiinţele umane se nasc libere şi egale
în demnitate şi drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se
comporte unele faţă de celelalte în spiritul fraternităţii”.
Principiul egalităţii juridice a cetăţenilor români este şi el înscris în Constituţie şi
are în vedere egalitatea juridică, atât în relaţiile dintre ei, cât şi în faţa legii, a organelor
etatice indiferent de rasă, naţionalitate, sex, vârstă, religie, grad de cultură sau avere (art.
16 din Constituţie).
În articolul 4 al Protocolului adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale, Consiliului Europei recunoaşte anumite drepturi şi
libertăţi dintre care enumerăm: dreptul de a i se respecta fiecăruia bunurile sale; nimeni
nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât în condiţiile prevăzute de lege; oricine are
dreptul să circule în mod liber, să-şi aleagă în mod legal reşedinţa în oricare din statele
membre; orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa; nimeni nu
poate fi expulzat de pe teritoriul al cărui cetăţean este etc.
În societatea democratică, statul, ca organism politic ce dispune de forţa de
constrângere, garantează juridic şi efectiv libertatea şi egalitatea tuturor persoanelor.
Cunoscând faptul că libertatea şi egalitatea reprezintă valorile fundamentale ale vieţii
sociale, ele trebuie prezentate astfel încât să aibă expresie juridică.
Libertatea este prerogativa omului de a acţiona fără nici un fel de constrângeri.
Egalitatea reflectă echilibrul vieţii, absenţa oricăror practici sau decizii arbitrare care
să aducă sau să plaseze oamenii pe poziţii de inegalitate.
c) Principiul responsabilităţii
Responsabilitatea este un fenomen social; ea exprimă un act de angajare a
individului în procesul integrării sociale. Responsabilitatea este o asumare a răspunderii
faţă de rezultatele acţiunii sociale a omului.
Responsabilitatea juridică nu trebuie însă confundată cu răspunderea juridică:
dacă răspunderea implică un raport juridic de constrângere, impus din afară,
responsabilitatea reprezintă actul de conştiinţă al individului prin care el se raportează la
normele şi valorile societăţii; ea desemnează subordonarea conştientă a omului faţă de
lege.
Numai dacă omul acţionează liber el poate deveni responsabil. În felul acesta,
principiul responsabilităţii este legat nemijlocit de principiul libertăţii şi este un principiu
6
fundamental al dreptului. Un individ este socotit responsabil, din punct de vedere juridic
şi moral, numai dacă acţiunile sale sunt voluntare, respectiv pentru acţiunile pe care
şi le poate controla, pe care le-a săvârşit cu voinţă, liber. Din punct de vedere juridic,
viaţa socială înseamnă acceptarea coexistenţei libere a propriei voinţe cu alte voinţe
libere; aşa după cum remarcau Hegel, Spinoza şi alţii, libertatea este necesitatea înţeleasă.
Principiul responsabilităţii este înţeles prin prisma analizei şi legăturilor structurale
cu celelalte principii. Având în vedere aceste elemente, principiul responsabilităţii poate
fi analizat astfel:
- responsabilitatea însoţeşte constant libertatea;
- responsabilitatea este o dimensiune a dreptului, deoarece exprimă actul de
angajare a individului p rin care îşi asumă consecinţele acţiunii sau inacţiunii sale,
act
care este judecat (analizat şi apreciat) în funcţie de gradul şi conţinutul procesului de
transpunere conştientă în practică a normelor sociale;
- responsabilitatea juridică nu se confundă cu răspunderea juridică, deoarece
răspunderea reprezintă un raport juridic impus din afara individului, pe când
responsabilitatea reprezintă actul personal, pe care individul îl face în raport cu propria
conştiinţă, raportându-se la normele şi valorile societăţii;
- responsabilitatea este un fenomen social întrucât exprimă angajarea indivizilor în
procesul integrărilor sociale.
Cele mai importante forme ale responsabilităţii sociale sunt:
- responsabilitatea civică;
- responsabilitatea juridică;
- responsabilitatea morală;
- responsabilitatea politică.
d) Principiul echităţii şi justiţiei

Acest principiu are drept scop a da siguranţă vieţii sociale. Cuvântul echitate vine
de la latinescul „aequitas”, care înseamnă: potrivire, dreptate, cumpătare, nepărtinire.
Principiul echităţii priveşte atât activitatea de elaborare a dreptului, cât şi pe cea
de aplicare şi interpretare a acestuia. Justiţia socială, ca principiu fundamental al
dreptului, exprimă acea stare generală a societăţii care asigură, pentru fiecare individ în
parte şi pentru toţi împreună, realizarea drepturilor şi intereselor lor conforme cu legea.
La romani, justiţia se fonda pe principiul moral al dreptăţii, ei aşezând la baza
justiţiei modul cinstit de a trăi. Morala creştină a influenţat conţinutul ideii de justiţie,
unde au existat numeroase opinii, printre care ale lui Platon, Grotius, care susţin că
preceptele justiţiei se impun raţiunii ca şi adevărurile matematice.
4. Principii specifice domeniului legislației industriale
7
Există autori care adaugă principiilor generale şi altele, cu motivaţia că, deşi se
manifestă pregnant într-o ramură sau alta a dreptului, totuşi ele sunt reprezentative pentru
întregul sistem de drept. Relevante pentru domeniul juridic, în acest sens, sunt:
- în dreptul civil: principiul reparării prejudiciului cauzat;
- în dreptul penal: principiul legalităţii încriminării;
- în dreptul procedural: principiul ascultării şi a celeilalte părţi;
- în dreptul internaţional public: principiul respectării
tratatelor. În plus, se mai reţin şi următoarele principii:
- principiul potrivit căruia nimeni nu poate invoca nerecunoaşterea sau ignora
dreptul, exprimat sub forma adagiului: „nemo censetur ignorarem legem” (nimeni nu
se poate apăra de necunoaşterea legii);
- principiul autorităţii lucrului judecat, care desemnează situaţia juridică
rezultată prin soluţionarea definitivă a unei cauze deduse judecăţii şi care numai poate fi
reluată dacă există identitate de părţi, obiect şi cauză;
- principiul pluralismului politic, în conformitate cu care se pot constitui şi
funcţiona legal mai multe partide politice şi prin care să fie exprimată voinţa politică a
cetăţenilor;
- principiul separaţiei puterilor în stat, în temeiul căruia cele trei sisteme de
organe: legiuitoare, executive şi judecătoreşti, sunt autonome şi independente unele
faţă de celelalte;
- principiul exercitării suverane a puterii de stat de către popor în interesul
securităţii, astfel încât niciun grup sau persoană să nu-şi poate aroga suveranitatea în nume
propriu.
Principiile generale constituie fundamentul principiilor de ramură. Plecând de la
principiile generale, ştiinţele diferitelor ramuri formulează o seamă de principii specifice.
Domeniul legislației industriale este guvernat de principiile generale de drept, dar
are și o serie de principii specifice:
1. Principiul proprietății și al apărării operelor de creație intelectuală cu aplicabilitate
în industrie.
2. Principiul libertății actului de creație.
3. Principiul autogestiunii modului de valorificare a creației.
4. Principiul disponibilității.
5. Principiul egalității subiectelor de drept.
6. Principiul bunei-credințe.
În plus, la acestea pot fi adăugate principiile fundamentale ale dreptului de
proprietate intelectuală:
o Tratamentul național;
o Dreptul de prioritate;
o Independența brevetelor și independența mărcilor.
8
Principiile de drept sunt ideile conducătoare ale conţinutului tuturor normelor

juridice. Ele au un rol constructiv pentru sistemul de drept, deoarece cuprind cerinţele
obiective ale societăţii specifice procesului de constituire a dreptului.
Principiile generale ale sistemului dreptului constituie ansamblul propoziţiilor
directoare cărora le sunt subordonate atât structura, cât şi dezvoltarea sistemului şi care au
sensul de: început, obârşie, element fundamental. Există o corelaţie între principiile
dreptului şi categoriile conceptelor juridice, deoarece şi categoriile şi conceptele servesc
ca element de mijlocire pentru principiile fundamentale, iar principiile dau conţinut
concret categoriilor juridice.
Rolul principiilor generale ale dreptului este acela de a pune de acord sistemul
juridic cu schimbările sociale, proces în cadrul căruia categoriile şi conceptele dau
principiilor conţinut concret şi le asigură funcţionalitatea.
Importanţa teoretică şi practică a principiilor dreptului este dată de utilitatea
practică pe care ele o au dată de următoarele două situaţii:
- principiile dreptului trasează linia directoare pentru sistemul juridic;
- principiile dreptului au un rol în administrarea justiţiei.
Principiile generale ale dreptului sunt: asigurarea bazelor legale de funcţionare
a statului; principiul libertăţii şi egalităţii; principiul responsabilităţii; principiul egalităţii
şi justiţiei.
Principiile generale ale dreptului constituie fundamentul principiilor din diferite
ramuri și domenii. Domeniul legislației industriale este guvernat de principiile generale de
drept, dar are și o serie de principii specifice : principiul proprietății și al apărării
operelor de creație intelectuală cu aplicabilitate în industrie; principiul libertății actului
de creație; principiul autogestiunii modului de valorificare a creației; principiul
disponibilității; principiul egalității subiectelor de drept; principiul bunei-credințe.
La acestea pot fi adăugate principiile fundamentale ale dreptului de proprietate
intelectuală: tratamentul național; dreptul de prioritate; independența brevetelor și
independența mărcilor.
Concepte şi termeni de reţinut: principiu, legalitate, echitate, responsabilitate,

răspundere, utilitate practică.
9
1. Identificaţi şi definiţi principiile dreptului.

2. Importanţa principiilor dreptului pentru societate.
3. Principiile dreptului sunt identice cu conceptele sau cu normele juridice?
4. Analizaţi unul din principiile generale ale dreptului.
A) Ce sunt principiile dreptului?

1. Reguli de conduită generale, obligatorii, impersonale, instituite de către stat cu scopul
menţinerii ordinii sociale ;
2. Totalitatea mijloacelor, metodelor şi procedurilor ce stau la baza elaborării dreptului;
3. Realităţi exterioare care exercită o influenţă asupra dreptului, făcându-l să aibă
o anumită înfăţişare;
4. Acele activităţi concrete pe care le execută dreptul pentru a-şi realiza scopul său
fundamental, acela de a regla conduita oamenilor;
5. Acele idei generale, diriguitoare care stau la baza elaborării şi aplicării dreptului.
B) Care sunt principiile generale ale dreptului?

1. Principiul accesibilităţii şi al economiei de mijloace, principiul corelării;
2. Principiile dreptului civil, principiile dreptului penal, principiile dreptului familiei,
principiile dreptului internaţional, principiile dreptului comunitar;
3. Principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a normelor juridice,
principiul echilibrului;
4. Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului, principiul libertăţii,
principiul egalităţii, principiul responsabilităţii, principiul
dreptăţii, principiul echităţii şi justiţiei;
5. Principiul prezumţiei de nevinovăţie, principiul egalităţii părţilor, principiul
celerităţii, principiul răspunderii personale.
C) Care sunt caracteristicile principiile specifice domeniului legislației industriale:

1. principiul autogestiunii modului de valorificare a creației, principiul proprietății și al
apărării operelor de creație intelectuală cu aplicabilitate în industrie, principiul libertății
actului de creație, principiul bunei-credințe, principiul disponibilității, principiul
egalității subiectelor de drept;
2. principiul corelării, principiul bunei-credințe, principiul prezumţiei de nevinovăţie,
principiul răspunderii personale;
3. principiul bunei-credințe, principiul răspunderii personale,principiul proprietății și al
apărării operelor de creație intelectuală cu aplicabilitate în industrie, principiul
libertății actului de creație, principiul disponibilității, principiul egalității subiectelor de
drept;
4. principiul echilibrului, principiul bunei-credințe, principiul autogestiunii modului de
valorificare a creației, principiul proprietății și al apărării operelor de creație
intelectuală cu aplicabilitate în industrie, principiul echilibrului, principiul prezumţiei de
nevinovăţie.
10
Bibliografie:
Ion Dogaru, Dan C. Dănişor, Gheorghe Dănişor, Teoria generală a dreptului, Ed. CH
Beck, Bucureşti, 2008.
Ioan Macovei, Tratat de dreptul proprietății intelectuale, Ed. CH Beck, București,
2010.
Ligia Danilă, Dreptul de autor și dreptul de proprietate industrială, Editura
Simona Cristea, Teoria generală a dreptului, ediţia a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2016.
2014.
Immanuel Kant, Critica raţiunii practice, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2

Funcţiile dreptului
Cuprins:
Introducere
1. Noţiunea funcţiilor dreptului
2. Prezentarea analitică a funcţiilor dreptului:
- Funcţia de instituţionalizare sau formalizarea juridică 11a1
organizării sociale;
- Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor
fundamentale ale societăţii;
- Funcţia de conducere a societăţii;
- Funcţia normativă
Bibliografie
Introducere
Identificarea existenţei normelor de drept în societate necesită evidenţierea
funcţiilor pe care acestea le îndeplinesc, toate funcţiile fiind cuprinse în ideea că dreptul
este remediul necesar contra anarhiei, prin armonizarea acţiunilor individuale şi
activităţile din societate.
Funcţiile dreptului sunt acele direcţii, orientări fundamentale ale acţiunii

mecanismului juridic, la îndeplinirea cărora participă întregul sistem al dreptului. Este de
asemenea importantă cunoaşterea problematicii funcţiilor dreptului sub aspectul aplicativ
al studiului dreptului, întrucât aceste funcţii evocă atât integrarea individului în
societate şi realizarea efortului de socializare, cât şi posibilitatea manifestării
acestuia în sensul libertăţii, cu toate formele şi în toate domeniile pe care le implică
aceasta.

- înţelegerea conceptelor privind funcţiile dreptului;
- cunoaşterea obiectivelor importante referitoare la abordarea problematicii, rolului şi
a funcţiilor sistemului juridic;
- identificarea elementelor de bază privind prezentarea analitică a funcţiilor dreptului.

- studenţii se vor familiariza cu conceptele privind rolul existenţei funcţiilor dreptului;
- dezvoltarea unor abilităţi de înţelegere şi cunoaştere a funcţiilor dreptului în privinţa
necesităţii integrării individului în societate;
- dezvoltarea unor abilităţi de identificare şi cunoaştere a elementelor principale privind
funcţiile dreptului.
1.Noţiunea funcţiilor dreptului
În examinarea funcţiilor dreptului, conceptul dreptului trebuie luat în considerare în

complexitatea sa, ca sistem juridic, discutând nu numai latura normativă a conţinutului
său, dar şi aspectele caracteristice ale creării dreptului, viaţa normelor legale şi
realizarea acestora, în corelaţie cu împrejurările sociale în care apar şi se dezvoltă
raporturile de drept şi care determină condiţia socială a legii.
2
Etimologic, cuvântul “funcţie” derivă din latinescul function (functionis),

cu semnificaţia iniţială de muncă, deprindere, fiind folosit şi cu sensul de
aducere la îndeplinire. Noţiunea este preluată şi utilizată însă şi de ştiinţele sociale,
cu sensul de consecinţă pe care un anumit element, o anumită activitate o are pentru
un sistem dat, satisfăcând cerinţele acestuia.
Funcţiile dreptului sunt acele direcţii (orientări) fundamentale ale acţiunii
mecanismului juridic, la îndeplinirea cărora participă întregul sistem al dreptului
(ramurile, instituţiile, normele dreptului), precum şi instanţele sociale special abilitate, cu
atribuţii în domeniul realizării dreptului. Ele indică sensul major al activităţii,
determinată de scop şi întotdeauna în legătură cu rolul dreptului într-o societate, la un
timp dat şi indică exigenţe conforme tendinţelor de dezvoltare a societăţii.
2. Prezentarea analitică a funcţiilor dreptului
a. Funcţia de instituţionalizare sau formalizarea juridică a organizării

sociale
În orice tip de societate, statul constituie forţa publică organizată a puterii politice,
prin care subiectul guvernării îşi exercită prerogativele în limite teritoriale. Cel mai
important dintre mijloacele utilizate de puterea politică în realizarea dezideratelor sale îl
constituie sistemul de drept. Prin intermediul normelor juridice este constituit cadrul
instituţional care va avea în atribuţii exercitarea prerogativelor esenţiale ale statului.
Dreptul, în special constituţia şi legile organice, asigură cadrul de funcţionare
legală a întregului sistem de organizare socială. Constituţia, ca act fundamental pe
care se întemeiază organizarea societăţii, stabileşte sistemul organelor statului, cât şi
rolul şi importanţa acestora în realizarea funcţiilor statului.
Sunt reglementate astfel autorităţile publice: parlamentul, preşedintele României,
guvernul, autoritatea judecătorească, precizându-se atribuţiile constituţionale ale acestora.
Astfel, organizarea şi funcţionarea puterilor publice, precum şi a instituţiilor
politice fundamentale sunt concepute în manieră juridică, iar mecanismul raporturilor
care se nasc în procesul conducerii politice a societăţii este reglat prin intermediul
dreptului. Dreptul cuprinde în sfera sa un domeniu vast, domeniul organizării sociale, şi
are în vedere acest domeniu în ansamblul său, ca funcţie a sistemului social global.
b. Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor

fundamentale ale societăţii
Valoarea juridică este o valoare normativă din punct de vedere special, cel
al dreptăţii unei acţiuni. Ştiinţa dreptului se ocupă de faptele dreptului, adică de fapt în
calitate
3
de obiect al unei judecăţi de valoare, iar judecata trebuie să fie generală pentru societatea
la care se aplică.
Ocrotind şi garantând ordinea constituţională, proprietatea, statutul şi rolul
individului, dreptul apare ca un factor implicat în procesul dezvoltării sociale. Fiind un
instrument al controlului social, dreptul previne dezorganizarea, asigură coeziunea
interioară a colectivităţilor prin programarea şi tipizarea unor conduite socialmente utile,
defineşte cadrul general de desfăşurare a proceselor sociale şi sancţionează conduitele
deviante.
Norma juridică se află în relaţii complexe cu valoarea. Însuşi procesul de
constituire a normei juridice implică o dimensiune valorică inerentă. Astfel, selecţia
împrejurărilor evocate de ipoteza normei juridice are un temei valoric, nefiind o simplă
prezentare a unor elemente, dispoziţia se dă în numele unor valori, care o legitimează, iar
sancţiunea este şi ea indisolubil legată de raţiuni axiologice.
În ansamblul şi diversitatea lor, aceste norme, prin modul lor specific de
funcţionare în variate contexte de viaţă, creează aşa-numita ordine normativă a unei
societăţi, în temeiul căreia apare reglementată desfăşurarea raţională a vieţii sociale;
ordinea prin excelenţă normativă este însă ordinea juridică.
În opera de legiferare sunt analizate chiar valorile care au fundamentat construcţia
normelor anterioare şi necesitatea schimbării lor. Dacă sunt propuse noi criterii valorice
sau o nouă experienţă socială impune o nouă perspectivă axiologică, atunci sistemul
normelor juridice cunoaşte transformări care să întruchipeze juridic mutaţiile produse.
Responsabilitatea juridică este, implicit, o responsabilitate pentru aprecierea
faptelor, reprezentând mobilul acţiunii individuale, producătoare de efecte juridice.
Recunoaşterea valorii juridice conţinută de o normă de drept şi realizarea prescripţiilor
acesteia întăreşte autoritatea normei de drept, confirmând concordanţa voinţei legiuitorului
şi individului care respectă norma juridică în cadrul aceleiaşi atitudini valorice. Normele
juridice reprezintă în acest caz o modalitate specifică de transmitere şi conservare
a valorilor.
Normele pot fi concepute astfel ca modele abstracte şi generale de intervenţie în
relaţiile interindividuale şi de grup, încât să se obţină coordonarea conduitelor individuale
cu aspiraţiile valorice obiective estimate şi, totodată, să fie satisfăcute şi interesele
materiale şi spirituale ale majorităţii indivizilor din comunitate.
În particular, norma juridică poate fi definită ca „o regulă generală şi obligatorie
de conduită al cărei scop este acela de asigura ordinea socială, regulă ce poate fi
adusă la îndeplinire pe cale statală, în caz de nevoie, prin constrângere”.
c. Funcţia de conducere a societăţii

Dreptul este principalul instrument formal de conducere a societăţii. Actul
normativ juridic este un act de conducere socială. În forma ei cea mai generală, legea
este forma universală de exprimare a dezideratelor sociale majore.
4
Dreptul se circumscrie conceptului de practică socială şi aparţine acestui domeniu,

din cel puţin două perspective:
- mobilurile care pun în mişcare activitatea legiuitorului sunt esenţialmente legate
de nevoile reale ale societăţii, de practica raporturilor interumane; în acest sens, spunem
că dreptul este determinat de scopuri ce se impun acţiunii;
- ca efect a aplicării normei de drept, se produce o modificare a realităţii sociale
prin aceea că dreptul oferă o formă specifică de manifestare a raporturilor sociale –
forma raporturilor juridice, cu toate consecinţele ce derivă de aici; dreptul este o
tentativă de regularizare a raporturilor inter- şi intra-sociale; el aspiră să stabilească, în
diferenţe de interese, o medie de acceptare în virtutea ideii de valoare.
Fiind o îmbinare pe baze obiective a unor acte de gândire, de voinţă şi de
experienţă socială, actul normativ juridic, ca act de decizie şi de conducere,
concentrează cerinţele esenţiale ale vieţii în comun.
d. Funcţia normativă
Aceasta funcţie este rezultanta obiectivă a celorlalte trei funcţii. Normativitatea juridică
este însă o parte a normativităţii sociale. Preceptele morale ori cele religioase au, de
asemenea, caracter normativ. În raport cu aceste precepte, normele de drept se
particularizează prin specificul normării.
În domeniul normelor divine, spre exemplu, existenţa sancţiunii are ca
particularitate faptul că aceasta este neconcretizată: este definită ca încălcare a unei
reguli preexistente, fără să-i fie cunoscut însă conţinutul sancţiunii, despre care se ştie
doar că este inerent. Discuţia vizând existenţa unei sancţiuni, cu toate particularităţile
acesteia, este specifică domeniului moralei.
Particularitatea normării în drept este dată tocmai de faptul că norma juridică
prevede sancţiunea pe care o şi concretizează, iar în cazul nerespectării dispoziţiei din
norma juridică există, ca modalitate de realizare a acesteia, coerciţia etatică
(constrângerea statală).
Funcţia normativă a dreptului este dată de specificul poziţiei dreptului în viaţa
socială, de calitatea sa de a fi şi mijloc eficient de organizare şi conducere socială.
În materie de normativism, Hans Kelsen este considerat întemeietorul ştiinţei pure
a dreptului. Conform gândirii kelseniene, ştiinţa dreptului are ca obiect al cunoaşterii
dreptul, ca exterioritate, şi pe baza acestei cunoaşteri trebuie să-l descrie şi să-l analizeze
aşa încât, în timp ce organele juridice creează dreptul, ştiinţa dreptului îl cunoaşte şi îl
descrie.
Potrivit unei teorii, validitatea nu poate fi identificată cu eficacitatea. O normă
care nu este aplicată, nici urmată nicăieri şi niciodată, adică o normă care, aşa cum ne
exprimăm în mod obişnuit nu beneficiază de un minim de eficacitate, nu este
recunoscută drept o normă juridică obiectiv valabilă. Un minim de eficacitate este deci
o condiţie a validităţii normelor juridice. Dacă legea fundamentală – Constituţia – şi
ordinea juridică ce se întemeiază pe ea îşi pierd eficacitatea în întregime, ordinea
juridică luată global şi fiecare normă în particular îşi pierd valabilitatea.
5
Funcţiile dreptului sunt acele direcţii sau orientări fundamentale ale acţiunii
mecanismului juridic la îndeplinirea cărora participă întregul sistem al dreptului, adică
ramurile, instituţiile, normele dreptului, precum şi instanţele special abilitate cu atribuţii în
domeniul realizării dreptului. Funcţiile dreptului evocă atât necesitatea integrării
individului în societate, cât şi realizarea efortului de socializare şi posibilitatea
manifestării acestuia în sensul libertăţii.
Funcţiile dreptului sunt moduri de activitate ale mecanismelor juridice, stabilite
conform structurilor de drept construite şi unor criterii adecvate pentru asigurarea eficienţei
ori eficacităţii comandamentelor, conţinută de normele juridice cu scopul afirmării
valorilor juridice şi realizării idealurilor de justiţie şi echitate în organizarea societăţii.
Din punct de vedere analitic, funcţiile dreptului sunt:
1. Funcţia de instituţionalizare sau formalizarea juridică a organizării social-
politice - această funcţie asigură construirea acelor mecanisme şi structuri statale care
să asigure cadrul organizat de manifestare a libertăţilor individuale.
2. Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale
societăţii - datorită acestei funcţii dreptul devine un principiu de direcţie şi de coeziune
socială, având menirea de a identifica şi consacra acele valori care sunt reprezentative
pentru societate şi pentru organizarea acesteia, deoarece justiţia, echitatea, dreptatea,
adevărul şi cinstea sunt valori care fundamentează orice activitate în societate. Prin această
funcţie, asemenea valori sunt exprimate de precepe şi de axiome formulate în istoria
societăţii şi consacrate de morală, religie şi drept.
3. Funcţia de conducere a societăţii - prin această funcţie, dreptul exercită un rol
important în conducerea societăţii, el fiind mijlocul cel mai eficace pentru realizarea
scopurilor social politice.
4. Funcţia normativă - este funcţia de sinteză a celorlalte funcţii ale dreptului,
prin ea asigurându-se subordonarea acţiunilor individuale unei conduite tip. Eficienţa
dreptului este expresia funcţiei normative, respectiv a faptului că dreptul a formulat acel
program de acţiune ce corespunde aspiraţiilor individuale şi idealurilor societăţii.
Concepte şi termeni de reţinut: funcţii ale dreptului, instituţionalizare, formalizare

juridică, normativizare, eficacitate, validitate, valori fundamentale
6
1. Analizaţi noţiunea de funcţii ale dreptului.

2. Prezentaţi analitic fiecare din funcţiile dreptului.
3. Din ce derivă funcţia normativă?
4. Care este relaţia care se stabileşte între funcţiile dreptului?
A) Ce sunt funcţiile dreptului?

1. Acele activităţii pe care le desfăşoară statul în scopul îndeplinirii atributelor de
legiferare, executare, jurisdicţionale şi externe;
2. Acele activităţi concrete pe care le execută dreptul pentru a-şi realiza scopul
său concret, fundamental, acela de a asigura ordinea în societate, potrivit voinţei
generale;
3. Activităţile desfăşurate de organele competente în procesul de realizare şi înfăptuire
a drepturilor şi obligaţiilor persoanelor participante la viaţa juridică;
4. Acele idei generale, diriguitoare care stau la baza elaborării şi aplicării dreptului;
5. Totalitatea strategiilor şi scopurilor unui legiuitor precum şi instrumentele
conceptuale de realizare a acestora.
B) Normativitatea juridică reprezintă:

1. necesitatea integrării individului în societate;
2. o parte a normativităţii sociale;
3. modele abstracte şi generale de intervenţie în relaţiile interindividuale şi de grup;
4. o îmbinare pe baze obiective a unor acte de gândire.
C) Funcţiile dreptului sunt:

1. Funcţia de instituţionalizare sau formalizare juridică a organizării social-politice;
funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii;
funcţia de conducere a societăţii; funcţia normativă;
2. Funcţia represivă; funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor
fundamentale ale societăţii; funcţia de conducere a societăţii;
3. Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii;
funcţia de conducere a societăţii; funcţia de egalizare în faţa legii.
7
Bibliografie:
Ion Craiovan, Tratat de teoria generală a dreptului, ediţia a III-a, Ed.

Ion Dogaru, Dan C. Dănişor, Gheorghe Dănişor, Teoria generală a dreptului, Ed.
CH Beck, Bucureşti, 2008.
Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, Buc., 2000.
Gheorghe C. Mihai, Fundamentele dreptului. Volumul I. Ştiinţa dreptului şi
ordinea juridică, Ediţia a II-a, Ed. C.H. Beck., Bucureşti, 2009.
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ediţia a V-a, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2014.
Teoria generală a dreptului. Caiet de seminar, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2011.

Simona Cristea, Teoria generală a dreptului, ediţia a 2-a, Ed. C.H. Beck.,
Bucureşti, 2016.

Unitatea de învățare nr. 7
Dreptul în sistemul normativ social
Cuprins:
Introducere
1. Sistemul normelor sociale
2. Clasificarea normelor sociale
3. Particularități ale unor categorii de norme
4. Specificul normelor tehnice și tehnologice din domeniul industrial
5. Relaţiile dreptului cu celelalte domenii sociale.
Bibliografie
Introducere
Interacţiunea indivizilor şi a colectivităţilor formează viaţa socială în cadrul căreia81
se consideră existenţa unor legături permanente prin care indivizii îşi satisfac necesităţile
materiale şi spirituale de viaţă. Tema clarifică problematica legată de relaţia dintre drept
şi sistemul normativ social punându-se un accent aparte pe relaţia drept-morală. De
asemenea, este importantă cunoaşterea modului de aplicare şi de corelare a informaţiilor
dobândite cu privire la sistemul normativ, social în chestiuni practice. Acţiunea
indivizilor înzestraţi cu conştiinţă şi voinţă, în vederea realizării propriilor interese,
realizează dinamica societăţii, societate care este organizată prin dimensiunea
normativă, cea care impune un model comportamental-etic-politic-juridic determinând
anumite praguri şi legături în privinţa armonizării relaţiilor sociale.

- înţelegerea conceptelor privind dreptul în sistemul normativ social şi corelaţia dintre
realitatea socială şi conduita umană;
- cunoaşterea obiectivelor importante din sistemul normativ social referitoare la dreptul şi

politica, dreptul şi economia, morala şi dreptul;
- identificarea elementelor de bază privind corelaţia normelor juridice cu celelalte norme.

- studenţii se vor familiariza cu conceptele sistemului normelor sociale;
- dezvoltarea unor abilităţi de înţelegere a conduitei umane, corelaţia normelor juridice cu
normele obiceiului, cu normele tehnice, cu norme specifice organizaţiilor
neguvernamentale;
- dezvoltarea unor abilităţi de identificare şi cunoaştere a sistemului normativ social şi cu
privire la noţiuni generale despre drept şi religie.
1. Sistemul normelor sociale
Relaţiile sociale cunosc o mare diversitate şi dobândesc un caracter complex şi

dinamic, corespunzător societăţii în care acestea se manifestă. Pe cale de consecinta, marea
diversitate a relaţiilor sociale determină existenţa unei multitudini de norme sociale, care
urmăresc influenţarea comportamentului oamenilor.
Norma socială este cea care reglementează conduita umană, iar norma juridică
este o normă socială care, alături de toate celelalte (morale, tehnice, etice, religioase
etc.) întruneşte trăsăturile caracteristice normelor sociale, dar totodată se şi
diferenţiază de acestea prin trăsături specifice, proprii, care îi conferă un loc
aparte şi care o autonomizează.
Superioritatea omului faţă de regnul animal constă tocmai în faptul existenţei unei
programări conştiente în care acesta îşi prefigurează rezultatul final al activităţii sale, îşi
gândeşte viitorul, cântărind valoric deciziile de luat funcţie de acest scop final. În
intimitatea sa, în gândul său, omul poate să nu fie de acord cu prescriptiile unor norme
juridice; el poate respinge normele, le poate contesta, dar este obligat să se conformeze
acestora, pentru că norma juridică reprezintă vointa majoritatii.
Ne aflăm, aşadar, în prezenţa unei normativităţi sociale, care cuprinde:
a) o normativitate juridică (cuprinde normele juridice);
2
b) o normativitate nejuridică (cuprinde normele morale, religioase, obişnuielnice,

politice, de convieţuire socială, de deontologie
profesională). Schematic:
- realitate socială → ordine socială → normativitate socială (norme juridice şi nejuridice);
- realitate economică → ordine economică → norme economice (juridice şi nejuridice);
- realitate demografică → ordine demografică → norme demografice (juridice
şi nejuridice);
- realitate spirituală → ordine spirituală → norme spirituale (juridice şi nejuridice);
- realitate juridică → ordine juridică → norme juridice şi norme nejuridice (de etică
şi deontologie profesională).
2.Clasificarea normelor sociale

În general, in categoria normelor sociale sunt cuprinse:
- normele morale (etice);
- norme obişnuielnice;
- norme tehnice;
- norme politice;
- norme religioase;
- norme juridice;
- norme de convieţuire socială.
În literatura juridică au fost făcute de-a lungul timpului mai multe clasificări ale
normelor sociale, pornind de la criterii diferite, cum ar fi obiectul, sfera de cuprindere,
sancţiunea, autorul etc. Au fost distinse astfel:
- după domeniul de activitate: norme profesionale, tehnice, politice, economice,
ştiinţifice etc.;
- după valorile încorporate: norme etice, juridice, politice, religioase;
- după gradul de generalitate: norme generale, particulare (specifice unui grup
mai restrând de relaţii sociale);
- după conţinutul lor: prescriptive (care evocă ce trebuie făcut) şi proscriptive
(care stipulează ce este interzis de făcut);
- după modul de manifestare: explicite şi implicite sau tacite, intime sau
colective, spontane sau organizate.
3.Particularitati ale unor categorii de norme sociale

Societatea cunoaşte alături de alte norme juridice şi alte categorii de norme
sociale, faţă de care, prezintă o poziţie proeminentă. Împreună cu acestea este
asigurată ordinea social politică şi economică dintr-un stat.
3
a) Normele etice (morale)

Analiza procesului de apariţie a dreptului evidenţiază faptul că acesta s-a format şi
a dobândit personalitate prin desprinderea treptată din normele de morală şi din
obiceiuri. Vom spune, cu alte cuvinte, că morala precede dreptul şi că ambele au
evoluat într-o strânsă interdependenta.
Moralitatea este apreciata ca suma virtuţilor sociale (justiţie, altruism, caritate,
bunătate, milă, generozitate, iubire, devotament, adevăr, sinceritate, modestie, respectul
pentru altul etc.), este concordanţa dintre tendinţele şi comportamentele proprii şi
tendinţele şi comportamentele altora.
Imoralitatea este opusul moralităţii, suma viciilor sociale (egoism, răutate, ură,
orgoliu, minciună, ipocrizie, dispreţ etc.), este starea de dezechilibru în favoarea
drepturilor şi pe socoteala îndatoririlor individului. Imoralitatea dăunează vieţii sociale,
fiind cea care contrazice interesul general al majorităţii.
Amoralitatea este o stare neutră, intermediară sau nehotărâtă între moralitate şi
imoralitate. Ea desemnează gradul cel mai mic de moralitate şi, în acelaşi timp, cel mai
mic grad de imoralitate. Ea înseamnă izolare, individualism, indiferenţă socială.
În literatura juridică de specialitate aprecierea raportului dintre drept şi morală
a evoluat pe două direcţii importante:
1. concepţia potrivit căreia dreptul conţine un minimum de morală (Justiţia prin
drept şi morală) - concepţia moralistă;
2. concepţia potrivit căreia dreptul are un singur temei: statul (Ordinea de drept
fără morală) - concepţia pozitivismului juridic.
Influenţa moralei asupra dreptului se manifestă atât în procesul creării dreptului,
cât şi în procesul de aplicare a acestuia. Dreptul este considerat ca un instrument de
educare morală a oamenilor, pentru că în el sunt încorporate reguli morale pe care le
promovează, le ocroteşte şi le garantează.
Ca sistem de norme, morala se bazează pe convingerea intimă şi conştiinţa
personală a necesităţii respectării preceptelor ei, mobilul normei morale fiind în primul
rând datoria faţă de sine şi apoi faţă de ceilalţi
Spre deosebire de drept, morala a existat de la începuturile societăţii umane şi va
continua să se menţină atâta timp cât va dăinui societatea civilă, indiferent de soarta,
apariţia ori dispariţia dreptului. Cu toate că reprezintă sisteme normative distincte, dreptul
şi morala sunt strâns legate între ele: dreptul conţine majoritatea peceptelor morale sau
altfel spus, morala stă la baza dreptului.
Între normele morale şi juridice, între drept şi morală pot fi sesizate asemănări dar
şi deosebiri. Atât normele juridice cât şi cele morale au în vedere relaţiile dintre
individ şi ceilalţi membrii ai societăţii şi ambele categorii de norme se deosebesc de
legile naturii, prin aceea că pot fi încălcate.
Valori morale încorporate în Constituţia României:
- solidaritatea umană ca valoare morală (în textul art. 4, alin. 1);
4
- spiritul de toleranţă (în alin. 2 al art. 29);

- spiritul de bună înţelegere, de respect reciproc (alin. 7 al art. 30);
- spiritul de întrajutorare şi egalitate între oameni (art.48, alin.3, art. 50)”;
- spiritul de fidelitate faţă de ţară (art. 54, alin. l.)
b) Normele de convieţuire socială

În cadrul sistemului de norme sociale, un subsistem important îl constituie cel al
normelor de convieţuire socială, cunoscute şi ca norme de bună-cuviinţă.
Sintagma «regulă de convieţuire socială» are o largă întrebuinţare, atât în
legislaţie, cât şi în doctrina şi literatura politică.
Regulile de conveiţuire socială sunt reguli sociale elementare, fără de care, viaţa în
comun nu ar fi posibilă. Acestea permit membrilor unor colectivităţi să fie feriţi de
excesele care le pot ameninţa liniştita convieţuire: de certuri, jigniri, lipsa de respect faţă
de cei mai vârstnici, tulburarea ordinii şi liniştii publice, etc.
În toate sistemele de drept sunt reglementate normele de convieţuire socială
specifice. Această categorie de norme sunt apropiate de obiceiuri şi de normele morale şi
includ normele de bună cuviinţă, norme protocolare, de curtoazie etc.
În dreptul nostru intern, Legea nr. 61/19911 sancţionează faptele de încălcare a
unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, precizând în cuprinsul
art. l
„pentru asigurarea climatului de ordine şi linişte publică necesar desfăşurării normale
a activităţii economice şi social-culturale şi promovarea unor relaţii civilizate în
viaţa cotidiană, cetăţenii sunt obligaţi să aibă un comportament civic, moral şi
responsabil, în spiritul legilor ţării şi al normelor de convieţuire socială”.
Se poate observa că legiuitorul distinge între normele morale, normele juridice şi
normele de convieţuire socială. Normele de convieţuire socială sunt foarte diversificate,
acoperind o zonă vastă a relaţiilor interumane, a comportamentului pe care legea le
reglementează în scopul „promovării unor relaţii civilizate în viaţa cotidiană”.Ne aflam în
prezenţa unor norme de conduită elementară, definite şi reglementate de lege, încălcarea
acestora fiind sancţionată corespunzător pericolului social, pe care acesta îl generează.
Aceste norme au un caracter special: nu sunt norme morale în accepţiunea clasică
a acestora şi nici nu au substanţa şi încărcătura normelor juridice cuprinse în ramurile
de drept penal, civil etc. Ele împrumută numeroase elemente morale, pe care le
fixează în norme de sancţionare speciale, obligând cetăţenii să aibă un comportament
civic, moral şi responsabil.
c) Normele deontologice (normele de deontologie profesională)

1
Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii
şi liniştii publice, republicată în Monitorul Oficial al României nr. 96/7 februarie 2014.
5
Prin deontologie profesională înţelegem totalitatea normelor de conduită în care

se evidenţiază minimul de moralitate („minima moralia”) cu privire la exercitarea
unei profesii (de avocat, medic, judecător, procuror, poliţist, comerciant, cadru militar,
cadru didactic, funcţionar public etc.).
Aceste norme nu sunt o creaţie imediată a vreunei organizaţii, ci ele se formează
ca rezultante ale experienţei unei profesiuni. Altfel spus, normele de deontologie
profesională sintetizează experienţa unei profesiuni şi prescriu reguli cu privire la
exercitarea profesiunii respective în societate. Aceste norme se regăsesc în
instrucţiuni, statute, coduri etc., adoptate de autorităţile internaţionale şi naţionale
abilitate.
d) Normele obiceiului (normele obişnuielnice)

Obiceiurile reprezintă o categorie largă de reguli sociale apărute în istoria
societăţii umane, când au constituit primele reglementări de conduită în cadrul
colectivităţilor. În mod curent, obiceiul îl definim ca o regulă de conduită statornicită
printr-un uz îndelungat.
Normele obiceiului constituie o categorie importantă de norme sociale. Istoric,
dreptul s-a desprins nu doar din morală, ci şi din obiceiuri, şi s-a dezvoltat în strânsă
legătură cu acestea.
Obiceiul a apărut în mod spontan ca urmare a acţiunii oamenilor în mod repetat şi
pe o perioadă îndelungată şi care s-a transformat apoi în deprinderi considerate
obligatorii. Obiceiul a luat naştere ca urmare a unei repetabilităţi şi stabilităţi sociale, a
unor situaţii de durată, care i-au conferit posibilitatea perpetuării relaţiilor create.
Legătura dintre drept şi obiceiul nejuridic provine din faptul că membrii colectivităţilor
au dobândit obişnuinţa de a se supune aceleaşi reguli ori de câte ori se aflau într-o situaţie
dată.
Obiceiul devine normă juridică - sau cutumă - în momentul în care a fost
recunoscut de stat, de puterea publică. În acel el devine alături de celelalte norme juridice
obligatoriu, iar încălcarea sa va atrage după sine aplicarea de sancţiuni organizate de stat.
Aplicarea obiceiului se realizează ca urmare a consensului membrilor
colectivităţilor umane ale căror exigenţe şi necesităţi le ordonează. În societăţile arhaice,
sclavagiste şi feudale, obiceiurile reglementau o gama larga de relaţii sociale, începând cu
cele de familie, rudenie, obiceiuri legate de vestimentaţie, alimentaţie, de purtarea
războaielor, comercializarea bunurilor etc.
Prima formă de apariţie a dreptului a fost cea a dreptului obişnuielnic sau
cutumiar. De reţinut că nu orice obicei sau uzanţă a devenit normă de drept cutumiar
decât dacă era practicat(ă) regulat, constant ca şi o obişnuinţă şi dacă era considerată
obligatorie.
Obiceiul se diferenţiază de obişnuinţe (care apar ca deprinderi individuale:
obişnuinţa de a face sport, lectură, de a merge la spectacole), de “uzuri” care sunt
cu caracter convenţional, de datini ori de mode.
Obişnuinţele sunt considerate modalităţi de conduită statornicite pentru cazuri şi
situaţii determinate care nu provoacă reacţii negative şi adversităţi din partea mediului
social înconjurător.
6
Uzurile reprezintă comportamente convenite între două sau mai multe persoane cu
privire la probleme diverse, aşa cum rezultă ele dintr-o practică dovedită (de exemplu:
uzurile comerciale). În privinţa tratamentului juridic, uzurile trebuie dovedite în faţa
instanţelor de judecată datorită caracterului lor convenţional, spre deosebire de obiceiurile
juridice care pot fi invocate direct în sentinţă, ca drept pozitiv.
Obiceiul poate fi izvor de drept.
e) Normele specifice organizaţiilor neguvernamentale (nestatale)

Normele elaborate de organizaţiile neguvernamentale (O.N.G) sau nestatale
reglementează drepturile şi obligaţiile membrilor lor, sancţiunile aplicabile în cazul
încălcărilor acestor norme.
Sunt astfel de organizaţii nestatale: partidele politice, alianţele politice,
organizaţiile apolitice, fundaţiile, asociaţiile, ligile, cluburile sportive, organizaţiile
ştiinţifice, asociaţiile culturale, asociaţiile civile etc.
Ele reprezintă o formă de organizare în care subiecţii îşi materializează drepturile
lor într-o zonă în care statul dă dovadă de rigiditate sau imobilism şi reprezintă conceptul
de societate civilă.
Normele elaborate de aceste organizaţii nu sunt norme juridice, întrucât, în caz de
încălcare a lor, nu au asigurată aducerea la îndeplinire prin forţa coercitivă statala. În
schimb, toate aceste organizaţii neguvernamentale funcţionează într-un cadrul legal, fiind
înfiinţate şi desfăşurându-şi activitatea conform dispoziţiilor din legi sau alte acte
normative, emise de organele cu competenţă legislativă, de edictare a normelor în stat. Pe
de altă parte, activitatea desfăşurată de aceste organe, organizaţii, nu poate contraveni şi
nu pot afecta ordinea de drept.
Sancţiunea cea mai gravă care o poate aplica organizaţia neguvernamentală, este
excluderea din organizaţie. Unele norme ale organizaţiilor politice au caracterul de norme
politice.
Trebuie precizat faptul că toate aceste organizaţii nestatale se înfiinţează
şi funcţionează potrivit unor dispoziţii cuprinse în legi sau alte acte normative emise
de organele competente ale statului, precum şi faptul că activităţile desfăşurate de
acestea nu trebuie să contravină legilor ţării şi nu pot afecta ordinea de drept existentă.
4. Specificul normelor tehnice și tehnologice din domeniul industrial

Complexitatea relaţiilor sociale contemporane genereaza un sistem de structuri şi
relaţii în cadrul cărora figura centrală este omul. Acesta îşi orientează propriile acţiuni în
funcţie de interesele sale imediate sau de perspectivă, aspect ce conferă dinamica vieţii
sociale.
Această cerintă fundamentală capătă nuanțe și particularități în condițiile
contemporane, care se caracterizează printr-o mare diversitate de raporturi interumane
și
7
sociale. Societatea umană este marcată de schimbări profunde, determinate de revoluția

informațională, de criza alimentară, de dezechilibrele majore apărute în zone și regiuni
geografice. Într-un asemenea context, actiunea umană trebuie normată, ea însasi impunând
reglarea prin norme a conduitelor si comportamentelor.
Evoluţia mijloacelor de producţie, a tehnicilor şi tehnologiilor utilizate de om în
producerea unei imense varietăţi de bunuri a determinat adoptarea regulilor specifice apte
să asigure finalitatea corespunzătoare a acestora.
Normele tehnice sunt regulile care conduc procesul productiv.
În sens larg, prin norme tehnice se înţeleg normele sociale care reglementează
relaţiile dintre oameni în procesul complex de participare a acestora la viaţa economică
şi social-culturală.
Normele tehnice ocupă un loc deosebit datorită specificului lor în comparație cu
celelalte norme sociale, și anume: ele reglementează comportarea oamenilor în procesul
de producție, față de natură, față de mijloacele de producție și uneltele de muncă. S-a
afirmat chiar că normele tehnice sunt expresia raportului dintre legile naturii și
conduita umană, întrucât fiecare producție este o producție socială. Astfel, normele
tehnice au apărut ca expresie a nevoilor oamenilor de a conduce şi controla
procesul productiv de bunuri materiale şi spirituale.
Este cunoscut faptul că nerespectarea normelor tehnice determină consecinţe
juridice dintre cele mai importante, motiv pentru care fiecare domeniu al activităţii de
producţie este riguros reglementat prin norme tehnice. Orice nouă tehnologie, introdusă şi
aplicată în sfera producţiei de bunuri şi servicii, trebuie să se sprijine pe un set complet de
norme tehnice, astfel încât, prin aplicarea acestora să se ţină sub control tehnologiile din
ce în ce mai sofisticate, să se elimine erorile în utilizarea acestora, să se asigure protecţia
lor şi să se prevină exploatarea lor frauduloasă.
Numărul normelor tehnice a sporit ca urmare a dezvoltării cunoştinţelor tehnice,
a dezvoltării ştiinţelor, iar scopul lor este acela de a obţine cu minimum de efort maximul
de rezultat.
Numeroase norme tehnice (sau tehnologice) constituie obiect al reglementării
juridice şi norme juridice atunci când nevoile sociale impun acest lucru. Normele tehnice
aproape că nu mai pot fi uneori detaşate de cele juridice; astfel de exemple fiind normele
de tehnică contabilă, juridică, normele de protecţie a mediului, normele de protecţie a
băncilor de date etc.
Însăşi dreptul operează cu tehnologii proprii, cu norme de tehnică juridică: norme
de procedură penală sau civilă, contencioasă, norme de tehnică elaborării sau de tehnica
interpretării dreptului, etc.
Normele tehnice sunt inserate nu doar în reglementările interne, ci şi în cele
internaţionale, fiind cuprinse în tratate sau convenţii internaţionale. Un fascicol important
de astfel de norme sunt cele din cadrul contractual al relaţiilor comerciale dintre state.
Normele tehnice inserate în contractele concrete încheiate devin obligatorii pentru părţile
semnatare.
8
Încălcarea normelor tehnice de către oameni atrage sancțiuni, prin faptul că

nerespectarea indicațiilor cuprinse în ele conduce la obținerea unui rezultat nefavorabil,
diferit de cel urmărit. De exemplu, dacă o persoană, utilizând o mașină sau un utilaj nu
respectă normele tehnice de funcționare a acestora, care au fost fixate de producator,
sancțiunea va consta în neobtinerea rezultatului dorit, în anumite daune provocate în
funcționarea masinii/utilajului. În acest sens, normele tehnice, făcând legătura dintre legile
naturii și comportarea oamenilor potrivit acestor legi, reprezintă un indicator al
corectitudinii cunoașterii cerințelor legilor obiective și a atitudinii, a conduitei
corespunzătoare.
Normele tehnologice stau la baza procesului tehnologic, ca ansamblu de operații
mecanice, fizice, chimice, care prin acțiune simultană sau succesivă transformă materiile
prime în bunuri sau realizează asamblarea, repararea ori întreținerea unui sistem tehnic.
Normele tehnice nu fac parte, de regulă, din sistemul reglementării juridice a
relațiilor sociale. Prezentând însă un interes deosebit, aplicarea unor norme tehnice este
asigurată și prin forța coercitivă a statului. În acest sens, normele tehnice fac corp comun
cu actele normative juridice, căpătând, pe lângă aspectul lor tehnic, tehnologic, un
caracter juridic. Este vorba, în primul rând, de normele securității muncii, de normele
tehnice de circulație publică, precum și de alte norme tehnice a căror aplicare rezultă din
obligația de serviciu. De pildă, obligația unei persoane încadrate pe un post de șofer
de a îngriji, conform normelor tehnice, automobilul care i-a fost încredințat.
În societatea modernă industrializată și computerizată, folosirea și respectarea
normelor tehnice și tehnologice este foarte importantă pentru ca activitatea umană să se
poată desfăşura normal şi cu un randament deosebit. De aceea, multe dintre aceste norme
au devenit obiect de reglementare juridică, devenind prin aceasta şi norme sociale. De
exemplu în domeniul ecologic, cel al circulaţiei, al transportului şi telecomunicaţiilor etc.
Normele de drept, consacrând o serie de categorii de norme tehnice, concură la
dezvoltarea producției în diferitele ei domenii (industrie, agricultură, transporturi), la
procesul tehnic în general. La rândul lor, normele tehnice pot fi folosite și în activitatea
juridică, prin prelucrarea mecanică, cibernetică a unor fapte și date juridice, pentru a se
înlesni cunoașterea și îmbunătățirea legislației, pentru o mai mare eficacitate în lupta
împotriva elementului infracțional.
5. Relaţiile dreptului cu celelalte domenii sociale

Produs complex al societăţii, dreptul se înfăţişează ca o dimensiune inalienabilă a
existenţei umane în condiţii social istorice determinate. Esenţa şi realizarea dreptului
reprezintă condiţiile ordinii publice, ordinea fiind premisa esenţială a coeziunii sociale,
fiind condiţionată de existenţa sistemelor normative şi de traducerea în viaţă a conţinutului
preceptiv al acestora.
Dreptul a cunoscut o dezvoltare şi o afirmare crescândă în domenii dintre cele mai
variate ale societăţii, evoluţie datorată multiplicării fără precedent a contactelor inter şi
intrasociale.
9
Din punct de vedere istoric, dreptul poate fi studiat fie în general, în relație cu
celelelte domenii sociale. În cazul în care este cercetat dreptul, fenomenul juridic în
dezvoltarea sa generală, incluzând majoritatea ţărilor care au lăsat o urmă de organizare
juridică ori statală, vorbim despre istoria generală a dreptului, iar atunci când este cercetat
dreptul numai în cadrul naţional al unei ţări, disciplina va purta în mod firesc denumirea
acelui stat: istoria dreptului românesc, istoria dreptului francez, istoria dreptului canadian
etc.
Importanţa cercetării ştiinţelor juridice istorice este evidentă dacă avem în vedere
că acestea oferă elementele necesare unor fundamentări şi concluzionări teoretice în
plan general. Studiul istoriei dreptului românesc atestă odată în plus continuitatea
poporului nostru pe acest teritoriu, prin utilizarea, în Ţara Românească, Moldova sau
Transilvania, a unor instrumente juridice asemănătoare.
În aprecierea raportului între drept şi morală, doctrina juridică contemporană a
evoluat pe două mari direcţii: cea care a conceput dreptul ca un minim de morală
(„justiţie prin drept şi morală”) şi cea corespunzătoare pozitivismului juridic („ordine de
drept fără morală”). Se arată că dreptul este mai bine determinat decât morala, în el sunt
inadmisibile incertitudinile. Normele juridice sunt explicit formulate şi au ca obiect de
reglementare anumite relaţii sociale clar determinate. Morala, în schimb, trăieşte mai
cu seamă în conştiinţa individuală şi, prin urmare, se găseşte într-o stare difuză şi nu
are voie să fie formulată şi fixată în coduri, ca dreptul.
Dreptul este, în raport cu sistemul social global, un subsistem al acestuia, iar
detaşat de contextul general el poate fi tratat ca un sistem. Din acest sistem fac parte
ideile juridice, relaţiile juridice, instituţiile juridice, procedurile juridice etc.
Conform unei unanim recunoscute constatări, dreptul aparţine socialului, tot ce este
juridic este şi social, sau folosind un mult invocat dicton latin ubi societas, ibi jus,
fără însă ca reciproca să fie valabilă, nu tot ce e social e şi juridic.
În privința raportului între drept şi economie, este un lucru știut că producţia,
repartiţia, schimbul şi consumul nu sunt îngrădite prin acte normative, ci se desfăşoară în
virtutea legilor pieţei, în virtutea cererii şi ofertei. Altfel spus, dreptul oferă cadrul de
reglementare pentru libera manifestare a cererii și ofertei. Economia de piaţă modernă nu
poate fi concepută în afara dreptului, cum nici relaţia în sens invers nu poate fi eludată.
Relația dintre economie și drept are un caracter biunivoc: sistemul juridic
influențeaza economia, iar starea și evoluția economiei influențează dreptul. Politica
economică se desfășoară în cadrul unui sistem instituțional, având la bază norme și
principii de drept, în cadrul căruia statul, prin instituțiile sale abilitate, foloseste
un set de instrumente pentru a atinge anumite obiective.
10
Diversitatea relaţiilor sociale determină existenţa unei multitudini de norme sociale

şi de forme prin care se influenţează conduita oamenilor în cadrul acestor realităţi.
Sistemul normelor sociale este alcătuit din următoarele categorii de norme: etice,
obişnuielnice, tehnice, politice, religioase şi juridice. Există o corelaţie între normele
juridice şi normele etice pentru că binele şi echitatea sunt categorii ale moralei şi ele fac
primii paşi pentru tratarea dreptului.
Elementele de demarcaţie dintre normele de drept şi cele morale privesc atât
finalitatea cât şi sfera de aplicabilitate a celor două categorii de norme.
În general, în categoria normelor sociale sunt cuprinse: normele morale (etice);
norme obişnuielnice; norme tehnice; norme politice; norme religioase; norme juridice;
norme de convieţuire socială. Dintre acestea se remarca normele obiceiului si normele
tehnice.
Normele obiceiului sunt acele norme care alături de morală au contribuit în
decursul timpului la dezvoltarea normelor juridice. Alături de obicei există şi uzurile,
definite ca o modalitate convenită de părţi care se înţeleg asupra unei practici (de
exemplu: uzurile comerciale).
Normele tehnice sunt regului care conduc procesul productiv, fiind statornicite
între oameni care participă la viaţa social-economică şi culturală. Existenţa unor
norme cu caracter tehnic este necesar şi în cazul analizei complexului normativ
juridic (normele metodologice în procesul elaborării legilor).
Dreptul a cunoscut o dezvoltare şi o afirmare crescândă în domenii dintre cele mai
variate ale societăţii, evoluţie datorată multiplicării fără precedent a contactelor inter şi
intrasociale. Din punct de vedere istoric, dreptul poate fi studiat fie în general, în relație cu
celelelte domenii sociale.
Concepte şi termeni de reţinut: norme sociale, norme juridice, sistem de norme,

norme etice, norme obișnuielnice, obiceiuri, obisnuințe, uzuri

1. Care este rolul normei juridice în ansamblul sistemului normativ social?
2. Analizati relatia dintre obisnuinta - obicei – norma sociala.
3. Care este raportul dintre norma socială şi norma juridică?
4. Analizaţi specificul normelor tehnice.
A) Sistemul normelor sociale cuprinde:

1. Norme imperative, norme dispozitive;
2. Norme etice, norme obişnuielnice, norme tehnice, norme politice,
norme religioase, norme juridice, norme de convieţuire socială.
3. Norma juridică, instituţia juridică, ramura de drept, sistemul de drept;
11
4. Norme juridice de drept civil, penal, constituţional, financiar,

internaţional public, internaţional privat
5. Norme obişnuielnice ( obiceiul juridic ), precedentul judiciar, doctrina,
actul normativ, contractul cadru.
B) Regulile sau normele morale:

1. sunt elaborate de organe special abilitate potrivit unei proceduri specifice;
2. privesc exterioritatea dreptului;
3. se manifestă spontan si neformal, privesc intimitatea individului, sunt greu de
interpretat, atrag sancţiuni ce privesc reacţia comunităţii faţă de individul în
cauză;
4. au caracter unitar si neechivoc;
5. acţionează în scopul restabilirii situaţiei anterioare încălcării lor.
C) Normele tehnice:
1. sunt norme sociale, care pot fi respectate sau nu,
2. sunt apărute pentru a putea reglementa procesul productiv;
3. sunt cele care reglementează activitatea religioasă;
4. pot fi create numai de Guvern sau instituţiile administraţiei centrale sau locale.
D) După domeniul de activitate, normele se clasifica în:

1. norme etice, juridice, politice, religioase;
2. norme generale si norme particulare
3. norme profesionale, tehnice, politice, economice, ştiinţifice etc.;
4. norme spontane sau norme organizate;
5. norme prescriptive şi norme proscriptive.
Bibliografie:
Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, Bucuresti, 2000.
Carmen Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumia Lex, Bucureşti, 2014.
Carmen Marilena Popa, Elemente de teoria generală a dreptului, Ediţia a III-a,
Editura Universitatii Lucian Blaga din Sibiu, 2017.
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ediţia a V-a, C.H. Beck, Bucureşti, 2014.

Norma de drept (norma juridică)
Cuprins:
Introducere
1. Definiţia si scopul normei juridice
2. Trăsăturile normelor juridice
3. Structura normei juridice
- Structura logico-juridică a normei juridice
- Strucura tehnico-juridică sau tehnico-legislativă
4. Clasificarea normelor juridice
5. Acţiunea normei juridice
- Acţiunea în timp a normei juridice
- Acţiunea normelor juridice în spaţiu si asupra persoanelor
6. Interpretarea normelor juridice
Bibliografie
Introducere
Ordinea socială nu se rezumă numai la ordinea de drept, întrucât
priveşte şi relaţii fără legătură cu aceasta, însă ordinea de drept alcătuieşte
nucleul ordinii sociale, conduita de bază a echilibrului ordinii societăţii,
garanţia realizării drepturilor esenţiale ale individului şi a funcţionării corecte
a instituţiilor. Tema urmăreşte analiza problematicii noţiunii normei juridice,
structura, conţinutul, trăsăturile şi clasificarea ei, dar şi acţiunea normelor
juridice in timp, spatiu si asupra persoanelor.

- înţelegerea conceptelor privind structura şi componenţa normei juridice;
- cunoaşterea obiectivelor importante privind natura juridică şi trăsăturile
normei juridice;
- identificarea elementelor de bază privind structura, criteriile şi acţiunea
normei juridice.

- studenţii se vor familiariza cu conceptele privitoare la elementele de bază
din structura normei juridice;
- dezvoltarea unor abilităţi de înţelegere şi cunoaştere a elementelor de
structură şi acţiune a normei juridice;
- dezvoltarea unor abilităţi de identificare şi cunoaştere a elementelor
fundamentale structurale şi de acţiune a normei juridice precum şi
clasificarea normelor juridice.
1. Definiţia si scopul normei juridice

Activitatea socială nu se poate derula la întâmplare, ci în baza unor reguli care să
stabilească cum este mai eficient să se desfăşoare anumite relaţii sociale pentru ca
acţiunile să fie apreciate ca pozitive.
Normele nu sunt altceva decât reguli care prefigurează comportamente viitoare,
indiferent de natura lor: morală, politică, juridică, artistică etc. Normele juridice nu pot
exista în sine, departe de condiţiile materiale ale vieţii sociale pe care le reflectă; ele
constituie structura internă a dreptului, elementele sale constitutive.
În literatura juridică, norma juridică este definită ca fiind o regulă de conduită
cu caracter general şi obligatoriu, elaborată sau recunoscută de puterea de stat în
scopul asigurării ordinii sociale şi care poate fi adusă la îndeplinire, în caz de nevoie, prin
forţa de constrângere a statului.
2
Scopul normei juridice îl reprezintă asigurarea convieţuirii sociale prin

disciplinarea (orientarea) comportamentului oamenilor şi instituţiilor în direcţia
promovării şi întăririi relaţiilor sociale în conformitate cu valorile statornicite în societate.
Norma juridica este considerată: celula de bază a dreptului, etalonul de conduită,
modelul de comportament impus individului de către drept; elementul primar al
dreptului, instituită de autoritatea publică sau recunoscută de aceasta; o specie de
normă socială, alături de norma morală, religioasă, norma tehnică, norma de convieţuire
socială; o regulă de conduită, de comportament a unui individ ce se manifestă în
raportul sau relaţia acestuia cu altcineva (individ, instituţie, colectivitate).
2. Trăsăturile normelor juridice

a) Norma juridică are un caracter general şi impersonal
Aceste trăsături implică faptul că norma juridică prescrie o conduită standard,
destinată unui subiect generic. Faptul că este generală nu înseamnă că se adresează
întotdeauna şi tuturor subiecţilor şi nici că ar cuprinde toate situaţiile în care aceştia s-ar
putea afla. Norma juridică se aplică la un număr nelimitat şi nenominalizat de cazuri,
atâta timp cât este în vigoare. Caracterul general şi impersonal al normei juridice nu
înseamnă că dispoziţiile acesteia se vor aplica de fiecare dată pe întregul teritoriu al
ţării şi asupra întregii populaţii. Ea nu îşi pierde forţa sa juridică după cum se aplică
la una sau la o infinitate de situaţii.
b) Norma juridică are un caracter obligatoriu
Norma juridică trebuie să aibă un caracter obligatoriu pentru că ea
reglementează domeniile cele mai importante ale societăţii, care privesc guvernarea
acesteia, ordinea socială, drepturile şi libertăţile fundamentale ale oamenilor. Potrivit
acestei caracteristici, normele juridice nu reprezintă doar indicaţii sau recomandări,
ci constituie dispoziţii obligatorii impuse de puterea publică şi a căror respectare este
garantată la nevoie prin forţa de coerciţiune a statului.
Spre deosebire de celelalte norme sociale, normele juridice sunt exigibile, adică
beneficiază de garanţii exterioare, oferite de stat pentru aducerea lor la îndeplinire prin
mijloace şi organe specializate de constrângere.
Obligativitatea normei juridice se referă şi la faptul că acestea se aplică continuu,
de la intrarea in vigoare la ieşirea sa din vigoare, în mod necondiţionat şi imediat. Din
acest punct de vedere se poate aprecia că toate normele juridice sunt la fel de
obligatorii, fie că sunt inserate în legi, hotărâri de guvern, dispoziţii ale primarilor sau
ordine ale prefecţilor şi indiferent de frecvenţa cu care sunt aplicate.
c) Norma juridică are un caracter tipic
Norma de drept îşi propune şi trebuie să realizeze coduri de conduită, să
uniformizeze acţiunile subiectelor de drept, să elimine diferenţele individuale
nesemnificative, totul în raport cu interesele esenţiale ale societăţii, care trebuie protejate.
3
Pentru a realiza acest obiectiv, pentru a ajunge la această finalitate, legiuitorul

(creatorul normelor juridice) analizează atent fiecare set de relaţii sociale şi extrage de
aici ceea ce este general şi universal, ceea ce este dominant. Pe această bază
legiuitorul construieşte tipul de conduită, de comportament pentru subiecţii care
acţionează în acel mănunchi (set) de relaţii sociale.
d) Norma juridică implică un raport intersubiectiv
Norma juridică plasează în conţinutul său omul real, aflat într-o infinitate de
legături sociale, omul înzestrat cu drepturi şi obligaţii, participant activ la circuitul juridic
pe care societatea îl generează. Din această perspectivă putem vorbi de caracterul
bilateral al normei juridice, care implică ideea de reciprocitate. Participarea unui
individ la circuitul juridic presupune o permanentă şi constantă raportare a acestuia la
ceilalţi indivizi.
3. Structura normei juridice

Structura normei juridice trebuie analizată sub cele două ipostaze şi anume: internă
şi externă. Structura internă are în vedere structura logică a normei, iar structura
externă se referă la construcţia tehnico-legislativă a normei, adică modul ei de
exprimare în cadrul unui act normativ.
A. Structura logico-juridică a normei juridice
Structura logico-juridică a normei, înseamnă componentele sale şi anume: ipoteza,
dispoziţia şi sancţiunea. Componenţa trihotomică1 a normei juridice corespunde cerinţei
logice de a enunţa condiţiile în care anumite categorii de destinatari vor avea o anumită
conduită, va preciza care este acea conduită dorită de legiuitor şi care vor fi urmările
nerespectării ei. Schematic, structura internă a normei juridice s-ar putea exprima sub
forma:în cazul în care, dacă (ipoteza) ... atunci trebuie (dispoziţia) ... altfel (sancţiunea) ... .
Sintetizat: - ipoteza răspunde la întrebarea: în ce împrejurări sau căror categorii de
subiecţi li se aplică norma juridică?
- dispoziţia răspunde la întrebarea: ce trebuie să facă sau să nu facă destinatarul normei?
- sancţiunea răspunde la întrebarea: care sunt urmările nerespectării dispoziţiei prescrise?
1. IPOTEZA - este acea parte a normei juridice în care legiuitorul stabileşte (fixează)
condiţiile, împrejurările sau faptele în care intră în acţiune norma, precum şi categoria
subiecţilor de drept.
Altfel spus, ipoteza: descrie împrejurările sau faptele în care intră în acţiune
dispozitia sau sanctiunea normei (ex: in caz de forta majora, in caz de razboi etc.);
mentionaeaza calitatea subiectului (ex: cetatean, parinte, copil, soț/soție, gestionar etc.);
poate caracteriza generic subiectul (ex: persoana fizica, persoana juridica, acela care... etc)
2. DISPOZIŢIA - este definită ca acel element al structurii logice a normei juridice care
prevede conduita ce trebuie urmată în cazul ipotezei formulate.
1
Trihotomie – impartire in 3 parti. Mai poate fi intalnita si sintagma structura trihotomica.
4
Cu alte cuvinte, dispoziţia este acea parte componentă a normei juridice în care
sunt formulate drepturile şi obligaţiile subiectelor nominalizate sau vizate generic de
norma juridică respectivă.
Dispoziţia reprezintă miezul normei juridice. În dispoziţia normei juridice poate
fi formulată o conduită obligatorie (un ordin, o comandă a legiuitorului) sau o
obligaţie pentru un subiect de a se abţine de la săvârşirea unei fapte (exemple:
obligaţia de a nu conduce autoturismul fără permis de conducere, în stare de ebrietate;
obligaţia învinuitului de a nu părăsi localitatea aşa cum a decis instanţa de judecată etc.).
3. SANCŢIUNEA - este al treilea element structural al normei juridice, care precizează
urmările, consecinţele ce apar în cazul nerespectării dispoziţiei normei juridice.
Sancţiunea reprezintă modul de reacţie, răspunsul juridic al societăţii faţă de
conduita neconformă cu dispoziţia normei de drept, măsurile concrete luate împotriva
persoanelor care au încălcat legea. Aceste măsuri sunt aduse la îndeplinire, la nevoie, prin
acţiunea organelor specializate ale statului.
Toate normele sociale sunt asigurate într-un fel sau altul printr-o sancţiune. Aceste
sancţiuni reprezintă răspunsul pe care societatea îl dă conduitei ilicite, este modalitatea de
reacţie împotriva celor care au nesocotit prescripţia normei de drept. Prin aplicarea de
sancţiuni se urmăreşte de asemenea îndreptarea subiectului vinovat de încălcarea normei
juridice şi reinserţia acestuia în societate.
Sancţiunea se poate referi însă şi la măsuri de stimulare, de cointeresare
a subiectului astfel ca acesta să urmeze conduita dorită. Acestea sunt sancţiuni pozitive.
Sancţiunea normei juridice se caracterizează prin legalitate, adică se aplică numai
conform legilor în vigoare şi reprezintă atributul exclusiv al organelor competente,
prevăzute de actele normative.
B. Strucura tehnico-legislativă (tehnico-juridică)
Tehnica legislativă reprezintă totalitatea metodelor, procedeelor folosite în
activitatea de elaborare a proiectelor de legi şi a altor acte normative care ajută la
determinarea unor soluţii legislative judicios alese şi la exprimarea normelor în texte
corespunzătoare redactate.
Structura tehnico-juridică a normei juridice se referă, spre deosebire de
structura logică, la forma exterioară de exprimare a conţinutului normei şi la modul ei de
redactare, care trebuie să fie clar, concis şi concret.
Pentru a percepe structura tehnico-juridică a normei juridice, trebuie înţeles faptul
că normele de drept nu se întâlnesc singure sau pure şi nu apar într-o formă distinctă, de
sine stătătoare, ci ele fac parte dintr-o lege, hotărâre, ordin, statut etc.
Sub aspectul tehnicii legislative, o normă juridică este cuprinsă de regulă, în acte
normative. Actul normativ poate fi structurat pe capitole, secţiuni, articole, alineate.
Articolul reprezintă elementul structural, de bază al actului normativ şi conţine în
general, o reglementare de sine stătătoare, formulată într-o propoziţie gramaticală sau într-
o frază în limba oficială a statului. Nu orice articol de lege va coincide cu o regulă
de
5
conduită. Un articol poate cuprinde una sau chiar mai multe norme juridice, după cum o
normă juridică poate fi cuprinsă în mai multe articole, elementele ei putând fi
identificate prin coroborare.
Alineatul reprezintă un segment, o parte dintr-un articol şi poate fi format, după
caz, dintr-o propoziţie, o frază sau mai multe fraze.
Pentru a stabili corect conţinutul unei norme cu toate elementele sale, trebuie să se
coroboreze texte din articole şi chiar din legi diferite. Faptul că unele norme juridice apar
în cuprinsul mai multor acte normative, poate fi explicat şi prin aceea că reglementarea
unor relaţii sociale se realizează la intervale diferite de timp sau de alte organe
(Parlament, Guvern, administraţie locală etc.). Structura tehnico-legislativă trebuie să
răspundă unor cerinţe de oportunitate şi rapiditate pe care le presupune activitatea
legislativă, strâns legată de condiţiile şi etapele dezvoltării sociale. Ea trebuie să ţină
pasul cu cerinţele impuse de accesibilitatea înţelegerii normelor juridice de către
destinatarii acestora.
4. Clasificarea normelor juridice

a) După criteriul ramurii de drept, respectiv după obiectul reglementării juridice
şi al metodelor de reglementare utilizate, normele juridice sunt: norme juridice de drept
civil, de drept penal, de drept administrativ, de drept constituţional, de dreptul familiei
de drept comercial, de drept financiar etc.
b) După criteriul forţei juridice a actului normativ în care se află cuprinsă
norma juridică, acestea sunt:
- norme juridice constituţionale (cuprinse în Constituţie);
- norme juridice cuprinse în legi (legea fiind actul normativ cu cea mai mare forţă
juridică, elaborat de Parlament);
- norme juridice cuprinse în decrete (decretele sunt acte normative elaborate de
Preşedintele României);
- norme juridice cuprinse în Hotărâri de Guvern şi Ordonanţe guvernamentale
elaborate de puterea executivă;
- norme juridice cuprinse în acte normative elaborate de organele administraţiei
locale (decizii) care au o sferă de aplicabilitate limitată la competenţa teritorială (judeţ,
municipiu, oraş, comună) a organului care a emis actul.
c) După criteriul structurii interne (logico-juridice), respectiv după modul de
cuprindere a elementelor structurale (ipoteza, dispoziţia, sancţiunea) normele juridice sunt:
- norme juridice complete: cele care cuprind în articolul din actul normativ în
care sunt incluse, toate cele trei elemente structurale constitutive. Menţionăm că
majoritatea normelor juridice sunt complete;
- norme juridice incomplete: cele care nu cuprind toate cele trei elemente, ele
completându-se cu alte norme juridice din conţinutul aceluiaşi act normativ sau de alte
acte normative. Se clasifică, la rândul lor, în: norme de trimitere sunt cele care se
completează
6
cu norme din acelaşi act normativ sau din alte acte normative aflate în vigoare ; norme
în
alb sunt cele ce se completează cu dispoziţii din acte normative ce urmează să apară.
d) După criteriul sferei de aplicare normele juridice se clasifică în:
- norme juridice generale sunt cele care au sfera cea mai largă de aplicabilitate
într-un domeniu sau într-o ramură de drept (exemple: normele juridice cuprinse în partea
generală a Codului penal; unele reglementări cuprinse în Codul Civil se aplică şi în
dreptul comercial);
- norme juridice speciale sunt cele care se aplică unor categorii restrânse de
relaţii sociale, ele derogă de la dreptul comun. Exemple: normele juridice din cuprinsul
legilor speciale care cuprind şi dispoziţiuni penale: Legea pentru prevenirea şi
sancţionarea spălării banilor, Legea pentru protecţia drepturilor de autor, Legea pentru
combaterea evaziunii fiscale etc.;
- norme juridice de excepţie sunt cele care completează normele generale sau
speciale, fără ca această excepţie să fie considerată o atingere adusă ordinii generale de
drept.
f) După criteriul modului de reglementare a conduitei sunt:
- norme juridice onerative, sunt acele norme juridice care obligă subiectul să
facă ceva, să săvârşească o acţiune concretă (termenul de onerativ vine din latinescul
onus- oneris care înseamnă sarcină, obligaţie). Exemple: conducătorul auto care
comite un accident de circulaţie este obligat să transporte victima la cel mai apropiat
spital;
- norme juridice prohibitive, sunt cele care obligă subiectul să se abţină de la
săvârşirea unor acţiuni, a unor fapte concrete. Cele mai multe norme prohibitive le găsim
în dreptul penal şi dreptul administrativ, prin care se interzic furtul, violul, omorul,
tâlhăria, pirateria, se interzic faptele de tulburare a ordinii şi liniştii publice etc.
Normele juridice onerative şi prohibitive sunt cunoscute şi definite ca norme juridice
imperative, întrucât legiuitorul comandă subiectului să facă, să execute ceva concret
sau să se abţină de la o anumită conduită.
- norme juridice permisive, sunt acele norme care nici nu obligă, nici nu interzic
o anumită conduită. Ele permit subiectului să aleagă o conduită, un comportament care
însă nu poate încălca sau afecta ordinea de drept (este permis tot ceea ce legea nu
interzice).
5. Acţiunea normei juridice

Normele juridice sunt elaborate în scopul aplicării lor, urmărindu-se satisfacerea
intereselor sociale majore, protejarea valorilor ocrotite şi dezvoltarea relaţiilor interumane
prin asigurarea realizării lor, prin garanţii etatice. Coordonatele sau vectorii pe care îşi
desfăşoară acţiunea normele juridice sunt timpul, spaţiul şi persoana. În principiu, regula
este că norma juridică acţionează pe timp nedeterminat, într-un spaţiu dominat de noţiunea
de teritoriu statal şi asupra unor subiecte angrenate în circuitul civil, în cadrul acestui
teritoriu.
7
1. Acţiunea în timp a normei juridice - Timpul normei juridice defineşte durata

acesteia, respectiv perioada în care aceasta produce efecte juridice. Pentru explicarea
acţiunii în timp a normei juridice avem în vedere trei momente:
- intrarea în vigoare a normei juridice;
- acţiunea normei juridice;
- ieşirea din vigoare a normei juridice.
I. Intrarea în vigoare a normei juridice se referă la data concretă la care actul
normativ care conţine norma juridică începe să acţioneze şi devine opozabil subiecţilor de
drept. Regula privind intrarea în vigoare a normei juridice este stabilită de Constituţia
României în art. 78 „legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare
la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei”. Termenul de
3 zile se calculează pe zile calendaristice, incepând cu data publicării şi expiră la orele
24 ale celei de a 3 a zi de la publicare. Pot exista acte normative care să intre în
vigoare pe anumite părţi, titluri, capitole sau chiar unele dispoziţii din cuprinsul lor, la
date diferite.
O excepţie de la această regulă o reprezintă dispoziţia art. 115 alin. 5 din
Constituţie care prevede: „Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea
sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la camera competentă să fie sesizată şi
după publicarea ei în Monitorul Oficial al României”. Această excepţie este
justificată de existenţa unei situaţii a cărei reglementare nu poate fi amânată.
II. Principiile acţiunii în timp a normei juridice
Din momentul intrării sale în vigoare, norma juridică devine activă şi acţionează
pentru viitor.
În art. 15, alin. 2 din Constituţia României se precizează: „Legea dispune numai
pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”. Aceasta
înseamnă că norma juridică nu este retroactivă, adică nu se aplică raporturilor născute
şi faptelor comise înaintea intrării sale în vigoare. În acelaşi timp, norma juridică nu
este ultraactivă, adică nu se aplică după ce iese din vigoare.
Principiul neretroactivităţii normei juridice este stipulat în legislaţie: Codul
Civil Român proclama în primul său articol: „legea dispune numai pentru viitor; ea nu are
putere retroactivă”.
Principiul neultraactivităţii normei se referă la faptul că o normă juridică nu-şi
poate extinde efectele după ieşirea sa din vigoare. De la acest principiu fac
excepţie normele juridice cu caracter temporar sau excepţional.
III. Ieşirea din vigoare a normei juridice
Reprezinta cel de-al treilea moment în cercetarea acţiunii în timp a normei juridice, care
se produce prin trei modalităţi:
a) ABROGAREA este considerată cea mai importantă modalitate de ieşire din
vigoare a unei normei juridice; înseamnă încetarea acţiunii unei norme juridice, datorită
intrării în vigoare a unei norme juridice noi, ca expresie a voinţei
legiuitorului. Abrogarea cunoaşte două forme:
- abrogarea expresă - poate fi, la rândul său: directă şi indirectă.
8
Abrogarea expresă directă constă în desfiinţarea efectelor vechii norme juridice

prin precizarea detaliată, în conţinutul noului act normativ, a normelor juridice scoase
din vigoare.
Abrogarea expresă indirectă constă în desfiinţarea efectelor vechii norme prin
utilizarea în noua normă juridică a formulei „pe data intrării în vigoare a prezentei legi
se abrogă orice dispoziţie legală contrară”.
- abrogarea tacită sau implicită intervine în situaţia când noua normă juridică nu face
nici
o precizare (nici directă, nici indirectă) în legătură cu acţiunea vechilor norme juridice.
Pentru faptul că norma juridică nouă reglementează diferit un mănunchi de relaţii sociale
faţă de vechea normă, organele de aplicare a legii înţeleg implicit că legiuitorul a scos din
vigoare vechea reglementare (abrogare tacită).
b) AJUNGEREA LA TERMEN este cea de-a doua modalitate de ieşire din
vigoare a normei juridice, care operează în mod excepţional, în situaţia actelor normative
temporare, edictate pentru o perioadă delimitată de timp, până la un anumit termen (o dată
calendaristică precizată). Este evident că ajungerea la termenul fixat sau încetarea stării
de fapt care a impus elaborarea normei juridice conduc la scoaterea din acţiune a
normei respective.
Un exemplu îl constituie legile bugetare, care se adoptă anual, precum şi cele
privind salarizarea personalului disponibilizat în anumite condiţii.
c) DESUETUDINEA este definită în DEX ca „ieşire din uz, a nu se mai folosi,
a nu mai fi obişnuit, a se perima”.
O normă juridică este căzută în desuetudine atunci când, deşi ea este în vigoare
nefiind abrogată şi neajungând la termen, nu se mai aplică datorită schimbării condiţiilor
social-economice şi politice care au impus iniţial elaborarea ei.
Această modalitate de ieşire din vigoare a normei juridice este caracteristică
perioadelor de tranziţie în viaţa unei societăţi, a etapelor ce marchează trecerea de la un
anumit regim politic la altul, când dreptul nu are răgazul de a inventaria totalitatea
normelor juridice care, deşi nu au fost expres abrogate, nu mai corespund etapei noi,
ele devenind perimate, învechite.
2. Acţiunea normelor juridice în spaţiu si asupra persoanelor

Din punct de vedere al acţiunii normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor
suntem în prezenţa a două principii esenţiale:
- principiul teritorialităţii normelor juridice, care consacră faptul că norma
juridică acţionează asupra teritoriului statului respectiv;
- principiul personalităţii normelor juridice, care consacră faptul că norma juridică
acţionează asupra cetăţenilor statului respectiv şi străinilor aflaţi pe teritoriul acelui stat.
a) Din punct de vedere al acţiunii normelor juridice în spaţiu trebuie reţinut
principiul care operează în această materie, şi anume principiul teritorialităţii normelor
juridice. Efectele spaţiale ale dreptului sunt strâns legate de principiul suveranităţii, de
noţiunea de teritoriu şi populaţia ce ocupă acest teritoriu cu referire la conceptul de
9
cetăţean. Suveranitatea statului implică obligativitatea normelor de drept asupra tuturor

cetăţenilor săi şi tuturor instituţiilor sociale aflate pe teritoriul statal.
Efectele în spaţiu ale normelor juridice interne depind şi de competenţa teritorială
a organului de stat care a elaborat actul normativ. Dacă organul emitent este central, este
clar faptul că norma elaborată de el are efect pe întregul teritoriu al statului, iar dacă
norma juridică este elaborată de autorităţi ale administraţiei locale, atunci efectele ei se
limitează la unitatea administrativ-teritorială respectivă (judeţ, municipiu, oraş, comună).
Constituţia României stipulează în art. 17 faptul că: ,,cetăţenii români se bucură în
străinătate de protecţia statului român”, iar în art. 19 alin. l şi 2 faptul că: „cetăţeanul
român nu poate fi extrădat sau expulzat din România. Prin derogare de la această
prevedere, cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care
România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate”.
Legat de principiul teritorialităţii normei juridice, precizam că acesta nu este
absolut, acest lucru consfinţind excepţia de extrateritorialitate care priveşte persoanele
(imunitatea diplomatică şi regimul juridic al consulilor), regimul juridic al străinilor şi
apatrizilor, recunoaşterea efectelor juridice ale unor acte săvârşite pe teritoriul altui stat
şi aplicarea legii interne unor fapte săvârşite în afara graniţelor statului de origine.
Principiul realităţii legii penale (art. 10 Noul Cod Penal) - legea română se
aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului României de catre un cetatean
strain sau o persoana fara cetatenie, contra statului roman, contra unui cetatean
roman ori a unei persoane juridice romane.
Principul personalităţii legii penale (art. 9 Noul Cod Penal) - legea penală
română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean
român sau de o persoană juridică română, dacă pedeapsa prevăzută de legea română este
detenţiunea pe viaţă ori închisoarea mai mare de 10 ani.
Principiul universalităţii legii penale (art. 11 Noul Cod Penal) - legea română se
aplică şi altor infracţiuni decât cele prevăzute anterior, săvârşite în afara teritoriului ţării
de către un cetăţean strain sau de o persoana fara cetatenie, care se afla pe teritoriul
Romaniei daca s-a savarsit o infractiune pe care statul roman si-a asumat obligatia sa o
reprime in temeiul unui tratat intenational, indiferent daca este prevazuta sau nu de
legea penala a statului e al carui teritoriu a fot comisa, sau daca s-a cerut
extradarea sau predarea infractorului si aceasta a fost refuzata.
b) Principiul personalităţii normelor juridice se referă la faptul că persoanele
aflate pe teritoriul unui stat se supun legilor statului respectiv. Aceste persoane pot fi
cetăţeni ai acestui stat, sau străini aflaţi pe teritoriul etatic (fie apatrizi, fie cu cetăţenie
dublă sau multiplă, fie cetăţeni ai altor state). Faptul că normele juridice se adresează
persoanelor aflate pe teritoriul unui stat nu înseamnă că se adresează întotdeauna tuturor
destinatarilor actelor normative.
Există legi care reglementează relaţiile sociale ale unui grup sau unei categori de
subiecţii (ex.: categorii profesionale, societăţilor comerciale, cetăţenilor, minorilor etc.) sau
10
care sunt destinate numai titularilor unor funcţii (Guvernatorul Băncii Naţionale,
Preşedintele ţării, etc.).
Dacă sfera persoanelor pe care le vizează poate varia (naţionali, apatrizi,
străini) ceea ce trebuie reţinut este principiul fundamental al egalităţii lor în faţa legii.
6. Interpretarea normelor juridice

Activitatea concretă prin care se transpune în viaţă dreptul constituie un proces
complex care se desfăşoară după anumite faze, etape legate de necesitatea stabilirii
împrejurărilor de fapt, cât şi de nevoia unei corecte aplicări a dreptului la situaţia de
rezolvat.
Interpretarea normelor juridice reprezintă un moment important al aplicării
dreptului şi constă din operaţiuni de lămurire şi concretizare al conţinutului regulii de
drept cuprinsă în norma ce urmează a cârmui raportul respectiv. Interpretarea juridică
este o condiţie de mare importanţă a unei corecte aplicări a dreptului.
În procesul de aplicare a dreptului, pe lângă interpretarea normelor juridice,
sunt necesare: stabilirea stării de fapt; alegerea normei juridice (critica acesteia);
elaborarea actului de aplicare. Aceste etape pot să nu aibă aceeaşi succesiune în timp,
pentru toate categoriile normelor juridice, dar se întrepătrund şi condiţionează reciproc,
făcând ca prin natura lui, să fie un proces unitar de aplicare a dreptului.

Norma juridică este o regulă generală şi obligatorie de conduită al cărei scop
este acela de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la îndeplinire pe cale
statală, în caz de nevoie prin constrângere.
Trăsăturile esenţiale ale normei juridice sunt următoarele:
- norma juridică are un caracter general şi impersonal (pentru că este un etalon
de conduită şi se adresează difuz şi impersonal destinatarilor săi);
- norma juridică are caracter tipic (pentru că urmăreşte o egalizare a însuşirilor
semnificative ale relaţiilor sociale şi prin aceasta izolarea diferenţelor individuale
nesemnificative);
- norma juridică implică un raport intersubiectiv (fiind în general în strânsă
legătură cu imaginea legăturilor sociale multiple şi având un caracter bilateral
presupunând schimbul just între persoane aflate permanent în anumite relaţii);
- norma juridică este obligatorie (datorită faptului că ea conţine prevederi care nu
sunt lăsate la liberul arbitru al subiectului şi sunt impuse acestuia.).
Scopul normei de drept este acela de a asigura relaţiilor sociale securitatea
esenţială, precum şi armonia în temeiul unei idei de valoare avute în vedere de legiuitor.
Structura normei juridice este dată de două construcţii importante:
11
I. Structura logică a normei juridice alcătuieşte partea statică internă şi stabilă a

normei şi cuprinde următoarele elemente: ipoteza, dispoziţia, sancţiunea.
II. Structura tehnico-legislativă formează structura externă şi dinamică a normei
juridice, fiind corelată cerinţelor de celeritate pe care le reclamă elaborarea legislativă într-
un stat, precum şi principiile generale de tehnică juridică.
Acţiunea în timp a normei juridice – sunt avute in vedere: intrarea în vigoare a
normei, existenţa şi eficienţa normei de drept, ieşirea din vigoare.
Aplicarea în spaţiu a normei juridice - o coordonată importantă pentru ca norma
juridică să poată fi aplicată o constituie spaţiul pe care norma de drept este activă.
Aplicarea normei juridice este deosebit de importantă şi în privinţa aplicării ei asupra
persoanelor care în drept au calitatea de cetăţeni şi cetăţeni străini.
Concepte şi termeni de reţinut: structura normelor juridice, ipoteza, dispozitie,

sanctiune,neretroctivitate,ultraactivitate, abrogare, desuetudine

1. Definiţia şi trăsăturile normei juridice.
2. Care este rolul normei juridice în societate?
3. Analizaţi structura logică a normei juridice.
4. Analizaţi structura tehnico-legislativă a normei juridice.
5. Care sunt criteriile in baza carora se realizeaza clasificarea normelor juridice?
6. Care sunt principiile aplicării în timp a normei juridice? Dar excepţiile?
7. Prezentaţi regulile de intrare şi pe cele de ieşire din vigoare a normei juridice.
8. Analizaţi principiile aplicării normei juridice în spaţiu şi asupra persoanelor. Există
excepţii de la aceste principii?
A) Cum se clasifică normele juridice după modul de reglementare a conduitei?

1. Normele juridice onerative, prohibitive, permisive, supletive;
2. Normele juridice organizatorice, punitive, stimulative;
3. Normele juridice generale, speciale, de excepţie;
4. Normele juridice principii, normele juridice mijloace;
5. Normele juridice generale, speciale.
|B) Care este structura logică a normei juridice?

1. Este structura externă a normelor juridice;
2. Titlu, capitol, alineat, paragraf;
3. Ipoteza, dispoziţia, sancţiunea;
4. Titlul, formula introductivă, preambul, partea dispozitivă, formula de atestare a autenticităţii;
5. Dispoziţii generale, dispoziţii de fond, dispoziţii tranzitorii, dispoziţii penale.
12
1. data publicării în Monitorul Oficial;

2. data promulgării ei de către Preşedintele ţării;
3. la 30 zile de la data publicării în Monitorul Oficial;
4. numai după depunerea sa spre dezvoltare în Camerele Parlamentului şi
după aprobarea preşedinţilor celor două Camere;
5. la trei zile de la data publicării în Monitorul Oficial sau la data din text.
D) Care sunt trăsăturile caracteristice ale normelor juridice?

1. Spontaneitatea (apar şi se dezvoltă în societate în chip neformal), legalitate, generalitate;
2. Sunt relative, au acţiune limitată în timp, au proceduri speciale de elaborare;
3. Generalitatea, oficialitatea, spontaneitatea;
4. Sunt generale, impersonale, obligatorii, au caracter tipic, implică un raport intersubiectiv;
5. Moralitatea, este scrisă, are sancţiunea inclusă, este obligatorie.
E) Care sunt principiile acţiunii în timp a normei juridice?

1. Principiul teritorialităţii şi principiul personalităţii;
2. Principiul neretroactivităţii si principiul neultraactivităţii;
3. Principiul unităţii, principiul echilibrului, principiul accesibilităţii;
4. Principiul legalităţii, principiul dreptăţii, principiul echităţii si justiţiei;
5. Principiile generale sau fundamentale si principiile de ramură.
Răspunsurile la Testele de evaluare/autoevaluare: A) 1; B) 3; C) 5; D) 4; E) 2.
Bibliografie:
Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, Buc., 2000.
ordinea juridică, Ediţia a II-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009.
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ediţia a V-a, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2014.
Costică Voicu, Cezar Tită, Anton Răşcanu, Mariana Ciocoiu, Iuliana Savu,
Teoria generală a dreptului, Editura Fundaţiei de Mâine, Bucureşti, 2011.
13
Izvoarele dreptului
Cuprins:
Introducere
1. Noţiunea de izvor de drept
2. Clasificarea izvoarelor de drept
3. Sistemul izvoarelor de drept
Izvoare de drept în sens material
Izvoare de drept în sens formal
- Obiceiul juridic (cutuma)
- Practica judecătorească si precedentul judiciar
- Doctrina;
- Contractul normativ;
- Actul normativ.
4. Izvoarele dreptului Uniunii Europene
5. Primele reglementări din domeniul industrial.
Introducere
În teoria dreptului şi în ştiinţele juridice de ramură, modalităţile
specifice de exprimare a conţinutului dreptului poartă şi denumirea de
"izvoare ale dreptului" sau "surse ale dreptului". Esenţa şi conţinutul dreptului
trebuie să-şi găsească modalităţi potrivite de exprimare şi forme adecvate. De
aceea, trebuie avuta in vedere clarificarea problematicii izvoarelor dreptului
şi a celei legate de relaţia dintre drept şi sistemul normativ social. Un
accent aparte se pune pe relaţia drept-morală, elemente importante prin
care să se poată deosebi relevanţa teoretică şi practică a cunoaşterii
izvoarelor dreptului. Studiul izvoarelor materiale prezintă importanţă
atât în procesul investigaţiei teoretice a fenomenului juridic cât şi în
cadrul comples al
1
activităţii practice de creare a dreptului. Izvoarele formale ale dreptului

reprezintă forme de exprimare a normei de drept.

- înţelegerea conceptelor privind priiblematica ivoarelor dreptului;
- cunoaşterea obiectivelor importante referitoare la noţiunea şi analiza
izvoarelor dreptului în sens material şi în sens formal;
- identificarea elementelor de bază privind izvoarele materiale ale dreptului,
izvoarele formale ale dreptului precum şi clasificarea izvoarelor formale ale
dreptului.

- studenţii se vor familiariza cu conceptele privitoare la problematica
izvoarelor dreptului;
- dezvoltarea unor abilităţi de înţelegere şi cunoaştere a izvoarelor dreptului;
- dezvoltarea unor abilităţi de identificare şi cunoaştere a structurii şi
importanţei juridice a izvoarelor dreptului.
1. Noţiunea de izvor de drept

Noţiunea de izvor al dreptului are sensul general de sursă; în această accepţiune ne
referim atât la dreptul pozitiv, cel ce se aplică la un moment dat într-un tip de societate,
cât şi la modul concret în care se ajunge ca o anumită regulă să facă parte din
domeniul normativului.
Putem defini în termeni foarte largi noţiunea de izvor sau sursă a dreptului ca fiind
forma de exprimare a normelor juridice dintr-un sistem de drept dat, respectiv
modalităţile de instituire sau de recunoaştere a normelor juridice de către puterea de stat
în procesul de creare al dreptului.
2
Conceptul de izvor de drept este utilizat în mai multe sensuri, iar o analiză a
izvoarelor dreptului în funcţie de diferite criterii pune în lumină mai multe accepţiuni ale
acestei noţiuni.
Astfel, obiceiul este un izvor nescris, comparativ cu actul normativ care se prezintă
totdeauna sub formă scrisă; obiceiul şi doctrina sunt considerate surse neoficiale, spre
deosebire de lege sau jurisprudenţă, care sunt surse oficiale; actul normativ sau contractul
normativ sunt considerate izvoare directe, pe când obiceiul sau normele elaborate de
organizaţii nestatale sunt izvoare mediate (indirecte), ele trebuind să fie „validate” de
o autoritate statală pentru a deveni izvoare de drept. Legea şi cutuma sunt izvoare
creatoare, pe când jurisprudenţa şi doctrina, necreând norma noi, ci doar
interpretând pe cele existente, nu au caracter normativ, ci doar interpretativ.
2. Clasificarea izvoarelor de drept

a) După criteriul raportului dintre conţinut şi formă deosebim: izvorul în sens
material şi izvorul de drept în sens formal.
Prin izvoare materiale sau izvoare în sens material sunt desemnaţi factorii care
configurează dreptul. După unii autori izvorul material al dreptului îl constituie condiţiile
materiale ale vieţii care, direct sau indirect îl determină.
În ştiinţa juridică s-a generalizat noţiunea de izvor de drept în celălalt sens, aşa
numit "formal" şi care are în vedere forma prin care se exteriorizează voinţa socială
generală pentru a se impune individului sau colectivităţilor; el este mijlocul cu ajutorul
căruia se exprimă izvorul material.
Această accepţiune este deosebit de importantă, avându-se în vedere că normele
juridice nu se prezintă sub formă nudă, ci având o anumită formă exterioară de exprimare;
pentru acest considerent, izvoarele formale mai sunt cunoscute sub denumirea de forme de
exprimare a normei de drept şi reprezintă de fapt forme de adaptare sau sancţionare a
normelor juridice.
b) După caracterul sursei normative, distingem :
- izvoare directe sau imediate;
- izvoare indirecte, mediate sau complexe.
Prin izvor direct se înţeleg în general actele normative (legea, decretul, hotărârea
guvernamentală etc.), acte care sunt elaborate de organele etatice după o anume procedură;
Izvoarele indirecte sau mediate (obiceiurile, regulile de convieţuire socială, actele
unor organizaţii nestatale etc.) sunt reguli juridice care nu sunt cuprinse expres în actele
normative dar, la care acestea fac trimitere, iar pentru a căpăta forţă juridică şi a deveni
izvoare de drept au nevoie de a fi recunoscute şi sancţionate de către autoritatea publică.
Spre exemplu, obiceiul sau norma obişnuielnică este izvor de drept indirect sau complex,
întrucât este alcătuit din norma obişnuielnică şi din actul juridic de stat care-i recunoaşte
3
forţa juridică. El nu este un izvor de drept, nu are valoare juridică decât dacă un act
normativ face trimitere la el.
c) În funcţie de caracterul sursei formale de cunoaştere:
- izvoarele scrise (documente, inscripţii etc.);
- izvoare nescrise (date arheologice, tradiţionale, norme cutumiare etc.).
d) După criteriul ierarhiei sursei, a normelor:
- surse suverane (care pot reglementa orice domeniu cum sunt spre exemplu
Constituţia, legea),
- surse subordonate (surse care sunt limitate a reglementa anumite domenii, de
exemplu actele administrative reglementative);
- surse subsidiare (care au libertatea de a reglementa un anumit domeniu însă,
dacă apare contradicţie între ele şi surse superioare din punct de vedere juridic, se vor
subordona acestora; spre exemplu, un statut profesional sau un regulament de ordine
interioară care trebuie să fie concordant şi să nu contravină unei legi, hotărâri de guvern
etc.).
3. Sistemul izvoarelor de drept

De-a lungul istoriei a existat o multitudine de forme de exprimare a dreptului;
toate tipurile de drept au cunoscut o pluraritate de izvoare de drept impusă de evoluţia
relaţiilor sociale care au necesitat reglementare juridică. Se poate astfel observa cum
anumite izvoare de drept se întâlnesc în toate epocile (de ex. legea) şi izvoare care există
preponderent sau care există numai în anumite perioade sau popoare (de exemplu
doctrina în Roma antică care a făcut ca la un moment dat să fie declarate obligatorii
ideile juridice ale unor vestiţi jurisconsulţi).
Se impune a reţine că în fiecare epocă istorică, diferit de la o ţară la alta, sau de
la un sistem de drept la altul, unul sau altul din izvoarele de drept au cunoscut o
importantă sau o pondere diferită, fiind marcate de nuanţe proprii ori aspecte specifice.
În cadrul aceluiaşi stat, izvoarele dreptului se completează şi subordonează unul
altuia, creând împreună un tot unitar, într-o perioadă dată. Cu toată diversitatea surselor
dreptului este de menţionat că au aceeaşi finalitate şi anume, să creeze ordine socială şi
de drept, corespunzătoare dezvoltării sale istorice.
I.Izvoare de drept în sens material

Această categorie desemnează complexul condiţiilor vieţii materiale care tind să
constituie normă juridică o anumită voinţă socială. Fiecare convieţuire comunitară
concretă este relevantă printr-o mentalitate, un anumit fel de a vedea şi înţelege lumea, un
mod propriu de a recepta conduitele, faptele şi relaţiile sociale, la care dreptul pozitiv al
acelei comunităţi trebuie să răspundă.
4
În acest sens, izvoarele materiale sunt acele elemente ce determină

conţinutul normativ concret al dreptului pozitiv, exprimă nevoile reale ale unei
comunităţi organizate şi asigură corelarea reglementărilor juridice cu ritmul
transformărilor sociale.
II. Izvoare de drept în sens formal

Există izvoare scrise şi nescrise, oficiale şi neoficiale, izvoare directe şi izvoare
indirecte; obiceiul este un izvor nescris, spre deosebire de lege care se prezintă
întotdeauna în formă scrisă.
Izvoarele formale ale dreptului, impuse de evoluţia de până acum a fenomenului
juridic sunt: obiceiul juridic sau cutuma; practica judecătorească sau jurisprudenţa;
doctrina; contractul normativ; actul normativ.
A. Obiceiul juridic (cutuma)

În succesiunea istorică a izvoarelor de drept, obiceiul juridic ocupă primul loc.
Obiceiul juridic (cutuma, consuetudinea) reprezinta un fapt original şi originar în
acelasi timp în drept; este modul originar de manifestare a voinţei sociale şi este original
prin aceea că regulile nu sunt impuse în mod expres, dar de fapt sunt respectate aproape
din instinct.
Forma tipică a cutumei este cea a unei reguli nescrise, dar unanim recunoscută şi
respectată prin simplul fapt al invocării sale. Astfel, se regasea sub forma diferitelor
uzuri, datini, tradiţii, practici cu caracter religios sau moral, reprezentand modalitatea
prin care au fost ordonate relaţiile sociale în comuna primitivă pentru a se asigura
existenţa şi securitatea colectivităţilor umane. Aplicând inconştient, pe cale de
repetiţie, aceleaşi practici, uzuri, oamenii au ajuns la convingerea că regulile respective
sunt utile şi necesar a fi urmate în viaţa de zi cu zi.
În plan istoric, obiceiul juridic sau dreptul cutumiar (obişnuielnic) a alcătuit prima
formă a dreptului pozitiv, un fel de drept rudimentar.
În sinteză, pentru a putea fi considerată cutumă, o normă trebuie să îndeplinească
anumite condiţii:
- Uzajul: o practică socială constantă şi uniformă, rezultând dintr-o repetiţie de
durată; un simplu precedent este o atitudine izolată, cutuma – una multiplicată; să existe o
anumită consistenţă în conştiinţa colectivă. Condiţia uzajului mai presupune constanţă şi
claritate. Pentru a fi considerat normă cutumiară, precedentul trebuie să se repete într-un
sens clar, nesusceptibil de mai multe interpretări, nediscutabil.
- Convingerea juridică: este elementul psihologic; aceasta diferenţiază cutuma
de simplul uzaj de fapt.
În dreptul penal rolul obiceiului este exclus, aici funcţionând principiul legalităţii
pedepsei şi cel al legalităţii incriminării; aceasta presupune, întotdeauna, ca izvor al
dreptului penal, legea scrisă.
În Dreptul internaţional public, cutuma este un izvor principal de drept (alături de
tratat).
5
B. Doctrina
Doctrina cuprinde analizele, investigaţiile, interpretările pe care oamenii de
specialitate le dau fenomenului juridic; ea este ştiinţa juridică; în general, rolul ştiinţei
este teoretic explicativ, interpretările ştiinţifice făcute materialului normativ ajutând pe
legiuitor sau pe judecător în procesul de creare, respectiv de aplicare a dreptului.
Doctrina reprezintă totalitatea părerilor juriştilor exprimate oral sau în scris în
operele lor. Ea se compune din lucrări de nivel universitar, tratate, cursuri în care se
exprimă puncte de vedere ştiinţifice, opiniile autorilor lor despre dreptul pozitiv.
În dreptul actual romano-germanic şi anglosaxon, ca şi în alte sisteme de drept,
doctrina nu constituie izvor de drept, ceea ce nu înseamnă că aceasta nu ar juca un
important rol în procesul de formare al dreptului.
Pentru a fi luată în considerare ca utilă, unei doctrine i se cere să se întemeieze,
înainte de toate, pe situaţii de fapt din care să facă un tot sistematic, armonizând din punct
de vedere logic toate observaţiile făcute şi evidenţiind toate posibilităţile logice din fiecare
enunţ.
C. Practica judiciară şi precedentul judiciar.

Practica judecătorească se mai numeşte şi jurisprudenţă şi este dată de
totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele de toate gradele.
Fac parte din jurisprudenţă şi hotărârile pronunţate de judecătorii, tribunale sau
curţi de apel; de asemenea, cele pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de
Curtea Constituţională a României.
Precedentul judiciar reprezintă hotărârea judecătorească dată într-o cauză
concretă în absenţa unei reglementări legale aplicabile şi care devine obligatorie pentru
toate cauzele similare ulterioare ce vor fi judecate, constituindu-se ca o regulă obligatorie.
În sistemul de drept românesc actual, jurisprudenţa nu este izvor de drept, adică
o hotărâre pronunţată de un judecător într-o cauză similară nu se poate impune, ca
obligatoriu mod de soluţionare, unui judecător învestit cu o speţă identică sau similară.
D. Contractul normativ
Contractul normativ vizează subiecte nedeterminate, menţionând drepturile şi
obligaţiile acestora, ca participanţi la raportul juridic în care una din părţi este o autoritate
de stat.
Contractul normativ se diferentiaza de contractul concret, care stabileşte drepturi şi
obligaţii între subiecţi de drept identificaţi; reprezinta o forma convenţională a creării
normelor juridice, situaţie în care drepturile şi obligaţiile acestora se manifestă ca reguli
de conduită, ca norme juridice obligatorii.
În teoria dreptului este exemplificat ca fiind contract normativ Magna
Charta Libertatum, act adoptat în 1215 în Anglia între nobili şi regele Ioan cel fără de
ţară.
În materia dreptului constituţional, contractul normativ constituie izvor de drept în
domeniul organizării şi funcţionării structurii federative a statelor. Federaţiile se
6
constituie, în general, ca efect al încheierii unor tratate (contracte, acorduri de voinţă)

între statele care doresc să compună federaţia.
În ramura dreptului muncii şi al securităţii sociale, contractul normativ este izvor
de drept, sub forma contractelor colective de muncă.
În dreptul internaţional public, contractul normativ are forma tratatului, modalitate
în care reprezintă izvorul principal de drept.
E. Actul normativ
În ierarhia surselor dreptului, actele normative se constituie într-un sistem ordonat
în funcţie de forţa juridică a organului emitent şi au rolul hotărâtor datorită avantajelor
menţionate şi a faptului că permit adaptarea rapidă la nevoile prezente sau viitoare ale
societăţii.
Dacă din punct de vedere cronologic, obiceiul juridic se află pe primul loc, în
ceea ce priveşte importanţa, în sistemul izvoarelor de drept, actele normative se află pe
prima treaptă în ierarhia acestora. Locul central în sistemul actelor normative îl ocupă
legile, iar o primă distincţie care se face în cadrul sistemului surselor scrise ale
dreptului este aceea între lege şi acte normative subordonate legii.
I. Legea ca izvor de drept

În sens larg, prin lege se înţelege orice act normativ, orice act cu putere
obligatorie care provine de la un organ de stat, învestit cu o anume autoritate şi
competenţă şi care pretinde a-i fi respectată dispoziţia.
Într-un sens restrâns, prin lege este desemnat actul normativ adoptat de Parlament
potrivit unei proceduri dinainte stabilită, care reglementează cele mai importante relaţii
sociale şi care are forţa juridică superioară faţă de toate celelalte acte normative care
se întemeiază pe aceasta.
Trăsăturile specifice legii sunt:
a) emană de la puterea legislativă, care în cazul României este Parlamentul bicameral:
Camera Deputaţilor şi Senatul.
b) reglementează cele mai importante relaţii sociale în mod originar, primar;
c) legea este adoptată cu respectarea unei anumite proceduri, ceea ce o deosebeşte de
toate celelalte acte normative şi care presupune mai multe etape;
d) legea are forţă juridică superioară celorlalte acte normative emise de stat, supremaţia
ai fiind depăşită doar de Constituţie; ca o consecinţă a acestei trăsături, orice alt act
normativ e subordonat legii, trebuie să fie conform acesteia;
e) legea are întotdeauna un caracter normativ, spre deosebire de alte acte normative
(ale organelor executive) care pot avea şi caracter individual;
f) efectele legii pot fi "a quo" (numai pentru viitor) cât şi "ad quem" (atât pentru trecut
cât şi pentru viitor).
7
Clasificarea legilor
1) În funcţie de forţa, de autoritatea lor juridică, doctrina distinge între legi
fundamentale sau constituţionale, legi organice şi legi ordinare (sau obişnuite).
a) Legile constituţionale sau fundamentale (Constituţia, ca lege fundamentală,
precum şi legile modificatoare ale acesteia) stabilesc: principiile fundamentale ale
organizării sociale şi de stat, sistemul organelor şi separării puterilor în stat, drepturile şi
libertăţile fundamentale ale cetăţenilor.
Constituţia şi legile de modificare ale acesteia dispun de o forţă juridică
superioară faţă de orice alt act normativ datorită, pe de o parte, conţinutului
reglementărilor, iar pe de altă parte, procedurii speciale de elaborare şi adoptare a sa.
b) Legile organice ocupă locul secund în ierarhia legilor. Ele reglementează
domenii de activitate expres şi limitativ prevăzute de art. 73 alin. 3 din Constituţie
(sistemul electoral, organizarea şi funcţionarea partidelor politice; organizarea şi
desfăşurarea referendumului; organizarea Consiliului Suprem de Apărare a ţării,
infracţiunile, pedepsele şi regimul executării pedepselor, acordarea amnistiei, graţierii
colective, organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem al Magistraturii, a instanţelor
judecătoreşti, a Ministerului Public şi Curţii de Conturi; organizarea generală a
învăţământului, cultelor, administraţiei locale etc).
Legile organice se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere
(majoritate absolută). Ele au forţă juridică superioară legilor ordinare şi nu pot fi
modificate prin ordonanţe ale Guvernului sau ordonanţe de urgenţă, abilitarea fiind
exclusă în acest caz.
c) Legile ordinare sunt emise pentru reglementarea oricărui domeniu al relaţiilor
sociale, excluzând pe cele rezervate legilor constituţionale şi organice. Iniţiativa legislativă
pentru adoptarea legilor ordinare poate aparţine oricărui deputat, senator ori Guvernului.
Pentru adoptarea legilor ordinare este suficientă o majoritate relativă, respectiv majoritatea
senatorilor sau deputaţilor prezenţi.
Un loc distinct îl ocupă şi codurile, care constituie un sistem unitar de norme
organizate potrivit unor principii; ele sunt o formă sistematizată într-un domeniu dat. De
exemplu: Codul civil, Codul penal, Codul familiei etc.
2) După sfera de cuprindere şi gradul de generalitate al reglementărilor juridice,
distingem legi generale, speciale şi excepţionale.
3) În funcţie de conţinutul lor normativ, legile pot fi legi de reglementare
directă, legi cadru, legi de abilitare şi legi de control.
4) După ramura de drept pentru care reprezintă principalul izvor de drept, legile
pot fi: penale, civile, comerciale, financiare etc.
În România distingem următoarele categorii de acte normative subordonate legii,

pe care le vom clasifica în funcţie de organul emitent, după cum urmează:
I. Acte normative ale şefului statului - se numesc decrete. Pentru a fi izvor de drept
trebuie să aibă caracter normativ.
8
Astfel de acte pot fi elaborate în situaţii prevăzute de Constituţie: instituirea stării

de urgenţă, declararea de mobilizare generală şi declararea de război. În cazul acestor
acte normative, responsabilitatea Preşedintelui României este asumată şi de Guvern al
cărui premier contrasemnează actul emis. Alte acte emise de Preşedinte sunt actele
individuale care privesc acordări şi avansări în grade militare, numiri şi rechemări din
funcţii etc. şi care acte, referindu-se la o anumită persoană sau grup de persoane
determinate, nu sunt izvoare de drept în sensul strict al noţiunii, ele neavând caracter
normativ.
II. Hotărârile şi ordonanţele Guvernului

Potrivit art. 108 din Constituţie, Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe. Hotărârile
se emit pentru organizarea executării legilor, iar ordonanţele, în temeiul unei legi speciale
de abilitare. Hotărârile cu caracter normativ ale Guvernului sunt fundamentate pe
Constituţie. Ele prevăd măsuri pentru organizarea executării legilor şi a Constituţiei şi sunt
elaborate în cele mai diferite domenii (exemplu: organizarea administrativă, reglementarea
unor contravenţii etc.)
În baza unor împuterniciri exprese ("lege specială de abilitare") şi pentru o durată
limitată, Guvernul poate adopta ordonanţe simple. Fiindcă sunt emise pentru domenii
rezervate legii, ele trebuie supuse aprobării ulterioare a Parlamentului, prin lege, daca
legea de abilitare o cere. Aceste ordonanţe nu sunt acte administrative, ci acte cu
caracter legislativ, emise în baza delegării funcţiei legislative a Parlamentului către
Guvern. Această delegare a funcţiei este în realitate o excepţie de la principiul
separaţiei puterilor în stat, conform căruia executivul poate doar să aplice legea nu să o
şi creeze, iar actele lui rămân acte administrative.
Guvernul poate emite două feluri de ordonanţe: ordonanţe simple şi ordonanţe de
urgenţă.
Dacă ordonanţele simple presupun împuternicirea Guvernului prin intermediul unei
legi speciale de abilitare să exercite funcţia legislativă, cu privire la care art. 73 alin. 3 din
Constituţie prevede sau impune reglementarea prin legi organice, ordonanţele de urgenţă
sunt adoptate de Guvern, în cazuri excepţionale şi fără a mai fi necesară abilitarea
parlamentară (art 115 din Constituţie).
III. Ordinele cu caracter normativ, regulamentele şi instrucţiunile miniştrilor şi a

celorlalţi conducători ai organelor centrale de specialitate ale administraţiei de stat,
ori ai altor autorităţi administrative autonome cum ar fi: Banca Naţională, Direcţia
Naţională de Statistică, Consiliul Naţional al Audiovizualului, Comisia Naţională de
Valori Mobiliare, Consiliul Naţional de Evaluare şi Acreditare Academică etc. Aceste
autorităţi, organe administrative autonome sunt din ce în ce mai numeroase, iar acţiunea
lor tot mai complexă, acestea putând emite în vederea aplicării legilor, acte de
reglementare în domeniul propriu.
IV. Actele normative ale organelor locale ale administraţiei publice (hotărâri, dispoziţii
şi ordine) se refera la:
9
- hotărârile normative ale consiliilor locale;

- hotărârile normative ale consiliilor judeţene;
- dispoziţiile normative ale primarilor;
- ordinele prefecţilor.
4. Izvoarele dreptului Uniunii Europene

1. Izvorul primar sau originar îl constituie tratatele constitutive; tratatele de aderare ale
statelor membre la uniune; diferitele protocoale, convenţii, documente anexă la aceste
tratate.
2. Izvorul derivat constă în actele instituţiilor europene: deciziile; regulamentele;
directivele; recomandările; avizele; acte atipice.
3. Jurisprudenţa.
4. Principiile generale.
5. Primele reglementări din domeniul industrial

Industria este un domeniu în permanentă schimbare, întrucât progresul tehnologic
creează noi oportunități, ceea ce conduce la raporturi complexe care trebuie identificate
și gestionate. În România, dupa apariția statului unitar modern, ramurile cele mai
importante ale industriei erau industria petrolieră și cea a gazelor naturale.
Încă de la înființarea primelor Camere de Comerț în anul 1864 – prin semnarea
Decretului Domnesc nr. 1363 de către Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, activitatea
Camerelor de Comerț a fost corelată cu realitățile economice, oferind comercianților
servicii în sfera învățământului comercial și industrial și a relațiilor internaționale.
Camerele de Comerț au contribuit la liberalizarea comerțului, modernizarea transporturilor
și a comunicațiilor și la extinderea și consolidarea pieței interne.
Prin Decretul Regal 102 din 1925, a fost adoptată a treia lege a Camerelor de
Comerț, prin care a reformat Sistemul Cameral din România. Noua lege a sporit numărul
Camerelor de Comerț și competențele acestora și a prevăzut înființarea unei organizații
naționale, care să reprezinte toate Camerele teritoriale, sub forma Uniunii Camerelor de
Comerț și Industrie. Indiferent de guverneele aflate la conducere, industria românească
a crescut în perioada interbelică.
O serie de reglementări internaționale au avut rol orientativ pentru elaborarea
reglementărilor naționale. Este vorba de Conveția de la Paris pentru apărarea proprietății
industriale din 26 martie 1883, revizuită la Bruxelles în 1900; Convenția de la Washington
din 1911; Convenția de la Haga din 1925, de la Londra din 1934, de la Lisabona din 1958 ;
Convenția de la Stockholm din 1967, ratificată pentru prima dată de România, în forma
revizuită la Washington în 1920, pentru ca apoi, în 1963 și în 1968, prin Decret, să
ratifice aderarea la toate celelalte forme revizuite ale Convenției de la Paris.
Alte documente care au servit ca izvor de drept au fost: Convenția pentru
instituirea Organizației mondiale a proprietății intelectuale, urmată de Aranjamentul de la
Strasbourg
10
privind clasificarea internațională a brevetelor de invenții și Aranjamentul de la Locarno

privind clasificarea internațională a desenelor și modelelor industriale, la care România a
aderat prin Legea nr.3/1998. Un rol important a avut, mai recent, Regulamentul
nr.6/2002/CE publicat la 5 ianuarie 2002 în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene de
către Oficiul pentru armonizare în Piața Internă, cu efect pe întreg teritoriul Uniunii
Europene.

Modalităţile specifice de exprimare a conţinutului dreptului poartă denumirea de
izvoare ale dreptului sau surse ale dreptului. Analiza izvoarelor dreptului se realizează
prin prisma celor două accepţiuni:
- izvoare de drept în sens material;
- izvoare de drept în sens formal.
Izvoarele materiale ale dreptului (denumite şi izvoare reale) sunt concepute ca
adevărate realităţi exterioare ale acestuia care determină acţiunea legiuitorului şi dau
naştere unor regului izvorâte din anumite necesităţi practice.
Izvoarele zvoarele formale ale dreptului reprezintă forme de exprimare a normei
de drept având în vedere faptul că normele de drept nu sunt prezente în formă nudă.
Izvoarele formale ale dreptului se clasifică în următoarele categorii: obiceiul
juridic; practica judecătorească şi precedentul judiciar; doctrina; contractul normativ;
actul normativ.
Faţă de celelalte acte normative, legea se distinge prin trei trăsături specifice:
- are o procedură aparte de elaborare;
- are totdeauna caracter normativ;
- are competenţă de reglementare originară şi primară.
În cadrul legilor, prin importanţa lor fundamentală se remarcă legile
constituţionale. Constituţiile fixează regulile esenţiale de organizare şi funcţionare a
ordinii unui stat, drepturile fundamentale ale cetăţenilor prin constituţie fiind
consacrate principiilor fundamentale politico-juridice.
Concepte şi termeni de reţinut: izvor formal de drept, izvor materialde drept,
cutuma, doctrina, jurisprudenta,contract normativ, act normativ

1. Identificaţi şi analizaţi clasificările izvoarelor dreptului.
2. Analizaţi noţiunea de izvor de drept în sens formal şi de izvor de drept în sens material.
3. Realizaţi o prezentare a obiceiului juridic (cutuma), ca izvor de drept.
4. Realizaţi o prezentare a doctrinei, ca izvor de drept.
5. Care este rolul actului normativ, ca izvor de drept ?
11
A) În care din ramurile dreptului obiceiul este exclus?

1. în dreptul constituţional;
2. în dreptul penal;
3. în dreptul administrativ;
4. în dreptul internaţional public;
5. în dreptul comercial.
B) Cărei categorii de izvoare de drept îi aparţine jurisprudenţa?
1. izvoarelor scrise, oficiale;
2. izvoarelor directe;
3. izvoarelor indirecte;
4. izvoarelor nescrise;
5 izvoarelor neoficiale.
C) Care sunt izvoarele formale ale dreptului?
1. Dreptul natural, conştiinţa juridică, factorii de configurare a dreptului;
2. Izvoare oficiale şi neoficiale;
3. Izvoare directe şi indirecte;
4. Actul normativ, cutuma, jurisprudenţa, doctrina juridică, contractul normativ;
5. Izvoarele dreptului penal, izvoarele dreptului constituţional, izvoarele dreptului civil.
D) Contractul normativ este:
1. izvor de drept formal;
2. izvor de drept material;
3. izvor de drept indirect;
4. izvor de drept oficial;
5. izvor de drept actual.
Bibliografie:
2014.
Costică Voicu, Cezar Tită, Anton Răşcanu, Mariana Ciocoiu, Iuliana Savu,
Teoria generală a dreptului, Editura Fundaţiei de Mâine, Bucureşti, 2011.
Programul de studii universitare: INGINERIE ECONOMICĂ ÎN DOMENIUL
MECANIC Disciplina LEGISLAȚIE INDUSTRIALĂ - Suport de Curs
Tehnica elaborării actelor normative. 121
Specificul legislației industriale
Cuprins:
Introducere
1. Activitatea normativă a statului. Tehnica juridică şi
tehnica legislativă
2. Principiile legiferării
3. Părţile constitutive ale actelor normative
4. Tehnica sistematizării actelor normative
5. Acte normative din domeniul legislației industriale
Bibliografie
Introducere
Tema urmăreşte cunoaşterea tehnicii juridice printr-o serie de mijloace adaptate la
nevoile sociale. Tehnica juridică constituie ansamblul mijloacelor şi procedeelor pe
care le înfăţişează formele juridice şi prin care se realizează întreaga
problematică socială. Sunt avute in vedere părţile constitutive şi elementele de
structură ale actului normativ care dau esenţa în punerea în aplicare a tehnicii
necesare. Prezenţa actului normativ în sistemul izvoarelor formale ale
dreptului este rezultatul activităţii constructive desfăşurate de oragane
specializate, abilitate prin Constituţie, legi sau regulamente cu competenţă
normativă - organele legiuitoare. Legiuitorul are dreptul de a elabora norme cu
putere general-obligatorie, fiind îndreptăţite să reglementeze relaţiile sociale
fundamentale dintr-o societate. Activitatea organelor cu atribuţii legislative se
desfăşoară în conformitate cu anumite regului de tehnică juridică şi potrivit
scopurilor impuse de buna funcţionare a mecanismului social.
- înţelegerea conceptelor privind tehnica elaborării actelor normative;
- cunoaşterea obiectivelor importante privitoare la tehnica juridică, tehnica
legislativă şi la principiile legiferării;
- identificarea elementelor de bază privind noţiunea, clasificarea tehnicii
legislative şi principiile legiferării precum şi părţile constitutive ale actului
normativ.
- studenţii se vor familiariza cu conceptele privind tehnica juridică şi tehnica
legislativă, precum şi cu tehnica sistematizării actelor normative;
- dezvoltarea unor abilităţi de înţelegere şi cunoaştere a tehnicii elaborării actelor
normative şi probleme actuale ale tehnicii legislative în Europa;
- dezvoltarea unor abilităţi de identificare şi cunoaştere a teoriilor
referitoare la sistematizarea actelor normative precum şi la elementele de
structură ale actului normativ şi despre vocabularul juridic şi limbajul juridic.
1. Activitatea normativă a statului. Tehnica juridică şi tehnica legislativă
Existenţa actului normativ în sistemul izvoarelor formale ale dreptului este
rezultatul activităţii desfăşurate de organe specializate, abilitate de Constituţie şi
legi cu competenţă normativă, să elaboreze, să construiască norme juridice cu
caracter obligatoriu. Aceste organe se numesc organe legiuitoare sau legislative.
Ele sunt învestite cu puterea de a reglementa relaţiile sociale cele mai importante
din societate, organizând, prin normele juridice pe care le elaborează, ordinea
juridică a unei naţiuni.
Fiecare legiuitor îşi fundamentează o politică legislativă pe care o înfăptuieşte prin
activitatea concretă de legiferare. Politica legislativă cuprinde totalitatea
strategiilor şi scopurilor unui legiuitor, precum şi instrumentele conceptuale de
realizare a acestora.
Politica legislativă este inclusă, alături de politica socială, economică şi culturală, în
programul politic general al legiuitorului. Finalitatea ei este aceea de a răspunde
voinţei generale a naţiunii, a comunităţii pe care legiuitorul o slujeşte.
1.1. Noţiunea tehnicii juridice
Tehnica juridică desemnează totalitatea mijloacelor, metodelor, procedeelor şi
tehnicilor utilizate de organele puterii de stat în procesul de iniţiere, elaborare,
adoptare şi aplicare a actelor normative. Conţinutul tehnicii juridice apare ca fiind
deosebit de complex şi cuprinde mai multe momente: momentul receptării de către
legislator a comenzii sociale; momentul oportunităţii şi eficienţei selective a
acesteia;momentul transpunerii în viaţă a realizării conţinutului normei prin
tehnica interpretării şi realizării efective a normei.
Tehnica juridică cuprinde două segmente principale:
2
I. un prim segment este acela al creării dreptului care parcurge trei etape:
1. iniţierea actului normativ;
2. elaborarea actului normativ;
3. adoptarea actului normativ.
Acest segment este definit drept tehnică legislativă, care poate fi considerată ca
arta de a face legile; ea reprezintă efortul depus nu numai pentru redactarea textelor
de lege, dar şi pentru alegerea şi coordonarea modurilor de enunţare a
normei juridice şi a procedeelor tehnice de realizare.
II. un al doilea segment este acela al aplicării actelor normative, respectiv al
transpunerii în viaţă a normelor juridice. Acest segment este definit drept tehnica
realizării dreptului.
1.2.Tehnica legislativă
Tehnica legislativă nu trebuie confundată cu tehnica juridică, prima fiind doar o
parte ce intră în componenţa celei din urmă. Tehnica legislativă priveşte strict
elaborarea soluţiilor normative de către legiuitor.Ca parte constitutivă a
tehnici juridice, tehnica legislativă reprezintă elementul central şi definitoriu
pentru forma de guvernământ a statului, împrejurare care demonstrează rolul
dreptului în conducerea societăţii.
Tehnica legislativă se întemeiază pe norme juridice specifice (denumite norme de
tehnică legislativă) şi pe principii proprii (denumite principiile legiferării).
Tehnica legislativă asigură sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei,
precum şi conţinutul şi forma juridică adecvată pentru fiecare act normativ.
Normele juridice de tehnică legislativă definesc părţile constitutive ale actului
normativ, structura, forma şi modul de sistematizare a conţinutului acestuia,
procedeele tehnice legate de modificarea, completarea, abrogarea, publicarea şi
republicarea actelor normative, precum şi limbajul şi stilul actului normativ.
Sediul materiei privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative este Legea nr. 24/2000. Activitatea de legiferare cunoaşte două etape:
— prima etapă vizează constatarea faptului că există situaţii, evenimente şi stări de
fapt ce reclamă elaborarea unor reglementări juridice.
— a doua etapă constă în extragerea şi fixarea idealului juridic, corespunzător
conştiinţei juridice a societăţii.
Legiferarea reprezintă o acţiune conştientă a legiuitorului, care, prin metode şi
mijloace specifice, constată existenţa situaţiilor concrete ce reclamă reglementarea
juridică. Legiuitorul receptează comandamentele sociale, nevoile şi comenzile
societăţii, faţă de care trebuie să hotărască soluţia de reglementare.
1.2.1. Principiile procesului de elaborare a actelor normative (Principiile
legiferarii)
Transformarea principiilor de politică juridică în norme de drept pozitiv nu este
întâmplătoare, ci este guvernată de anumite principii care fac din activitatea de
legiferare un proces amplu şi pe deplin ancorat în realităţile sociale şi care are
în vedere toţi factorii politici, morali, economici, sociali, naturali, istorici,
internaţionali.
3
a) Principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a normelor
juridice
Organele statului ce au competenţe normative (Parlamentul, Guvernul, ministerele,
organele administraţiei de stat şi cele ale administraţiei publice locale) se află în
situaţia de a constata existenţa unei complexe şi dinamice realităţi juridice, de a
înregistra apariţia unor noi domenii ce reclamă reglementarea normativă.
Activitatea de legiferare reclamă cunoaşterea aprofundată a realităţii sociale şi
celei juridice, care poate fi realizată prin investigaţii şi cercetări ample de
natură economică, sociologică, criminologică, de psihologie socială.
Fundamentarea ştiinţifică a unui proiect legislativ trebuie să cuprindă, în esenţă,
următoarele etape:
- descrierea detaliată a situaţiilor de fapt ce urmează să fie transformate în situaţii
de drept;
- analiza motivaţiilor şi determinărilor care impun reglementarea domeniului
respectiv;
- determinarea (anticiparea) efectelor posibile ale viitoarei reglementări legale;
evaluarea costului social al adoptării şi punerii în aplicare a reglementării juridice
respective;
- stabilirea oportunităţii adoptării unui act normativ.
b) Principiul asigurării unui raport firesc între dinamica şi statica dreptului
(principiul echilibrului)
Activitatea de elaborare a actelor normative devine, pe zi ce trece, mai complexă
şi mai dinamică, întrucât legiuitorul se confruntă cu presiuni care vizează
domeniile cele mai variate ale vieţii sociale (economice, politice, culturale,
ideologice). Sistemului de drept trebuie să fie un sistem deschis care să asigure
un echilibru dinamic între tendinţele de conservare şi schimbare. Valorile
permanente în drept nu trebuie să fie înlocuite printr-o legislaţie precipitată,
dictată de dorinţa de novaţie normativă şi revendicările imediate ale vieţii
sociale, economice ori politice.
În raporturile pe care le are cu politica, dreptul caută să apere şi să asigure unitatea
dintre existenţa socială (realitatea socială) şi norma juridică, dintre fapte şi
valoare, fiind considerat mai conservator, mai rigid. În realitate, dreptul trebuie
să domolească elanul novator insuficient fundamentat şi argumentat al politicii,
să calmeze ofensiva spre o falsă reformă juridică pe care o proclamă puterea
politică.
Dreptul are o parte statică, reprezentată de tradiţie, de ansamblul normelor şi
instituţiilor juridice reglementate în urmă cu mult timp, care îi conferă nota de
originalitate, de stabilitate, de personalitate, de forţă în ultimă analiză.
A doua parte a dreptului este cea dinamică, reprezentată de totalitatea actelor
normative prin care sunt reglementate domenii noi; altfel spus este răspunsul
pe care dreptul îl oferă la presiunile sociale, la solicitările justificate ale societăţii.
Arta legiuitorului constă tocmai în puterea de a realiza, menţine şi consolida
echilibrul între cele două părţi.
c) Principiul corelării sistemului actelor normative (principiul articulării
sau al armoniei)
4
Actele normative care există şi acţionează într-un stat se află într-o strânsă
legătură între ele. Sistemul actelor normative implică, alături de marea
diversitate a raporturilor reglementate, multiple legături între părţile ce-1 compun.
În procesul de elaborare a actelor normative organele legislative trebuie să
pornească de la existenţa legăturilor existente între raporturile sociale care
urmează a fi reglementate, cu alte raporturi deja reglementate.
Trebuie luate în calcul toate implicaţiile pe care le produce o nouă reglementare,
domeniile afectate, modificările normative pe care aceasta le impune, eventualele
conflicte de reglementări. În situaţia în care printr-o lege se reglementează un
domeniu, se impune ca şi actele normative cu forţă juridică inferioară legii să fie
abrogate ori puse de acord cu noua reglementare.
Principiul corelării sistemului actelor normative trebuie aplicat şi respectat în cele
două ipostaze în care el ni se înfăţişează:
- în primul rând, este vorba de corelarea internă a actelor normative, respectiv
articularea lor în interiorul sistemului nostru legislativ.
- în al doilea rând, este vorba de corelarea externă, respectiv armonizarea actelor
normative elaborate de legiuitorul român cu actele normative şi reglementările
asemănătoare existente în dreptul comunitar şi în dreptul internaţional.
d) Principiul accesibilităţii şi economiei de mijloace în elaborarea actelor
normative
Conţinutul normei juridice, caracterul clar şi fără echivoc fac dovada calităţii
tehnice legislative a edictorului actului normativ. La elaborarea normelor
juridice, legiuitorul trebuie să aibă în vedere împrejurarea că cei cărora li se
adresează sunt indivizi cu posibilităţi diferite de prelucrare şi receptare a
mesajului normativ şi pentru acest motiv trebuie ca şi conţinutul normelor să fie
clar, concis, precis, pe înţelesul acestora. Fără respectarea acestor cerinţe, actul
normativ va putea da naştere la controverse, la interpretări eronate, la confuzie.
Nici un sistem de drept nu admite scuza necunoaşterii legilor, întrucât acestea au
fost făcute public într-un limbaj clar, natural, într-un stil potrivit destinatarilor.
Principiul accesibilităţii impune din partea legiuitorului respectarea următoarelor
cerinţe:
a) în primul rând să aleagă forma exterioară corespunzătoare reglementării pe
care doreşte să o elaboreze. Forma exterioară este cea care dă valoare şi forţă
juridică actului elaborat, stabileşte poziţia acestuia în sistemul actelor
normative şi determină corelaţia lui cu celelalte reglementări. Alegerea formei
exterioare depinde de natura (de felul) relaţiilor pe care actul normativ le
reglementează (relaţii economice, politice, sociale, culturale etc.) şi de valorile pe
care doreşte să le apere (proprietatea, statul, persoana fizică, persoana juridică,
căsătoria etc.).
b) în al doilea rând, legiuitorul trebuie să aleagă modalitatea de reglementare,
adică metoda de a impune subiectelor de drept conduita prescrisă, cuprinsă în
norma juridică. Acest lucru depinde de specificul relaţiilor sociale, de
caracteristicile subiectelor, de natura intereselor ce urmează a fi satisfăcute şi de
valorile pe care normele juridice le protejează.
5
În mod deliberat, legiuitorul alege un gen de conduită şi o metodă
specifică de
reglementare.
c) în al treilea rând, legiuitorul trebuie să aleagă procedeele de conceptualizare şi
limbajul adecvat domeniului ce urmează a fi reglementat. Această cerinţă se
referă la: construcţia normei (adică cuprinderea în normă a celor trei elemente
componente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiune), fixarea tipului de conduită,
alegerea stilului şi limbajului juridic adecvat.
2. Etapele elaborării actelor normative
Legiferarea în sens restrâns se referă la procesul de elaborare a legilor, iar această
atribuţie revine organului legislativ. În temeiul legilor sunt apoi emise toate
celelalte acte
normative, fiecare dintre acestea resprectând cele patru principii ale activităţii
normative. Legislaţia românească, procesul elaborării actelor normative parcurge
cinci etape:
I) Iniţierea proiectului.
II) Dezbaterea proiectului de lege. III)
Adoptarea proiectului de lege IV)
Promulgarea legii.
V) Publicarea legii.
ETAPA I este denumită iniţierea proiectului de lege.
Potrivit art. 74 din Constituţia României „iniţiativa legislativă aparţine Guvernului,
deputaţilor, senatorilor, precum şi unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu
drept de vot. Cetăţenii care îşi manifestă dreptul de iniţiativă legislativă, trebuie
să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe
sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de
semnături în sprijinul acestei iniţiative”.
Această dispoziţie constituţională este valabilă pentru legile organice şi ordinare.
Precizăm faptul că nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor
problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea.
Guvernul îşi exercită iniţiativa legislativă prin însuşirea proiectelor de lege
elaborate de ministere sau de alte autorităţi ale administraţiei publice şi
transmiterea acestora spre dezbatere şi adoptare uneia dintre Camerele
Parlamentului.
Au dreptul să iniţieze proiecte de acte normative următoarele autorităţi publice:
- ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale
aflate în subordinea guvernului, precum şi autorităţile administrative autonome;
- organele de specialitate ale administraţiei publice centrale aflate în subordinea
sau în coordonarea ministerelor - prin ministerele în a căror subordine sau
coordonare se află;
- prefecturile, consiliile judeţene, respectiv Consiliul General al Municipiului
Bucureşti - prin Ministerul Administraţiei Publice.
Proiectele de acte normative trebuie însoţite de următoarele instrumente de
prezentare şi motivare:
a) expuneri de motive, pentru proiectele de legi;
b) note de fundamentare, pentru hotărâri, ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă ale
guvernului;
6
c) referate de aprobare, pentru celelalte acte
normative. ETAPA A II-a se referă la dezbaterea
proiectului de lege.
Constituţia şi Reglementările de organizare şi funcţionare ale celor două camere
ale Parlamentului (Senatul şi Camera Deputaţilor) stabilesc formele dezbaterii
proiectelor de legi. Dezbaterea începe cu prezentarea expunerii de motive şi
continuă cu analiza fiecărui articol.
ETAPA A III-a este denumită adoptarea proiectului de lege care presupune o
procedură specială, conform prevederilor art. 74 din Constituţie:
- legile organice se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere;
- legile ordinare se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare
Cameră.
ETAPA A IV-a se referă la
promulgarea legii. ETAPA A V-a
este denumită publicarea legii.
Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de
la data publicării sau de la data prevăzută expres în textul ei.
3. Părţile constitutive ale actului normativ
Actul normativ are următoarele părţi constitutive:
a) titlul actului normativ;
b) formula introductivă;
c) preambulul;
d) partea dispozitivă;
e) formula de atestare a autenticităţii actului normativ.
a) Titlul actului normativ cuprinde denumirea generică a actului, în funcţie de
categoria sa juridică şi de autoritatea emitentă, precum şi de obiectul reglementării
exprimat sintetic. Titlul trebuie să fie scurt şi sugestiv.
Categoria juridică a actului normativ (lege, hotărâre de guvern, ordonanţă, decret,
decizie etc.) este determinată de regimul competenţelor stabilit prin Constituţie,
legi şi alte acte normative prin care se acordă prerogative de reglementare juridică
autorităţilor publice.
b) Formula introductivă a actului normativ constă într-o propoziţie, care
cuprinde denumirea autorităţii emitente şi exprimarea hotărârii de luare a
deciziei referitoare la emiterea sau adoptarea actului normativ respectiv.
În cazul legilor formula introductivă este următoarea: „Parlamentul
României adoptă prezenta lege”.
În cazul actelor emise de Guvernul României, formula introductivă pentru
ordonanţă sau hotărâre este: „în temeiul art. 107 din Constituţie, Guvernul
României adoptă prezenta ordonanţă” sau „hotărâre”, în situaţia adoptării
ordonanţelor simple se face referire şi la legea de abilitare a guvernului de a
emite asemenea acte normative, iar în cazul ordonanţelor de urgenţă la art. 114
alin. 4 din Constituţie.
7
La Hotărârile Guvernului care sunt date în executarea expresă a unor legi se va
adăuga, în conţinutul formulei introductive, şi temeiul din legea respectivă.
Pentru alte categorii de acte normative formula introductivă cuprinde: autoritatea
emitentă, referire la acte normative superioare (legi, ordonanţe, hotărâri) şi
denumirea generică a actului.
c) Preambulul actului normativ reprezintă acea parte în care este enunţat, în
sinteză, scopul reglementării respective. De regulă, preambulul precede
formula introductivă şi se împleteşte cu conţinutul acesteia.
d) Partea dispozitivă a actului normativ reprezintă conţinutul propriu-zis al
reglementării, alcătuit din totalitatea normelor juridice instituite pentru sfera
raporturilor sociale ce fac obiectul acestuia.
În această parte componentă a actului normativ sunt sistematizate:
- dispoziţiile generale sau principiile generale;
- dispoziţiile privind fondul reglementării (dispoziţii de fond);
- dispoziţiile tranzitorii;
- dispoziţiile finale.
Dispoziţiile generale cuprind prevederi care orientează întreaga reglementare,
determină obiectul şi principiile acesteia. Ele sunt grupate în primul capitol al
actului normativ şi nu mai sunt reluate în restul reglementării.
Dispoziţiile de fond cuprind reglementarea propriu-zisă a relaţiilor sociale ce fac
obiectul actului normativ. Succesiunea şi gruparea acestor dispoziţii se fac în
ordinea logică a desfăşurării activităţii ce face obiectul reglementării
respective. Prevederile de drept material trebuie să preceadă pe cele de ordin
procedural iar, în cazul în care sunt instituite sancţiuni, aceste norme de
sancţionare să fie plasate înaintea dispoziţiilor tranzitorii şi finale.
Dispoziţiile tranzitorii cuprind măsurile ce sunt instituite cu privire la derularea
raporturilor juridice născute în temeiul vechii reglementări care urmează a fi
înlocuită cu noul act normativ.
Dispoziţiile finale cuprind măsurile necesare pentru punerea în aplicare a actului
normativ, data intrării în vigoare a acestuia, implicaţiile asupra altor acte
normative (abrogări, modificări, completări, republicări).
În cazul actelor normative cu caracter temporar va fi precizată perioada de
aplicare sau data încetării aplicării sale.
e) Formula de atestare a autenticităţii actului normativ reprezintă ultima parte
constitutivă a acestuia. Actul normativ adoptat se semnează de reprezentantul
legal al emitentului, se datează şi se numerotează.
În cazul legilor este obligatoriu ca, în finalul actului, să se facă menţiunea
despre îndeplinirea dispoziţiei constituţionale privind legalitatea adoptării de
către cele două Camere ale Parlamentului.
Formula de atestare a legalităţii adoptării legilor, utilizată de fiecare Cameră este
„Această lege a fost adoptată de ... în şedinţa din ... cu respectarea prevederilor art.
74 alin.
8
1” sau, după
urmată de caz, „art. 74 alin. 2 din Constituţia României”. Formula este
semnătura preşedintelui Camerei respective.
4. Structura actului normativ
Elementul de bază al structurii actului normativ îl reprezintă articolul, care
cuprinde, de regulă, o singură dispoziţie normativă aplicabilă unei situaţii date.
Denumit şi celula de bază a actului normativ, articolul nu se confundă cu norma
juridică (există situaţii în care o normă juridică este cuprinsă în mai multe
articole).
În cazul în care din dispoziţia normativă primară a unui articol decurg, în mod
organic, mai multe ipoteze juridice, acestea vor fi prezentate în alineate
distincte, astfel încât articolul să fie logic şi coerent construit.
Alineatul reprezintă o subdiviziune a articolulului şi este constituit, de regulă
dintr-o singură propoziţie sau frază, prin care se reglementează o ipoteză juridică
specifică articolului. În funcţie de întinderea şi de natura reglementării,
articolele se pot grupa în paragrafe, secţiuni, capitole, titluri, părţi sau cărţi.
Codul penal şi de procedură penală conţin părţi: "partea generală" şi "partea
specială".
5. Tehnica sistematizării actelor normative
Actele normative, privite în ansamblu, formează un sistem dinamic cu o structură
complexă, numit sistemul legislaţiei.
Sistemul legislaţiei cuprinde totalitatea actelor normative aflate în vigoare la un
moment dat. Marea varietate a actelor normative impune cu necesitate
sistematizarea lor.
Procesul de sistematizare a actelor normative este determinat de necesitatea
grupării acestora pe baza unor criterii riguros stabilite, astfel încât normele
juridice să fie mai bine cunoscute şi aplicate în realitatea juridică.
Două sunt formele de sistematizare a actelor normative: încorporarea şi
codificarea.
a. Încorporarea - înseamnă aşezarea, poziţionarea actelor normative după
criterii exterioare acestora, respectiv: cronologice, alfabetice, pe ramuri de
drept, pe instituţii juridice; poate fi:
- oficială - se realizează de organele de drept, de cele mai multe ori organele care
elaborează actele normative: Parlamentul, Guvernul, Ministerele, Organe ale
Administraţiei Publice. În acest fel s-au creat colecţii de legi, Hotărâri de
Guvern publicate periodic, Colecţii, Repertoare, Index-uri etc.
- neoficială - este realizată de persoane particulare, birouri de avocaţi sau notari,
edituri etc.
b. Codificarea este forma superioară de sistematizare a actelor
normative, care presupune cuprinderea sintetică şi sistematizată într-un act
normativ cu forţa juridică a legii, a tuturor normelor
9
Evenimentele legislative au o importanţă deosebită în viaţa juridică a societăţii si
se refera la: modificarea actelor normative; completarea actelor normative;
republicarea actelor normative; suspendarea actelor normative; abrogarea
actelor normative; rectificarea actelor normative.
MODIFICAREA unui act normativ constă în schimbarea expresă a textului unuia
sau mai multor articole ori alineate şi redactarea lor într-o nouă formulare.
COMPLETAREA actului normativ constă în introducerea unor dispoziţii noi
exprimate în texte care se adaugă elementelor structurale existente, prin
utilizarea unei formule de exprimare adecvate.
ABROGAREA unei dispoziţii sau a unui act normativ are totdeauna caracter
definitiv. Ea poate fi dispusă, de regulă, printr-o dispoziţie distinctă în finalul
actului normativ care reglementează o anumită problematică.
SUSPENDAREA actului normativ este un eveniment legislativ care se produce în
situaţii speciale şi constă în suspendarea aplicării unui act normativ, dispusă
printr-un alt act normativ de acelaşi nivel sau de nivel superior. În actul de
suspendare trebuie să se prevadă, în mod expres, data la care se produce
suspendarea, precum şi durata ei determinată. La expirarea duratei de
suspendare actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în
vigoare.
REPUBLICAREA intervine în situaţia actelor normative modificate sau
completate în mod substanţial. În vederea republicării actului normativ se
realizează integrarea
RECTIFICAREA intervine în cazul în care, după publicarea actului normativ se
descoperă erori materiale în cuprinsul acestuia. Ea se face la cererea organului
emitent al actului normativ, cu avizul Consiliului Legislativ.
Acte normative din domeniul legislației industriale
- Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, republicată în
- Legea nr.64/1991 privind brevetele de inventie, republicată in
- Legea nr. 129/1992 privind protecția desenelor și modelelor industriale,
republicată înMonitorul Oficial, Partea I nr. 242 din 04 aprilie 2014

Tehnica juridică constituie ansamblul mijloacelor al procedelor, artificiilor prin
care necesităţile pe care le înfăţişează viaţa socială capătă formă juridică, se
exprimă conţinutul normei de drept şi se realizează în procesul convieţuirii umane.
10
Tehnica legislativă este parte constitutiva a tehnicii juridice şi este alcătuită dintr-
un complex de metode şi procedee menite să asigure o formă corespunzătoare
conţinutului reglememtărilor juridice. Tehnica legislativă asigură
sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi
forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ.
Părţile constitutive ale actului normativ sunt următoarele: titlul, şi dacă este cazul
preambulul, formula introductivă, partea dispozitivă, formula de atestare a
autenticităţii actului. Titlul actului normativ este elementul de identificare şi
cuprinde denumirea generică a actului. Preambulul face punere în temă în legătură
cu motivaţia social-politică a intervenţiei legiuitorului. prin el se enunţă în
sinteză scopul, şi după caz, motivarea reglementării. Formula introductivă
cuprinde temeiul constituţional sau legal al reglementării. Dispoziţiile
generale cuprind prevederile prin care se determină obiectul, scopul, sfera
relaţiilor ce se reglementează, definirea unor noţiuni. Dispoziţiile de conţinut
cuprind regulile care stabilesc drepturi şi obligaţii, reguli de comportament
şi sunt reglementate urmările nefavorabile ale nerespectării normei. Dispoziţii
tranzitorii cuprind măsuri ce se instituie cu privire la derularea raporturilor
juridice născute în temeiul vechii reglementări care urmează să fie înlocuită de
noul act normativ. Dispoziţiile finale cuprind măsurile necesare pentru punerea în
aplicare a actului normativ, data intrării în vigoare a acestuia, implicaţiile asupra
altor acte normative dacă este cazul. Anexele fac corp comun cu actul normativ şi
au aceeaşi forţă juridică (tabele, desene, planuri etc.).
Elementele de structură ale actului normativ sunt următoarele: articolul, alineatul,
capitolele, titlurile, părţile. Articolul este elementul structural de bază al părţii
dispozitive şi conţine de obicei o dispoziţie de sine stătătoare. Alineatul este o
subdiviziune a articolului şi este constituit de obicei dintr-o singură propoziţie sau
frază. Capitolele, titlurile şi părţile se numerotează cu cifre romane în succesiunea
pe care o au în structura din care fac parte.
Tehnica sistematizării actelor normative cuprinde: încorporarea și codificarea.
Concepte şi termeni de reţinut: tehnica juridica, tehnica legislativa,
sistematizarea dreptului, incorporarea, codificarea
1. Ce reprezintă tehnica juridică?
2. Ce reprezintă tehnica legislativă?
3. Prezentaţi şi analizaţi principiile legiferării.
4. Care sunt părţile constitutive ale actului normativ?
5. Care sunt elementele de structură ale actului normativ?
6. Ce reprezintă sistematizarea actelor normative?
7. Ce reprezintă încorporarea actelor normative? Dar codificarea acestora?
A) Care sunt principiile legiferării?
1. principiul legalităţii, principiul dreptăţii, principiul echităţii justiţiei;
11
2. principiul teritorialităţii şi principiul personalităţii;
3. principiile generale sau fundamentale şi principiile de ramură;
4. principiul fundamentării ştiinţifice, principiul corelării, principiul
echilibrului, principiul accesibilităţii;
5.principiul neretroactivităţii cu cele două excepţii: principiul ultraactivităţii şi
principiul retroactivităţii.
B) Care sunt evenimentele legislative?
1. codificarea şi încorporarea;
2. iniţierea proiectului de lege, dezvoltarea proiectului de lege, adoptarea
proiectului de lege, promulgarea legii, publicarea legii;
3. modificarea, completarea, republicarea, suspendarea, abrogarea,
rectificarea actelor normative;
4. stabilirea stării de fapt, alegerea normei, interpretarea normei, elaborarea
actului de aplicare;
5. asigurarea cadrului organizatoric necesar, respectarea dispoziţiilor
normative, implicarea organelor de stat.
C) Care sunt părţile constitutive ale actului normativ?
1. Ipoteza, dispoziţia, sancţiunea;
2. Norma juridică, instituţia juridică, ramura de drept, diviziunea dreptului;
3. Stabilirea situaţiei de fapt, alegerea normei, interpretarea normei, elaborarea
actului de aplicare
4. Constituţia, decretul, legea, hotărârea de Guvern, ordonanţa de Guvern,
acte ale organelor administrative (ordin, decizie);
5. Titlul, forma introductivă, preambulul, partea dispozitivă, forma de atestare.
Bibliografie:
Ion Dogaru, Dan C. Dănişor, Gheorghe Dănişor, Teoria generală a dreptului,
Ed. CH Beck, Bucureşti, 2008.
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ediţia a V-a, C.H. Beck, Bucureşti,
2014. Costică Voicu, Cezar Tită, Anton Răşcanu, Mariana Ciocoiu,
Iuliana Savu, Teoria generală a dreptului, Editura Fundaţiei de Mâine, Bucu


Programul de studii universitare: INGINERIE ECONOMICĂ ÎN DOMENIUL MECANIC 121
Realizarea dreptului
Cuprins:
Introducere
1. Conceptul realizării dreptului
2. Formele realizării dreptului
I. Realizarea dreptului prin activitatea de executare şi respectare
a legilor
I.1. Trăsăturile realizării dreptului prin activitatea de exercitare şi
respectare a normelor juridice
II. Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către
organele statului (Aplicarea dreptului)
II.1.Trăsăturile actului de aplicare a dreptului
II.2.Clasificarea actelor de aplicare a dreptului
II.3.Deosebiri între actele normative şi actele de aplicare
a dreptului
II.4. Fazele procesului de aplicare a
dreptului 3. Aplicarea legislației industriale
Introducere
Dreptul există pentru a se realiza şi realizarea este viaţa şi realitatea dreptului, ea
este însăşi dreptul. Produs complex al societăţii, dreptul se înfăţişează ca o dimensiune
inalienabilă a existenţei umane în condiţii social istorice determinate. Esenţa şi realizarea
dreptului reprezintă condiţiile ordinii publice, ordinea fiind premisa esenţială a coeziunii
sociale, fiind condiţionată de existenţa sistemelor normative şi de traducerea în viaţă a
conţinutului preceptiv al acestora. Noţiunea, criteriile şi diviziunea dreptului precum şi
conceptul şi formele realizării dreptului ajută la identificarea şi aplicabilitatea practică a
categoriilor ştiinţei dreptului. Rolul normelor juridice şi al realizării dreptului în societate
au o deosebită importanţă ajutând la realizarea comandamentelor juridice şi progresului
social.
Ordinea juridică este unitatea armonică a unor norme de drept, aplicată efectiv la
viaţa unei colectivităţi, iar realizarea comandamentelor juridice reprezintă un moment
esenţial în viaţa dreptului fiind un element constitutiv al conducerii sociale. Domeniul
industrial constituie un mijloc de realizare a unei extinderi continue şi echilibrate, a unei
creşteri accelerate a standardelor de viaţă într-un stat.

- înţelegerea conceptelor privind realizarea dreptului;
- cunoaşterea obiectivelor importante din sistemul dreptului având în vedere formele
realizării dreptului;
- identificarea elementelor de bază privind sistemul şi realizarea dreptului.

- studenţii se vor familiariza cu conceptele privind sistemul şi realizarea dreptului;
- dezvoltarea unor abilităţi de înţelegere şi cunoaştere a formelor realizării dreptului;
- dezvoltarea unor abilităţi de identificare şi cunoaştere a formelor realizării dreptului,
fazele procesului de aplicare a dreptului, precum şi la elaborarea şi emiterea actelor de
aplicare a reglementărilor din domeniul industrial.
1. Conceptul realizării dreptului

Realizarea dreptului este procesul de transpunere în viaţă a reglementărilor
juridice în cadrul căruia, oamenii, ca subiecte de drept, respectă şi execută dispoziţiile
normative, iar organele de stat aplică dreptul potrivit competenţelor lor, în vederea
binelui comun, putând interveni în cazul încălcării acestuia.
Realizarea dreptului este o confruntare a modelului general de conduită, construit
de legiuitor, cu realitatea concretă.
Realizarea dreptului presupune posibilitatea, recunoscută unor organe de stat, de
a acţiona în domeniul asigurării mijloacelor de restabilire a ordinii de drept, în
condiţiile săvârşirii unor fapte ce nesocotesc prevederile legale.
Analiza conceptului realizării dreptului este de fapt analiza modului de
implementare a normei de drept în viaţa socială, a modului în care societatea primeşte
norma de drept, o încorporează în patrimoniul psihologic al individului.
2
Condiţiile generale ce caracterizează climatul social-politic şi ideologic determină

în mod nemijlocit eficienţa formelor juridice de realizare a dreptului. Rolul acestor
condiţii (economice, politice, spirituale, ideologice) este hotărâtor în procesul
transformării principiilor dreptului în valori proprii structurii intime a personalităţii
umane şi criterii de apreciere, a desfăşurării corecte, a relaţiilor din societate.
2. Formele realizării dreptului

Realizarea dreptului, acest proces complex de transpunere în viaţă a prevederilor
normative, are loc prin intermediul cetăţenilor, a unor organizaţii nestatale şi prin
organele statului.
Realizarea dreptului îmbracă două mari forme:
1) realizarea dreptului prin respectarea şi executarea dispoziţiilor legale de către
cetăţeni; 2) realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele de
stat şi alte organisme sociale.
Cele două forme sunt două condiţii minime, necesare şi suficiente, pentru o bună
funcţionare a unui sistem legal: cetăţenii să se supună normelor de drept, iar funcţionarii
să considere aceste reguli ca standarde oficiale de comportament, aplicându-le întocmai.
I. Realizarea dreptului prin activitatea de executare şi respectare a legilor

Se face considerând dreptul ca fiind factor de programare a libertăţii de acţiune
a omului, constituind un mijloc deosebit de eficace în realizarea obiectivelor majore
ale organizării sociale. Convieţuirea socială şi coexistenţa libertăţilor implică
modificări în natura relaţiilor sociale. Aceste modificări se reflectă în logica
specifică a relaţiilor interumane, ca puncte de intersecţie dintre societate şi individ.
Dreptul oferă posibilitatea comportării în temeiul celei mai mari libertăţi, a acelei
libertăţi concepute ca o folosinţă nelimitată a posibilului. În acelaşi timp, cea mai mare
libertate nu poate proveni decât din cea mai mare rigoare, fapt de natură să imprime o
traiectorie specifică atitudinii individului faţă de lege.
Edictat în vederea disciplinării conduitelor umane în relaţii sociale determinate,
dreptul oferă oamenilor modele de comportament, construieşte tipologii subordonate unor
scopuri practice. În acest proces, dreptul are în vedere omul ca fiinţă socială, omul în
relaţie cu semenii săi, omul care acţionează într-o structură de relaţii social-istorice.
Rezultatele acţiunilor oamenilor sunt evaluate şi valorificate în funcţie, nu numai
de rezonanţa intimă, personală a acestora, ci şi de rezonanţa lor socială, de felul în
care societatea receptează fapta sa, acordându-i un anumit tratament prin
sistemul de reglementări şi instituţii.
Dreptul sintetizează cerinţele tuturor legilor, iar aportul său constă în tentativa
permanentă de regularizare a raporturilor sociale, de apărare a societăţii în faţa unor
excese.
Pentru ca dreptul să fie respectat de către cetăţean, acesta trebuie să cunoască
regulile sale, iar statul trebuie să ia măsurile necesare de popularizare a actelor normative.
3
Cultura juridică, privită ca un complex de manifestări ale fenomenului juridic din

societate, constituie o parte integrantă a culturii unui popor. Există o strânsă
interdependenţă între ordinea juridică şi viaţa spirituală a societăţii.
Din cultura juridică fac parte: concepţii juridice, inclusiv creaţia ştiinţifică din
domeniul dreptului; reglementările juridice; starea legalităţii (climatul de legalitate)
derivată din atitudinea faţă de lege, din educaţia juridică. Cultura juridică are un rol
formativ, alături de alte manifestări ale culturii unei societăţi, cultura politică, economică,
etc.
I.1. Trăsăturile realizării dreptului prin activitatea de exercitare şi respectare a

normelor juridice
Aceste trasaturi sunt următoarele:
a) această formă de realizare a dreptului implică îndeplinirea comandamentelor
cuprinse în normele juridice, prin conformarea faţă de dispoziţiile normative (fie că este
vorba de dispoziţii cu caracter imperativ sau permisiv) şi ea înscriindu-se ca o
componentă de bază a climatului de ordine şi legalitate;
b) conformarea faţă de conduita fixată prin normele de drept este rezultatul direct
al acţiunii mai multor factori, cum ar fi: conţinutul dreptului, acceptarea legii de
către societate – ca expresie a unor necesităţi, ridicarea gradului vieţii materiale şi
spirituale a oamenilor, sporirea nivelului de cunoştinţe şi perfecţionarea instrucţiei
şcolare;
c) ca volum şi intensitate, această formă de realizare a dreptului este mult mai
bogată decât cealaltă formă;
d) din punctul de vedere al tehnicii juridice, activităţile implicate în realizarea
acestei forme sunt relativ mai simple; ele se pot desfăşura şi în fapt, fără încheierea unui
act scris, fără îndeplinirea unor condiţii de formă sau de fond speciale.
Formele de realizare ale dreptului sunt necesare şi utile atât societăţii în ansamblul
său, cât şi subiectelor de drept, care îşi valorifică prerogativele, într-o modalitate
socialmente acceptabilă.
II. Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele statului
(Aplicarea dreptului)
În afara participării specifice a cetăţenilor şi organizaţiilor nestatale în procesul
realizării dreptului, acesta este realizat şi prin intermediul unor acte specifice de
autoritate, emise de organele statului în conformitate cu competenţa rezervată lor prin
lege. Această formă este denumită îndeobşte ˝aplicarea dreptului˝ şi în realizarea
sarcinilor şi funcţiilor statului, organele acestuia apelează foarte adesea la formele
juridice.
Acte de aplicare a dreptului nu pot fi elaborate decât organele statului, cetăţenii
realizând dreptul prin executarea şi respectarea normelor juridice. La aplicarea dreptului
participă, în principal, organe ale statului, în baza şi în vederea realizării competenţei
acestora.
Aplicarea dreptului constă în elaborarea şi realizarea unui sistem de acţiuni
statale, în vederea transpunerii în practică a dispoziţiilor şi sancţiunilor normelor de drept.
4
Aplicând dreptul, organele de stat se manifestă ca purtătoare a atributelor puterii

de stat; actele lor de aplicare sunt acte de putere cu caracter individual, concret.
II.1.Trăsăturile actului de aplicare a dreptului

Aplicarea dreptului se concretizează într-un rezultat specific - actul de aplicare.
El finalizează, de fapt, activitatea concretă a organului de stat, purtător al unei
atribuţii de putere, în conformitate cu competenţa sa.
Aplicarea dreptului dă expresie unei anumite competenţe a organelor de stat,
competenţă determinată de lege şi care desemnează atribuţiile organelor de stat şi limitele
exercitării acestora.
Activitatea normativă se deosebeşte de activitatea de aplicarea a dreptului prin
trăsături de conţinut şi formă:
1. Activitatea de creaţie în domeniul dreptului este rezervată doar unor categorii de organe
ale statului. În principiu, nimic nu se opune ca un organ care elaborează un act normativ
să poată elabora şi acte de aplicare.
2. Spre deosebire de actele normative care au un caracter general, impersonal, tipic,
injonctiv şi irefragabil, actele de aplicare a dreptului sunt individuale, concret-determinate.
Scopul actului de aplicare este determinat de actul normativ, el trebuie să traducă în viaţă,
într-o relaţie concretă, prevederi ale normei de drept.
3. Activitatea de elaborare normativă este subordonată unor reguli metodologice de tehnică
legislativă.
4. Hotarul ce separă actul normativ de actul de aplicare îl reprezintă conţinutul diferit,
scopul şi finalitatea deosebită ale celor două categorii de acte.
5.Spre deosebire de actul normativ, care funcţionează impersonal şi difuz, acţionând
continuu până la scoaterea sa din vigoare, actul de aplicare a dreptului îşi epuizează
efectele în momentul adoptării sale de către organul abilitat.
6. Spre deosebire de activitatea de executare şi respectare a normelor de drept de către
cetăţeni, în cursul căreia ei pot să încheie, prin acord de voinţă, un raport de drept în
temeiul unor dispoziţii legale ce le stau la dispoziţie, actele de aplicare, bazându-se şi ele
pe prevederi ale dreptului, apar totdeauna prin voinţa unilaterală a unui organ a statului.
7. Dată fiind importanţa deosebită a reglementărilor relaţiilor sociale, există reguli precise
privind intrarea în vigoare, principiile de activitate şi ieşirea din vigoare a normei juridice.
Spre deosebire de actele normative, actul de aplicare devine obligatoriu în principiu din
momentul comunicării lui părţilor interesate.
8. Din acest moment curge termenul de contestare a actului de către partea nemulţumită,
în legătură cu modul de soluţionare a cazului.
II.2.Clasificarea actelor de aplicare a dreptului

În doctrina juridică au fost făcute mai mult propuneri de clasificare a actelor de
aplicare, funcţie de diferite criterii.
5
a) În funcţie de ramura de drept căreia îi aparţine norma juridică în baza căreia s-

a realizat actul de aplicare a dreptului, s-a făcut distincţie între: acte de
aplicare constituţionale, civile, administrative, de dreptul familiei, de dreptul muncii
etc. Acestea fac obiectul de studiu amănunţit al ştiinţelor de ramură.
b) În raport de structura normei juridice s-a făcut distincţie între actele de
aplicare a dispoziţiei normei juridice (aceasta reprezentând cea mai mare parte a actelor
de aplicare) şi actele de aplicare a sancţiunii prevăzute (actele de constatare a
contravenţilor, a altor abateri administrative, hotărârile judecătoreşti de condamnare etc.).
II.3.Deosebiri între actele normative şi actele de aplicare a dreptului

Actul de aplicare al dreptului nu se confundă cu actul normativ care are caracter
general şi impersonal.
Distincţia dintre actele de aplicare şi actele normative ar avea în vedere
următoarele:
- spre deosebire de actul normativ, care este impersonal şi fiinţează de la adoptare
şi până la scoaterea sa din vigoare, actul de aplicare a dreptului îşi epuizează
efectele în momentul adoptării sale de către organul abilitat;
- deosebit de forma realizării dreptului prin executarea şi respectarea normelor
juridice de către cetăţeni, forma aplicării dreptului, deşi se bazează şi ea pe dispoziţiile
legale, ia fiinţă întotdeauna prin voinţa unilaterală a unui organ al statului;
- actele de aplicare sunt temeiuri pentru naşterea, modificarea sau stingerea unor
raporturi concrete, în timp ce actele normative publicate nu crează automat raporturi
juridice;
- activitatea normativă este rezervată unor categorii de organe ale statului,
activitatea de aplicare putând fi realizată de oricare din organele statului şi chiar de
organizaţiile nestatale;
- dacă actele normative sunt generale, impersonale, tipice, de aplicabilitate
repetată, la un număr nedeterminat de persoane, actele de aplicare a dreptului au
caracter concret, individual, fiind strict determinate;
- actele normative sunt elaborate după o metodologie şi tehnică legislativă precis
definite, în timp ce actele de aplicare a dreptului, fiind atât de diversificate, de variate, nu
fac posibilă o astfel de codificare ori tehnicizare a lor, întrucât sunt diferenţe de la o
ramură la alta şi uneori chiar şi în cadrul aceleiaşi ramuri de drept, ceea ce face
imposibilă elaborarea unei tehnice comune;
- acţiunea în timp a actelor normative începe odată cu publicarea lor în Monitorul
Oficial, în timp ce în cazul actelor de aplicare a dreptului, acţiunea lor în timp coincide cu
data comunicării lor către părţi, dată de la care curge şi termenul pentru uzitarea de către
partea nemulţumită a căilor de atac prevăzute în normele juridice; încetarea acţiunii în
timp a normelor juridice este momentul abrogării ori ajungerea la termen, în timp ce
actele de
6
aplicare, ca acte strict individuale îşi ating şi epuizează scopul, odată cu rezolvarea unor
cazuri concrete.
Acte de aplicare a dreptului pot fi făcute de toate cele trei categorii de organe de
stat. Astfel, Parlamentul poate face alături de acte de elaborare a dreptului şi care
reprezintă activitatea principală a sa şi acte de aplicare a dreptului, potrivit atribuţiilor
sale concrete. Spre exemplu, atunci când Parlamentul aprobă compoziţia Guvernului,
realizează această activitate de aplicare a dreptului. Guvernul, ca organ al puterii
executive, elaborează acte normative, cât şi acte de aplicare a dreptului, ponderea celor
din urmă fiind mai mare în raport cu actele de aplicare ale Parlamentului.
Ministerele, organele locale fac acte de aplicare a dreptului prin dispoziţiile pe
care le dau organelor ce le au în subordine, în scopul realizării unor sarcini concrete, dar
acestea pot la rândul lor să emită şi acte cu caracter normativ.
Instanţele judecătoreşti nu fac decât acte de aplicare a dreptului (hotărâri
judecătoreşti), neputând emite acte normative.
Prin acte de aplicare a dreptului se nasc, se modifică, ori se sting raporturi
juridice concrete, ori se nasc drepturi şi obligaţii în sarcina unor subiecţi de drept
individualizaţi.
Exemple de acte de aplicare a dreptului: proces verbal de contravenţie, decizie de
pensionare, decizie de sancţionare, decizie de imputaţie, hotărâri judecătoreşti etc.
Acte normative de aplicare a dreptului pot fi menţionate cu titlu de exemplu:
norme, instrucţiuni, metolologii, regulamente.
Sunt considerate acte individuale de aplicare a dreptului deciziile pe care le
elaborează un organ de stat abilitate faţă de o persoană fizică sau juridică determinată.
II.4. Fazele procesului de aplicare a dreptului

Fazele sau etapele parcurse în acest complex proces de aplicare a dreptului sunt
următoarele:
- stabilirea stării de fapt;
- alegerea normei juridice (critica acesteia);
- interpretarea normei juridice;
- elaborarea actului de aplicare.
Aceste etape pot să nu aibă aceeaşi succesiune în timp, pentru toate categoriile
normelor juridice, dar acestea se întrepătrund şi condiţionează reciproc, făcând ca prin
natura lui, să fie un proces unitar de aplicare a dreptului.
1. Stabilirea stării de fapt implică un demers riguros pentru cunoaşterea
minuţioasă şi în profunzime a circumstanţelor cauzei respective. Cercetarea
împrejurărilor faptei constituie elementul de bază, care asigură actului de aplicare
caracter temeinic. În procesul concret al aplicării dreptului, organele de stat iau
cunoştinţă de numeroase aspecte ce caracterizează şi definesc cadrul fizic-natural,
precum şi ambianţa social-politică şi ideologică, în care normele acţionează.
7
Verificarea şi clarificarea circumstanţelor cauzei sunt făcute de către organul de

aplicare numai în lumina ipotezei unor norme juridice.
Cu alte cuvinte, vor fi avute în vedere şi reţinute doar acele împrejurări care au
relevanţă în cauza dedusă în faţa unui organ de stat ce trebuie să o rezolve prin emiterea
unui act de aplicare. Aceste împrejurări sunt în general denumite fapte juridice (cauze
generatoare sau extinctive de efecte juridice).
Organele de aplicare vor lămuri atât împrejurările concrete datorate acţiunilor,
oamenilor, cât şi consecinţe ale unor evenimente, de producerea cărora legea leagă efecte
juridice.
Organul de aplicare va consulta documente oficiale, va asculta martori, va proceda
la reconstituiri, va utiliza rezultate ale unor cercetări ştiinţifice, etc.
Toate acestea trebuie să furnizeze organului de aplicare date faptice, ele trebuind
să constituie, în acelaşi timp, surse reale de informaţii, în stare să contureze
circumstanţele cauzei, să creeze convingeri ferme, în legătură cu starea de fapt şi să
înlăture dubiile şi neclarităţile iar stabilirea stării de fapt diferă de la un act de aplicare la
altul. Într-un proces juridic instanţa de judecată are de efectuat numeroase activităţi în
vederea stabilirii cu exactitate a împrejurărilor cauzei (ascultă martori, verifică
înscrisuri, dispune efectuarea unor expertize, examinează urme, etc.), iar noţiunile de
probă, de sarcină a probei, de valoare probatorie au un înţeles specific ele fiind legate
direct de o cauză juridică.
2. Alegerea normei de drept
Organele de aplicare procedează la critica normei, la selecţionarea normei juridice,
în vederea calificării juridice exacte a stării de fapt stabilite. Corecta încadrare juridică
a acestei stării, de fapt conferă actului de aplicare trăsături de legalitate.
Conţinutul activităţii organului de aplicare, în această fază, este indisolubil legat de
modul în care organul de aplicare a stabilit corect şi exact împrejurările cauzei.
În vederea unei calificări juridice corespunzătoare, organul de aplicare
îndeplineşte o serie de operaţiuni prealabile; nominalizarea normei juridice, verificarea
autenticităţii sale, a forţei sale juridice şi acţiunii sale; raporturile sale cu alte
norme juridice; determinarea conţinutul exact al normei, prin consultarea actului
normativ care cuprinde norma respectivă.
3. Interpretarea normelor juridice - reprezintă un moment important al aplicării
dreptului şi constă din operaţiuni de lămurire şi concretizare al conţinutului regulii de
drept cuprinsă în norma ce urmează a cârmui raportul respectiv. Interpretarea juridică
este o condiţie de mare importanţă a unei corecte aplicări a dreptului.
4. Elaborarea şi emiterea actului de aplicare, constituie ultimul moment (fază,
etapă) a procesului de aplicarea a dreptului. Elaborarea actului de aplicare şi emiterea sa
reprezintă rezultatul unui demers raţional şi al unei manifestări de voinţă a organului de
stat, în vederea satisfacerii unor exigenţe ale normelor de drept.
Atât demersul raţional (înţelegerea circumstanţelor cauzei) cât şi manifestarea de
voinţă (încadrarea împrejurărilor într-o normă de drept, calificarea juridică a acestora)
sunt realizate în baza legii şi în vederea aplicării sale la un caz concret.
8
3. Aplicarea legislației industriale

Acţionând într-o ambianţă socială determinată, şi nu într-un spaţiu pasiv sau
neutru, omul îşi amplifică gradul de socializare a vieţii sale, pe măsura sporirii
complexităţii relaţiilor sociale în care intră şi a modului de subordonare faţă de
norme. Activitățile umane, ca acțiuni sociale, nu înseamnă un ansamblu de acţiunii
neordonate, dictate de bunul plac, nesubordonate raţiunii conservării valorilor sociale.
Domeniul industrial constituie un mijloc de realizare a unei extinderi continue şi
echilibrate, a unei creşteri accelerate a standardelor de viaţă într-un stat. Atat în plan
intern, cât și în plan internațional, statele aplică diverse standarde armonizate și instituie
controale pentru a asigura respectarea lor. În plus, Uniunea Europeană auditează
aplicarea și eficacitatea legilor și a controalelor și oferă formare autorităților
competente de la nivel european și internațional.
Reglementarea juridică – înţeleasă ca o totalitate de forme, de influenţare a
conduitei oamenilor, de orientare a acestora pe făgaşuri utile şi convenabile convieţuirii
umane – se structurează în directă legătură cu poziţia individului în societate şi cu
interesul structurilor politice şi sociale. Activitatea concretă prin care se transpun în viaţă
normele de drept constituie un proces complex care se desfăşoară după anumite
faze legate de necesitatea stabilirii împrejurărilor de fapt, cât şi de nevoia unei corecte
aplicări a dreptului la situaţia de rezolvat.
Este de menționat că există diferențe între terminologia uzuală cotidiană, cu
referire la aplicarea legislației, și procesul efectiv de aplicare a acesteia. Aplicarea
dreptului, ca proces complex, se realizează în baza legilor şi celorlalte acte normative
care compun sistemul juridic.
Industria reprezintă un domeniu prioritar în cadrul economiei naţionale, fiind de
importanţă strategică. Produsele rezultate din industrie trebuie realizate în conformitate cu
nomele interne şi internaţionale şi în concordanţă cu cerinţele consumatorilor. Asigurarea
creşterii calitative şi cantitative a producţiei, prin valorificarea potenţialului productiv şi a
principiilor care promovează standardele de calitate necesită cunoașterea reglementărilor
naționale și europene.
În aplicarea legislației industriale, ministerele cu incidență asupra acestei activități
(ex: Ministerul Economiei, Ministerul Industriei și Comerțului, Ministerul Transporturilor,
Ministerul Mediului) sau organele locale (consiliul județean sau local, președintele
consiliului județean, primarul) fac acte de aplicare a dreptului prin dispoziţiile pe care le
dau organelor ce le au în subordine, în scopul realizării unor sarcini concrete, dar acestea
pot la rândul lor să emită şi acte cu caracter normativ.
Prin intermediul actelor de aplicare a dreptului sunt concretizate, în limita
competenţei ce le este repartizată prin normele juridice, drepturile și obligaţiile unor
subiecţi în cadrul raporturilor juridice din domeniul industrial.
9
Astfel, este necesară cunoașterea și definirea precisă a conceptelor, teoriilor,

modelelor și metodelor specifice proiectării produselor dintr-o ramură a industriei și a
proceselor tehnologice asociate, dar și aplicarea de principii şi metode de bază pentru
proiectarea produselor și a proceselor tehnologice asociate, în condiţii de asistenţă
calificată. În plus, în aplicarea reglementărilor specifice domeniului industrial sunt
elaborate o serie de proiecte vizând fabricarea produselor și a proceselor tehnologice
asociate prin utilizarea de principii, procedee, tehnici și metode de bază consacrate în
domeniu și cuprinse în norme specifice.
Spre exemplu, cunoașterea și aplicarea corectă a conținutului reglementărilor în
domeniul industrial conduce la:
- utilizarea justă a normelor de securitate și sănătate în muncă și protecția mediului într-o
anumită ramură a industriei (ex: alimentară, chimică, producătoare, extractivă);
- exploatarea corespunzătoare a utilajelor și echipamentelor utilizate în industrie;
- executarea operațiilor de bază realizate în laborator într-o ramură industrială;
- aplicarea noțiunilor și a normelor de igienă specifice tipului de industrie vizat.
Realizarea dreptului presupune posibilitatea recunoscută unor organe de stat de

a acţiona în vederea restabilirii ordinii de drept în condiţiile săvârşirii unor fapte
ce nesocotesc prevederile legale iar realizarea dreptului este confruntarea modelului
general de conduită construit de legiuitor cu realitatea concretă. Buna realizare a
dreptului determină
transformarea ordinii de drept din concept teoretic în relaţii social reale şi în două mari
forme:
1. Realizarea dreptului prin respectarea şi executarea dispoziţiilor legale;
2. Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice, prin aplicarea normelor de
stat şi a altor organisme sociale.
Realizarea dreptului prin respectarea şi executarea dispoziţiilor legale cuprinde
următoarele trăsături:
- de îndeplinire a comandamentelor cuprinse în normele juridice prin conformarea
faţă de dispoziţiile normative;
- conformarea faţă de conduita fixată prin normele de drept care este rezultatul
direct al acţiunii mai multor factori, ca volum şi intensitate fiind mai bogată decât
aplicarea dreptului;
- această formă de organizare a dreptului este compatibilă cu alte forme de
realizare a dreptului în care drepturile şi obligaţiile sunt statornicite prin norme de drept
diverse.
Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice, prin aplicarea normelor
de stat şi a altor organisme sociale - dreptul este realizat prin intermediul unor acte
specifice de autoritate, emise de autorităţile statului în conformitate cu competenţa
atribuită prin lege.
10
Trăsăturile actului de aplicare a dreptului cele mai importante sunt de conţinut şi

de formă. Activitatea normativă se deosebeşte de activitatea de aplicare prin
trăsături de conţinut şi de formă:
- activitatea de creaţie a dreptului este rezervată doar unor categorii de organe ale statului;
- actele normative au un caracter general, impersonal, tipic, injonctiv şi irefragabil;
- activitatea de elaborare normativă este subordonată unor reguli metodologice şi de
tehnică legislativă;
- hotarul care separă actul normativ de actul de aplicare îl reprezintă conţinutul, scopul
şi finalitatea deosebită ale celor două categorii de acte.
Fazele procesului de aplicare a dreptului se desfăşoară cu respectarea unor
cerinţe legale de
- stabilire corectă a împrejurărilor de fapt, cât şi de necesitatea corectei aplicări
a normei de drept la situaţia stabilită.
- stabilire a stării de fapt implică un demers riguros pentru cunoaşterea
circumstanţelor cauzei respective, pentru a asigura actului de aplicare un caracter temeinic.
Alegerea normei de drept implică încadrarea corectă şi conferă actului legalitatea
să se facă în strânsă interdependenţă cu stabilirea circumstanţelor cauzei respective.
Concepte şi termeni de reţinut: ordine de drept, aplicarea dreptului, executarea

dreptului, act de aplicare a dreptului, activitate normativă, încadrare juridică

1. Ce reprezintă realizarea dreptului?
2. Care sunt formele realizării dreptului?
3. Cum se realizează dreptul prin activitatea de executare şi respectare a legilor?
4. Identificaţi şi analizaţi trăsăturile activităţii de executare şi respectare a legilor.
5. Ce reprezintă aplicarea dreptului?
6. Ce presupune aplicarea legislației industriale?
7. Identificaţi caracteristici ale aplicării dreptului în domeniul industrial.
A) Fazele procesului de aplicare a dreptului sunt următoarele:

1.stabilirea stării de fapt, elaborarea actului de aplicare;
2. stabilirea stării de fapt, alegerea normei juridice, interpretarea normei juridice,
elaborarea actului de aplicare;
3. stabilirea corectă a împrejurărilor de fapt, încadrarea corectă, transformarea ordinii
de drept;
4. elaborarea actului de aplicare, stabilirea stării de fapt, alegerea normei juridice,
amplificarea gradului de socializare a vieţii.
11
MECANIC Disciplina LEGISLAȚIE INDUSTRIALĂ - Suport de
Curs
B) Realizarea dreptului îmbracă două mari forme:

1) responsabilitatea morală şi relaţia sa cu răspunderea juridică; răspunderea juridică
şi implicaţiile sale interdisciplinare
2) acţiunea normei juridice în timp; realizarea dreptului prin aplicarea normelor
juridice de către organele de stat şi alte organisme sociale.
3) realizarea dreptului prin respectarea şi executarea dispoziţiilor legale de către
cetăţeni; realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele de
stat şi alte organisme sociale.
4) executarea şi respectarea legilor; interpretarea legilor.
C)În funcţie de ramura de drept căreia îi aparţine norma juridică în baza căreia
s-a realizat actul de aplicare a dreptului deosebim:
1.acte de aplicare constituţionale, civile, administrative, de dreptul familiei;
2.actele de aplicare a dispoziţiei normei juridice şi actele de aplicare a
sancţiunii prevăzute;
3.actele de aplicare a unor abateri administrative și actele de aplicare civile;
4. acte de aplicare constituţionale și acte de aplicare administrative.
Bibliografie:
Io
n Craiovan, Tratat de teoria generală a dreptului, ediţia a III-a, Ed. Universul

Mihaela Adina
Juridic, Apostolache,
Bucureşti, 2015 Protecţia reală a intereselor financiare ale României şi
Uniunii Europene - factor important al dezvoltării economice şi al creşterii bunăstării societăţii
româneşti,
Editura Expert, Bucureşti, 2013.
Gheorghe C. Mihai, Fundamentele dreptului. Volumul I. Ştiinţa dreptului şi ordinea
juridică, Ediţia a II-a, Ed. C.H. Beck., Bucureşti, 2009.
Costică Voicu, Cezar Tită, Anton Răşcanu, Mariana Ciocoiu, Iuliana Savu, Teoria generală
a dreptului, Editura Fundaţiei de Mâine, Bucureşti, 2011.
Legislație industrială - Industria alimentară, [online], disponibil la:

121
Raportul de
drept (Raportul
juridic)
Cuprins:
Introducere
1. Conceptul de raport juridic
2. Premisele şi trăsăturile raportului juridic
3. Trăsăturile caracteristice ale raportului juridic
4. Subiectele raporturilor juridice
5. Conţinutul raportului juridic
6. Obiectul raportului juridic
Introducere
Dreptul nu are doar o influenţă teoretică, ci oferă un cadru specific vieţii sociale,
deoarece legea garantează ordinea, stabilitatea socială, siguranţa juridică. Rolul dreptului
de organizator al vieţii sociale în principalele sale direcţii, de disciplinator al
conduitei oamenilor în interaacţiunea lor cotidiană, este evidenţiat în plan abstract şi
teoretic de trăsăturile mecanismului reglementării juridice, mecanism construit
prin existenţa sistemului normelor juridice, parte componentă a sistemului normativ
social.
Astfel, premisele şi trăsăturile raportului juridic precum şi subiectele, conţinutul şi
obiectul raportului juridic ajută la identificarea problematicii normei juridice şi a
raportului juridic cât şi la identificarea elementelor constitutive ale raportului juridic.
Există norme juridice care se realizează în afara producerii de raporturi juridice şi care se
numesc norme prohibitive. Încălcarea normelor prohibitive determină crearea
unor raporturi de constrângere, apariţia raportului juridic fiind rezultatul încălcări
normei prohibitive.
Raportul juridic presupune contactul între subiecte a căror acţiune reglată de norma
juridică are ca limită dreptul şi obligaţia corelativă.

- înţelegerea conceptelor privind premisele şi trăsăturile raportului juridic;
- cunoaşterea obiectivelor importante privitoare la raportul juridic şi trăsăturile
caracteristice ale raportului juridic;
- identificarea elementelor de bază privind raportul juridic precum şi cunoaşterea
subiectelor raportului juridic, conţinutului raportului juridic, obiectului raportului juridic.

- studenţii se vor familiariza cu conceptele privitoare la elementele structurale ale
raportului juridic;
- dezvoltarea unor abilităţi de înţelegere şi cunoaştere a subiectelor raportului juridic,
conţinutului raportului juridic, obiectului raportului juridic;
- dezvoltarea unor abilităţi de identificare şi cunoaştere a subiectelor raportului juridic,
conţinutului raportului juridic, obiectului raportului juridic precum şi a faptului juridic.
1. Conceptul de raport de drept (raport juridic)
Normele juridice prevăd doar anumite posibilităţi, ipoteze, situaţii generice care,
pentru a deveni realitate, trebuie să se concretizeze în raporturi juridice între subiecţi
determinaţi, individualizaţi, prin care aceştia urmăresc realizarea unor interese proprii:
îndestularea unor trebuinţe, coexistenţa alături de alţi indivizi, cooperarea lor etc.
Este de esenţa raporturilor juridice contactul cu o altă persoană, întrucât absenţa
acestui element, al interacţiunii face să nu apară raportul juridic, relaţia socială rămânând
la stadiul de intenţie.
Orice raport de drept presupune, aşadar, o conexiune între planul general şi
impersonal al normei juridice şi planul concret al realităţii, în care subiecţii
individualizaţi au drepturi şi obligaţii concrete, personalizate. Pentru cei ce se află sub
incidenţa normei
2
juridice, găsesc în cuprinsul ei modelul comportamental care trebuie să-l urmeze, fie că li
se impune o acţiune, fie o abstenţiune.
Cea mai simpla definiţie a raportului juridic este aceea potrivit căreia acesta
constituie o relaţie socială reglementată de o normă juridică.
2.Premisele şi trăsăturile raportului juridic

Pentru ca un raport juridic să poată apărea şi să se desfăşoare, este nevoie de
existenţa unor premise:
a) norma juridică;
b) subiectele de drept;
c) faptele juridice.
Normele de drept definesc domeniul comportării posibile sau datorate, în cadrul
unor raporturi sociale asupra cărora statul are interesul să acţioneze într-un anumit fel.
Ele reprezintă premisa fundamentală a naşterii unui raport juridic. Fără normă de
drept nu putem vorbii de raport juridic, norma de drept definind capacitatea subiectelor
de drept şi stabilind, de asemenea, categoriile de fapte juridice, ca şi efectele lor.
În ansamblul premiselor ce condiţionează raportul juridic, norma juridică exercită
rolul fundamental iar celelalte premise – subiectele de drept, faptele juridice, se află, la
rândul lor, în strânsă interdependenţă cu norma juridică.
Raportul juridic este acea legătură socială, reglementată de norma juridică,
conţinând un sistem de interacţiune reciprocă între participanţii determinaţi, legătură ce
este susceptibilă a fi apărută pe calea coerciţiunii statale.
3. Trăsăturile caracteristice ale raportului juridic

a) Raportul juridic este un raport social;
b) Raportul juridic este un raport de suprastructură;
c) Raportul juridic este un raport voliţional;
d) Raportul juridic este un raport valoric;
e) Raportul juridic este o categorie istorică.
a) Raportul juridic este un raport social - raportul juridic se stabileşte totdeauna

între oameni, fie între parteneri persoane fizice, fie între acestea şi organele statului, sau
între organele statului. Ca raport social, raportul juridic se alătură (coexistă) cu ansamblul
raporturilor social-economice, politice.
Indiferent de ramura de drept în care acţionează, raportul juridic are un caracter
social, în sensul că se stabileşte de fiecare dată numai între oameni. Acest lucru presupune
pe de o parte, faptul că prin reglementarea sa juridică relaţia dintre oameni nu îşi pierde
trăsătura sa socială, iar apoi faptul că norma de drept se adresează numai indivizilor,
conduitei acestora în calitatea lor de fiinţe sociale, dotate cu raţiune. Din punct de vedere
al
3
subiecţilor raporturilor juridice, aceste relaţii sociale se pot stabili între subiecţi
individuali sau între persoane juridice.
b) Raportul juridic este un raport de suprastructură, fiind prezent în toate

domeniile vieţii economice, politice, administrative, de familie etc. Raporturile juridice
intră în compoziţia suprastructurii juridice şi influenţează şi sunt la rândul lor influenţate,
de celelalte categorii de raporturi sociale (materiale ori ideologice). Ca raporturi de
suprastructură, raporturile juridice se pot manifesta într-un grad de independenţă relativă
faţă de raporturile materiale, putând fiinţa şi ca o creaţie a normei de drept.
Pentru acest motiv, raporturile juridice pot influenţa dezvoltarea socială în măsura
în care reglementarea normativă corespunde realităţilor sociale şi totodată ele pot deveni
o frână atunci când, sunt în dezacord de conţinut cu acestea.
c) Raportul juridic este un raport voliţional - se referă la faptul că întotdeauna

el este un raport de voinţă. Corelaţia care se stabileşte între voinţa generală şi cea
individuală prezintă particularităţi specifice raportate la ramura de drept în care acestea
fiinţează. În domeniul dreptului civil, familiei, muncii, de regulă, raportul juridic,
implică voinţa ambilor participanţi, în timp ce, în situaţia raporturilor juridice de
drept fiscal, penal, constituţional etc, apariţia acestora de cele mai multe ori, se face
în mod unilateral, din iniţiativa organului de stat abilitat.
Ca raport cu caracter voliţional, raportul juridic este terenul pe care se întâlnesc
două voinţe: voinţa statală, exprimată în norma de drept, care consacră drepturile
şi obligaţiile participanţilor şi voinţa subiectelor.
d) Raportul juridic este un raport valoric întrucât prin el îşi găsesc concretizarea
valorile esenţiale ale societăţii care l-a generat. În conţinutul raporturilor juridice
descifrăm valorile ocrotite de legiuitor: viaţa şi sănătatea individului, proprietatea,
inviolabilitatea domiciliului şi a corespondenţei, alte libertăţi şi drepturi fundamentale ale
omului, ş.a.m.d.
Valorile juridice sunt considerate cadrul necesar în care se agită toata viaţa
socială; ele se află în vârful ierarhiei relaţiilor sociale şi se înfăţişează din punct de
vedere al realităţii ca acele valori supreme deoarece constituie un domeniu raţional
de cercetare ştiinţifică specială – domeniul de cercetare al dreptului.
Valorile juridice sunt urmărite în conţinutul unor raporturi de drept, în scopul
asigurării acelui cadru legal de viaţă care să permită atingerea finalităţilor substanţiale ale
existenţei în societate.
e) Raportul juridic este o categorie istorică în sensul că, fiecare epocă istorică
a generat raporturi juridice proprii, cu o fizionomie distinctă, atât în ceea ce privesc
subiecţii, drepturile şi obligaţiile acestora cât şi faptele evaluate din punct de vedere
juridic, toate aceste elemente diferite putându-se constata atât de la ţară la ţară cât şi
de la o etapă a dezvoltării la alta.
4
Putem concluziona că raporturile juridice sunt raporturi sociale, voliţionale,

istorice, reglementate de norme juridice, în cadrul căror raporturi subiecţii se manifestă ca
titulari de drepturi şi obligaţii şi prin exercitarea cărora se realizează finalitatea normelor
de drept.
Structura sau elementele raporturilor juridice sunt următoarele:
- subiectele raportului juridic;
- conţinutul raportului juridic,
- obiectul raportului juridic,
- faptul juridic.
4. Subiectele raporturilor juridice

Subiecte ale raporturilor juridice nu pot fi decât oamenii, fie individual, fie grupaţi
în forme organizate.
Pentru existenţa unui raport juridic sunt necesare cel puţin două persoane. Din
punct de vedere juridic, persoanele pot fi persoane fizice (sau subiecte individuale) sau
persoane juridice (subiecte colective, cele mai numeroase fiind persoanele juridice).
Unele subiecte ale raporturilor juridice pot fi titulare de drepturi, altele de
obligaţii, ori se poate ca ambele părţi să fie titulare de drepturi şi de obligaţii în mod
corelativ.
Clasificarea capacităţii juridice se face în:
- capacitate generală;
- capacitate specială.
Capacitatea juridică generală este aptitudinea de a participa ca titular de drepturi
şi obligaţii juridice, în principiu, în toate raporturile juridice, fără ca legea să
condiţioneze această participare de îndeplinirea unor calităţi.
Capacitatea juridică specială este posibilitatea recunoscută de lege de a participa
ca subiect de drept în raporturile în care trebuie îndeplinite anumite condiţii (spre
exemplu, în dreptul civil subiectele colective, în dreptul administrativ organele de stat,
etc.).
Subiectele de drept (persoana sau organizaţiile acesteia), dispunând de capacitatea
juridică, nu apar în mod automat ca purtătorii unor drepturi şi obligaţii concrete în
raporturi juridice determinate şi ei apar ca titularii facultăţii recunoscute de lege de a avea
drepturi şi obligaţii în viitor.
Subiectele raporturilor juridice se clasifică în:
1. subiecte individuale (persoana, ca subiect).
2. subiecte colective.
a) Subiectul individual de drept

Omul este subiect de drept si el participă la raporturi juridice ca titular de drepturi
şi obligaţii în baza recunoaşterii acestei calităţi de către normele de drept. Această
aptitudine recunoscută de lege omului, de a avea drepturi şi obligaţii juridice, poartă
denumirea de
capacitate juridică.
5
Termenul de capacitate este strâns legat de persoana omului şi de personalitatea sa.

Personalitatea omului este un produs al societăţii şi al culturii sale. În sensul sociologic se
consideră că personalitatea determină valoarea omului, capacitatea sa de acţiune.
Prin capacitate de folosinţă se înţelege capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii.
Ea începe la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea ei.
Capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de
a-şi asuma obligaţiile, săvârşind acte juridice. Capacitatea deplină de exerciţiu se
dobândeşte de la data când persoana devine majoră. Până la 14 ani, minorul şi cel pus sub
interdicţie nu au capacitatea de exerciţiu. Împlinind vârsta de 14 ani minorul se bucură de
capacitate de exerciţiu restrânsă.
b) Subiectele colective
Constituirea raporturilor juridice are loc nu numai prin participarea persoanelor
fizice ci şi a unor subiecte colective, după unii autori morale sau organizate. Din această
categorie de subiecte de drept fac parte: statul, organele de stat şi persoanele juridice.
1. Statul (subiect colectiv de drept) - dobândeşte calitatea de subiect al raporturilor
juridice în două categorii de raporturi: interne şi de drept internaţional.
Statul este subiect de drept direct şi în nume propriu în raporturile de drept
constituţional şi de drept internaţional public, iar în raporturile civile prin intermediul
Ministerului Finanţelor şi organele financiare ale acestuia în teritoriu.
Calitatea de subiect de drept a statului în raporturile de drept internaţional se
întemeiază pe suveranitatea sa, ea există indiferent de recunoaşterea sau nerecunoaşterea
din partea celorlalte state. În raporturile de drept internaţional el este principalul subiect
de drept, calitate dobândită în virtutea situaţiei de entitate politică suverană.
2. Organele de stat – ca subiecte de drept
In procesul de realizare a dreptului, participarea organelor de stat – organele
puterii legislative, organele administraţiei, organele justiţiei, organele procuraturii – se
realizează în raport de competenţa rezervată prin Constituţie şi legile de organizare şi
funcţionare fiecărei categorii de organe precum şi fiecărui organ.
Investite cu competenţă, organele statului participă ca purtătoare ale autorităţii
statale într-un domeniu sau altul. Ca subiecte de drept, organele statului îndeplinesc cel
puţin trei categorii de competenţe:
- exercitarea conducerii de stat în diferite domenii;
- soluţionarea problemelor privind temeinicia legală a pretenţiilor unor subiecte
de drept faţă de altele;
- asigurarea constrângerii de stat în cazurile necesare, restabilirea ordinii de drept
încălcate, recuperarea prejudiciilor.
Parlamentul este subiect de drept constituţional în relaţiile care privesc alegerea sau
revocarea guvernului, controlul activităţii unor organe.
În relaţiile administrative apar ca subiecte de drept organele administraţiei de stat,
centrale sau locale.
6
În domeniul ocrotirii ordinii sociale, a apărării şi garantării exercitării libere şi

nestingherite a drepturilor constituţionale ale cetăţenilor, a apărării proprietăţii publice sau
private şi orânduirii de stat, participă ca subiect de drept organele de justiţie, ale
Parchetului şi cele ale Ministerului de Interne.
Aceste organe participă în numele statului la raporturi juridice complexe, de drept
material şi procedural, în care se manifestă atât autoritatea statală, exprimată în volumul
drepturilor conferite organelor şi care le determină competenţe şi numeroase garanţii şi
drepturi procesuale şi un sistem special de control.
3. Persoanele juridice
Elementele constitutive ale personalităţii juridice sunt: organizarea de sine
stătătoare, patrimoniul propriu, afectat realizării unui scop, în acord cu interesul general.
Persoanele juridice sunt subiecte distincte în raporturile juridice de drept civil sau
în cele de drept comercial. Persoana juridică reprezintă un subiect de drept cu o largă
arie de răspundere.
Societăţile comerciale, întreprinderile, regiile autonome, companiile sunt
participante, în calitate de persoane juridice, în raporturile de drept privat.
Instituţiile sunt acele unităţi care desfăşoară o anumită formă a activităţii de stat în
domenii distincte (învăţământ, sănătate, ştiinţă, cultură, etc.), activitate fără caracter
economic şi care funcţionează pe baza finanţării de la buget.
Participarea persoanei juridice în raporturile de drept prezintă o deosebită
importanţă pentru viaţa economică şi social – culturală a ţării.
5.Conţinutul raportului juridic

Conţinutul raportului juridic este format din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor
subiectelor într-un raport juridic determinat, drepturi şi obligaţii prevăzute în norma
juridică. În conţinutul raportului juridic se reflectă legătura indisolubilă dintre regula de
drept ce determină conduita posibilă şi datorată, şi dreptul unui participant la raportul
juridic.
Raporturile juridice constituie acele relaţii interumane apărute în baza normelor de
drept, în care subiectele apar ca purtătoare de drepturi şi obligaţii iar unitatea drepturilor
şi obligaţiilor în intercondiţionarea lor constituie trăsături ale conţinutului raportului
juridic.
În conţinutul raportului juridic un rol important îl are dreptul subiectiv, care este
conceput ca o facultate de a face ceva (o prestaţie) şi obligaţia juridică adică îndatorirea
– măsura dreptului subiectiv. Legătura dreptului subiectiv cu obligaţia juridică îi ţine
într-o unitate dialectică pe participanţii la raportul juridic, pe tot parcursul desfăşurării
sale.
6. Obiectul raportului juridic

Prin obiect al raportului juridic se înţeleg acţiunile pe care titularul dreptului
subiectiv le întreprinde sau le solicită în procesul desfăşurării raportului juridic. Obiectul
raportului juridic îl formează chiar conduita la care se referă conţinutul.
O premisă esenţială a apariţiei sau stingerii unui raport juridic o formează
faptul juridic.
7
Faptul juridic reprezintă o împrejurare care are efecte juridice, care creează,
modifică sau stinge raporturi juridice. Anumite împrejurări, ce constituie fapte juridice,
sunt încurajate şi ocrotite de norma de drept,, iar alte împrejurări sunt prohibite.
Clasificarea faptelor juridice se face în: evenimente si acţiuni.
Evenimentele sunt împrejurări care nu depind de voinţa oamenilor dar ale căror
rezultate produc consecinţe juridice numai dacă norma de drept statuează acest lucru. În
această categorie se includ fenomenele naturale – calamităţi, naşterea, moartea, curgerea
implacabilă a timpului.
Acţiunile sunt manifestări de voinţă ale oamenilor, care produc efecte juridice ca
urmare a reglementării lor prin normele de drept. Această categorie a faptelor juridice
se caracterizează, prin faptul că sunt săvârşite de om, cu discernământ.
Acţiunile sunt licite şi ilicite.
Acţiunile juridice licite, săvârşite cu scopul manifest de a produce efecte juridice,
poartă denumirea de acte juridice. Acţiunile juridice licite sunt, fie prevăzute ca
obligaţii pentru subiecte de drept, fie permise de normele juridice şi sunt realizate prin
considerarea elementelor şi trăsăturilor specifice pentru fiecare ramură a dreptului.
Raporturile de drept sunt înainte de toate raporturi sociale, în care oamenii intră în
vederea îndestulării trebuinţelor lor variate, raporturi de cooperare şi coexistenţă.
Premisele raportului juridic sunt:
- norma juridică,
- subiectele de drept,
- faptele juridice.
Raportul juridic este acea legătură socială reglementată de norma juridică,
conţinând un sistem de interacţiune reciprocă între participanţi determinanţi, legătură
susceptibilă de a fi apărată pe calea coerciţiei statale.
Trăsăturile caracteristice ale raportului juridic sunt următoarele:
1. Raportul juridic este un raport social.
2. Raportul juridic este un raport de suprastructură,
3. Raportul juridic este un raport voliţional,
4. Raportul juridic este un raport valoric,
5. Raportul juridic este o categorie istorică.
Subiectele raportului juridic sunt oameni priviţi individual şi grupaţi. Subiectul de
drept este un fenomen social real şi poartă amprenta tipului formelor de organizare
economico-sociale în care oamenii îşi duc existenţa şi participă la viaţa socială
determinând participarea lor la raporturi juridice.
8
Capacitatea juridică este premisă a calităţii de subiect de drept şi este aptitudinea

recunoscută de lege omului de a avea drepturi şi obligaţii juridice. O întâlnim sub formă
de capacitate generală cu aptitudinea de a participa în calitate de titular de drepturi şi
obligaţii la orice raporturi juridice şi de capacitate specială, ca posibilitate recunoscută de
lege, de a participa ca subiect de drept doar la anumite raporturi juridice.
Subiectele raportului juridic se clasifică în subiecte individuale (persoane fizice)
şi subiecte colective.
Persoana ca subiect de drept apare în raporturile juridice cu raza de participare
cea mai largă, având diverse denumiri (cetăţeni, străini, apatriţi).
Subiectele colective ca şi subiecte de drept se află sub formă de stat, autorităţi
publice, persoane juridice.
Conţinutul raportului juridic este format din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor
subiectelor într-un raport juridic determinat, drepturi şi obligaţii prevăzute de norma
juridică. Dreptul subiectiv este facultatea juridică individuală a unei persoane sau
organizaţii într-un raport juridic determinat.
Obligaţia juridică reprezintă măsura dreptului subiectiv şi ea incubă subiectului ţinut să
îndestuleze dreptul subiectiv.
Obiectul raportului juridic este totalitatea acţiunilor prin care titularul dreptului
subiectiv le întreprinde sau le solicită în procesul desfăşurării raportului juridic.
Faptul juridic reprezintă o împrejurare care determină efecte juridice, care
creează, modifică sau stinge raporturi juridice. Faptele juridice se clasifică în evenimente
şi acţiuni.
Evenimentele sunt împrejurări care nu depind de voinţa oamenilor, dar ale căror
rezultate produc consecinţe juridice numai dacă norma de drept statuează acest lucru (de
ex: fenomenele naturale, naşterea, moartea etc).
Acţiunile sunt manifestări de voinţă ale oamenilor care produc efecte juridice ca
urmare a reglementării lor prin normele de drept şi ele sunt săvârşite de om cu
discernământ fiind licite sau ilicite.
Concepte şi termeni de reţinut: raport juridic, subiect al raportului juridic, fapt juridic,
capacitate juridică, premisă a raportului juridic

1. Care sunt premisele raportului juridic?
2. Definiţi raportul juridic.
3. Enunţaţi trăsăturile caracteristice ale raportului juridic.
4. Analizaţi şi definiţi subiectul de drept.
5. Analizaţi relaţiile între subiectele individuale şi cele colective de drept.
6. Ce este capacitatea juridică?
7. Analizaţi elementele care formează conţinutul raportului juridic?
8. Ce reprezintă obiectul raportului juridic?
9. Persoana – subiect de drept.
10. Statul – subiect de drept.
9
A) Faptele juridice se clasifică în:
1. Evenimente juridice şi momente juridice.
2. Acţiuni juridice.
3. Evenimente juridice şi acţiuni juridice.
B) Subiectele colective, ca subiecte de drept sunt:

1. Statul, organele statului şi persoanele juridice.
2. Statul şi persoanele juridice.
3. Organele statului şi persoanele juridice.
C) Care sunt trăsăturile raportului juridic:

1. Este raport social, raport de suprastructură, raport voliţional, raport valoric şi este
o categorie istorică.
2. Este un raport social şi raport de suprastructură.
3. Este raport social, voliţional, de suprastructură şi raport valoric.
Bibliografie:
Juridic, Bucureşti, 2015.
Simona Cristea, Teoria generală a dreptului, ediţia a 2-a, Ed. C.H. Beck., Bucureşti,
2016.

101
Răspunderea juridică
Cuprins:
Introducere
1. Noţiunea de răspundere juridică
1.1. Delimitarea între răspundere şi
responsabilitate 2. Condiţiile răspunderii juridice
- Conduita ilicită
- Vinovăţia
- Legătura de cauzalitate între fapta săvârşită şi rezultatul
acesteia
3. Principiile răspunderii juridice
4. Forme specifice ale răspunderii juridice
Introducere
Reglementând relaţiile sociale prin norme de drept, legiuitorul are în vedere
capacitatea normei de a determina un anume comportament considerat util din punct de
vedere social.
Declanşarea răspunderii juridice şi stabilirea formei concrete de răspundere
aparţin unor instanţe sociale special abilitate, cu competenţă legală în acest domeniu.
Temeiul declanşării răspunderii şi stabilirea formei concrete a acesteia se află în lege
deoarece răspunderea este totdeauna legală şi nimeni nu-şi poate face singur dreptate,
adică nimeni nu poate fi judecător în proopria-i cauză.
Unul dintre principiile fundamentale ale dreptului este principiul responsabilităţii şi
din acest motiv responsabilitatea socială are diferite forme de manifestare: responsabilitate
morală, religioasă, politică, culturală, juridică. Pentru ca funcţionarea răspunderii juridice,
ca instituţie specifică dreptului, să poată fi legată de scopurile generale ale sistemului
juridic, este nevoie să existe credinţa că legea poate creea în conştiinţa destinatarilor săi
sentimentul responsabilităţii. Totodată sunt analizate şi evidenţiate problemele şi aspectele

practice ale funcţionării dreptului şi încălcarea dreptului. De asemenea, este analizat
modul în care statul apără ordinea de drept încălcată.

- înţelegerea conceptelor privind responsabilitatea socială şi pro-blemele şi aspectele
privind răspunderea juridică;
- cunoaşterea obiectivelor importante referitoare la formele răspunderii juridice şi
condiţiile răspunderii juridice;
- identificarea elementelor de bază privind răspunderea civilă, răspunderea penală şi
răspunderea disciplinară.

- studenţii se vor familiariza cu conceptele privitoare la răspunderea juridică;
- dezvoltarea unor abilităţi de înţelegere şi cunoaştere a răspunderii juridice;
- dezvoltarea unor abilităţi de identificare şi cunoaştere a formelor răspunderii juridice şi
a condiţiilor răspunderii juridice.
1. Noţiunea de răspundere juridică

Doctrina juridică românească a susţinut că aceasta vizează obligaţia celui ce
a săvârşit fapta ilicită de a suporta o sancţiune juridică. Potrivit altei opinii,
răspunderea juridică este definită ca fiind obligaţia celui care a cauzat din vina sa un
prejudiciu de a-l repara.
În dreptul german, noţiunea de răspundere se leagă de un sentiment de
responsabilitate, iar în acelaşi timp constituie expresia „unei măsuri a conduite cerute de
lege”, şi anume, un mod specific de obligare socială a individului, răspunderea devenind
o cerinţă care face ca drepturile şi obligaţiile individului să fie determinate şi
determinabile.
Răspunderea juridică este acea formă a răspunderii sociale constând în
complexul drepturilor şi obligaţiilor conexe care, potrivit legii, se nasc ca urmare a
producerii unor fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de
stat prin aplicarea sancţiunilor juridice menite să asigure restabilirea ordinii de drept.
2
Răspunderea juridică reprezintă instituţia juridică ce cuprinde ansamblul

normelor juridice, care vizează raporturile juridice ce se nasc în sfera activităţii specifice,
desfăşurate de autorităţile publice, în temeiul legii, împotriva tuturor celor care
încalcă sau ignoră ordinea de drept, în scopul asigurării respectări şi promovării
ordinii juridice şi binelui public.
1.1. Delimitarea între răspundere şi responsabilitate

Dintre normele sociale, normele juridice sunt susceptibile de a fi aduse la
îndeplinire prin constrângere, adică prin intervenţia a statului, acesta fiind cel care
reglementează comportamentul uman în societate. De aceea nerespectarea normelor de
drept face ca cele două concepte – răspunderea şi responsabilitatea, ce desemnează
consecinţele încălcării normelor sociale, să fie utilizate mai ales în sensul lor juridic.
În literatura de specialitate, realizându-se o delimitare noţională, s-a susţinut că cei
doi termeni – răspundere şi responsabilitate sunt complementari în înţelesul şi conţinutul
lor, responsabilitatea neexcluzând răspunderea, dar nici nu se rezumă la ea, după cum nici
răspunderea ne exclude responsabilitatea, dar nici nu o implică în mod necesar.
Această delimitare între între cele două noţiuni, ar reflecta următoarele:
- răspunderea nu presupune decât supunerea autorului faptei, în timp ce responsabilitatea
presupune din partea acestuia cunoaşterea şi capacitatea de apreciere a fenomenelor,
atitudine activă, opţiune, convingere şi angajare;
- ele se deosebesc şi în ceea ce priveşte colectivităţile şi structurile sociale, precum şi
obiectivele la care se raportează;
- răspunderea este mai ales de ordin normativ şi în mod preponderent de ordin juridic,
iar responsabilitatea fiind în mod preponderent de ordin valoric;
- răspunderea se manifestă ca prezenţa activă a societăţii, ca cerinţă impusă de societate
individului, pe când responsabilitatea se manifestă ca prezenţă a voinţei libere a
personalităţii, ca cerinţă pe care individul o formulează la adresa societăţii;
- răspunderea vizează mai ales conservarea unui sistem social, pe când responsabilitatea
priveşte ameliorarea sistemului social şi dezvoltarea lui;
- răspunderea este atrasă de încălcarea unor norme represive, iar responsabilitatea
presupune existenţa unor norme stimulative.
2. Condiţiile răspunderii juridice

Răspunderea juridică se poate declanşa numai dacă sunt întrunite următoarele trei
condiţii: conduita ilicită; vinovăţia; legătura de cauzalitate.
A. Conduita ilicită - constă în comportamentul (acţiunea sau inacţiunea) care
nesocoteşte o dispoziţie a legii.
Prin acte de conduită se înţeleg manifestările subiective, exteriorizate ale omului,
sub formă de acţiuni sau inacţiuni.
Caracterul ilicit al comportamentului rezultă chiar din împrejurarea că acţiunea sau
inacţiunea săvârşită înfrânge prescripţia cuprinsă într-o normă juridică.
3
B. Vinovăţia.
De regulă, noţiunea de vinovăţie este cercetată prin referinţă la dreptul penal, iar
conceptul de vinovăţie s-a conturat destul de târziu, multă vreme răspunderea penală fiind
legată doar de o cauzalitate obiectivă.
Este definită ca acea stare subiectivă ce caracterizează pe autorul faptei ilicite în
momentul încălcării ordinii de drept, ea implicând şi exprimând o atitudine psihică
negativă, faţă de anumite valori sociale, ocrotite de normele de drept.
Formele vinovăţiei sunt intenţia (directă sau indirectă) şi culpa (cu prevedere şi
fără prevedere). Alături de aceste două forme ale vinovăţiei – intenţie şi culpă, legea a
consacrat expres şi o a treia formă de vinovăţie, în care se reunesc celelalte două,
denumită în literatura juridică praeterintenţie sau intenţie depăşită.
Potrivit art. 16 alin. 1 din Noul Cod penal, fapta constituie infracţiune numai dacă
a fost săvârşită cu forma de vinovăţie cruntă de legea penală, iar potrivit alin. 2,
vinovăţie există când fapta este comisă cu intenţia, din culpă sau cu intenţie depăşită.
C. Legătura de cauzalitate între fapta săvârşită şi rezultatul acesteia.

Pentru a fi angajată răspunderea juridică a unei persoane este necesar ca între
fapta ilicită şi consecinţa sa negativă să existe un raport de cauzalitate, în sensul că acea
faptă a provocat acea consecinţă negativă.
Relaţia cauzală este o relaţie de subordonare şi exprimă un raport de generare a
efectului de către cauza sa, de succesiune în timp şi de interacţiune reciprocă între cauză
şi efect.
Caracterul necesar al relaţiei cauzale (dintre faptă şi consecinţa negativă a cesteia)
ne indică faptul că existenţa şi acţiunea cauzei dă naştere în mod inevitabil efectului.
Dacă orice relaţie cauzală implică relaţia de succesiune, nu orice relaţie de
succesiune este şi o relaţie cauzală, întâmplarea fiind elementul care se interpune
concluziei fireşti.
Pentru a se declanşa răspunderea juridică unui subiect, acesta trebuie să fi acţionat
cu vinovăţie, iar rezultatul ilicit trebuie să fie consecinţa nemijlocită a conduitei sale sau,
altfel spus, acţiunea sa să fie cauza producerii efectului negativ pentru ordinea juridică.
Cauzele pot fi asociate, concurente ori succesive, principale sau secundare, directe
ori indirecte, influenţate sau nu de anumite condiţii, iar stabilirea răspunderii juridice faţă
de toate aceste împrejurări este un proces deosebit de complex şi revine organului de stat
însărcinat cu aplicarea legii.
3. Principiile răspunderii juridice

Desi exista mai multe forme de raspundere juridica, se constata existenta unor
principii comune:
- Principiul legalitatii raspunderii (sanctiunea este data in raporty de modul de
reglementare in norma juridica a faptei si a pedepsei);
4
- Principiul raspunderii pentru vina;

- Principiul raspunderii personale;
- Prezumtia de nevinovatie;
- Principiul proportionalitatii sanctiunii in raport de gravitatea faptei.
4. Forme specifice ale răspunderii juridice

Problematica răspunderii juridice este întâlnită în toate ramurile dreptului, aceasta
reprezentând, în grade diferite de dezvoltare, cadrul juridic care permite aplicarea
sancţiunii şi constrângerii statale, bazat pe ideea că orice subiect participant al
raporturilor juridice trebuie să-şi asume consecinţele comportamentelor sale
contrare dreptului sau al activităţilor sale ce implică un risc social.
Există mai multe forme de răspundere juridică, fiecare din ele având condiţii de
fond şi formă specifice. În principiu, fiecare ramură a dreptului cunoaşte o formă
specifică de răspundere.
Principale forme ale răspunderii juridice sunt: răspunderea penală, răspunderea
civilă şi răspunderea administrativă.
a) Răspunderea penală este acea formă a răspunderii juridice, specifică dreptului penal,
care se declanşează în situaţia încălcării unei norme de drept penal.
Singurul temei al răspunderii penale îl constituie infracţiunea, definită ca fiind
fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă
persoanei care a săvârşit-o.
Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă există vreuna din
cauzele justificative prevăzute de lege respectiv legitima apărare, starea de necesitate,
exercitarea uni drept sau îndeplinirea unei obligaţii, consimţământul unei persoane
vătămate.
Subiectul activ al răspunderii penale este statul, singurul împuternicit să exercite
constrângerea asupra infractorului, faţă de care se răsfrânge sancţiunea penală aplicată.
Subiectul pasiv al răspunderii penale este întotdeauna subiectul activ al infracţiunii,
adică persoana vinovată de săvârşirea sau de participarea la săvârşirea unei infracţiuni.
Regimul juridic al răspunderii penale face obiectul dreptului penal, iar principiile
acestei răspunderi sunt reglementate în Codul penal.
Regimul juridic al răspunderii penale face obiectul dreptului penal, iar principiile acestei
răspunderi sunt reglementate în Codul penal.
b) Răspunderea civilă cunoaşte două forme, răspunderea civilă delictuală şi răspunderea

civilă contractuală.
1. Răspunderea civilă delictuală are la bază delictul civil, adică un comportament
illicit (acţiune sau inacţiune), manifestat în lipsa unui raport contractual preexistent care,
încălcând normele dreptului obiectiv, cauzează altuia un prejudiciu.
5
2. Răspunderea civilă contractuală este acea formă a răspunderii civile, în

cazurile în care paguba este consecinţa încălcări obligaţiilor contractuale. Cu
alte cuvinte răspunderea civilă contractuală existenţa unor raporturi juridice anterioare
între păgubit şi autorul faptei, născute prin acordul lor de voinţă. Fără acest raport
juridic, prejudiciul respectiv nu s-ar fi putut produce. Ori de câte ori s-a cauzat un
prejudiciu unei persoane în lipsa sau în afara unei legături contractuale, se va angaja
răspunderea civilă delictuală.
c) Răspunderea administrativă cunoaşte trei forme principale, respectiv răspunderea

administrativ-disciplinară, răspunderea administrativ-contravenţională şi răspunderea
administrativ-patrimonială.
1. Răspunderea administrativ-disciplinară intervine în situaţia producerii de
abateri care nu au caracterul unei contravenţii şi care atrag sancţiuni, cum ar fi: destituirea
din funcţie, expulzarea unui străin, retrogradarea din funcţie, avertismentul, diminuarea
salarizării etc.
2. Răspunderea administrative-convenţională este antrenată în situaţia când o
persoană fizică sau juridică săvârşeşte o contravenţie, aceasta fiind definită ca acea
faptă socialmente periculoasă, însă
cu un pericol social evident mai scăzut decât infracţiunea.
3. Răspunderea administrativ-patrimonială intervine în sarcina statului pentru
prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale, pentru pagube
cauzate prin actele administrative emise sau prin nesoluţionarea în termenul legal a
cererilor adresate autorităţilor publice.

Responsabilitatea socială are diferite forme de manifestare, printre care cele mai
importante sunt: responsabilitatea morală, religioasă, politică, culturală, juridică.
Funcţionarea răspunderii juridice este legată de scopurile generale ale sistemului juridic,
iar răspunderea este de ordin normativ scopul ei fiind acela de a conserva sistemul de
valori.
Răspunderea îmbracă mai multe forme de manifestare. Dintre acestea cele mai
importante sunt: răspunderea civilă, răspunderea penală, răspunderea disciplinară.
Răspunderea civilă este declanşată în temeiul codului civil şi poate fi contractuală
sau delictuală.
Răspunderea penală este definită ca un raport juridic penal de constrângere,
născut ca urmare a săvârşirii infracţiunii, raport ce se stabileşte între stat şi infractor,
al cărui conţinut îl formează dreptul statului de a trage la răspundere pe infractor,
precum şi obligaţia infractorului de a răspunde pentru fapta sa.
6
Răspunderea disciplinară intervine pentru încălcarea de către funcţionarii publici

sau salariaţi obligaţiilor de serviciu. Se găseşte sub formă de: mustrare, avertisment,
reduceri de salariu, retrogradări, suspendări din funcţie, destituiri etc.
Răspunderea juridică se declanşează prin existenţa cumulativă a unor condiţii:
conduita ilicită, vinovăţia, legătura cauzală între faptă şi rezultat.
Conduita ilicită este un comportament, o acţiune sau inacţiune care nesocoteşte o
prevedere legală.
Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a celui care comite fapta ilicită faţă de
fapta sa şi rezultatele sau consecinţele acesteia. Vinovăţia îmbracă următoarele forme:
- intenţia atunci când subiectul acţionează deliberat urmărind producerea efectului
în deplină cunoştinţă de cauză şi se numeşte intenţie directă şi indirectă atunci când
subiectul acţionează cunoscând urmările dar privindu-le cu indiferenţă.
- culpa apare atunci când subiectele nu prevede consecinţele faptei sale, deşi
trebuia şi putea să le prevadă, sau prevede aceste consecinţe, însă socoteşte în mod
uşuratic că ele nu se vor produce.
Latura cauzală între fapta săvârşită şi rezultatul acesteia apare ca o condiţie
obiectivă a răspunderii, fiind necesar ca rezultatul ilicit să fie consecinţa nemijlocită a
acţiunii sale, acţiunea fiind cauza producerii efectului păgubitor.
Concepte şi termeni de reţinut: responsabilitate sociala, raspundere juridica,

conduita ilicită, legătura cauzală, vinovatie, intentie, culpa, praeterintentie

1. Ce reprezintă noţiunea de răspundere juridică?
2. Se poate afirma că există o corelaţie între noţiunea de răspundere şi cea de
responsabilitate?
3. Realizaţi o comparaţie între noţiunea de răspundere şi cea de sancţiune.
4. Care sunt formele răspunderii juridice.
5. Care este scopul răspunderii juridice?
6. Identificaţi şi analizaţi principiile comune tuturor formelor de răspundere juridică?
7. Identificaţi şi analizaţi condiţiile răspunderii juridice.
A) Care sunt condiţiile răspunderii juridice?

1. Condiţii de formă, condiţii de fond;
2. Capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu a subiectului care se află în
situaţia de a răspunde juridic;
3. Capacitatea juridică generală şi capacitatea juridică specială;
4. Norma juridică, subiectele de drept, faptele juridice;
5. Conduita ilicită, vinovăţia, legătura de cauzalitate.
7
B) Care sunt formele specifice ale răspunderii juridice?

1. Contravenţia, infracţiunea, prejudiciul;
2. Răspundere directă, indirectă, tacită sau implicită;
3. Răspunderea politică, morală, religioasă, disciplinară;
4. Răspunderea penală, administrativă, civilă;
5. Amenda, închisoarea, acoperirea prejudiciului, suspendarea unor drepturi.
C) Ce este răspunderea juridică?

1. Este conduita ilicită, adică acţiunea sau inacţiunea prin care o persoană
încalcă dispoziţiile legale;
2. Este atitudinea psihică a persoanei care comite fapte ilicite;
3. Este un raport juridic, creat de norma juridică, între persoana care a
încălcat dispoziţiile legii şi stat, reprezentat de organele de aplicare a legii;
4. Realizarea dreptului prin intermediul unor acte specifice de autoritate, emise
de organele statului în conformitate cu competenţa stabilită acestora prin lege;
5. Este o relaţie socială, patrimonială sau nepatrimonială reglementată de o normă
juridică.
D) Vinovăţia sub forma intenţiei sau culpei este:

1. condiţie a răspunderii juridice;
2. formă a răspunderii juridice;
3. principiu al răspunderii juridice;
4. un segment al răspunderii juridice;
5. o cauză specială care înlătură răspunderea juridică.
E) În ce constă conţinutul răspunderii juridice?

1. în dreptul statului de a aplica sancţiunile prevăzute de normele juridice persoanelor
care au încălcat prevederile legale şi obligaţia acestor persoane de a se supune
sancţiunilor legale în scopul restabilirii ordinii de drept;
2. repararea unui prejudiciu adus unui subiect de drept prin încălcarea dispoziţiilor
unei norme juridice;
3. aplicarea sancţiunilor prevăzute de norma juridică încălcată;
4. prerogativa organelor special abilitate ale statului de a stabili forma concretă a
răspunderii juridice;
5. acţiunea sau inacţiunea prin care o persoana încalcă dispoziţiile legale.
Răspunsurile la Testele de evaluare/autoevaluare: A) 5; B) 4; C) 3; D) 1; E) 1.
8
Bibliografie:
Universul Juridic, Bucureşti, 2015.
Simona Cristea, Teoria generală a dreptului, ediţia a 2-a, Ed. C.H. Beck.,
Bucureşti, 2016.

Evoluția normelor juridice privind proprietatea industrială
Cuprins:
Introducere
1. Considerații privind protecția proprietății industriale
2. Protecția mărcilor în dreptul român.
3. Protecția desenelor și modelelor industriale.
4. Protecția creațiilor industriale – invenția.
5. Organisme cu atribuții în domeniul proprietății industriale.
Introducere
Reglementând relaţiile sociale prin norme de drept, legiuitorul are în vedere91
capacitatea normei de a determina un anume comportament considerat util din punct de
vedere social. Pe plan internaţional, parteneriatul dintre industrie şi cercetare şi acţiunile
în reţea aduc laolaltă principalii actori în jurul rezultatelor cheie din procesul
complex al cercetării dezvoltării inovării şi formează legături esenţiale pentru
convertirea rezultatelor activităţilor creative în totalitatea lor şi nu numai a rezultatelor
obţinute în procesul de cercetare-dezvoltare în noi produse şi servicii, în noi căi de
distribuţie şi noi procedee de utilizare a acestora.
Pentru a dezvolta procesul inovării, industria naţională trebuie să fie pregătită să
stimuleze activitatea creativă, schimburile economice având ca obiect nu numai noi
produse şi servicii ci şi noi idei, noi rezultate ale activităţii inovatoare. Toţi agenţii
economici trebuie să se situeze în lanţul inovării care facilitează crearea de noi locuri de
muncă, noi produse şi servicii, creând condiţii pentru creşterea bunăstării.
În stimularea activităţii creative un rol important îl poate juca legislaţia care
reglementează protecţia creaţiei tehnice prin brevet de invenţie, iar înţelegerea corectă
a rolului şi funcţiilor documentului de protecţie este definitorie pentru: prevenirea
pierderii de informatie tehnico-ştiinţifică, creşterea calităţii produselor, promovarea
progresului
tehnic prin implementarea în producţie a noilor creaţii tehnice, cu respectarea stricta

a drepturilor de proprietate industrială.

- înţelegerea conceptelor pe care le implică proprietatea industrială;
- cunoaşterea formelor de protecție a mărcilor, invențiilor, desenelor și modelelor
industriale;
- identificarea condițiilor vizate de protejarea dreptului de proprietate industrială.

- studenţii se vor familiariza cu conceptele privitoare la proprietatea industrială;
- dezvoltarea unor abilităţi de înţelegere şi cunoaştere a caracteristicilor mărcilor,
invențiilor, desenelor și modelelor industriale;
- dezvoltarea unor abilităţi de identificare şi cunoaştere a formelor de protecție a
mărcilor, invențiilor, desenelor și modelelor industriale.
1. Considerații privind protecția proprietății industriale

Proprietatea intelectuală înglobează reglementările naţionale şi internaţionale care
protejează creaţia spiritului uman în domeniul literar, artistic şi ştiinţific şi care conferă
titularului de drept posibilitatea de a beneficia de pe urma creaţiei intelectuale.
Proprietatea industrială cuprinde totalitatea drepturilor asupra creaţiilor geniului
uman referitoare la: invenţii, modele de utilitate, desene sau modele industriale, mărci de
fabrică, de comerţ sau de servicii, topografii de circuite integrate, soiuri de plante sau rase
de animale, nume comerciale, indicaţii de provenienţă sau denumiri de origine, protecţia
împotriva concurenţei neloiale.
Protejarea dreptului de proprietate industrială, nu reprezintă o obligaţie, ci o
facultate sau o posibilitate recunoscută de actele normative în vigoare, titularului de
drepturi, care poate fi o persoana fizică sau o persoană juridică.
Protecţia creaţiei intelectuale prin norme juridice, grupate în raport de
particularităţile regimului lor juridic într-un domeniu juridic nou, acela al dreptului de
proprietate industrială, este de o cucerire relativ recentă în istoria milenară a dreptului.
Din punct de vedere istoric însă, necesitatea protecţiei proprietăţii industriale,
respectiv a creaţiilor cu caracter tehnic sau estetic, dar aplicate produselor industriale,
a
2
apărut în momentul în care omul, producând mai mult decât era necesar pentru
satisfacerea nevoilor proprii, a început să se dezvolte comerţul. Indiferent că s-a născut
din necesitatea satisfacerii unei nevoi sau ca rezultat al unor factori aleatorii, creaţia
este rezultatul unei munci individuale.
Cererea de piaţă, dublată de dezvoltarea industrială, a creat premisele copierii
creaţiilor originale. Prin urmare, de efortul creator individual, dar şi de efortul fizic şi
material necesar implementării ideii creatoare beneficia nu numai creatorul, de acest efort
profitând şi alte persoane care s-au mărginit la a reproduce servil creaţia originală.
Încercarea de marcare a produselor originale a avut şi ea efecte limitate, tentaţia
câştigului făcând ca, simultan cu copierea creaţiilor originale, să se reproducă şi însemnul
asociat. În plus, prin aceasta - pe piaţă coexistând produse de calităţi diferite, dar având
acelaşi însemn - se crea confuzie în rândul consumatorilor afectând încrederea acestora în
produsul original.
Protecţia proprietăţii industriale reprezintă o îndatorire a statului român, care,
prin prevederile actelor normative interne, cât şi prin aderarea la convenţiile,
aranjamentele, protocoalele şi tratatele internaţionale, face dovada că obiectul creaţiei
spiritului uman reprezintă o problemă de interes major, care este tratată cu seriozitatea
necesară. Legislaţia românească în domeniul drepturilor de proprietate industrială
este armonizată cu prevederile convenţiilor şi tratatelor internaţionale, dar şi cu cele
ale directivelor Uniunii Europene.
Crearea instituţiilor, structurilor şi instrumentelor necesare unei activităţi eficiente
de protecţie a proprietăţii intelectuale s-a aflat în centrul atenţiei conducerii statale de
după 1989. S-au pus bazele unui sistem naţional de proprietate intelectuală
consolidat, care cuprinde totalitatea elementelor administrativ-organizaţionale,
normative şi de infrastructură ce asigură protecţia şi valorificarea obiectelor de
proprietate intelectuală (oPi) la nivel naţional, regional şi mondial. Rolul central în acest
proces îi revine OSIM, care organizează şi gestionează sistemul naţional de
protecţie a proprietăţii intelectuale, elaborează şi implementează strategia de
dezvoltare a acestuia, determină direcţiile şi asigură realizarea politicii statale în
domeniul protecţiei proprietăţii intelectuale.
2. Protecția mărcilor în dreptul român

2.1. Abordare evolutivă
Mărcile de fabrică sau de comerţ nu reprezintă o creaţie a timpurilor noastre,
deşi omniprezenţa lor actuală este de dată recentă. Mărcile, aplicate încă din Antichitate,
erau fie litere, fie alte semne simbolice aplicate pe produse pentru a putea identifica
producătorul.
Mărcile de fabrică sau de comerţ au început să capete în cursul secolului al XIX-
lea funcţia pe care o au şi în prezent. Începuturile producţiei de masă, apariţia unui
sistem mai complex de distribuire a mărfurilor de la producător spre consumator,
precum şi intensificarea comerţului au atras necesitatea unei identificări universal
valabile a produselor. Altfel spus, mărcile de fabrică sau de comerţ au început să
joace un rol important odată cu industrializarea, moment în care au devenit un factor
cheie în lumea modernă a comerţului internaţional şi a economiei de piaţă.
Industrializarea şi dezvoltarea
3
sistemului de piaţă au permis producătorilor şi comercianţilor concurenţi să ofere

consumatorilor o varietate de produse din aceeaşi categorie. Consumatorilor trebuie să li
se ofere îndrumarea care le va permite să aibă în vedere alternative şi să aleagă între
bunurile concurente. Prin urmare, bunurile trebuie denumite. Aceasta denumire a
bunurilor pe piaţă s-a făcut cu marca de fabrică şi de comerţ.
Odată cu intensificarea utilizării mărcilor de fabrică sau de comerţ, a crescut
şi numărul imitaţiilor. De obicei, utilizatorii de drept ai mărcilor nu dispuneau de
mijloace pentru a-i opri pe cei ce le imitau mărcile. Marcarea bunurilor nu aducea
recunoaşterea juridică a vreunui drept, iar legile generale nu le permiteau urmărirea
contrafacerii ca act de înşelăciune. De obicei, în acea perioadă, moralitatea comercială nu
considera aceste acte ca incorecte. Cu timpul, tribunalele au dat soluţii, iar legiuitorii
au acţionat astfel încât să împiedice încălcarea drepturilor aferente mărcilor de fabrică
sau de comerţ.
Legile privind mărcile de fabrică sau de comerţ din secolul al XIX-lea aveau la
bază, ca elemente esenţiale, utilizarea sau înregistrarea, care dădea naştere la drepturi
asupra mărcii şi, respectiv, recunoaşterea exploatării mărcilor prin licenţe sau cesiuni.
Evoluţiile legilor naţionale ale mărcilor de fabrică sau de comerţ au fost în mare
măsură influenţate de evoluţiile internaţionale. Astfel, două reglementări au contribuit
substanţial la internaţionalizarea reglementărilor din domeniul proprietăţii industriale, la
nivelul la care se află acum. Acestea au fost Convenţia de la Paris pentru protecţia
proprietăţii industriale şi în consecinţă a mărcilor de fabrică sau de comerţ, care a fost
completată cu Acordul de la Madrid pentru înregistrarea internaţională a mărcilor,
semnat în 1891.
Prima lege a mărcilor de fabrică şi de comerţ din 1879
Din cele mai vechi timpuri în Principatele Române, ca şi în alte ţări, se foloseau de
către negustori anumite semne spre a deosebi mărfurile între ele. Aceste semne, care nu
erau altceva decât “mărci de fabrică şi de comerţ”, constau fie dintr-un cap de animal,
fie dintr-o ancoră, fie dintr-o stea sau alte figuri. Fiecare comerciant care punea în
vânzare anumite produse, avea la acestea insigne sau sigiliu propriu, ori recurgea
la propria semnătură pusă pe obiecte pentru a putea fi deosebite de altele similare
aparţinând altor comercianţi.
Într-o perioadă în care România nu avea încă o industrie dezvoltată, predominând
caracterul agrar, iar în unele ramuri nu se trecuse încă la utilizarea maşinilor, când piaţa
internă era restrânsă şi comerţul se realiza în mică măsură cu mărfuri autohtone, ca urmare
a obligaţiei asumate în convenţia încheiată cu imperiul Austro – Ungar, s-a trecut la
elaborarea proiectului de lege. Proiectul legii, într-o bună măsură, s-a inspirat din legea
franceză promulgată la 23 iunie 1857, iar în anumite dispoziţiuni, după legea austriacă în
vigoare la acea dată. Legea asupra mărcilor de fabrică şi de comerţ, adoptată în
Parlament, promulgată prin Decretul nr. 879 din 14 aprilie 1879 a fost publicată în
Monitorul Oficial.
2.2. Caracteristici actuale ale mărcilor de fabrică sau de comerț
4
Mărcile de fabrică sau de comerţ sunt diverse semne, puse pe piaţă, utilizate
pentru produse sau în relaţiile cu aceste produse. O marcă de serviciu este un semn
utilizat pentru efectuarea unui serviciu (de exemplu: companii aeriene şi de turism,
hoteluri etc.).
Semnul constitutiv al mărcii poate fi unul sau mai multe cuvinte, litere, cifre,
imagini sau desene distinctive. Marca dă consumatorului încredere în produsele procurate
sau în serviciile folosite, permite fabricantului să identifice produsele fabricate de el, iar
autorităţilor care se ocupă cu controlul calităţii produselor şi serviciilor să cunoască
originea lor (fabricantul, distribuitorul).
Marca permite ca fiecare persoană interesată să distingă produsele sau serviciile
unei anumite organizaţii de produsele şi serviciile, de acelaşi fel, ale altei firme. În multe
state, mărcile sunt protejate pe baza unei înregistrări la administraţia naţională de protecţie
industrială. În alte state, mărcile sunt protejate dacă sunt utilizate, fără a avea o
înregistrare formală, dar această protecţie este mai limitată faţă de aceea a mărcilor
înregistrate. Înregistrarea iniţială este acordată pentru o durată de 7 – 10 ani, după care se
poate reînnoi periodic, astfel că validitatea mărcii poate fi nelimitată. Protecţia unei mărci
constă în aceea că utilizarea sa nu este permisă fără autorizarea titularului. Încălcarea
unei mărci prin acte de contrafacere este supusă sancţiunilor legilor de protecţie
industrială aflate în vigoare.
În virtutea Aranjamentului de la Madrid cu privire la înregistrarea internaţională
a mărcilor, se poate obţine înregistrarea mărcii în statele membre prin depunerea unei
cereri la Biroul Internaţional al OMPI, validarea acestei înregistrări fiind făcută în
fiecare din ţările membre în funcţie de legislaţia naţională.
Se știe că orice semn care serveşte ca element de recunoaştere pentru un anumit
produs sau serviciu poate fi o marcă. Acest semn ajută consumatorii să identifice şi să
achiziţioneze un produs sau un serviciu tocmai datorită faptului că natura şi calităţile
acestuia, care sunt indicate prin marca sa unică, satisfac nevoile lor. Semnul poate fi
constituit dintr-un anumit cuvânt, de exemplu, un nume de persoană, litere, numere,
elemente stilistice, culori specifice, ca şi o combinaţie a acestor elemente diverse. În ceea
ce are definitoriu, el trebuie să fie un semn distinctiv, care să individualizeze vizual
produsul sau serviciul dumneavoastră între alte produse sau servicii.
La depunerea unei cereri de protecţie prin marcă, trebuie avută în vedere
clasificarea potrivită, în funcţie de nivelul la care se solicită protecţia (naţional, regional,
european sau internaţional). Este important să se asigure protecţia pe acele clase care ar
putea fi relevante pentru afacerea respectivă, pentru că nu se poate formula acţiune în
justiţie împotriva unei persoane care încalcă drepturile decât în cadrul acelei clase.
Protecţia mărcilor se poate face la 4 niveluri:
• naţional (la Oficiul Naţional de PI)
• regional (de exemplu, la Oficiul Benelux)
• european (la OAPI)
• internaţional (la OMPI).
Mărcile reprezintă un instrument important de comunicare a valorii unui produs
sau serviciu pe piaţă. Protecţia prin marcă înregistrată este baza unei largi varietăţi de
strategii de branding, bazate pe diferenţierea produselor şi segmentarea pieţei, extrem de
5
importante în gestionarea competiţiei, crearea orizontului de aşteptare al consumatorilor

şi asigurarea cotei de piaţă. Din această perspectivă, este evident că mărcile sunt
elemente cruciale în dezvoltarea ramurii industriale în care vă desfăşuraţi activitatea. În
multe situaţii marca este cea care decide ce produs va cumpăra consumatorul.
3. Protecția desenelor și modelelor industriale

Dezvoltarea intensivă a producţiei industriale şi creşterea permanentă a
concurenţei din ultimele două secole sunt ipotezele ce au determinat producătorii, în
încercarea lor de a pătrunde şi controla pieţele, să caute noi forme de atragere a
consumatorilor prin argumente estetice, pe lângă cele tehnice şi de calitate tradiţionale.
În aceste circumstanţe şi-au făcut apariţia creaţiile de formă, sau creaţiile estetice,
menite să individualizeze produsele industriale. Acestea sunt desenele şi modelele
industriale.
Noţiunea de desen industrial reprezintă combinaţii de linii sau culori prezentând un
caracter original, ori forme în volum care conferă produsului o fizionomie proprie.
Desenele sunt creaţii cu caracter ornamental care se situează la granița dintre dreptul de
proprietate industrială şi dreptul de autor.
Legea nr.129/1992 defineşte noţiunea de desen industrial ca fiind “aspectul
exterior al unui produs sau al unei părţi a acestuia, redat în două dimensiuni, rezultat din
combinaţia dintre principalele caracteristici, îndeosebi linii, contururi, culori, forma,
textura şi/sau materiale şi/sau ornamentaţia produsului în sine”. În cuprinsul aceluiaşi
act normativ se regăseşte şi definiţia modelului industrial, acesta reprezentând
“aspectul exterior al unui produs sau al unei părţi a acestuia redat în trei dimensiuni,
rezultat din combinaţia dintre principalele caracteristici, îndeosebi linii, contururi, culori,
forma, textura şi/sau materiale şi/sau ornamentaţia produsului în sine”.
Asemănător defineşte şi doctrina românească desenele şi modelele industriale.
Astfel, desenul industrial este un ansamblu de linii şi culori cu efect decorativ nou ce
imprimă unui obiect un caracter specific şi nou, iar modelul industrial este o formă
plastică prin care se conferă unui produs industrial o fizionomie distinctă. Deosebirea
dintre aceste două creaţii ornamentale ţine de numărul dimensiunilor în spaţiu:
desenul este o reprezentare grafică plană - în două dimensiuni - iar modelul este o
reprezentare în spaţiu - tridimensională.
Desenele şi modelele industriale prezintă o importanţă economică deosebită,
rezultând atât din efectul lor estetic, cât şi din cel distinctiv. Din punct de vedere estetic,
forma şi aspectul decorativ dat unui obiect utilitar au drept scop înfrumuseţarea produsului
a cărui finalitate este creşterea vânzărilor. Efectul distinctiv al desenelor şi modelelor
industriale reiese din distingerea, alegerea sau clasificarea de către consumator a
produselor concurente ce prezintă aceleaşi trăsături sau calităţi tehnice. Tot mai multe
sunt ramurile industriei (ex: industria automobilelor, a produselor textile, a
bijuteriilor, a produselor cosmetice, a aparatelor electronice, etc.) în care modelele şi
desenele industriale au o importanţă crescândă.
Potrivit Legii nr. 129/1992, autorul desenului sau modelului industrial poate fi:
- autor liber – când nu şi-a cedat drepturile născute din calitatea de autor;
6
- autori salariaţi – care realizeaza desenul sau modelul industrial la locul de muncă, fără
să aibă sarcini creatoare sau de cercetare;
- unitatea angajatoare - dacă desenul sau modelul industrial a fost realizat de un salariat
în cadrul atribuţiilor sale de serviciu, încredintaţe explicit;
- persoana care a comandat realizarea desenului sau modelului industrial - dacă a fost
creat în cadrul unui contract cu misiune creativă.
Desenul sau modelul industrial este relevant pentru o mare varietate de produse
industriale, din domeniul modei şi de artizanat, de la instrumente tehnice şi medicale până
la ceasuri, bijuterii şi alte articole de lux, de la produse de uz casnic, jucării, mobilă
şi aparatură electrică până la maşini, de la desene pentru produse textile până la
echipament sportiv. Desenul sau modelul industrial este de asemenea important în
ceea ce priveşte ambalarea, recipientele şi „aspectul atrăgător”al produselor.
Cu cât societățele comerciale/întreprinderile acordă o atenție mai mare desenelor
sau modelelor industriale, cu atât mai mare va fi și succesul lor comercial. Rata de
dezvoltare a întreprinderilor care recunosc importanța desenelor sau modelelor industriale
este cu 22 % mai mare decât cea a celor care le ignoră. Un desen sau model industrial
reușit este esențial pentru succesul comercial.
Desenul sau Modelul Comunitar1 Înregistrat (DCI) este un drept exclusiv acordat
titularului, fiind un element esenţial în combaterea contrafacerii. DCI este protejat pentru
o perioadă iniţială de 5 ani de la data de depozit a cererii de înregistrare, cu posibilitatea
de prelungire pe perioade de câte 5 ani, până la maxim 25 de ani.
Desenul sau Modelul Comunitar Neînregistrat (DCN) nu presupune depunerea
unei cereri de înregistrare, însă conferă titularului său dreptul de a interzice utilizarea
rezultată dintr-o copiere a acestuia. DCN este protejat pe o perioadă de 3 ani de la
data la care desenul sau modelul a fost divulgat pentru prima dată în cadrul UE.
4. Protecția creațiilor industriale – invenția.

Invenţia reprezintă o soluţie tehnică a unei probleme prin intermediul elementelor
tehnice.
Literatura de specilitate definește invenția ca fiind un ansamblu de cunoștințe
sistematice, organizate în scopul obținerii unei soluții la o problemă practică din industrie,
agricultură sau comerț. Altfel spus, invenția este o creație-rezultat al unei activități
inventive, un produs intelectual nou prin raportare la stadiul tehnicii mondiale, susceptibilă
de a fi aplicabilă industrial2.
Într-o societate independentă în gândire şi acţiune, cu economie de piaţă, invenţiile
pot apare în orice moment. Multe invenţii au fost rezultatul unui lung proces de evoluţie,
bazându-se pe altele anterioare ori fiind reinventate.
1
Este vorba despre Modelele Europene Înregistrate.
2
Ligia Danilă, Dreptul de autor și dreptul de proprietate industrială, Editura C.H.Beck, București, 2016,
p.254.
7
Primele reglementări cu privire la protecţia invenţiilor datează din secolul XV, în

anul 1474 fiind adoptat Statutul inventatorilor din Veneţia. În decursul timpului au urmat
Legea engleză asupra monopolului (1624), Legea americană asupra brevetelor (1790) şi
Legea franceză (1791).
Pe teritoriul României, atestarea protecţiei creaţiei tehnice a început cu secole în
urmă ca o necesitate obiectivă a meşteşugarilor şi breslelor pentru a-şi asigura folosirea
meşteşugului, în paralel cu alţii sau exclusiv. Primele drepturi au fost acordate de către
domnitor sau biserică, sub denumirea de danie, miluire, întărire, în secolele XIII – XIV. În
a doua jumătate a secolului XVIII, o dată cu începuturile industriei în România, se
foloseşte termenul privilegiu ca formă de protecţie a unor drepturi.
Primul proiect de lege asupra brevetelor de invenţie datează din anul 1860, câteva
alte proiecte mai fiind propuse în următoarele decenii. Prima lege privind “brevetele de
invenţiune” din România a fost promulgată prin Decret Regal în anul 1906, moment care
marchează şi înfiinţarea “Biroului pentru aplicarea legii brevetelor de invenţiune”, ce
va deveni în 1920 “Oficiul Proprietăţii Industriale”. Legea brevetelor din 1906, cu
modificări ulterioare, avea să fie în vigoare peste 60 de ani. În 1991 a fost adoptată
Legea nr.64 privind brevetele de invenţie, armonizată cu legislaţia europeană.
Stiloul, insulina, electroscopul, invenţiile lui Aurel Vlaicu sau Henri Coanda sunt
doar o mică parte din aportul ţării noastre la procesul de evoluţie a lumii, România fiind
recunoscută pe plan mondial pentru invenţii din domeniile medicinei, aeronauticii şi nu
numai. Zeci de invenţii româneşti sunt premiate cu diplome şi medalii la expoziţiile şi
târgurile de inventică de la Bruxelles, Geneva, Paris sau Moscova.
4.1. Implicațiile invențiilor

O invenţie reprezintă o soluţie nouă la o problemă de ordin tehnic. Aceasta se
poate referi la crearea unui dispozitiv, produs sau metodă complet nouă, sau poate fi o
suită de îmbunătăţiri aplicată unui produs sau unei metode cunoscute.
Invenţiile pot avea ca obiect:
un produs – dispozitive, substanţe, tulpini de microorganisme, culturi celulare de
plante sau animale, produse farmaceutice şi fitofarmaceutice;
un procedeu – activitate care are ca rezultat obţinerea sau modificarea unui produs
(procese tehnologice, procese computerizate, procedee biologice sau genetice etc.);
o metodă – activitate care are rezultat de natură calitativă (măsurare, analiză,
reglare, control, metode computerizate, combinaţii algoritm/program-proces);
aplicarea unui produs, procedeu sau metodă – aplicarea acestora cu o anumită
destinaţie, cu condiţia că aceasta să nu rezulte în mod evident din proprietăţile
cunoscute ale produsului, procedeului sau metodei aplicate.
NU sunt considerate invenții: descoperirile, teoriile ştiinţifice şi metodele m
atematice; creaţiile estetice; planurile, principiile şi metodele în exercitarea activităţilor
intelectuale, în materie de jocuri sau în domeniul activităţilor economice, precum
şi programele de calculator; prezentările de informaţii.
8
4.2. Protecția invențiilor

Titlul cel mai cunoscut de protecție a invenției este brevetul. Invenția poate
beneficia și de un alt titlu de protecție, și anume de modelul de utilitate. Există însă și
legislații care reglementează protecția invențiilor prin intermediul unui certificat de drept
de autor. Pe teritoriul României, titlurile prin care se acordă protecție invențiilor sunt
brevetul de invenție și modelul de utilitate.
A. Brevetul îi conferă deţinătorului dreptul exclusiv de a preveni sau opri alte
persoane de la producerea, utilizarea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importarea
unui produs sau a unei metode bazată pe invenţia brevetată, fără a avea acordul
titularului.
O invenţie din orice domeniu tehnologic poate fi brevetată sub rezerva că aceasta
să satisfacă cumulativ următoarele criterii de brevetabilitate:
1. invenţia trebuie să fie susceptibilă de aplicare industrială;
O invenţie este considerată ca fiind susceptibilă de aplicare industrială dacă
obiectul ei poate fi fabricat sau utilizat în oricare dintre domeniile industriale, inclusiv în
agricultură.
2. invenţia trebuie să fie nouă;
O invenţie se consideră nouă dacă nu este cuprinsă în stadiul tehnicii, care include
toate cunoştinţele care au fost făcute accesibile publicului printr-o descriere făcută în scris
sau oral, prin utilizare sau în orice alt mod, până la data depozitului cererii de brevet sau
la data priorităţii recunoscute.
3. invenţia trebuie să implice o activitate inventivă.
O invenţie este considerată că implică o activitate inventivă dacă, pentru un
specialist în domeniu, ea nu rezultă în mod evident din cunoştinţele cuprinse în stadiul
tehnicii.
Brevetele reprezintă drepturi teritoriale, ceea ce înseamnă că o invenţie este
protejată doar în ţările sau regiunile unde s-a solicitat şi obţinut brevetarea. Există trei căi
principale pentru a solicita protejarea prin brevetare în străinătate:
calea naţională – prin solicitare adresată oficiului naţional de brevete al fiecărei ţări
de interes;
calea regională - când un număr de ţări sunt membre ale unui sistem regional de
brevete, se poate solicita protecţie, aceasta având efect pe teritoriul tuturor acestor
ţări sau doar ale unora dintre acestea, prin înregistrarea unei cereri de brevet la
oficiul regional de brevete respective;
calea internaţională - dacă firma doreşte să aibă posibilitatea de protejare a unei
invenţii într-un număr de ţări membre ale Tratatului de cooperare în domeniul
brevetelor, înregistrând o cerere internaţională se poate solicita, în acelaşi timp,
protejarea prin brevetare pentru o invenţie în peste 125 ţări membre.
Drepturile exclusive oferite de un brevet pot fi deosebit de importante pentru
firmele inovatoare, oferindu-le avantaje semnificative în competiţia de pe piaţă:
poziţia puternică pe piaţă;
profit mai mare sau orientare către investiţii;
cesionarea sau licenţierea brevetului, cu scopul de a dobândi venituri suplimentare;
accesul pe pieţe noi;
9
diminuarea riscurilor de contrafacere;

o imagine favorabilă pentru firmă.
Drepturile asupra unei invenţii sunt recunoscute şi apărate pe teritoriul României
prin acordarea unui brevet de invenţie de către Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, în
condiţiile prevăzute de lege (art. 1, alin.1 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de
invenţie). Durata brevetului de invenție este 20 de ani, cu începere de la data de depozit.
Primul pas pentru brevetarea unei invenţii în România este elaborarea unei cereri
de brevet şi depunerea la oficiul naţional de brevete (OSIM). Acţiunea de elaborare a
unei cereri de brevet este realizată, în general, de un consilier în proprietate industrială,
care va reprezenta interesele în timpul procesului de examinare.
Protecția prin brevet înseamnă ca invenția nu poate fi realizată, utilizată,
distribuită sau vândută fără consimțământul titularului de brevet. Titularul unui brevet are
dreptul de a decide cine poate și cine nu poate să folosească invenția brevetată pe durata
protecției. El poate, pe baza unei licențe, să permită terților să utilizeze invenția pe
baza unor condiții convenite de comun acord. El poate, de asemenea, să vândă dreptul
asupra invenției unui terț, care devine în felul acesta titularul brevetului. La expirarea
brevetului, protecția ia sfârșit și invenția intră în domeniul public, adică titularul pierde
drepturile exclusive asupra invenției și aceasta poate fi exploatată liber din punct de
vedere comercial de către terți.
Brevetele au o funcție stimulatoare, căci ele oferă indivizilor atât recunoașterea
creativității lor, cât și recompense materiale pentru invențiile care se pot comercializa. Ele
încurajează astfel inovația, datorită careia calitatea vieții oamenilor se îmbunătățește în
mod constant.
B. Modelul de utilitate3protejează orice invenție tehnică, cu condiția să fie nouă,
să depășească nivelul simplei îndemânări profesionale și să fie susceptibilă de aplicare
industrială. Dreptul la modelul de utilitate aparține inventatorului sau succesorului sau în
drepturi. O invenție este susceptibilă de aplicare industrială dacă obiectul sau poate fi
fabricat sau folosit în orice tip de industrie, inclusiv în agricultură.
Nu pot fi protejate prin înregistrare ca model de utilitate:
a) invențiile a căror exploatare comercială este contrară ordinii publice sau bunelor
moravuri, inclusiv cele daunătoare sănătății ori vieții persoanelor, animalelor sau plantelor
ori care sunt de natură să aducă atingeri grave mediului, cu condiția ca această excludere
să nu depindă numai de faptul că exploatarea lor este interzisă printr-o dispoziție legală;
b) soiurile de plante și rasele de animale;
c) invențiile având ca obiect un material biologic;
d) invențiile având ca obiect un produs constând într-o substanță chimică sau farmaceutică;
e) invențiile având ca obiect un procedeu sau o metodă.
Modelul de utilitate înregistrat conferă titularului sau un drept exclusiv de
exploatare a invenției pe întreaga durata și de a interzice efectuarea fără consimțământul
sau a următoarelor acte: fabricarea, folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau
importul
3
Legea nr. 350/2007 privind modelele de utilitate.
10
în vederea folosirii, oferirii spre vânzare ori vânzării invenției protejate prin model de
utilitate.
5. Organisme cu atribuții în domeniul proprietății industriale

OSIM (Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci) Misiunea sa este de autoritate
unică în România în acordarea protecţiei proprietăţii industriale, este de a susţine
inovarea şi competitivitatea în România, prin acordarea unei protecţii eficiente a
drepturilor de proprietate industrială, furnizarea de servicii de specialitate de calitate, şi
prin promovarea proprietăţii industriale în infrastructura economică naţională, şi de a
asigura cooperarea României în relaţiile internaţionale în domeniu.
OHIM (The Office for Harmonization in the Internal Market - Oficiul pentru
în cadrul Pieței Interne) este o agenţie a Uniunii Europene responsabilă cu
promovarea şi administrarea mărcii comunitare (din 1994) şi a designului comunitar
înregistrat (din 2003).
EPO (Oficiul European de Brevete), cu sediul la Munchen, face parte din
Organizaţia Europeană a Brevetului, instituită prin Convenţia privind Brevetul European,
are ca principală sarcină eliberarea brevetului european de invenţie.
EUIPO (Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală) gestionează
drepturile asociate mărcilor, desenelor și modelelor industriale înregistrate în UE,
Observatorul European al Încălcărilor Drepturilor de Proprietate Intelectuală, precum și
baza de date privind operele orfane.
În fiecare an, EUIPO primește și verifică, în medie, peste 115 000 de cereri de
înregistrare a unei și 85 000 de cereri de înregistrare a unui
naționale din domeniul proprietății intelectuale, prin intermediul activităților de cooperare

derulate de Rețeaua europeană pentru mărci, desene și modele industriale. În acest scop, s-
Prin intermediului Observatorului, Oficiul reunește părțile interesate în cadrul unei

rețele extinse, care își propune să crească nivelul de sensibilizare cu privire la încălcarea
drepturilor de proprietate intelectuală, prin studii, proiecte și instrumente. EUIPO
gestionează, de asemenea, oferind acces on-line la
informații publice despre opere literare, cinematografice și audiovizuale, picturi și
fotografii.
EIT (Institutul European de Inovare şi Tehnologie), înfiinţat în anul 2008, are ca
principală misiune consolidarea capacităţii de inovare în comunitatea europeană, prin
cooperarea deplină a principalilor actori europeni din „triunghiul cunoaşterii” care
sunt învăţământul superior, cercetarea şi întreprinderile.
La nivel european și internațional este cunoscută activitatea următoarelor structuri :
Asociaţia Internaţională a Mărcilor (INTA);
Asociaţia Europeană a Mărcilor (ECTA);
Asociaţia Internaţională pentru Protecţia Proprietăţii Industriale (AIPPI);
Camera Naţională a Consilierilor în Proprietate Industrială (CNCPI).
11

Proprietatea industrială cuprinde totalitatea drepturilor asupra creaţiilor geniului
uman referitoare la: invenţii, modele de utilitate, desene sau modele industriale, mărci de
fabrică, de comerţ sau de servicii, topografii de circuite integrate, soiuri de plante sau rase
de animale, nume comerciale, indicaţii de provenienţă sau denumiri de origine, protecţia
împotriva concurenţei neloiale. Protecţia proprietăţii industriale reprezintă o îndatorire a
statului român, care, prin prevederile actelor normative interne, cât şi prin aderarea la
convenţiile, aranjamentele, protocoalele şi tratatele internaţionale, face dovada că obiectul
creaţiei spiritului uman reprezintă o problemă de interes major.
Mărcile de fabrică sau de comerţ sunt diverse semne, puse pe piaţă, utilizate
pentru produse sau în relaţiile cu aceste produse. Mărcile reprezintă un instrument
important de comunicare a valorii unui produs sau serviciu pe piaţă. Protecţia prin marcă
înregistrată este baza unei largi varietăţi de strategii de branding, bazate pe
diferenţierea produselor şi segmentarea pieţei, extrem de importante în gestionarea
competiţiei.
Desenul industrial este un ansamblu de linii şi culori cu efect decorativ nou ce
imprimă unui obiect un caracter specific şi nou, iar modelul industrial este o formă
plastică prin care se conferă unui produs industrial o fizionomie distinctă.
O invenţie reprezintă o soluţie nouă la o problemă de ordin tehnic. Aceasta se
poate referi la crearea unui dispozitiv, produs sau metodă complet nouă, sau poate fi o
suită de îmbunătăţiri aplicată unui produs sau unei metode cunoscute.
Protecția invențiilor se realizează prin brevete de invenție și modele de utilitate.
Există însă și legislații care reglementează protecția invențiilor prin intermediul unui
certificat de drept de autor. Pe teritoriul României, titlurile prin care se acordă protecție
invențiilor sunt brevetul de invenție și modelul de utilitate.
Protecția proprietății industriale este realizată atât la nivel național, cât și european
sau internațional, prin intermediul unor organisme precum: OSIM, OHIM, EPO, EUIPO,
EIT, INTA,ECTA etc.
Concepte şi termeni de reţinut: proprietate industrială, marcă, desen industrial,
modelul industrial, invenție, brevet de invenție, modelul de utilitate.

1. Ce cuprinde conținutul noţiunii de proprietate industrială?
2. Se poate afirma că vizează același conținut brevetul de invenție şi modelul de utilitate?
3. Ce reprezintă desenele și modelele industriale?
4. Care sunt nivelurile la care se poate realiza protecția mărcilor?
5. Care este rolul OSIM?
6. Identificaţi şi analizaţi criteriile de brevetabilitate.
12
A) Ce pot avea ca obiect invențiile?

1. Capacitatea de exerciţiu a subiectului care solicită invenția;
2. Aplicarea unui produs, procedeu sau metodă ;
3. Un produs, un procedeu, o metodă, o conduita licită;
4. Un produs, un procedeu, o metodă, aplicarea unui produs, procedeu sau metodă.
B) La ce se referă drepturile exclusive oferite de un brevet?

1. Profit mai mare sau orientare către investiţii; cesionarea sau licenţierea brevetului; accesul pe pieţe noi;
2. Realizarea unui drept prin intermediul unor acte specifice; poziţia puternică pe piaţă;
3. Poziţia puternică pe piaţă; o imagine favorabilă pentru firmă; diminuarea riscurilor de contrafacere;
profit mai mare sau orientare către investiţii; cesionarea sau licenţierea brevetului; accesul pe pieţe noi;
4. O imagine favorabilă pentru firmă; acoperirea prejudiciului; Poziţia puternică pe piaţă; diminuarea
riscurilor de contrafacere; profit mai mare sau orientare către investiţii; cesionarea sau licenţierea
brevetului; accesul pe pieţe noi;
C) Care sunt titlurile de protecție ale invențiilor?

1. brevetul de invenție;
2. modelul de utilitate; brevetul de invenție;
3. norma juridică;
4. brevetul de invenție; modelul de utilitate; certificat de drept de autor;
5. modelul industrial ; brevetul de invenție; modelul de utilitate; certificat de drept de autor;
Bibliografie:
Ligia Danilă, Dreptul de autor și dreptul de proprietate industrială, Editura C.H.Beck, București,
2016.
Viorel Roș, Ciprian Raul Romițan, Contrafacerea, concurența și protecția produselor tradiționale în
Uniunea Europeană, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017.
Ioan Macovei, Tratat de drept al proprietății intelecuale, Editura C.H.Beck, București, 2010.
Ştefan Cocoş, Marca – obiect al proprietăţii industriale. Principiile Legii 84/1988 privind protecţia
mărcilor, Prelegere „Curs de proprietate industrială – mărci şi indicaţii geografice”, 2006, pp.27-33.
Ligia Dănilă, Consideraţii despre noţiunea de drept de proprietate industrială, Revista Română de
Dreptul Proprietăţii Intelectuale, anul III, nr. 2 (7)/2006, pp. 32-41.
Directiva a Parlamentului European și a Consiliului din 13 octombrie 1998 privind
protecția juridică a desenelor și modelelor industriale (JO L 289, 28.10.1998, pp. 28-35).
Regulamentul (CE) nr. al Consiliului din 12 decembrie 2001 privind desenele sau modelele
industriale comunitare (JO L 3, 5.1.2002, pp. 1-24).
Regulamentul (CE) nr.40/94 al Consiliului din 20.12.1993 privind marca comunitară (JOUE L
011/1)
Constituţia României din 1991, revizuită în 2003.
Legea nr. 84/1998 privind marcile si indicatiile geografice, republicată în
Legea nr.64/1991 privind brevetele de inventie, republicată în
Legea nr. 129/1992 privind protecția desenelor și modelelor industriale, republicată în Monitorul
Oficial, Partea I nr. 242 din 04 aprilie 2014.
13
Legea nr.83/2014 privind invenţiile de serviciu, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 471/2014
O.G.nr. 41/1998 privind taxele în domeniul protecţiei proprietăţii industriale şi regimul de utilizare a
acestora, republicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 959 din 29 noiembrie 2006
Baze de date gratuite pentru cercetările în domeniul mărcilor:

• Oficiul pentru Armonizare în Piaţa Internă (OAPI) pentru mărci şi desene comunitare - http://
oami.europa.eu/ows/rw/pages/
• OMPI - Cereri de mărci, desene şi modele
• De asemenea, site-ul web al Oficiului pentru Brevete şi Mărci al Statelor Unite (USPTO) permite cercetări în
domeniul mărcilor, la
• UKIPO Design Search tool:http://www.ipo.gov.uk/types/tm/t-os/t-find.htm
• Un alt instrument interesant este TrademarkBots: (TrademarkBots.com), o aplicaţie web de cercetare şi
monitorizare în domeniul mărcilor. TrademarkBots reprezintă o sursă unică prin care titularii de marcă şi
consilierii pot monitoriza şi verifica orice utilizare neautorizată a mărcilor.
Baze de date gratuite pentru cercetările în domeniul brevetelor de invenţie:

• Portalul web al Oficiul European de Brevete Espacenet -
• UKIPO Patent Search:http://www.ipo.gov.uk/types/patent/p-os/p-find.htm • Google Patents -
• Programul de căutare al Oficiului de Brevete şi Mărci al StatelorUnite: - http://www.uspto.gov/patft/ •

OMPI - Cereri PCT -
• CAMBIA Patent Lens -
• Oficiul de Proprietate Intelectuală din Singapore site-ul Oficiului de Proprietate Intelectuală din Singapore
oferă linkuri la alte site-uri în “search results” (SurfIP.com) - http://www.ipos.gov.sg/topNav/hom/
• DEPATISnet -
•FILDATA - http://www.fildata.it/ În plus, puteţi efectua cercetări folosind site-urile oficiilor naţionale de
brevete, cu menţiunea că în acest caz acoperirea geografică ar putea fi limitată la ţara în care se află oficiul
respectiv.
Cadrul legislativ național privind protecţia desenelor industriale:

- Legea nr. 129/1992, privind protecţia desenelor și modelelor, republicată în 2007, cu modificările și
completările ulterioare;
- H.G. nr. 211/2008 pentru aprobarea Regulamentului de aplicarea a Legii nr. 129/1992, republicată;
- O.G. nr. 41/1998, privind taxele în domeniul protecţiei proprietăţii industriale și regimul de utilizare a
acestora.
Cadrul legislativ european privind protecţia desenelor industriale:
- Directiva CE 98/71, privind protecţia juridică a desenelor sau modelelor;
- Regulamentul Consiliului (CE) nr. 6/2002, privind desenele sau modelele comunitare;
- Regulamentul Comisiei (CE) nr. 2245/2002, privind normele de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr.
6/2002;
- Regulamentul CE nr. 2246/2002, privind cuantumul taxelor prevăzute pentru procedurile de înregistrare.
14

Leg Ind

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Leg Ind

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti

Facultatea de Inginerie Mecanică şi

Unitatea de învăţare nr. 1

Introducere în studiul legislației industriale

Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

Competenţele unităţii de învăţare:

Timpul alocat unităţii: 2 ore

Conţinutul unităţii de învăţare

1.Considerații generale privind necesitatea existenței unui cadru de

2. Trebuie exploatate toate sinergiile existente între diferitele politici europene cu

2. Sistemul normativ în domeniul industrial

Cadrul general de reglementare:

- Legea nr.64/1991 privind brevetele de invenție, republicată în

- Legea nr. 129/1992 privind protecția desenelor și modelelor industriale, republicată în

- Legea 39/2011 pentru modificarea și completarea Legii camerelor de comerț din

Relevanța politicii industriale

- reglementările ce definesc cadrul general al pieţei: cadrul juridic pentru

3.Consideraţii generale privind rolul ştiinţei

Prin ştiinţă, în general, înţelegem un ansamblu de cunoştinţe despre o realitate

să folosească metode, tehnici şi principii adecvate pentru a explica aspectele, fenomenele

4.Știința și dezvoltarea socială

pe baza unei dezbateri bine informate ce va conduce la alegeri și hotărâri solide. De

5.Sistemul ştiinţei dreptului (sistemul ştiinţelor juridice)

Obiectul de cercetare specific al teoriei generale a dreptului îl constituie

unele organe jurisdicţionale. Astfel de ştiinţe participative la fenomenul juridic sunt

Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare nr.1

Concepte şi termeni de reţinut: reglementare, politică industrială, ştiinţă, dezvoltare

Întrebări de control şi teme de dezbatere:

1. Mentionaţi ce cuprinde sistemul ştiinţelor.

A) În tabloul ştinţelor sociale, dreptul ocupă un loc distinct prin:

B) Sistemul ştiinţelor cuprinde:

C) Părţile componente ale sistemului ştiinţei dreptului sunt:

D) Obiectul specific teoriei generale a dreptului este reprezentat de:

4. Studierea doctrinelor juridice (curente, şcoli) în evoluţia lor, rolul acestora în

Răspunsurile la Testele de evaluare/autoevaluare: A) 3; B) 3; C) 4; D) 3.

Mihaela Adina Apostolache, Protecţia reală a intereselor financiare ale României şi

Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti

Unitatea de învăţare nr. 2

Conceptele juridice definitorii în legislația industrială.

terminologiei juridice, având în vedere importanţa transmiterii elementelor fundamentale

Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

Competenţele unităţii de învăţare:

Timpul alocat unităţii: 2 ore

Conţinutul unităţii de învăţare

1. Originea şi apariţia dreptului. Accepţiunile noţiunii de „drept”

Cuvântul „drept” poate fi folosit în mai multe accepţiuni, în funcţie de context.

2. Accepţiunile noţiunii de “juridic”

o unicitatea fenomenului juridic determină unicitatea ştiinţei dreptului, ca

3.Dimensiunea socială a dreptului

Alături de dimensiunea istorică, dreptul poate fi analizat şi din perspectivă socială,

4. Specificul dreptului de proprietate industrială

În strategia dezvoltării economice, sociale și culturale a unui stat, proprietatea

Obiectele proprietăţii industriale, aşa cum sunt prezentate în Convenţia de la Paris

Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare nr. 2

Complexitatea şi diversitatea fenomenelor juridice determină utilizarea mai multor

istorică. Dreptul este echivalent oricărei reguli de conduită şi apare nediferenţiat de

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Prezentaţi accepţiunile noţiunii de „drept”.

a) Dreptul pozitiv reprezintă: