LP-5

EXPLORAREA MEDIULUI INTERN

SISTEMUL HEMATOPOETIC

1. Parametrii biostructurali
Parametrii biostructurali reprezintă categoria de parametri care
permite identificarea şi analiza diverselor compartimente ale
organismului pe baza morfologiei şi structurii fizico-chimice a acestora.
Clasificarea acestor parametri se realizează astfel :

a) după nivelul dimensional , descriindu-se:

- parametri microscopici (subcelulari, celulari, tisulari)
- parametri macroscopici (organe, aparate şi sisteme, organismul în
ansamblu).
b) după starea sistemului explorat :
- statică
- dinamică (spontană / provocată / stimulată)
c) după modalitatea de examinare:
- subiectivă (vizuală)
- obiectivă (măsurată şi cuantificată)
d) după metoda de apreciere / explorare optică:
- în spectrul vizibil: cine, video, microscopie - optică
- în alte spectre: infrarosu, ultraviolet, raxe X, ultrasunete, microscopie
electronică
e) după tehnica de înregistrare:
- cu raze X (radiografia, tomografia computerizată)
- cu ultrasunete (ecografia)

2. PARAMETRII CITO - MORFOLOGICI UMORALI

Evaluarea acestor parametri se face prin tehnici de microscopie

clasică (optică) şi modernă (optică, electronică), in vitro şi in vivo.
Determinările se pot realiza în prelevatele sanguine obţinute prin
puncţie venoasă sau arterială, capilară, sternală şi a osului iliac.
2.1. Parametrii cito-morfologici sanguini:
Examenul microscopic al sângelui (frotiu de sânge periferic, frotiu
medular) permite identificarea caracterelor morfologice (normale sau
patologice) ale elementelor figurate.
granulocit
nesegmentat trombocit

monocit limfocit eritrocite PMN eozinofil bazofil

Fig.1. – Aspecte morfologice normale ale elementelor figurate pe

frotiul de sînge periferic
a) Seria eritrocitară
Parametri cito-morfologici:
- numărătoare completă şi diferenţiată;
- diametrele elementelor figurate (vezi tabelele speciale);
- suprafaţa (eritrocitară);
- volum (eritrocitar- vezi indicii eritrocitari);
- forma (eritrocit biconcav, sferocit, etc);
- culoare (roşu aprins – vezi fig.1.).
Se analizează dimensiunea, forma şi caracterele tinctoriale. Se va
nota prezenţa resturilor nucleare, a granulaţiilor şi eventual a paraziţilor
(malaria).
Examinarea frotiului de sânge periferic constituie o metodă utilă
pentru clasificarea anemiilor. Pe frotiu se pot descrie aspectele
morfologice ale hematiei legate de dimensiunea acesteia şi de încărcarea
sa cu hemoglobină. Astfel, eritrocitele pot fi normocite (diametru în
medie de 7  , microcite sau macrocite (diametru mai mic sau mai
mare), normocrome sau hipocrome (slab încărcate cu hemoglobină).
Normocromia desemnează o coloraţie normală a hematiilor, cu o
zonă centrală palidă, ocupând o treime din diametrul celulei. Hipocromia
defineşte o paloare a hematiilor cu o zonă centrală marcată ("hematii
goale") - vezi fig.1
Alături de modificările legate de dimensiune şi culoare, se mai pot
descrie pe frotiu şi anomalii de formă a hematiilor, cu unele aspecte
particulare:

a. Hematiile "în ţintă" constituie o varietate morfologică

particulară a hematiilor, cu două zone intens colorate: una dispusă la
periferia eritrocitului, iar cealaltă în centrul acesteia.
 Hematiile cu acest aspect se observa în: sindroame talasemice,
carenţe de fier, hemoglobinopatii de tip HBS, HbC, HbE, boli
hepatocelulare sau postsplenectomie;
b. Sferocitele si microsferocitele. În anumite tipuri de anemii
hemolitice, o parte din hematii îşi pierd aspectul biconcav şi devin mai
mult sau mai putin sferice. Pe frotiurile de sînge, ele apar ca hematii
intens colorate, care şi-au pierdut zona centrală palidă şi au un diametru
mai mic decat hematia normală. Apar în în anemiile hemolitice şi unele
afecţiuni congenitale (sferocitoza ereditară).
c. anulocite în anemiile hipocrome (feriprivă);
d. megalocite în anemiile megalocitare (Biermer);
e. ovalocite în anemiile hemolitice;
f. Corpii Howell-Jolly, sunt corpusculi rotunzi, intraeritrocitari
formaţi din material nuclear. Apar după splenectomie sau la pacienţii cu
anemii megaloblastice. De asemenea, corpii Howell-.Jolly sunt prezenţi
în unele hematii tinere care părăsesc rapid maduva osoasă. Ei sunt
îndepărtaţi de către sistemul monocit-macrofag, probabil în primul pasaj
prin microcirculaţia splenică;
g. Prezenţa granulaţiilor bazofile în eritrocite indică o intoxicaţie
cu Pb, Co sau anilină;
h. anizocitoza şi poikilocitoza apar în toate formele de anemii
(vezi şi fig.2.) Anizocitoza si poikilocitoza sunt termeni folosiţi pentru a
caracteriza pe frotiul de sânge periferic, hematiile cu formă şi diametru
variabile. Pot orienta diagnosticul spre anemia microangiopatică sau
anemia Biermer.
 Fig.2 .– Anizocitoza şi poikilocitoza
(MGG, x 500)

Urmează evaluarea cantitativă a elementelor fiecărei serii celulare

prin tehnici ce vor fi prezentate detaliat în continuare.
Se realizează numărarea hematiilor fie manual (utilizând camere
speciale de numărat de tip Burker-Turk), fie automat cu ajutorul unor
counter-e hematologice, care se bazează pe tehnologia Coulter de
numărare automată a celulelor în flux. Aceste aparate pot determina şi
dimensiunea celulelor analizate în funcţie de volumul de soluţie salină
dislocuit (volum Coulter). Fulwyler pune la punct primul sortator de
celule în 1965, folosind tehnologia Coulter şi principiul de funcţionare al
imprimantelor cu jet de cerneală, astfel încât să se obţina fracţionarea
fluxului de celule în funcţie de sarcina lor electrică.
Proba de analizat este formată din celule suspendate într-un mediu
izoton-ozoosmolar (tampon-fosfat) şi după fixarea sa în aparat, va fi
aspirată în camera de flux, un compartiment cu geometrie specială, ce
permite antrenarea unui jet de lichid foarte fin, în interiorul căruia

celulele se vor dispune una după alta, trecând prin faţa unei surse
luminoase de tip laser, ceea ce va duce în final la împrăştierea acestora
obţinându-se două tipuri de raze: primele vor fi reflectate sub un unghi de
900, fiind captate de un fotodetector, oferind informaţii despre
granularitatea internă a celulei. Astfel cu cât o celulă este mai granulată,
cu atât ea va împrăştia mai multă lumină spre fotodetector şi va fi plasată
mai departe de originea axelor în reprezentarea grafică. Cel de al doilea
grup de raze va fi reflectat sub un unghi de doar 10 0 şi prin captarea lor
vor oferi date despre dimensiunile celulare. În reprezentarea grafică, păe
abscisă vom găsi dimensiunile celulare, în timp ce pe ordonată va fi
prezentă distribuţia acestora după granulaţiile conţinute. În cazul
leucocitelor (separate după liza hematiilor) se va obţine o imagine tipică,
ce permite identificarea a trei subpopulaţii celulare şin anume :
linfocitele, celule mici şi cu puţine granulaţii, se vor dispune foarte
aproape de originea celor două axe, monocitele mai sus şi mai la dreapta,
în timp ce PMN se vor plasa cel mai sus pe axa menţionată-vezi fig.3. şi
4.
Pentru hematii valorile normale sunt în medie de 5,0 (±0,7)
mil/mm3 la bărbaţi, respectiv 4,5( ±0,6) mil/mm3 la femei.
Valori scăzute ale eritrocitelor sub limitele de referinţă amintite mai sus
definesc starea de anemie, în timp ce creşterea valorilor peste limitele
menţionate ale aceloraşi elemente este cunoscută sub numele de
poliglobulie.
Se determină în continuare Ht (raportul plasmo-globular).
Valorile normale : Bărbaţi = 45 ±7 %
Femei = 42 ±5 %
Copii = 32-44%
Valorile scăzute apar în sarcină, anemii, nefrite cronice, stări
caşectice, TBC, ciroze
Valorile crescute se întâlnesc în condiţii de deshidratare masivă, în
poliglobulie şi în leucemii
 Hb se apreciază prin metoda colorimetrică sau chimică (dozarea
Fe3+ conţinut în Hb)
Valorile normale: Bărbaţi = 15 ±2 g%
Femei = 13 ±2 g%
Valorile scăzute apar în anemii
Confirmarea gradului de anemie se face numai în funcţie de
valorile hemoglobinei şi hematocritului, astfel :
 Anemie uşoară: Hb = 11 – 8 g/dl, Ht = 39 – 30 %
 Anemie medie: Hb = 8 – 6 g/dl; Ht = 30-22 %
 Anemie severă: Hb = 6 – 2 g/dl, Ht = 22 – 10 %
S-au semnalat şi cazuri excepţionale când valoarea Hb este practic
0 la determinarea obişnuită (hemoliza brutală intravasculară), iar
pacientul poate supravieţui 7 ore datorită oxigenului dizolvat în plasmă.
Indicii eritrocitari sunt reprezentaţi de :
Ht (%) x 10
1.VEM (volum eritrocitar mediu) = -----------------------(Valori normale: 80 - 94 fL)
nr. E (mil/mm3)

Hb (g%) x 10
2.HEM (hemoglobina eritrocitară medie) = ------------------(Valori normale:27-33 pg)
nr. E (mil/mm3)

Hb (g%) x 100
3.CHEM (concentraţia medie a Hb eritrocitare) = --------------------
Ht (%)
(Valori normale: 32–36 g%)

Datele obţinute (normo-hipo-hipercromie, normo-micro-

macrocitoză) necesită corelarea cu aspectul morfologic al eritrocitelor pe
frotiul de sânge – tabel 1
 Tabel 1 – Clasificarea anemiilor în funcţie de
valorile constantelor eritrocitare

TIPUL INDICI CAUZA

ANEMIEI ERITROCITARI
Microcitară VEM, CHEM ↓ Deficienţa de fier
Hipocromă
Normocitară VEM, CHEM N Hemoragii
Normocromă Hemoliză intensă
Macrocitară VEM↑ Deficienţa de acid folic şi
vitamina B12

Fig.3 . – Numărătoare automată şi completă a elementelor figurate

sanguine (aspect normal)
Fig.4.– Numărătoare automată şi completă a elementelor figurate
sanguine (aspect de anemie feriprivă : HGB,MCH, MCH scăzute)

Tabel - Abrevieri prezente în

buletinele hematologice
PARAMETRU LIMITE NORMALE UNITĂŢI DE MĂSURĂ
WBC
Număr leucocite 4.0 – 9.0 X 103 / L
NE
Procent neutrofile 50.0 – 70.0 %
LY
Procent limfocite 25.0 – 40.0 %
MO
Procent monocite 2.0 – 9.0 %
EO
Procent eozinofile 1.0 – 4.0 %
BA
Procent bazofile 0.0 – 1.0 %
RBC
Număr eritrocite 3.80 – 5.30 X 106 / L
HGB
Concentraţia hemoglobinei 11.0 – 16.0 g / dL
HCT
Hematocrit 36.0 – 52.0 %
MCV
80.0 - 95.0 fL
 Volum eritrocitar mediu
MCH
Hemoglobina eritrocitară medie 28.0 - 36.0 pg
MCHC
Concentraţia în hemoglobina eritrocitară medie 31.0 - 37.0 g / dL
RDW
Distribuţia eritrocitelor în funcţie de dimensiuni 11.5 - 16.5 -
PLT
Număr trombocite 150.0 – 350.0 X 103 / L
PDW
Distribuţia trombocitelor în funcţie de dimensiuni 12.0 - 18.0 -
VSH (viteza de sedimentare a hematiilor, metoda Westergreen)
Valorile normale :
Bărbaţi = 1-10 mm/1h ; 7-15 mm/2h; 40-60 mm / 24h
Femei = 2-13 mm/1h ; 12-17 mm/2h; 40-60 mm / 24h
Valorile crescute se întâlnesc în timpul :
 ciclului menstrual
 perioadei postprandiale
 sarcinii
 neoplaziilor
 infecţiilor diverse

b) Seria granulocitară:
Se realizează iniţial o apreciere semicantitativă şi ulterior, o
apreciere cantitativă şi proporţională. Formula leucocitară reprezintă
concentraţia procentuală a diferitelor forme de leucocite din sânge
exprimată la 100 de leucocite.
Valorile normale în medie la adult sunt de 4000 - 9000/mm3 (în
medie 7000/mm3 (vezi Lista abrevierilor prezentată mai sus)
Valorile scăzute definesc leucopenia şi se întâlnesc în :
 viroze
  hipersplenism
 anemie Biermer
 caşexii
Valorile crescute definesc leucocitoza şi se întâlnesc în :
 infecţii acute şi subacute (creşteri moderate)
 inflamaţii
 intoxicaţii cu barbiturice
hemoragii masive
endocrinopatii
Modificări ale formulei leucocitare:
- deviere la stânga cu neutrofilie în procese infecţioase cu bacterii Gram
- pozitive;
- reacţie leucemoidă în pneumonia pneumococică, pielonefrita acută;
- reacţie leucemică, cu numeroase elemente tinere (mieloblaşti) în
leucemia granulocitară cronică;
- hipo- sau agranulocitoza în infecţiile anergizante.
Modificări morfologice:
- creşterea raportului nucleo-citoplasmatic,
- forma neregulată a nucleului cu numeroşi nucleoli,
- hiperbazofilie citoplasmatică,
-polimorfism al elementelor granulocitare în diverse afecţiuni
hematologice (leucemii, mononucleoza infecţioasă).
c) Seria trombocitară
Se procedează similar, apreciind semicantitativ, dar şi morfologic
elementele acestei serii.
Valorile normale în medie la adult sunt de 150.000 –
300.000/mm3 (vezi Lista abrevierilor prezentată mai sus)
Valorile scăzute definesc trombopenia şi se întâlnesc în :
  leucemii acute şi cronice
 anemia pernicioasă
Valorile scăzute definesc trombocitoza şi se întâlnesc în :
boala Vaquez
Modificări morfologice: în unele cazuri de sindrom
mieloproliferativ pot apare la periferie rari nuclei de megacariocite, ce se
evidenţiază în concentratul leucocitar.
Hemostaza se defineşte prin ansamblul mecanismelor prin
intermediul cărora organimsul se apără împotriva hemoragiilor, asigurând
în acelaşi timp fluiditatea sângelui şi integritatea vasculară, atât în stare
fiziologică, cât şi mai ales în starea patologică, când organismul trebuie
să recurgă la factori de corectare.
Se descriu mai multe tipuri de hemostază :
 hemostaza fiziologică-spontană, eficace în cazul
hemoragiilor vaselor mici
 hemostaza medicamentoasă
 hemostaza chirurgicală
Ultimele două tipuri sunt folosite în situaţia unor hemoragii care
depăşesc capacitatea hemostatică a organismului (boli hemoragice
datorate unui deficit de factori procoagulanţi, hemoragii ale vaselor
mijlocii şi mari).
Hemostaza fiziologică cuprinde hemostaza primară (vasculară) şi
hemostaza secundară, propriu-zisă, cu participarea factorilor coagulării
(fig.5.) în scopul formării trombusului de fibrină, urmată de liza
cheagului sanguin şi fluidizarea vasului lezat.
Coagularea, fenomenul principal din timpul plasmatic al
hemostazei, reprezintă un proces enzimatic complex prin care
fibrinogenul solubil din plasmă se transformă într-o reţea de fibrină
insolubilă, în ochiurile căreia se fixează elementele figurate ale sângelui.
Transformarea fibrinogenului în fibrină este rezultatul unui lanţ de
reacţii enzimatice “în cascadă“ (fig.6.) declanşate de leziunea vasculară.
Desfăşurarea normală a procesului de coagulare se datorează
echilibrului existent între acţiunea factorilor activatori (procoagulanţi) şi
a factorilor inhibitori (anticoagulanţi).
În procesul de coagulare sunt implicaţi factori care provin din
plasmă (factorii plasmatici), din ţesuturi (tromboplastina tisulară) şi din
plachete (factorii plachetari).
 Factorii plasmatici ai coagulării
Prezenţa unui factor al coagulării este evidenţiată prin activitatea sa
biologică, dar absenţa activităţii biologice (ca urmare a unei mutaţii
structurale) nu se asociază întotdeauna cu lipsa factorului respectiv.
Determinarea activităţii unui factor plasmatic al coagulării constă
în măsurarea activităţii sale biologice în mediul care îl conţine.
Rezultatul se exprimă în secunde (exprimând viteza de reacţie
proporţională cu cantitatea de factor consumat) sau în procente de
activitate prin raportare la un etalon de plasmă normală.
Explorarea analitică a hemostazei este utilă atât în precizarea
etiopatogeniei coagulopatiilor, cât şi pentru monitorizarea terapiei cu
anticoagulante.
1. Factorul I – fibrinogenul
Valori normale : 0,25 – 0,5 g/dL
Este transformat în fibrină insolubilă de trombină.
Scăderea concentraţiei sale sub 0,05 g/dL determină tulburări
ale hemostazei.
 2. Factorul II – protrombina
Valori normale : 15 ng/dL
Unii autori (Seegers) consideră că protrombina este capabilă să
genereze nu numai trombina activă, ci şi alţi factori procoagulanţi (VII,
IX şi X).
3. Factorul III – tromboplastina tisulară
Factorul III formează împreună cu factorul VII şi cu calciul un
complex care iniţiază calea extrinsecă a coagulării.
4. Factorul IV – Ca2+
Valori normale : 10 mg % mL
Ionii de calciu contribuie la formarea activatorului protrombinei,
la conversia protrombinei în trombină şi la formarea fibrinei insolubile.
5. Factorul V – proaccelerina
Valori normale : 0,01 mg/mL
Printr-o activitate similară cu a protrombinei, factorul V
generează accelerina (factorul V activat), care participă la formarea
activatorului protrombinic.
6. Factorul VI – accelerina
Descoperierea faptului că aceasta nu reprezintă decât forma
activată a factorului V, a determinat abandonarea acetei poziţii în
nomenclatura activatorilor coagulării.
7. Factorul VII – proconvertina
Valori normale : 0,1 mg/dL
Factorul VII are rolul de a activa factorul III în mecanismul
extrinsec al coagulării. Este singurul factoru care există “in vivo” în
forma activă.

8. Factorul VIII – factorul antihemofilic A

 Factorul VIII este format din trei componente, primele două
fiind implicate în coagulare, iar cea de a treia având specificitate
antigenică, este capabilă să adere la plachete.
 globulina antihemofilică (VIII-C)
Valori normale : 0,01 mg/dL
Deficitul acestui factor determină hemofilia A.
 globulina VIII-vW (factorul Willebrand, Nielson)
Valori normale : 1 U /mL
Deficitul acestui factor determină boala Willebrand.
Rolul factorului VIII este acela de a activa factorul X din
mecanismul intrinsec al coagulării.
 fracţia antigenică a factorului VIII (VIII-Ag)
Valori normale : 1 U /mL
9. Factorul IX – factorul antihemofilic B (Christmas)
Valori normale : 1 U /mL
Participă la formarea activatorului protrombinic prin
mecanismul intrinsec.
10. Factorul X – Stuart Power
Valori normale : 0,8 – 1,2 mg /dL
Activarea acestui factor reprezintă calea finală comună a
mecanismelor de coagulare (intrinsec şi extrinsec).
11. Factorul XI – antihemofilic C (factor Rosenthal)
Valori normale : 0,4 – 0,7 mg /dL
Participă la mecanismul intrinsec al coagulării.

12. Factorul XII –Hageman

Valori normale : 0,05 mg /mL
 În forma sa activată, factorul XII are activitate enzimatică şi
este capabil să declanşeze activarea în serie a celorlalţi factori plasmatici.
13. Factorul XIII – Lorand (factor stabilizator al fibrinei)
Valori normale : 0,01 mg /mL
Acest factor stabilizează monomerii de fibrină polimerizaţi
spontan – fig.5,6

Fig.5 . a – Polimerizarea liniară a fibrinei

Fig. 5. b – Fibrina la microscopul electronic

 Fig.6. – “Cascada” coagulării

 Factorii plachetari ai coagulării

1. Factorul 1 este identic cu factorul V
2. Factorul 2 este identic cu fibrinogenul plasmatic
3. Factorul 3, denumit şi factor fosfolipidic plachetar, are rol de
cofactor în mecanismul intrinsec al coagulării
4. Factorul 4 sau factorul antiheparinic plachetar intervine în
inactivarea heparinei, limitând acţiunea procoagulantă a acesteia
5. Factorul 5 sau proteina S nu are un rol bine definit în
coagulare
6. Factorul 6 sau factor antifibrinolitic împiedică liza prematură
a trombusului de fibrină
7. Factorul 7 este serotonina plachetară
8. Factorul 8 sau retractozimul plachetar este implicat în retracţia
trombusului de fibrină
9. Factorul 9 este identic cu factorul II plasmatic
III.1.1. Explorarea hemostazei primare
a. Fragilitatea capilară este apreciată prin testul garoului. Se
aplică un garou deasupra plicii cotului, garou care se menţine timp de 10
minute. La subiecţii normali testul este negativ (nu apar peteşii).
b. Timpul de sângerare (TS) se determină după efectuarea unei
incizii standard la nivelul pulpei degetului (metoda Duke) sau pe faţa
anterioară a antebraţului (metoda Ivy)
Valorile normale :
după metoda Duke  TS = 2-3 minute
 după metoda Ivy  TS = 1-9 minute
Alungirea TS se întâlneşte în:

-Trombocitopenii
-Trombocitopatii
-Boala von Willebrand
c. Numărătoarea trombocitelor
Valorile normale : 150.000-300.000 / mm3
d. Determinarea adezivităţii plachetare (metoda Wright
modificată)
Valorile normale : 26-60%
e. Agregarea trombocitară (metoda fotometrică) cu ADP sau
colagen
Valorile normale : 10-15 secunde
Alungirea acestui timp se întâlneşte în trombastenia Glanzman
f. Retracţia cheagului este exprimată ca volumul de ser expulzat
din volumul total al sângelui lăsat pentru coagulare la temperatura
camerei.
Valorile normale ale volumului cheagului faţă de volumul total al
sângelui coagulat este de 55% - 75% (DS =2,45%)
Valorile crescute se întâlnesc în :
-trombocitopenii
-trombocitopatii
-poliglobulii
III.1.2. Explorarea hemostazei secundare impune efectuarea
unor teste globale şi diferenţiate, în vederea precizării etapei coagulării în
care există deficitul.
 A. EXPLORAREA HEMOSTAZEI SECUNDARE PRIN
TESTE GLOBALE
a. Timpul de coagulare al sângelui total constă în determinarea
intervalului de timp necesar coagulării unei probe de sânge “in vitro” şi
explorează toate etapele coagulării intrinseci.
Valorile normale : metoda lamelor  TC= 5-10 minute
metoda Lee & White  TC= 6-12 minute
b. Timpul Howell este timpul de coagulare a plasmei recalcifiate prin
adăugarea de calciu ionic. Este un test de coagulare globală, mai sensibil
şi mai precis decât TC.
Normal : 60 – 120 secunde
c. Testul de toleranţă la HEPARINĂ (testul Soulier) explorează
procesul global al coagulării, în vederea aprecierii stării de hiper- sau
hipocoagulabilitate.
d. Timpul de consum al protrombinei
se apreciază timpul de coagulare al plasmei de cercetat în prezenţa
tromboplastinei şi a clorurii de calciu faţă de plasma normală.
Valoarea normală : > 45 secunde
Scăderea acestor valori denotă o coagulare defectuoasă, ceea ce
impune explorarea suplimentară prin teste specifice a factorilor
V,VIII,IX,X,XI, XI.
e. Timpul de protrombină Quick explorează calea extrinsecă, dând
detalii despre eventualele deficienţe ale factorilor complexului
protrombinic, în coroborare cu testele diferenţiate efectuate pentru fiecare
factor în parte
Se determină timpul de coagulare a plasmei oxalatate (săracă în
trombocite) în prezenţa unui exces de calciu şi tromboplastină tisulară .
 Valorile normale : 14 – 16 secunde (90-100%)
B. EXPLORAREA HEMOSTAZEI SECUNDARE PRIN
TESTE DIFERENŢIATE
Se introduc în reacţie toţi factorii în afara celui căutat, acesta
ramânând singurul element variabil care va condiţiona timpul de formare
a cheagului.
Se efectuează teste separate pentru fiecare factor în parte :
a. protrombina
b. proaccelerina
c. proconvertina
d. factorul Stuart
Utilitatea clinică a acestor teste este majoră în diagnosticul
hepatopatiilor (aceşti factori sunt sintetizaţi hepatic), ca şi în
supravegherea terapiei afecţiunilor tromboembolice cu derivaţi
dicumarolici.
e. Timpul de trombină dă relaţii asupra nivelului fibrinogenului,
măsurând viteza fibrinoformării, indicând şi prezenţa unor produşi de
degradare ai fibrinei.
Valorile normale : 18 – 20 secunde
f. Dozarea fibrinogenului se bazează pe coagularea fibrinogenului din
plasma citratată cu ajutorul trombinei
Valorile normale : 2 – 4 g/l
SISTEME AUTOMATE DE ANALIZĂ
Coagulometrele sunt sisteme complexe, automatizate şi asistate de
computer, care se folosesc în laboratorul clinic pentru testele de coagulare
şi fibrinoliză.
Componentele principale ale unui coagulometru sunt reprezentate
de :
 Platformele (sistemul rotor) pentru reactivi şi probe
 Sistemul automat de spălare a recipientelor pentru reactivi şi probe
 Sistemul de distribuţie a probelor şi reactivilor ce asigură efectuarea
unor operaţii multiple: aspirarea probelor şi a reactivilor, umplerea
recipientelor, spălarea acelor
 Senzorii pentru detecţia prezenţei probelor şi a reactivilor
 Sistemul de dispersie
 Sistemul intern de răcire
Aceste automate pot evalua toţi factorii coagulării, frecevent fiind
dozaţi următorii parametri :
1. Timpul de protrombină
2. Timpul de trombină
3. Concentraţia fibrinogenului
4. Antitrombina III
5. Heparina
6. Plasminogenul
Aparatul permite şi realizarea unor determinări speciale:
1. Pro-II complex (pentru monitorizarea terapiei
anticoagulante)
2. Hepatocomplex (factorii II, VII şi X)
3. Proteina S
4. Proteina C
Exprimarea rezultatelor se poate face în secunde sau prin INR
(International Normalised Ratio). Din 1985, ICSH (International
Committee for Standardisation in Haematology) şi ICTH (International
Committee on Trombosis and Haemostasis) recomandă folosirea INR
(International Normalised Ratio) pentru exprimarea rezultatelor
procentual faţă de plasma standard. Valorile INR la persoanele normale
sunt cuprinse între 90-120.
III.1.3. Explorarea fibrinolizei impune efectuarea unor teste
directe (care vor preciza activitatea plasminei şi a activatorilor plasmatici
circulanţi) sau indirecte (care măsoară consecinţele fibrinolizei asupra
fibrinei sau fibrinogenului)
a. Liza cheagului euglobulinic măsoară acţiunea fibrinolitică asupra
unui substrat de fibrină endogenă, într-un interval de timp mai mare sau
egal cu 3 ore.
Scurtarea acestui interval de timp poate evidenţia stări de fibrinoliză
latentă.
b.Testul de evidenţiere a monomerilor de fibrină executat în suspiciunea
diagnostică de CID, se execută din plasma tratată cu etanol (50%), care
determină o gelificare a monomerilor de fibrină eliberaţi în reacţie.
c.Trombelastografia, ca metodă de explorare a întregului proces de
coagulare, oferă date suplimentare referitoare la formarea cheagului,
elasticitatea şi rezistenţa acestuia (detalii la lucrările practice).
III.3. Bilanţ imunologic
III.3.1. Evidenţierea izo-Ac anti-Rh în sângele femeilor gravide Rh-
negative, prin testul Coombs indirect sau pe hematiile nou-născutului,
prin testul Coombs direct.
Semnificaţia testelor menţionate: prezenţa de izo-Ac anti-Rh, Ac
imuni îndreptaţi împotriva unor Ag pe care organismul nu le posedă. Se
preferă testarea încă din luna a IV-a de sarcină la toate gravidele Rh-
negative, deoarece detectarea acestor Ac reclamă măsuri terapeutice
speciale .
III.3.2. Evidenţierea Ac anti-ABO evidenţiaţi prin tehnici speciale :
·testul în mediu albuminos
 ·testul cu ser antiglobulinic
Sunt Ac îndreptaţi împotriva aglutininelor naturale  şi  şi apar la
mamele cu grup sanguin O (I), explicând anemia nou-născutului, anemie
de cele mai multe ori fiziologică.
III.3.3. Evidenţierea auto-Ac în anemiile hemolitice evidenţiaţi prin
testul Coombs şi testul la papaină, care urmăresc evaluarea titrului Ac
prezenţi în serul bolnavilor (1/ 2, 1/ 4 , ………., 1/ 32). Pentru aprecierea
clasei căreia îi aparţin Ac antieritrocitari, se vor folosi serurile
monospecifice anti- IgG, anti- IgM, anti- IgA sau anti- complement.
Această diferenţiere este utilă în stabilirea conduitei terapeutice (cazurile
cu IgM vor beneficia de terapie cortizonică, în timp ce cazurile asociate
cu IgG beneficiază de splenectomie.