Oda (in metru antic)

Mihai Eminescu (1850-1889) a fost un poet, prozator și jurnalist român,

socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă
voce poetică din literatura română.Autorul face parte din Epoca marilor clasici,
aceasta fiind de o importanță majoră, deoarece marchează perioada de timp în
care au publicat și au scris unii dintre cei mai importanți scriitori ai literaturii
române. Istoria acestei epoci înfloritoare coincide cu înființarea societății
„Junimea”, societate aflată sub protectoratul și îndrumarea lui Titu Maiorescu.
Acesta, împreună cu ceilalți junimiști (Petre Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi
etc.) au lansat o revistă în care au publicat cele mai valoroase creații literare ale
vremii.
Poezie a maturitatii artistice , “Oda (in mentru antic)” este o arta poetica
filosofica publicata in 1884.In poezie este prezentata viziunea romantica asupra
raportului dintre omul superior si lumea comuna intr-o constructive mai
abstarctizata.Opera lirica contine o bogatie de teme si motive romantice (conditia
omului de geniu, autocunoasterea, visul, marea, apele, suferinta).
Poezia face parte din etapa de maturitate a creatiei eminesciene. Forma
finala a acestor poezii marcheaza o renuntare la figurile de stil numeroase (in
special la epitet, in favoarea metaforei), o noua tendinta catre domeniul abstract
in alcatuirea imaginilor si realizarea acestora prin valoarea interna, prin
exploatarea variatelor sensuri contextuale ale cuvantului.
Ca si specie literara este o elegie deoarece poezia este caracterizată prin
exprimarea unui sentiment de tristețe, mergând de la melancolie la durere.
Titlul sugereaza antiteza dintre sensurile cuvantului “oda” (imn de slava,
lauda) si tristetea, chinurile poetului illustrate de continutul poeziei
Tema sugereaza atitudinea superioara a poetului, a omului de geniu privind
cunoasterea si autocunoasterea, folosindu-se de pozitia dintre atitudinea
contemplative a trecutului si prezentul mistuitor.
”Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”, sintetizează atitudinea
fundamentală a eului liric în poem, având valoare conclusivă – meditație pe tema
timpului uman, perspectiva morții fizice și psihice. Prin negație, ”Nu credeam”,
incipitul tulbură orizontul de așteptare al cititorului și deschide o anumită
tensiune lirică. Aceasta nu clarifică ideea poetică, ci ambiguizează sensurile
posibile prin alăturarea neobișnuită a verbelor ”a învăța” și ”a muri” (…să-nvăț a
muri…”). Versul-incipit, deși începe cu o negație, este pregnant afirmativ și cert:
eul constată cu luciditatea maturității identitatea nouă pe care și-o asumă – el
este un ins care știe ce este alunecarea spre moarte, el a învățat a muri. Astfel,
impactul asupra cititorului este puternic.Aglomerarea de clișee romantice ușor
descifrabile vine în contrast cu ambiguitatea primului vers. Abundența de verbe,
negația ”Nu credeam” și antiteza ”a învăța” – ”a muri” înlătură tropii. Prin
imaginarul poetic ni se dezvăluie portretul și aspirațiile exemplare ale eului liric:
”pururi tânăr” – epitet. Se configurează imaginea luminoasă, aureolată a sinelui
nescindat specifică geniului romantic solitar, contemplativ, închis în universul pur
al gândului și al visului în care dimensiunea răului nu există: ”înfășurat în manta-
mi”.
Tema și viziunea despre lume și viață sunt reliefate în a doua strofă prin
criza erotică, marcând imaginea brutală a smulgerii din starea contemplativă a
geniului egal cu sine: el se relativizează prin apariția unui ”tu”, sinonimizat cu
”suferință (…) dulce”.Poza romantică a geniului însetat de cunoaștere absolută,
detașat de trăirile lumii terestre este repede înlocuită cu imaginea omului
suferind din iubire. Întâlnirea cu iubirea este bruscă și neașteptată: ”Când
deodată tu răsăriși în cale-mi”. Motivul suferinței este folosit ca motiv romantic:
”Suferință, tu, dureros de dulce”, oximoron ca și figură de stil, sugerează
conceptul biblic nemodelat în viziunea lui Schopenhauer.
In a treia strofa se face referire la sacrificiului de sine prin iubirea pentru
femeie, idee deplin romantică, exemplificată cu cazuri din mitologia antică, cele
mai edificatoare pentru suferințe ale dragostei: ” Jalnic ard de viu chinuit ca
Nessus”, ”Ori ca Hercul înveninat de haina-i”.Personajele mitologice sunt însușite
succesiv ca oglindiri identitare diferite. Toate figurile mitologice primesc în poem
aceeași referențialitate lirică: prin procedeul comparației duble, ele se referă la
eul liric, care este ”ca Nessus”, ”ca Hercul”, ”ca pasărea Phoenix”, eul liric trăind
moartea asemeni titanilor.
In a patra strofa versurile ”Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/Apele
mării.” sugerează neputința în fața durerii care este prea mare, lipsită de
umanitate, este o durere ținută sub semnul fantasticului.
Figurile de stil, epitetele ”ard de viu”, ”ard… chinuit” și comparația ”ard de viu
chinuit ca Nessus” sugerează durerea chinuitoare provocată de dragoste. Epitetul
”mistuit mă vaiet” ilustrează atingerea morții.Eul este multiplicat dramatic, rugul
fiind o metaforă pentru viața umană ca zbatere, ardere, risipire, diseminare, fapt
sugerat de repetarea posesivului ”al meu” în poziție anaforică: ”De-al meu propriu
vis”, ”Pe-al meu propriu rug”.Interogația retorică ”Pot să mai re-nviu luminos din
el ca/Pasărea Phoenix?” sugerează că revenirea la sinele egal cu sine din trecutul
îndepărtat rămâne sub semnul miracolului păsării Phoenix., dar, totuși, există o
fărâmă de speranță a regăsirii sinelui purificat prin ardere. Interogația amplifică
dramatismul tonului și parcă suspendă certitudinea părăsirii vieții umane și
posibilitatea reîntregirii sinelui din propriul zbucium.
In strofa a cincea, are loc reintrarea în nemurirea rece a ființei însetate de
absolut, în nepăsarea tristă prin moarte: ”Vino iar în sân, nepăsare tristă” după
parcurgerea ultimei etape de inițiere în viață: cunoașterea de sine. Eul liric își
asumă tragismul: ”Piară-mi ochii”.Oximoronul final ”nepăsare tristă” califică într-
un mod nou starea inițială de geniu însingurat și autosuficient (”pururi tânăr”),
care este acum, după cunoașterea suferinței umane, tristă. Prin paradoxul
oximoronului se pune în evidență ”voluptatea morții”, adică trăirea intensă,
dionisiacă a vieții umane chiar dacă există conștiința morții. Astfel, ”a muri” poate
primi în poem mai multe înțelesuri: a se rupe din starea de indeterminare pură
geniului solitar, a accepta alteritățile și zbuciumul.
Stilul artistic scoate in evidenta rolul verbelor si adverbelor, semnificatia
figurilor de stil aflate la granita cu modernismul. Verbele in prima strofa aflate la
imperfect – “nu credeam” ,”naltam”- proiecteaza actiunea conjunctului “sa-nvat”
intr-un trecut relativ. Trairea recenta, brusca, fapt sugerat de perfectul simplu al
verbelor “rasarisi”, “baui” si de repetarea pronumelui personal “tu” care
sugereaza aparitia femeii in viata eului liric. “Cand deodata tu rasarisi in cale-mi,/
Suferinta tu, dureros de dulce..”. Expresivitatea stilistica a strofei sporeste emotia
artistica a poeziei prin cele doua constructii oximoronice – “dureros de dulce” si
“voluptatea mortii” – In strofa a treia exista la inceputul fiecarui vers conjunctia
“cand”, avand rol eufonic si accent ideatic. Ca elemente de compozitie, simetria
de la inceputul versurilor “De-al meu propriu vis” si “Pe-al meu propriu rug”
amplifica tortura interioara, existand cuvinte din campul semantic al focului “ard”,
“a-l stinge”, “ma topesc”, “flacari”.
In ultima strofa, verbele se afla la imperativ, – “vino”, “reda-ma” -, sugerand
aspiratia omului de geniu. In ultimele doua strofe se remarca adjectivele
pronominale “al meu vis”, “al meu rug”. Versurile finale ale fiecarei strofe se
disting fie intr-un singur cuvant, fie printr-o sintagma, scrise cu majuscula ce
sintetizeaza viziunea eminesciana privind conditia omului in lume: “Singuratatii”,
“neinduratoare”, “Apele marii”, “Pasarea Phoenix”, “Mie reda-ma”.