ISTORIA ŞAHULUI

Preluare Anca Marinescu

Istoria şahului la nivel mondial
Originea şahului
Şahul este un joc a cărui istorie a fost scrisă mai mult de
către legende. Cercetările ştiinţifice realizate de-a lungul
vremii nu au reuşit să ofere date concrete în legătură cu
apariţia şi răspândirea „jocului regilor”. Arbitrul
internaţional Constantin Ştefaniu afirma: „Unde, când şi în
ce fel a fost născocită forma primară a „jocului regilor” a
rămas încă o enigmă, pe care zeci şi sute de minţi luminate
nu au putut-o dezlega. Toate cercetările făcute de-a lungul
veacurilor, atât în memoria pământului, cât şi a cărţilor, nu
au dat decât frânturi de informaţii, prea disparate însă
pentru a le putea pune cap la cap în vederea reconstituirii
lanţului care să ducă la geneză.”

Zeii indieni, Radha si Krisna jucând șah

 Se pare, deci, că singura certitudine cu privire la apariţia
şahului este aceea că nu există certitudini cu privire la acest lucru.
Onoarea de a fi inventat şahul a fost revendicată de către şapte
ţări: China, India, Egipt, Grecia, Asiria, Persia şi Arabia. Dovezile
care stau la baza originii acestui joc se regăsesc în legendele şi
miturile care au circulat de-a lungul istoriei în zona marilor imperii
asiatice (India, China, Persia) şi în vecinătatea acestora (Grecia şi
Egiptul).
Studiul acestor dovezi i-a dus pe cercetători la concluzia că
şahul provine din mai vechiul joc indian chaturanga, joc apărut în
jurul anului 570, undeva pe Valea Gangelui. Mai apoi, jocul a fost
preluat de perşi, sub numele de şatrandj, răspândindu-se la toate
popoarele arabe şi suferind diverse modificări, în funcţie de cultura
şi ritmul de dezvoltare al societăţilor în cadrul cărora a fost jucat.
 Cuvântul „chaturanga” era format din două
cuvinte sanscrite: „chatur”, care însemna patru şi
„anga”, care însemna „membri” sau „unităţi”, şi
desemna un joc care iniţial se juca între patru
adversari independenţi, fiecare jucător având câte
opt piese desfăşurate pe o tablă cu 64 de căsuţe
sau câmpuri.
Chaturanga reprezintă, deci, jocul a patru
„angas”, sau a patru specii de forţe, care erau
constituite din elefanţi, cai, care de luptă şi soldaţi
pedeştrii (în sanscrită având denumirile „hasti”,
„aswa”, „ratha” şi „padati”).
 Autorii Evului Mediu care vorbesc despre şah
ştiu despre acesta că provine din Orient. Nu au dovezi
clare în acest sens, însă pentru ei, după cum afirmă
Pastoreau, ştiinţa constă în credinţă: „În Evul Mediu, în
Occident, nu se cunoaşte nimic despre aceste
transformări, şi nici despre peregrinările jocului de şah.
Cu toate acestea, autorii care vorbesc despre jocul de
şah ştiu că acesta vine din Orient. Nu doar că o ştiu, dar
mai cu seamă o cred, ceea ce pentru ei e aproape că
mai important: un joc atât de bogat în simboluri nu poate
veni decât din Orient, ţară a semnelor şi a viselor, dar şi
sursă inepuizabilă a tot felul de „minuni”.
Evul Mediu a fost astfel perioada care dat naştere la
cele mai multe legende cu privire la originile şahului:
Aristotel, Alexandru cel Mare, dar şi legenda lui
Palamedes se regăsesc în lucrările autorilor medievali
cu privire la inventatorul jocului de şah.
Jocul a fost adus pentru prima dată în discuţie de Dr.
Thomas Hyde de la Universitatea Oxford, în opera sa „De
Ludus Orientalibus” din anul 1694, iar mai apoi Sir William
Jones, tot de la Universitatea din Oxford (devenit judecător
al Curţii Supreme din India între anii 1783 – 1794) a tradus
regulile jocului chaturanga în limba engleză.
Munca celor doi a fost continuată de Duncan
Forbes, profesor de limbi orientale la King’s College,
Londra, într-o lucrare de 400 pagini publicată în anul 1860, în
care autorul concluzionează că şahul, cu al său predecesor
chaturanga, a fost inventat în India:
„Dar pentru a concluziona, cred că, pe baza tuturor dovezilor
pe care le-am prezentat cititorului, pot spune că jocul de şah
a existat în India de pe vremea lui Pandu şi a celor cinci fii ai
săi şi până la domnia graţioasei noastre suverane Regina
Victoria (care acum domneşte peste aceleaşi ţări estice),
adică o perioadă de cinci mii de ani, şi că acest joc foarte
vechi şi-a păstrat de-a lungul timpurilor, în limba brahmanilor,
numele original şi expresiv de Chaturanga.”
 Chaturanga a fost preluat de perşi la începutul secolului al
VII-lea, schimbându-şi numele în şatrandj şi devenind mai apropiat
de varianta modernă a şahului european, atât amplasarea figurilor în
poziţia iniţială, cât şi piesele folosite fiind identice cu cele utilizate
astăzi.
Astfel, piesele folosite
erau următoarele: regele
(„shah”), dama („farsîn”), două
turnuri pentru fiecare adversar
(„rukh”), doi cai pentru fiecare
adversar („asp”), doi nebuni
pentru fiecare jucător („alfil”) şi
câte opt pioni pentru fiecare
adversar („piadah”).
Poziţia iniţială de amplasare
a figurilor în şahul contemporan.
 Diferenţele dintre şatrandj şi şahul modern
constau, după cum observă Constantin Ştefaniu, în
modul de deplasare al figurilor, precum şi în faptul că
două elemente de bază ale şahului modern (luarea „en-
passant” şi rocada) nu fuseseră încă introduse.

Chaturanga, stramoșul șahului

Legende şi mituri
Încercarea de a defini originile şahului s-a lovit
adesea de lipsa informaţiilor primare asupra acestui
subiect, informaţii care s-au pierdut sau care nu au mai
putut fi reconstituite, motiv pentru care studiul miturilor
şi al legendelor legate de apariţia şi răspândirea acestui
joc a căpătat o mare importanţă în scrierea istoriei lui.
Legendele şi miturile încearcă de fapt să clarifice
subiectul referitor la persoana care a inventat şahul,
posibilii inventatori fiind aleşi dintre eroii lumii antice.
Astfel, o primă legendă „ni-l indică pe Sem, fiul
biblicului Noe, ca inventator al jocului de şah”.
Pregătirile făcute de acesta cu ocazia apropierii marelui
potop ar fi inclus şi luarea pe corabia lui Noe a unor
jocuri cu care oamenii să îşi petreacă timpul. Printre
acestea s-ar fi numărat şi o formă simplistă a jocului de
şah.
 În cadrul unei cronici chineze din
secolul al X-lea î. Hr. autorul relatează
participarea ca spectator la un joc ce se
aseamănă foarte mult cu jocul japonez Go sau
Go-Bang, despre care se ştie că face parte din
aceeaşi categorie cu şahul.
O altă legendă legată de şah se referă
la inventarea sa de către Solomon, conducător
al Israelului între anii 973 – 933 î.Hr., „care, pe
lângă „Cântarea Cântărilor” şi construcţia
fastuosului ansamblu arhitectural al templului şi
palatului regal din Ierusalim, este considerat şi
autorul jocului de şah pe care, se spune, l-ar fi
dat poporului său spre „dezlegarea minţilor şi
desfătare”.
 Ipoteza conform căreia şahul ar fi fost creat de
către Aristotel se regăseşte, bineînţeles, în literatura greacă. Ideea
este susţinută de faptul că Alexandru cel Mare, regele macedonean al
cărui profesor a fost Aristotel între anii 343 – 323 î.Hr., ar fi fost
considerat, după unii istorici, un foarte bun jucător de şah. De
asemenea, se pune şi întrebarea dacă nu cumva cel care l-a învăţat de
fapt pe Alexandru să joace şah nu ar fi fost chiar regele persan Darius
III, capturat de Alexandru în bătălia de la Issos din anul 333 î.Hr.
O descriere interesantă a unui joc pe care îl
putem recunoaşte ca fiind chaturanga,
predecesorul şahului de astăzi, se regăseşte în
versurile poetului persan Abul Kasim Mansur –
Firdusi. Acestea relatează legenda conform căreia
la curtea regelui persan Hustru II – Nuşirvan s-ar fi
prezentat un sol din India, aducând o multitudine
de daruri, printre care şi un joc „care închipuie
războiul, întocmai ca o oglindă”.
 Cele două regate fiind în conflict, pacea ar fi fost negociată în
funcţie de capacitatea înţelepţilor perşi de a pătrunde tainele jocului,
ghicindu-i aşezarea iniţială a figurilor şi regulile după care acesta se
desfăşura. Răgazul dat înţelepţilor a fost de şapte zile, iar în a opta
zi, ei au prezentat corect jocul adus de indieni.
Reuşita lor a fost răsplătită cu încheierea păcii între cele
două popoare, iar regele persan a poruncit supuşilor săi să înveţe
acest joc, considerându-l o activitate care dezvoltă înţelepciunea.
 Marea maestră internaţională Elisabeta Polihroniade afirmă
că „Prima legendă, cea mai cunoscută, scrisă în limba persană,
datează din perioada Sasanizilor şi ne povesteşte despre un înţelept
indian care hotărâse să dea o lecţie prinţului său, prea orgolios.”
Înţeleptul i-a prezentat prinţului acest joc nou, minunat, care
„prefigura personaje şi moravuri ale curţii regale”. Dorind să îl
recompenseze, prinţul i-a cerut înţeleptului să-i spună ce preţ
doreşte pentru jocul său.
Acesta i-a cerut cantitatea de grâu care ar rezulta în urma
aşezării unui bob pe primul pătrat al tablei de joc, două pe al doilea,
patru pe al treilea, opt pe al patrulea şi aşa mai departe, dublând de
fiecare dată numărul boabelor din pătrat în pătrat, până la ultimul.
Prinţul a constatat că rezervele de grâu ale Indiei fuseseră secătuite
şi că nu acopereau nici măcar jumătate din tabla de şah, preţul cerut
de înţelept fiind prea mare pentru a-i putea fi plătit.
Această legendă, uşor modificată, a constituit de asemenea
subiectul nuvelei lui Mihail Sadoveanu, „Soarele în baltă sau
aventurile şahului.”
Şahul în Grecia antică
Prezenţa jocului de şah în spaţiul antic
grecesc este confirmată de existenţa, în cadrul
labirintului de la Cnossos, a aşa-numitului
„coridor de şah”, al cărui nume a fost dat de
arheologul Sir Arthur Evans, care a condus
lucrările de readucere la suprafaţă a ruinelor
marii cetăţi greceşti.
Palatul a fost construit în secolul XXI
î.Hr. şi reconstruit 500 de ani mai târziu, sub
conducerea dinastiei Minos.
În cadrul complexului arheologic s-au
descoperit table de joc asemănătoare celor
folosite în jocul de şah, una dintre acestea fiind
expusă la muzeul din Iraklion.
 Se pare că acest joc, înrudit cu şahul, era jucat
de către rege.
Constantin Ştefaniu menţionează: „Una din
aceste table, expusă la marele muzeu de la Iraklion,
este de formă dreptunghiulară, iar careurile (câmpurile)
sunt confecţionate din pietre preţioase înscrustate,
cristal de stâncă, lapis-lazuri, fildeş şi folii de aur şi
argint, ceea ce presupune că la curtea regelui Minos
acest joc făcea parte din „recuzita” imperială. În mijlocul
tablei este figurat un castel cu patru turnuleţe de
apărare.
Se joacă cu un număr de 14 figuri, al căror mod
de a muta nu se cunoaşte datorită faptului că
hieroglifele din „arhiva lui Minos” nu au fost descifrate
până în prezent.”
 O altă mărturie a prezenţei şahului în spaţiul antic
grecesc o constituie „ipoteza Palamede”. Palamede, un
locotenent al lui Ulise, a fost considerat, până la sfârşitul
secolului al XIX-lea, drept inventatorul şahului. Ipoteza
susţinea teza conform căreia luptătorii din Războiul troian
ar fi jucat, printre alte jocuri, şi şah în timpul asediului
Troiei.
Acest lucru a fost însă pus la îndoială de
inexistenţa unor dovezi concrete în acest sens, iar
ipoteza a fost lăsată deoparte de istoricii şahului. În anul
1975 însă, marele maestru german Lothar Schmid a intrat
în posesia unui desen ai cărui protagonişti erau doi
jucători de şah din perioada asediului Troiei (lucru pe care
îl remarcăm datorită prezenţei pe fundal a calului troian).
Unul dintre jucători pare a fi chiar Palamede, iar
lupta este asistată de pe margine de alţi ostaşi.
Ipoteza a intrat astfel din nou în atenţia
teoreticienilor, mai ales că, din câte se pare, Palamede,
care venea din Eubeea, era un bun prieten al curţii
regelui din Cnossos.
Pătrunderea şahului în Europa
Faptul că jocul de şah a apărut pentru prima
dată în India este considerat la ora actuală un lucru
cert. Felul cum s-a ajuns însă la forma modernă a
jocului nu este clar definit. Cunoscutul istoric şi
antropolog francez Michel Pastoreau afirmă: „Originile
propriu-zis orientale ale şahului sunt mai greu de
discernut.
Dacă e cert că jocul s-a născut în India şi că,
din India, a trecut în Iran, iar de aici s-a răspândit în
întreaga lume musulmană (arabii cuceresc Iranul
începând cu 651), nu e câtuşi de puţin uşor să
determinăm aproximativ în ce epocă s-a cristalizat cu
adevărat un joc mai apropiat de jocul nostru de şah
actual decât de numeroasele şi îndepărtatele jocuri Miniatura din „Alfonso Codex”,
manuscris, 1283
pe tabla „în pătrăţele” pe care societăţile vechi, atât în
Asia, cât şi în Europa, le cunoşteau deja.”
 Pătrunderea jocului de şah în Occident s-a
realizat în două etape: mai întâi, în secolul al X-lea,
şahul pătrunde în Spania (acesta fiind şi motivul
pentru care prima lui menţiune este făcută în limba
catalană) iar apoi în Sicilia şi Italia de Nord. La
începutul secolulului al XI-lea, scandinavii aduc
jocul de şah în nordul Europei.
Din acest moment va începe
occidentalizarea treptată a jocului, realizată prin
procesul de transformare a şadrandjului în forma
actuală de joc: „Procesul de transformare a
şadrandjului s-a impus ca un fenomen spontan
chiar din momentul apariţiei lui în Europa, din cauza
încetinelii excesive cu care se desfăşura jocul,
desigur potrivit temperamentului oriental, dar pur şi
simplu obositor pentru vioiul spirit latin.”
Astfel, la formula actuală de joc au
contribuit trei ţări latino-europene: Italia, Spania şi
Franţa.
 Autori din Evul Mediu care vorbesc despre şah, ştiu
despre acesta că provine din Orient. Nu au dovezi clare în
acest sens, însă pentru ei, după cum afirmă Pastoreau,
ştiinţa constă în credinţă: „În Evul Mediu, în Occident, nu se
cunoaşte nimic despre aceste transformări, şi nici despre
peregrinările jocului de şah.
Cu toate acestea, autorii care vorbesc despre jocul
de şah ştiu că acesta vine din Orient. Nu doar că o ştiu, dar
mai cu seamă o cred, ceea ce pentru ei e aproape că mai
important: un joc atât de bogat în simboluri nu poate veni
decât din Orient, ţară a semnelor şi a viselor, dar şi sursă
inepuizabilă a tot felul de „minuni”.
Evul Mediu a fost astfel perioada care dat naştere la
cele mai multe legende cu privire la originile şahului:
Aristotel, Alexandru cel Mare, dar şi legenda lui Palamedes
se regăsesc în lucrările autorilor medievali cu privire la
inventatorul jocului de şah.
 Primele informaţii cu privire la transformarea jocului iniţial, şatrandj, în
jocul de şah actual apar într-o culegere de predici din anul 1275 a italianului
Jacopo da Cessole. În anul 1283, în cadrul manuscrisului „Alfonso – Codex”,
noi reguli sunt stabilite.

Miniatura din „Alfonso Codex”, manuscris, 1283

În această perioadă, noul şah ajunsese şi în Germania (dinspre Italia)
şi ţările nordice, precum şi în Anglia (dinspre Franţa) răspândindu-se astfel în
întreaga Europă.
 Celelalte reguli ale jocului modern sunt
adoptate până în jurul anului 1850: spaniolul
Lucena vorbeşte într-o carte tipărită în 1497
despre luarea pionilor „en-passant” şi despre
liberalizarea mişcărilor nebunilor şi damei,
devenită, din cea mai slabă piesă în şatrandj,
cea mai puternică în noul şah.
În anul 1575, conform ideii susţinute de
Ruy Lopez, este adăugată şi regula rocadei.
Abia în anul 1850 regulile actuale au fost
definitivate, prin adăugarea unei reguli care se
referă la transformarea pionului ajuns pe ultima
linie.