Tempo-ritmul lui Tom Wingfield

Odata cu finalizarea studiilor, m-am intalnit cu ceea ce se numeste “examen de

licenta”. Partea practica a acestui proces o reprezinta interpretarea unui rol intr-un
spectacol in fata unui public mai larg. Aceasta presupune participarea la o demonstratie cu o
durata de desfasurare mai mare si un traseu al personajului mult mai lung si mai profund.
Pentru multi dintre noi, acest spectacol este prima intalnire cu publicul larg si prima sarcina
completa, fiind obisnuiti pana atunci cu scene din piese, sau cum le mai spunem noi
“bucati”. Personajul pe care l-am studiat pentru licenta a fost Tom Wingfield din “Menjeria
de sticla” de Tennessee Williams. Munca la acest rol a fost un proces extraordinar prin care
am asimilat foarte multe elemente necesare in meseria pe care am ales sa o studiez. Un
element foarte important, si pe care l-am inteles mult mai bine acum, dupa ce l-am studiat
la acest curs, este temporitmul.

Pana sa studiez capitolul despre temporitm si sa-mi imbogatesc cunostintele, m-am

folosit de acest mecanism mai mult inconstient, decat constient. Diferenta dintre repetitii si
spctacole a fost destul de mare. Pentru a intelege fiecare situatie, am impartit lucrul pe
scene. Pana am ajuns sa le legam, fiecare scena era lucrata separat si intrerupta. Fiecare
capatase un temporitm propriu. Unele scene aveau un temporitm asemnator, altele nu.
Faptul ca am lucrat la spectacol pe dubla, sau chiar tripla distributie, a fost un alt factor ce a
influentat temporitmul nostru si al spectacolului. Fiecare dintre noi avea un temporitm
diferit, unic, chiar daca rolul era acelasi. Tom, asa cum era jucat de mine, era mult mai
histrionic decat cel jucat de colegul meu, temporitmul meu fiind mai accelerat. Pana am
ajuns la “snururi”, a fost mult mai dificil sa sustinem temporitmul necesar anumitor scene,
precum erau cele de conflict, acestea necesitand o temperatura ridicata si o incarcatura
puternica, deci un temporitm interior si unul exterior accelerate. Interactiunile pe care Tom
le are cu mama sa, Amanda sunt in general pline de tensiune. In scenele cu ea temporitmul
ajunge la cote foarte mari, mai ales in timpul celor de conflict.

Dupa ce s-au concretizat distributiile si am inceput sa avem parteneri stabili,

temporitmul a suferit o alta serie de modificari, ajungand sa-l reglam alaturi de partenerii cu
care urma sa jucam. Indata ce am ajuns sa avem repetitii neintrerupte, s-a instalat un singur
temporitm care fluctua natural in functie de situatia data. Ultimul pas pana la spectacole au
fost snuririle “Mickey Mouse”. Aceste snururi erau menite sa indeplineasca repetitiile pe
care trebuia sa le avem inainte de spectacole conservandu-ne totusi energia. Aveau un
temporitm cu mult mai accelerat, insa, intensitatea generala trebuia sa fie mai redusa. Nu
jucam in plin, si treceam mai rapid prin scene. Pe langa aceste atributii, au adus un rezultat
foarte important. Au stabilizat temporitmul din timpul spectacolului, astfel incat, niciodata
scenele nu mureau.

Faptul ca am lucrat la spectacol pe timpul verii, a facut sa scoatem premiera chiar la

inceputul anului universitar. Am inceput sa jucam in octombrie iar de atunci, am reusit sa
jucam spectacolul in fiecare saptamana pana la finalul anului. Acest lucru a fost mai mult
decat extraordinar, deoarece asta ne-a ajutat sa castigam experienta. Spectacolul crestea
sub ochii nostri si apareau modificari. Temporitmul a suferit si el modificari substantiale.
Prezenta publicului a adus mai schimbari. Publicul, la randul lui are un temporitm ce
influenteaza spectacolul. Cu cat erau mai multi cu atat senzatia oferita de acestia era mai
puternica, iar temporitmul meu crestea. Prezenta lor pur si simplu simteam ca imi hraneste
temporitmul. O alta schimbare majora ce s-a petrecut a fost data de activarea
temporitmului specific unei scene imediat ce aparea primul gand sau prima replica complet
incontrolabil. Era instalat atat de bine, incat cred cu tarie ca am fi putut juca scenele in
oricare ordine, iar temporitmul acestora ar fi fost acelasi.

Tom are un temporitm aparte. De-a lungu spectacolului, acesta se modifica enorm.
Fiecare situatie scenica si fiecare personaj in parte ii modifica temporitmul. Pe parcursul
spectacolului Tom se adreseaza direct publicului de cinci ori. Aceste monologuri au un
temporitm complet diferit de restul actiunii. Tom cel ce se adreseaza publicului nu e acelasi
Tom ce participa la actiune, deci temporitmul este diferit. El isi aminteste ceea ce a trait si
face prin acele monologuri o scurta descriere publicului asupra a ceea ce s-a intamplat sau
urmeaza sa se intample. Atat la repetitii cat si la spectacole a fost destul de dificil sa fac
aceste treceri, intrucat temporitmul era foarte diferit. Erau ruperi de ritm ce trebuiau
executate cu precizie. Ajunsesem practic sa mentin doua temporitmuri diferite. Fiecare avea
un parcurs diferit, ajungeand sa se intalneasca abia in monologul final cu care se incheie
piesa.